Puterea legislativa este exercitata de Dieta, compusa din Camera Consilierilor – Shugi-in (252 membri alesi pentru 6 ani) si cea a Reprezentantilor – Sangi-in (500 membri alesi pentru 4 ani). Sistemul electoral este mixt, intr-o mai mare proportie uninominal. iar cea executiva de un cabinet numit de membri partidului majoritar din Camera Reprezentantilor. Cabinetul, desi nu are puteri considerabile, are sprijinul influentelor grupuri zaibatsu.

Japonia are un sistem pluripartit dominat de doua partide majoritare: Jiyu Minshu–to (Partidul Liberal-Democrat, conservator) si Minshu–to  (Partidul Democrat, liberal), in Dieta mai intrand si Nihon Kyosan – to (Partidul Comunist din Japonia), Kashai Minshu – to (Partidul Social – Democrat ), respectiv Kome-to (Partidul pentru Un Guvern Curat, buddhist), impreuna cu alte cinci partide cu procente nesemnificative. Partidul premierului   Koizumi Junichiro (PLD) a  suferit o usoara erodare la alegerile din 2003, iar opozitia reprezentata de prtidul democrat si-a intarit pozitia.

Administrativ Japonia este impartita in 44 Prefecturi (Todofuken), 2 prefecturi urbane (Kyoto si Osaka) si o metropola (Tokyo). Aceasta impartire se suprapune pe provinciile feudale(kuni), impartite de munti si ape ce au creat adevarate spatii cvasi-izolate. Prefectii sunt alesi local,circumscriptiile electorale fiind suprapuse pe aceste prefecturi. Deputatii trimisi in legislative de aceste circumscriptii mosteneau mandatele, si le pastrau peste 20 de ani. Delimitarea circumscriptiilor dateaza de le sfarsitul celui de-al Doilea razboi Mondial, cand orasele lovite de bombardamente nu erau atat de importante. Astfel ca sistemul electoral avantajeaza zonele rurale, ce corespund fostelor fiefuri ale marilor feudali (daimyo) avand deputati ce reprezinta in medie 40000 alegatori, pe cand zonele urbane corespunzand domeniilor vechilor shoguni au deputati ce reprezinta in medie peste 150000 alegatori. Deputatii alesi in provincii sunt deosebit de sensibili la interesele locale, cum ar fi  pretul produselor agricole si investitiile ininfrastructura provinciei lor. In prelungirea ideii marginalitatii Japoniei in sistemul mondial, vine si ideea marginalitatii provinciilor in cadrul Japoniei. Astfel ca locuitorii provinciilor rurale se considera straini marilor orase, sau, mult mai relevant, politicii guvernului central. De aici apare imaginea guvernului central drept organ de coordonare a intereselor regionale, si mai putin drept reprezentant al intereselor nationale in exterior.

Unul dintre atuurile esentiale ale dezvoltarii nipone este organizarea societatii sale. In centrul acestei organizari stau institutii non-guvernamentale numite Chonaikai. Structuri traditionale ale comunitatilor nipone, ele se ocupa cu protectia cartierelor lor impotriva dezastrelor, de mobilizarea populatiei, de securitatea cartierelor, de protejarea mediului, de intrajutorare, de cultura educatie si sport sau de turism si alte activitati ale comunitatii. Teritoriul pe care functioneaza este cel al vechilor sate feudale sau al cartierelor marilor orase. Chonaikai nu sunt constituite din indivizi, ci din gospodarii reprezentate de capul familiei. Toate gospodariile adera la Chonaikai automat cand se muta intr-o zona,, insa nu pentru ca este obligatoriu ci tocmai pentru ca este indispensabil vietii comune in cartier. Exista in interiorul sau structuri pentru femei, copii si batrani, precum si uniuni ale mestesugarilor, comerciantilor sau artizanilor. Chonaikai nu au adeziuni politice, continand intreaga populatie indiferent de optiuni politice, insa coopereaza strans cu puterea locala pentru organizarea si dezvoltarea spatiului lor. Reprezentantii Chonaikai joaca un rol important in comitetele locale in stransa colaborare cu autoritatile si cu economia locala. Legatura dintre locuitori si administratia locala ori centrala este realizata tot de catre Chonaikai.Aceste organizatii au foruri provinciale si nationale care le reprezinta, formand o ierarhie rigida.

Separata de continent de o distanta de patru ori mai mare decat Anglia, a fost izolata si protejata de-a lungul istoriei. Fata de majoritatea statelor lumii care au fost in decursul trecutului invadate, divizate sau anexate, Japonia isi creioneaza o reprezentare geopolitica de natiune existenta din vremuri mitologice, de dinaintea aparitiei statului. Constiinta teritoriului national a aparut abia dupa delimitarea granitelor ruso-nipone din1885, datorita distantei de fata de celelalte natiuni asiatice, si a stabilitatii teritoriului nipon. Potrivit japonezilor, teritoriul lor national nu a fost niciodata ocupat, militarii americani fiind prea putini dupa razboi, si astfel nu se simt nici invinsi, considerand ca cel de-al Doilea Razboi Mondial doar s-a sfarsit (exceptie fac victimele atacurilor nucleare americane). Budismul a creat aici o perceptie speciala asupra lumii, centrul lumii fiind considerat in acea epoca in nordul Indiei, astfel ca Japonia era perceputa de propriii locuitori drept un stat marginal, “un graunte de nisip in imensitatea marii”. De aici rezulta adaptabilitatea si flexibilitatea deosebita a niponilor. Japonia a invitat in tot decursul istoriei invatati si specialisti din zonele “civilizate ale lumii” (mai intai China, apoi Occidentul) si si-a modelat institutiile in concordanta. Pentru ei limbile straine si cultura zonelor centrale ale lumii sunt esentiale, insa limba si realittile nipone nu sunt considerate demne de a fi impartasite strainilor. Este fundamental acest impuls nipon de a-si adapta continuu arhipelagul marginal la tendintele lumii exterioare. Un efect interesant este tendinta de neglijare a trecutului si respectul pentru nou. Templul imperial de la Ise este reconstruit integral odata la 30 de ani, monumentele inchinate istoriei fiind foarte greu de gasit. Se spune ca Japonia nu iarta, ci uita pentru a se concentra asupra unui viitor mai bun.

Căutând originile acestei Constituţii articulată de cărvunari, Barnoschi stabileşte două surse ale “spiritului novator” al “legislatorului realist” de la 1822. Constituţia cărvunarilor a fost precedată de importul de idei polone şi franceze pe care mica boierime românească le-a adus şi răspândit în Moldova, idei care au fost adaptate la “spiritul românesc al vremii”. Democraţia românească îşi află astfel începuturile nu în simpla copiere a ideilor progresiste ale Vestului, ci în adaptarea şi prelucrarea lor într-o Constituţie care ţine seama de aşezările politice ale trecutului românesc: “Dacă unele locuinţe politice sunt solide şi trăiesc veşnic, aceasta se datoreşte faptului că ele au fost construite într-un chip deosebit, împrejurul unui sâmbure primitiv şi solid, sprijinindu-se pe un vechi edificiu central, de mai multe ori refăcut, dar mereu conservat, mărit treptat şi potrivit nevoilor locuitorilor, câte puţin şi prin cârpeli succesive. Nici una dintre ele nu a fost construită dintr-o dată, după un tipar nou şi numai după măsurile gândirii. Poate ar trebui admis că nu-i alt mod de a dura temeinic, şi că alcătuirea dintr-o dată a unei constituţii noi, potrivită şi trainică, este o întreprindere care întrece puterile spiritului omenesc.”

Legând spiritul unei Constituţii de spiritul vremii şi de starea naţiunii privită dinspre trecut spre prezent şi viitor, autorul îndeamnă la un secol după această Constituţie a cărvunarilor la cercetarea “tabloului naţiunii” şi la răsturnarea metodelor obişnuite ale vremii de a alcătui o Constituţie (vezi cazul Constituţiei de la 1866, copiată în bună măsură după cea belgiană, una dintre cele mai democratice Legi fundamentale ale Europei la vremea aceea). Avansând ipoteza potrivit căreia “Originile vieţii de stat modern democratic, se încheagă la noi, în Constituţia moldovenească de la 13 Septembrie 1822″, Barnoschi îndeamnă cercetarea vieţii de stat şi a aşezămintelor juridice româneşti ca punct de plecare în redactarea Constituţiei de la 1923. Căci, o altă cale de modernizare – aceea a imitaţiei complete, cum este cea pe care paşoptiştii au încercat-o la nivel politico-economic şi social, de exemplu, este foarte probabil a fi sortită eşecului. Nu idei generoase trebuie importate şi făcute normă juridică, ne spune autorul, ci doar acele idei care se potrivesc spiritului naţiunii la 1923. Modernizarea politică pe care să o realizeze Constituţia de la 1923 trebuie să aibă deci strategia de construcţie pe care înaintaşii moldoveni au aplicat-o cu un secol în urmă: adaptare, iar nu copiere de idei generoase fără suport socio-politic şi cultural. Acesta este sensul în care trebuie să înţelegem comparaţia pe care Barnoschi o face între cărvunari şi primul mare legislator al Romei vechi, Solon: ca şi acesta din urmă, novatorii moldoveni nu au dat Ţării o Lege pur şi simplu, ci cea mai bună Lege pe care ea o putea suporta.

Întrebându-se asupra originilor spiritului cărvunarilor, autorul identifică trei surse ideologice, în funcţie de timp şi spaţii socio-culturale care au difuzat ideile occidentale.

Prima sursă ideologică ce ar fi alimentat spiritul novator al cărvunarilor deci, zice autorul, folosind date istorice din Analele Academiei (S. II, XXXIII-V, N.Iorga, S. de Zotta, Arhiva genealogică 1912-1913), ar fi de origine polonă. Tineri boieri crescuţi în Polonia sau care călătoresc într-acolo, se întorceau cu “forme de viaţă polonă” şi chiar cu numele polonizat. Mai mult, documente ale vremii spun că “oştile leşeşti şi chiar suedeze mişunau, la începutul veacului al XVIII-lea, de feciori de boieri moldoveni”.

De altfel, după a treia împărţire a Poloniei, “Capitalele Moldovei şi a Munteniei deveniseră adăpostul polonilor”, ne atrage şi A.D. Xenopol atenţia, folosind documente ale vremii asupra emigraţiei polone în Moldova şi Muntenia. Purtând cu ei un spirit anti-rusesc, nobilii poloni pribegi vor influenţa mica boierime română, segmentul social al marii boierimi fiind la vremea aceea, în cea mai mare parte, legată de Stambul.

Răspândirea ideilor noi ale vremii de către nobilii poloni pribegi alături de fiii de boieri români “care mişunau prin oştile leşeşti”, s-a conjugat cu acţiunea şi spiritul Şcolii Ardelene, văzută de Barnoschi drept o a doua sursă de constituire a spiritului novator în Moldova. Micu, Şincai şi Maior au fost promotorii unui spirit “contagios”, ale cărui repere erau conştiinţa naţionalităţii şi studiul istoriei neamului. Identificând Şcoala ardeleană mai degrabă ca sursă indirectă de formare a spiritului cărvunarilor, Barnoschi accentuează analiza celei de-a treia surse de formare a spiritului novator în Moldova: Franţa şi ideologia revoluţionară.

Influenţa revoluţiei franceze asupra mişcării cărvunarilor s-a produs încă de la începuturile Revoluţiei franceze. Primele contacte ale spirtului novator cu ideologia revoluţionară a fost “…prin aceia goniţi de ea”: nobilii francezi iau inclusiv drumul Rusiei în căutarea spiritului de Curte pe care îl pierduseră la Paris. Observaţia lui Barnoschi duce la acceptarea unei influenţe în doi paşi dinspre Franţa. La început Moldova a luat cunoştinţă de spiritul contrarevoluţionar: “Abia în al doilea rând sosesc propagandiştii revoluţiei triumfătoare şi apoi cei mai vajnici încă, ai revoluţiei învinse de teroarea albă”.

La şapte-opt ani de la declanşarea Revoluţiei franceze, Barnoschi crede că se putea vorbi în spaţiul românesc despre un curent de idei nemanifest încă, de origine franceză. Preluând informaţii din documentele Hurmusaki referitoare la scrisori ale consulului Parant ce raporta Parisului în 1798, Barnoschi crede că acesta a prins “admirabil mentalitatea novatorilor”, când scria: “O mică parte din boierime, aceea care poate judeca, ascultă fermecată despre revoluţia noastră. Îi place să-i vorbeşti despre ea, şi o aprobă în parte, sau cel puţin admiră minunile ce a putut face.” Ceea ce înseamnă că spirtul revoluţionar francez nu a fost preluat ad litteram, ci a fost filtrat de un mental colectiv adânc imprimat de Vechiul obicei al pământului.

Un exemplu relevant pentru acest tip de import cultural este înţelegerea doctrinei lui Rousseau de către boierii “cetitori de carte”, ne arată Barnoschi. Un cărvunar lăsa în 1919 pe marginea unui volum al lui Rousseau (pe copertă scrie Ex libris Basilius Barnovsky 1819), dovezi despre părţi ale textului care i s-au părut relevante: “car les coutumes font la morale du peuple (…)”. Apelul la vechiul obicei al pământului ca punct de reper pentru morală, legile şi principiile ordinii sociale este aici mai mult decât evident. Ideile şi instituţiile politico-administrative, precum şi relaţiile dintre ele, mecanismele de guvernare occidentale, toate trebuiau trecute prin filtrul unei tradiţii care să reţină doar ceea ce se poate adapta. Sincronizare prin asimilare, iar nu prin copiere.

Separaţia puterilor în stat era de fapt desfiinţată şi se produce o concentrare masivă a puterii în mâinile regelui, care devine capul statului. Puterea legislativă se exercită de rege prin reprezentaţiunea naţională, iar puterea executivă este încredinţată tot regelui care o exercită prin guvernul său, preponderenţa regelui fiind clar formulată.
Iniţiativa legislativă este tot de competenţa regelui, limitând iniţiativa parlamentară numai la legile de interes obştesc.

Regele putea convoca, închide, dizolva ambele Adunări sau numai una din ele, desigur cea mai puţin obedientă, şi le putea amâna lucrările.

Senatorii erau fie numiţi de rege, cei de drept (deci nu mai erau de drept!), fie aleşi de corpurile constituite în stat, ceea ce însemna că erau subordonaţi organelor puterii executive care îi alegea.

În materie judecătorească, se desfiinţează Curţile de Juri, iar inamovibilitatea judecătorilor urma să fie statornicită prin legi speciale, încetând deci de a mai fi principiu constituţional, fiind lăsată la discreţia legiuitorului ordinar. Ea avea să fie însă recunoscută prin articolul 96 din Legea pentru organizarea judecătorească din 20 august 1938.

În privinţa împărţirii administrative a ţării, se suprimă împărţirea pe judeţe, precum şi toate articolele care se refereau la această materie, fiind înlocuite cu un singur articol prin care împărţirea administrativă trecea în competenţa legilor ordinare.

Puterea politică nu se mai generează de jos în sus, prin mandatarea reprezentanţilor naţiunii de către aceasta, ci se impune de sus în jos, prin obligarea cetăţenilor la obedienţă, instituindu-se o disciplină severă pe plan naţional. După desfiinţarea partidelor politice, avea să se introducă partidul unic, la început Frontul Renaşterii Naţionale, apoi Partidul Naţiunii.
Chiar dacă nu se poate vorbi de o monarhie absolută (condiţiile istorice nu mai făceau posibil un asemenea sistem de guvernământ), era totuşi o monarhie autoritară, în care regele nu numai că domnea, dar şi guverna.Dacă în fapt Carol al II-lea a pus capăt unei continuităţi constituţionale de aproape 72 de ani, în drept Constituţiunea din 1 iulie 1866, revizuită la 29 martie 1923, rămânea singura legitimă, astfel încât a putut fi repusă în vigoare printr-un simplu decret regal, la 31 august 1944.

Numai după doi ani şi câteva luni de la promulgarea Constituţiei lui Carol al II-lea, se produce dezastru naţional declanşat de nota ultimativă din 26 iunie 1940, prin care guvernul sovietic cerea României „să înapoieze cu orice preţ Uniunii Sovietice Basarabia” şi „să transmită Uniunii Sovietice partea de nord a Bucovinei cu hotarele sale potrivit cu harta alăturată”. Această notă constituia un act de agresiune conform Convenţiei de definire a agresiunii din 3 – 5 iulie 1933 , încheiată la Londra , la care atât România, cât şi Uniunea Sovietică erau părţi.

Prin Decretul – lege din 5 septembrie 1940, regele suspendă propria sa Constituţie din 27 februarie 1938 şi dizolvă Corpurile Legiuitoare. Totodată prin Decretul regal nr.3053 din septembrie 1940 învesteşte pe preşedintele Consiliului de Miniştri, generalul Ion Antonescu, cu depline puteri în conducerea statului.
În aceeaşi zi, generalul Ion Antonescu continuă consultările, în vederea alcătuirii noului guvern, cu şefii celor două partide tradiţionale, pe de o parte, şefii mişcării legionare, pe de altă parte: toţi cereau abdicarea lui Carol al II-lea.
Iuliu Maniu, preşedintele Partidului Ţărănesc, avea să declare textual în articolul „Cauzele prăbuşirii fostului regim” în ziarul Universul:

„Având viziunea clară că regele Carol al II-lea nu mai are prestigiul şi autoritatea necesară pentru a continua să domnească, în perfectă înţelegere cu domnul C. I.C.Brăteanu am declarat domnului general I.Antonescu, care între timp fusese însărcinat să formeze guvernul şi care cunoştea de mai înainte vederile mele, că primul lucru care trebuia să-l facă este să propună regelui să abdice, declarându-i că nu voi da sprijin nici unui guvern ce s-ar forma sub domnia regelui Carol”.

În urma cererii unanime a noului guvern şi a celor două partide tradiţionale, generalul Ion Antonescu îl somează printr-o scrisoare pe Carol al II-lea să abdice, iar acesta cedează în cele din urmă şi semnează actul de abdicare la 6 septembrie 1940.

Fiul lui Carol al II-lea devine rege al României, sub numele de Mihai I, acelaşi pe care îl purtase şi între anii1927-1930, în lipsa unei reprezentanţe naţionale, depune jurământul în faţa generalului Ion Antonescu, ca preşedinte al Bisericii Ortodoxe Române, Nicodim şi a prim-preşedintelui Înaltei Curţi de Casaţie, D.G.Lupu.
Regele păstrează prerogativele pur formale şi de protocol: el este capul oştirii, bate monedă, conferă decoraţii, primeşte şi acreditează ambasadori şi miniştri plenipotenţiari şi acordă amnistia şi graţierea. În primul decret regal, numărul 3053 din 5 septembrie 1940, Carol al II-lea îşi rezervase, pe lângă prerogativele enumerate, încă două: de a încheia tratate şi de modificare a legilor organice, de a numi miniştri şi subsecretari de stat. Prin primul decret regal semnat de Mihai I sunt suprimate drepturile regelui de a încheia tratate, de a acorda amnistia şi graţierea şi de a numi miniştri şi sbsecretari de stat, rămânând doar acela de a numi pe primul – ministru. În sfârşit, prin ultimul decret regal din 6 septembrie 1940, se răpesc regelui prerogativele de a modifica legile organice (cea mai mare limitare a prerogativelor sale!), în schimb i se redă prerogativa de a acorda amnistia şi graţierea.

În urma loviturii de stat se instaurează Statul Naţional Legionar.

Blocul Naţional Democrat, realizează actul de la 23 august 1944, prin care se pune capăt guvernării personale a mareşalului Ion Antonescu şi se revine la regimul constituţional dinainte de 27 februarie 1938.
Mihai I, prin Înaltul decret regal din 30 august 1944, restabileşte drepturile românilor aşa cum sunt ele „recunoscute de Constituţiunea din 29 martie 1923”. Din acest decret rezultă că „puterile statului se vor exercita după regulile aşezate în Constituţia din 29 martie 1923”. Regele exercită puterea legislativă până la organizarea Reprezentanţei Naţionale. Inamovibilitatea judecătorilor urma să fie statornicită printr-o lege specială, dar juriul rămânea desfiinţat. Se abrogau toate decretele regale prin care se acordau puteri depline generalului Ion Antonescu.
Deci vechea Constituţie din 1866, cu revizuirile ei din 29 martie 1923, începe din nou să se aplice efectiv, iar domeniile în care ea nu se putea aplica în mod practic pentru moment sunt arătate expres şi statornicite soluţiile provizorii.

Astfel, la 23 august 1944, România redevine în drept un stat constituţional, căruia îi lipseau însă parlamentul şi consiliile comunale pentru o viaţă constituţională integrală. Partidele politice, care fuseseră dizolvate la 30 martie 1938 şi după 6 septembrie 1940 îşi restrânseseră în mod voluntar activitatea, se reorganizează. În Europa, la acea dată erau numai patru state constituţionale: Elveţia, Suedia, Anglia şi România. De asemenea, la 23 august 1944, România era un stat bine organizat, cu o administraţie intactă, cu o economie sănătoasă, cu o armată puternică, fiind a patra putere militară a Europei, după Germania, Anglia şi Uniunea Sovietică.

Acest stat avea toate şansele să renască, nimic nu-i lipsea pentru a deveni un stat cu adevărat democratic, dacă n-ar fi fost comunismul. Presiunea sovietică şi cea comunistă încep să se exercite din primul moment, treptat dar tenace, în sensul nesocotirii Constituţiei, pretinzându-se continuu derogări şi „modificări” ale Constituţiei, ca şi cum ar fi fost o lege ordinară oarecare, pretextându-se, în ultimă instanţă şi în lipsa altor argumente, raţiuni de război.
Puterea comunistă se socoteşte destul de puternică pentru a distruge democraţia în România, în două etape: prima, înlăturarea opoziţiei reprezentate de partidele istorice şi anihilarea armatei, în scopul izolării regelui, a doua, răsturnarea monarhiei şi alungarea regelui.

Atacul se declanşează la 29 iulie 1947, când, printr-un Jurnal al Consiliului de Miniştrii, invocându-se tentativa de plecare ilegală din ţară a unor fruntaşi ţărănişti, se dizolvă Partidul Naţional Ţărănesc. Rămas singur în opoziţie şi cu o pondere mai mică, Partidul Naţional Liberal al lui C-tin I.C.Brătianu este nevoit să se autodizolve.
Al doilea pas se face la 1 septembrie 1947, când sunt trecuţi în cadrul disponibil al armatei 37 de generali, un contraamiral şi mii de ofiţeri superiori şi inferiori, eliminându-se din armată elementele fidele tradiţiei monarhice.
La 30 decembrie 1947, prin ameninţare şi şantaj, se obţine semnătura Regelui Mihai I pe un act de abdicare dinainte redactat. În urma acestei acţiuni este proclamată Republica Populară Română, prin adoptarea legii din 30 decembrie 1947. Legea din 30 decembrie 1947 nu avea nici o valoare constituţională, chiar dacă ar fi fost adoptată de Adunarea Deputaţilor, cum se pretindea, deoarece aceasta nu putea adopta decât legi ordinare şi îi era interzis, în mod expres, atât prin Constituţie, cât şi prin legea contrasemnată de toţi membrii guvernului, să se pronunţe asupra chestiunilor constituţionale.

Convenţiunea pune la baza organizării Principatelor Unite principiul separaţiei puterilor în stat, încredinţând Domnului puterea executivă, iar puterea legislativă în mod colectiv Domnului, câte unei Adunări Elective de fiecare Principat şi unei Comisii Centrale comune. Puterea judecătorească era încredinţată magistraţilor, dar inamovibilitatea judecătorilor era prevăzută numai pentru magistraţii Înaltei Curţi de Justiţie şi Casaţie, care era comună celor două Principate. Această limitare era justificată fără îndoială de lipsa de jurişti pregătiţi, la nivel local.

Domnul era ales pe viaţă, trebuia să fie pământean şi guverna cu ajutorul miniştrilor.
Adunarea Electivă era aleasă pe o durată de 7 ani, care era şi durata mandatului membrilor Comisiei Centrale.
Se prevedea egalitatea în faţa legii, se garantau libertatea individuală, proprietatea, drepturile civile şi politice, se desfiinţau privilegiile.

Forma de guvernământ era monarhia electivă. Al.I.Cuza se intitula în actele oficiale „A.I. I, Din mila lui Dumnezeu şi voinţa naţională Domn Principatelor Unite Române” şi continua cu „La toţi de faţă şi viitori, Sănătate!”
Convenţiunea avea mai multe anexe, dar cea mai importantă era cea de-a doua. Aceasta se intitula „Stipulaţiuni electorale anexate la Convenţiunea din 19 august 1858” şi era o adevărată lege electorală.

Scrutinul era secret, iar votul cenzitar, deci în funcţie de venituri. De altfel, sufragiul universal la acea vreme era o raritate în Europa. Alegătorii puteau fi, în funcţie tot de cens, primari, care alegeau printr-un delegat şi direcţi care alegeau nemijlocit. Celelalteprevederi ale anexei se referă la procedura alegerii.

Adunările Elective constituite funcţionau ca orice parlament, votau şi adoptau legile, care apoi erau supuse sancţiunii domneşti.
Cât priveşte forma de stat a Principatelor Unite Române, aceasta a fost la început o uniune personală. Singurele puteri constituite erau persoana Domnitorului, impus de Adunările Elective împotriva intenţiei puterilor garante, Comisia Centrală şi Înalta Curte de Justiţie şi Casaţie, dar existau câte un guvern separat, câte o adunare electivă separată în fiecare Principat şi două capitale, Bucureşti şi Iaşi.

Prin stăruinţă şi abilitate politică, Al.Ioan I. Reuşeşte să obţină de la puterile garante ca această uniune personală să se transforme într-o uniune reală, cu un singur guvern, o singură adunare legislativă şi o singură capitală, Bucureşti, dar numai pe timpul vieţii sale. La 22 ianuarie / 3 februarie 1862 se formează primul guvern unitar român, în frunte cu Barbu Catargiu, iar la 24 ianuarie / 5 februarie 1862 cele două Adunări Elective se contopesc într-o Adunare Generală.
Ţara este guvernată în mod democratic, pe baza principiului separaţiei puterilor în stat, conform Convenţiunii, până în primăvara anului 1864, când o dispută între puterea executivă, domn şi guvern, pe de o parte, şi puterea legiuitoare, Adunarea Generală, pe de altă parte, provoacă o criză politică.

Guvernul condus de Mihail Kogălniceanu propune o lege agrară, care se loveşte însă de împotrivirea Adunării Generale. Aceasta, la 10 aprilie 1864, dă vot de blam guvernului. Constituţional, guvernul trebuia fie să demisioneze, fie să propună domnitorului dizolvarea Adunării şi ţinerea de noi alegeri pe baza aceleiaşi legi electorale. Susţinut de domnitor guvernul nu demisionează, iar Al.Ioan I, care devenea arbitru, nu-l demite şi nici nu dizolvă Adunarea. În această situaţie, Adunarea Generală, la 13 aprilie 1865, dezaprobă guvernul şi declară că nu mai poate lucra cu el. Criza constituţională era deschisă, deoarece colaborarea dintre puterea executivă, Guvern şi puterea legislativă, Adunarea Generală, era blocată.

Sprijinind guvernul în continuare, Al.Ioan I prorogă mai întâi lucrările Adunării Generale până la 2 mai 1864, sub prezextul sărbătorilor Paştelui. La redeschiderea lucrărilorAdunării, aceasta este însă dizoşvată prin decretul din 2 mai 1864. Prin acelaşi decret, domnitorul supune aprobării poporului Statutul Desvoltător Convenţiunii din 7 / 19 august 1858 şi reforma legii electorale, chemând poporul să se pronunţe prin da sau nu asupra lor. Votul era însă oral, deschis şi nominal, cu liste separate pentru opozanţi.

Statutul şi Aşezământul electoral, cum este denumită iniţial noua lege electorală, sunt aprobate în bloc prin plebiscit în zilele de 10 / 22 mai 1864.
Statutul nu intră însă automat în vigoare o dată cu aprobarea lui prin plebiscit, deoarece el trebuia să fie aprobat şi de puterile garante, care, cu unele rezerve, îşi dau acordul prin Protocolul Conferinţei de la Paris din 16 / 28 iunie 1864, concretizat într-un Act adiţional la Convenţia din 7 / 19 august 1858.

Statutul Desvoltător Convenţiunii din 7 / 19 august 1858, împreună cu Modificaţiuni Îndeplinătoare Statutului, care cuprindea rezervele puterilor garante la unele dispoziţii ale acestuia, şi cu noua lege electorală sunt promulgate de Domnitorul Alexandru Ioan I la 3 / 15 iulie 1864.

Statutul Desvoltător Convenţiunii din 7 / 19 august 1858 este cunoscut îndeobşte sub numele de Statutul lui Cuza şi este considerat de unii ca un act de sine stătător. Mai mult, unii îl consideră prima Constituţie a României, făcând implicit aluzie la caracterul străin al Convenţiunii. Însă, Statutul este numai un act adiţional la Convenţiune, care continuă să fie Constituţia României până la 1 iulie 1866, rămânând în vigoare în măsura în care Statutul nu o modifica.
Statutul prevedea că „puterile publice sunt încredinţate Domnului, unei Adunări Ponderatice şi Adunării Elective”, care exercită în mod colectiv puterea legiuitoare, dar numai Domnul are iniţiativa legilor. Se introduce deci sistemul bicameral, prin înfiinţarea unei a doua adunări, care în Statut este numită când Adunare Ponderatică, când Corp Ponderator, iar în Modificaţiunile Îndeplinătoare Statutului pur şi simplu Senat.

Constituţia capătă prin aceste modificări şi încă altele un caracter autoritar, deoarece sporea mult prerogativele puterii executive în dauna puterii legiuitoare.
O lege importantă din punct de vedere constituţional, adoptată sub imperiul Statutului Desvoltător Convenţiunii din 7 / 19 august 1858, a fost Legea pentru organizarea judecătorească. Convenţiunea prevedea inamovibilitatea numai pentru magistraţii Înaltei Curţi de Justiţie şi Casaţie. Noua lege, prefigurând crearea unor jurişti competenţi, prevede posibilitatea extinderii treptate a inamovibilităţii şi la magistraţii de la curţile de apel şi de la tribunale, desigur în măsura în care posturile respective aveau să poată fi ocupate de jurişti competenţi.

De asemenea, în această perioadă a avut loc o activitate rodnică de modernizare a legislaţiei române. În primul rând, se pune în vigoare, la 1 decembrie 1865, Codul civil român, tradus în cea mai mare parte după Codul lui Napoleon din 21 martie 1804. Adaptată în oarecare măsură legislaţiei civile anterioare, această mare operă legislativă, cu unele modificări, a rămas în vigoare până astăzi. Tot la 1 decembrie s-a pus în vigoare şi Codul de procedură civilă, având ca model procedura civilă din 1819 a cantonului Geneva din Elveţia. Acesta a fost modificat de nenumărate ori în mod substanţial (1879, 1900, 1921, 1948, 1952), dar multe texte din forma sa iniţială sunt şi astăzi în vigoare. Tot în această scurtă perioadă, s-au pus în vigoare un Cod penal şi un Cod de procedură penală, care s-au aplicat până la 20 mai 1937.

“Noii am dat curs invitaţiei pe care preşedintele a făcut-o, pe subiecte pe care domnia sa le-a propus. (…) Problema care ne-a făcut să părăsim înainte de începerea discuţiilor aceste consultări este una care nu e doar formală, ci de principiu. Noi înţelegem să participăm la consultări cu preşedintele României la nivelul partidelor parlamentare plus grupul minorităţilor, pentru că partidele parlamentare, adică PNL, PSD, PDL, PC, UDMR şi grupul minorităţilor naţionale sunt formaţiuni politice care au identitate, care s-au prezentat în alegeri sub acest nume, s-au prezentat cu un program, cu puncte de vedere şi ele sunt în Parlament legitimate de votul dat în cunoştinţă de cauză de alegători, de cetăţenii României”.

Se pare ca PSD si PC nu erau la curent cu aceasta manevra subtila a echipei PNL reusind totusi sa se replieze rapid si sa copieze gestul liberalului. Liderul PSD, Victor Ponta a facut urmatoarele declaratii de presa:

“Nu se punea problema ca preşedintele să îşi cheme susţinătorii – un partid neînfiinţat încă dar creat până la urmă pentru a sprijini preşedintele şi Guvernul actual, o formaţiune parlamentară care nu are nici votul oamenilor şi nici recunoaşterea juridică, aşa cum o cer legile României. Cred că preşddintele României trebuie să fie primul om din această ţără care respectă votul oamenilor, legile ţării şi structura politică a statului român”

In alta ordine de idei inainte de dezbatere, Traian Basescu i-a criticat pe trei ministrii ai guvernului atentionandu-l pe Boc chiar cu o posibila remaniere guvernamentala. De critica Presedintelui nu au scapat: Mihai Funeriu, ministrul Educatiei pentru că nu a descentralizat sistemul educational si Cseke Attila, ministrul Sănătăţii pentru că menţine încă un sistem super-centralizat în sănătate.

2 guvernarea monarhică → este cea în care unul singur guvernează, dar prin legi fixe şi stabile.

3 guvernarea despotică → este cea a unuia singur, „fără lege sau regulă, care conduce numai prin voinţa sau capriciul său”.

Cele trei principii:
O altă distincţie făcută de Montesquieu este cea între:

1. natura guvernământului: „ceea ce-l face să fie astfel”

2. principiul guvernământului: „ceea ce-l face să acţioneze”

Dacă noţiunea de natură aparţinea domeniului pur formal al deţinerii şi al modului de exercitare a puterii, principiul ne introduce în pasiunea specifică fiecărei guvernări. În realitate, mai mult efect decât cauză, Principiul este condiţia existenţei fiecărei guvernări.

Principiul este, de fapt, resortul fiecărei guvernări, care este diferit în funcţie de natura acesteia:
- virtutea pentru guvernarea republicană
- onoarea în cazul guvernării monarhice
- teama, în guvernarea despotică

Argumentul pentru faptul că principiul este resortul oricărei guvernări este faptul că orice corupere a unei guvernări începe întotdeauna de la principii.

Constituţia liberală de la 1866 a stratificat societatea românească în “ţara legală” şi “ţara reală”, cum spune Gherea. În alte cuvinte, avem de acum înainte o Românie constituţională la oraşe, cu partide politice şi elemente substanţiale de democraţie liberală, cu sistem parlamentar şi pluripartidism, cu drepturi şi libertăţi, şi o “ţară reală” la sate, unde, cu toată libertatea oferită pe hârtie de Constituţie, viaţa curge pe făgaşul ei tradiţional în care “boierul este mai egal decât ţăranul”. Tara legală va rămâne multă vreme paralelă cu ţara reală, un spaţiu al relaţiilor social-economice de tip feudal, predominant în România până târziu în secolul de liberalism românesc.

Ţara legală este spaţiul în care se mişcă agenţii liberali români: politicieni, pătura subţire de meseriaşi şi negustori, la care se adaugă liber-profesioniştii şi acel “proletariat al condeiului” de tip funcţionăresc, cum ar spune Eminescu.
Ţara reală este comunitatea ţărănească ce-şi continuă propria viaţă în ciclurile ei tradiţional-cosmice de tip feudal. Agentul istoric ce animă acest spaţiu ontologic este clasa ţărănească majoritară în populaţia românească a vremii şi care este singurul agent producător de bunuri, a căror valoare prin taxare alimentează sistematic bugetul statului neoliberal. Activitatea acestui singur segment economic de producţie este creatoarea de valoare economică ce susţine oraşul aflat în exteriorul schimbului de valori cu mediul rural. În societatea organizată economic şi social pe două nivele ce sunt departe de a se suprapune şi de a coopera la schimbul de valori, oraşul românesc este o formă social-economică de tip parazitar, cu agenţi liberali definiţi în afara producţiei de bunuri care să participe la creşterea economică.

Un alt efect pervers al importului instituţiilor liberale într-o societate structural agrară şi necapitalistă este fenomenul pe care Constantin Rădulescu-Motru îl numeşte “politicianism”. Conceptul se referă al un anume tip de activitate politică, prin care “o parte a cetăţenilor unui stat încearcă să transforme instituţiile publice în mijloace de realizare a scopurilor personale”.

Politicianismul se defineşte astfel ca activitate politică degenerată. Ea rezultă din discrepanţa dintre mecanismele vieţii politice şi natura spirituală, condiţiile de socializare, educaţia indivizilor chemaţi să activeze aceste mecanisme de tip liberal. Aici se poate lesne observa conflictul dintre forma liberală şi structura necapitalistă, fără educaţie şi practică socială sau experienţă politică de tip democratic.

Agentul acestei activităţi este politicianul. Având “o spoială de civilizaţie”, aceste agent poate fi întâlnit în toate ţările periferiei sistemului mondial modern, cum este cazul Republicilor din America de Sud, în celelalte ţări balcanice, în Africa de Sud, în Japonia şi în alte ţări orientale, ne spune Rădulescu-Motru. Eugen Lovinescu aduce un argument în plus pentru acest tip de efect pervers. Analizând procesul de sincronizare a Japoniei la valorile, civilizaţia şi sistemul parlamentar de tip european, el observă că în acest spaţiu cultural, ca şi în România, sincronizarea de face “de sus în jos”, adică dinspre forme spre fond, Lovinescu susţinând, spre deosebire de G.Tarde, că sincronizarea nici nu se poate face altfel decât din exterior spre interior, şi ea nu poate fi decât în formula imitaţiei integrale.

Eliberaţi de Mavrocordaţi în 1741 şi 1743, foştii ţărani iobagi vor primi pământ abia în 1864, în timpul domnii lui Cuza. În urma acestei reforme agrare, 467 840 de familii ţărăneşti vor primi suma totală de 1 766 258 de ha de pământ arabil, în funcţie de inventarul agricol pe care îl deţinea fiecare familie de ţărani în parte.
La prima vedere, fenomenul de împroprietărire a ţăranilor este unul cu valoare pozitivă pentru stabilirea proprietăţii private în agricultură. Liberalismul clasic ne spune că proprietatea privată este motorul oricărei economii, indiferent de ramura acesteia. Proprietatea privată ar fi trebuit să deschidă drumul către o rentabilizare a terenurilor. În realitate, ea a dus la o a doua legare de glie a noilor proprietari din mediul rural. În efectele neaşteptate ale acestui act reformator trebuie să căutăm atât cauzele răscoalelor din 1888-1889, cât şi a marii răscoale de la 1907. Cum este posibilă o astfel de determinare împotriva firii liberale?

Analiza relaţiilor de proprietate în primele decenii după reforma agrară ar putea da seamă despre cursul neaşteptat al acestui fenomen de împroprietărire. De exemplu, după ce a primit pământ, ţăranul român a început să îl lucreze cu inventarul agricol primitiv de care dispunea. Cauze speciale însă au determinat o schimbare fundamentală de relaţii sociale şi de putere, despre care vom vorbi în cele ce urmează.

Înainte de toate, anul 1865 a fost un an sărac în recoltă, pentru că lucrul pământului începuse târziu, din pricina faptului că împărţirea pământului şi birocraţia aferentă procesului împiedicase aratul şi semănatul la timp.
Anul următor, recolta a fost din nou proastă, din cauza unei secete mari care o distrusese. În aceste condiţii, ţăranii s-au văzut nevoiţi să împrumute de la boieri. Documente ale vremii arată că în 1880 erau încă mulţi ţărani car nu reuşiseră să-şi achite împrumuturile pe care le făcuseră între 1886-1867.

Cum s-a realizat, totuşi, legarea de glie a ţăranului?
Conform legii, proprietatea ţărănească era inviolabilă şi inalienabilă. Pentru că nu îşi putea vinde pământul ţăranul era obligat să rămână la munca câmpului şi să trăiască din recoltele anuale. Astfel, legat de o proprietate insuficient de productivă, el a fost nevoit să lucreze pământul marilor proprietari pentru a-şi completa necesarul anual de alimente. În acest fel ţăranul rămânea legat de marea proprietate, chiar dacă Legea fundamentală a ţării garanta dreptul la liberă mişcare şi practicare a meseriilor.
Alte condiţii au oferit încă mai multe determinări pentru a doua legare de glie a ţăranului. De exemplu, sistemul de moştenire în tradiţie românească. Împărţirea în mod egal a pământului între fiii şi fiicele proprietarului va fărâmiţa proprietatea ţărănească liberă, astfel încât, la generaţia imediat următoare în raport cu a celei împroprietărite, noile familii întemeiate nu mai aveau deja pământ suficient pentru propriile trebuinţe. Salvarea tinerei generaţii era tot marea proprietate, multe familii de ţărani fiind nevoie să-şi arendeze pământul şi să se transforme în proletari agricoli.
Noul proletariat agricol însă era foarte diferit de proletariatul muncitoresc sau cel agricol occidental. Spre deosebire de acesta din urmă, de exemplu, proletarul agricol român, fost proprietar de pământ, este nevoit să deţină şi mijloacele de muncă. Inventarul agricol presupunea inclusiv scoaterea din iarnă a vitelor de muncă, o sarcină în plus şi deosebit de costisitoare. Astfel, la numai câteva decenii de la împroprietărire, mai mult de 170 000 de ţărani pierduseră pământul prin arendare, moştenire, împărţire.

Un alt fenomen concură la legarea ţăranului de glie prin reforma agrară. Acest fapt izvorăşte din acea logică duală şi a conflictului dintre ţara reală şi ţara legală.
Constituţia din 1866 protestează împotriva iobăgiei. Tot în 1866, prima lege pentru tocmelile agricole prevedea: “nici altă jurisdicţie sau autoritate în afară de prezenta lege nu poate să se amestece în reglementarea tocmelilor agricole”. În conformitate cu Constituţia, atât munca, cât şi proprietatea erau libere. În realitate, în zona rurală, deşi proprietatea promitea să fie burghez-liberală, munca era sortită de la început să rămână feudal – iobăgistă. Astfel, la doar câteva decenii de la stabilirea proprietăţii mici în agricultura românească, nu mai apare de neînţeles, “De ce s-au răsculat ţăranii”, zicând cu Radu Rosetti.

Cele două acte liberale au creat cadrul de dezvoltare al claselor româneşti parazitare: politicieni, funcţionari, negustori, intelectuali, “proletari ai condeiului”, arendaşi şi moşieri, fără participare directă la crearea de valoare socială şi naţională.
Agenţii liberali de la oraşe erau cu toţii ajutaţi de stat. Protecţionismul statal al politicii neoliberale din a doua jumătate a secolului al XIX-lea a avut şi el paradoxul său.
Clasa manufacturierilor şi a întreprinzătorilor particulari care ar fi trebuit să tragă după sine societatea românească şi să stimuleze progresul în zona rurală avea şi ea caracteristicile ei specifice. Meşteşugarul român pare să fi adoptat o conduită economică foarte diferită de cea a meşteşugarului şi întreprinzătorului occidental. Spre deosebire de aceştia din urmă, care lucrează pentru profit pe piaţă, riscând chiar pierderea capitalului investit, manufacturierul român preferă ajutorul statului. Profitul este aici mai mic dar este sigur. Dar, chiar şi acest soi de agent productiv la care se referea Şt. Zeletin, e puţin reprezentativ pentru capitalismul românesc.

Micul industriaş român este, de regulă, politicianul care dispune de ceva capital. În această situaţie explicaţia comportamentului său de mic industriaş “timid” pe piaţă, care nu face un pas fără protecţia statului, poate fi lesne explicată. Prima generaţie de politicieni la care adăugăm şi revoluţionarii de la 1848, a căror acţiune nu poate fi trecută cu vederea, a creat statul român. A doua generaţie – cu politicieni ce dispuneau de capital sau erau în directă legătură cu deţinătorii de capital – s-a ocupat de organizarea statului. Ar fi absurd să gândim că această generaţie a doua ar fi organizat statul împotriva propriilor sale interese.

Ca agent liberal, pătura de politicieni şi-a făurit cadrul de mişcare pentru sine şi agenţii liberali de la oraşe: intelectualii, funcţionarii, muncitorii, etc. (“ţara legală”). În loc de libertate, ţăranii au primit indiferenţa acestei pături suprapuse şi spoliatoare (prin arendaşi şi proprietari de pământ).
Considerând toate aceste efecte perverse ale liberalismului românesc, observăm că, de fiecare dată, undeva, cumva, se înregistrează o pierdere. Fie că fenomenul se numeşte politicianism, neoiobăgie sau stratificarea ţării, un agent economic are de pierdut de fiecare dată. Cum ţăranul era singurul agent productiv în prima fază a capitalismului românesc, el era singurul destinat să suporte pierderile pe care le cerea perioada asimilării formei liberale de către societatea semi-feudală românească. Restul agenţilor care au impus suprastructura liberală românească nu aveau ce pierde. Economic vorbind, ei erau nişte paraziţi prin excelenţă. Acesta era “liberalismul bugetar”, cum l-am numit, prin care societatea românească şi-a început ascensiunea sa capitalistă în a doua jumătate a secolului al XIX-lea.

Efectele perverse ale liberalismului românesc nu trebuie puse pe seama unui refuz funciar sau al unei inapetenţe structurale a societăţii româneşti la deschidere au liberalizare. Aceste efecte neaşteptate ale reformei liberale sunt determinate de conflictul dintre forma (instituţia) liberală şi fondul semi-feudal al societăţii româneşti. Ele apar în ceea ce s-ar putea numi perioada de aşezare şi integrare a liberalismului în aria culturală care l-a importat.
Conflictul dintre forma liberală şi fondul românesc în cazul de faţă este doar temporar, aşa cum s-a mai spus anterior, introducându-se ideea de perioadă de aşezare a formei. Ce se poate întâmpla în timpul unei astfel de perioade?
În cazul în care forma nu este respinsă total de noua structură socială, politică şi culturală importatoare, avem de-a face cu o relaţie de influenţare reciprocă între formă şi fond. Altfel spus, nu doar fondul modelează şi ajustează forma străină, eliminând elementele incompatibile, ci şi forma lucrează asupra fondului; forma îşi creează astfel fondul necesar propriei supravieţuiri, impunând sau schimbând valori social-politice, modelând atitudini şi creând conduite pe măsura ei.

În sistemul organelor de judecată din România, potrivit Legii nr. 92/1992 de organizare judecătorească, republicată, intră următoarele instanţe: judecătoriile, tribunalele, curţile de apel şi Curtea Supremă de Justiţie. De asemenea, există instanţe militare organizate prin lege, iar în cadrul Curţii Supreme de Justiţie funcţionează secţiile civilă, penală, comercială, de contencios administrativ şi militară. Tribunalele şi curţile de apel pot avea una sau mai multe secţii, după natura şi amploarea activităţii care o desfăşoară. În conformitate cu prevederile Decretului nr. 203/1974 pe lângă judecătoriile şi tribunalele Constanţa şi Galaţi funcţionează secţiile maritime şi fluviale competente să soluţioneze (printre altele) infracţiunile care ar crea stări de pericol pentru siguranţa navigaţiei sau care au tulburat activităţile de transport maritim şi fluvial .
Prin instanţe de judecată în conformitate cu dispoziţiile constituţionale şi cele din legea de organizare judecătorească se înţeleg verigile care constituie sistemul unitar al organelor judiciare, aşa cum ele sunt dispuse în piramidă şi până la vârf la unităţile de bază. Art. 125 din Constituţia României precizează că în ţara noastră justiţia se înfăptuieşte prin Curtea Supremă de Justiţie şi prin celelalte instanţe judecătoreşti stabilite de lege . Spre deosebire de această accepţiune, ori de câte ori Codul de Procedură Penală utilizează noţiunea de instanţă de judecată are în vedere organul judiciar concret, constituit într-o compunere strict determinată, dar variabilă după diverse ipoteze precis delimitate şi care este chemat să judece şi să soluţioneze o anumită pricină penală dedusă în faţa unui anumit organ judecătoresc. Din punct de vedere organizatoric, la o instanţă de judecată pot să desfăşoare activitatea jurisdicţională mai multe complete de judecată sau la un tribunal anumite complete judecă în primă instanţă, iar altele în apel etc. Toate aceste organe judiciare compuse şi constituite potrivit normelor legale sunt instanţe de judecată .

Ministerul Public

Un important organ judiciar, care desfăşoară activitatea pe parcursul întregului proces penal este Ministerul Public. Art. 130 din Constituţia României fixează atât rolul Ministerului Public în activitatea judiciară, cât şi relaţia dintre noul organism creat şi procurorii care îl încadrează. Ministerul Public reprezintă în activitatea judiciară interesele generale ale societăţii şi apără ordinea de drept, precum şi drepturile şi libertăţile cetăţenilor. Ministerul Public îşi exercită atribuţiile prin procurori constituiţi în parchete. Parchetele sunt organizate pe criteriile subordonării ierarhice şi funcţionează pe lânga judecătorii, tribunale şi curţi de apel fiind conduse de prim procurori şi respectiv procurori generali pentru parchetele de pe lângă curţile de apel. Parchetul General de pe lângă Curtea Supremă de Justiţie are în fruntea sa pe Procurorul General. Totodată, parchetele militare sunt organizate şi funcţionează pe lângă fiecare instanţă militară, în raport cu întinderea circumscripţiilor teritoriale ale instanţei respective. În cadrul Parchetului General de pe lângă Curtea Supremă de Justiţie funcţionează şi secţia parchetelor militare. Secţiile maritime şi fluviale ale instanţelor din Constanţa şi Galaţi au şi ele organizate parchete.