Crearea Pactului de la Varșovia a fost grăbită de integrarea Germaniei de Vest “remilitarizată” în NATO prin ratificarea de către țările ocidentale a Înțelegerilor de la Paris. Tratatul de la Varșovia a fost inițiat de către Nikita Hrușciov în 1955 și a fost semnat la Varșovia pe 14 mai 1955. Pactul și-a încetat existența pe 3 martie 1991 și a fost în mod oficial dizolvat la întâlnirea de la Praga, pe 1 iulie 1991.

O altă cauză a sfârşitului Războiului Rece ar fi şi desfiinţarea Pactului de la Varşovia, care s-a produs odată cu sosirea echipelor democrate la putere în republicile din Europa Centală şi de Est.

Trupele sovietice au devenit, în scurt timp, subiectul negocierilor dintre aceste state.   La 24 ianuarie 1990, s-a luat decizia de a se retrage în principiu cei 52.000 de soldaţi care staţionau pe teritoriul Ungariei, evacuarea lor terminându-se în iunie 1991.

La 27 februarie 1990, Vaclav Havel, fostul disident, a devenit preşedintele Cehoslovaciei. Meritul său a fost acela că a obţinut retragerea forţelor Armatei Roşii din bazele militare de pe teritoriul ţării sale. Ca şi în cazul Ungariei evacuarea trupelor se va încheia în iunie 1991.

În ceea ce priveşte statul polonez, retragerea celor 100.000 de soldaţi sovietici din Polonia a creat probleme. În primă instanţă nu s-a stabilit niciun acord, deoarece exista pretenţia din partea Poloniei de a primi despăgubire din partea URSS-ului pentru tranzitul de pe teritoriul lor al trupelor repatriate din fosta Republică Democrată Germană.

În cele din urmă autorităţile sovietice au acceptat să îi retragă pe cei aproximativ 370.000 de soldaţi din fosta RDG, până în 1994.

În prima scrisoare vă prezentăm punctul de vedere a reprezentantului SUA la Bucureşti faţă de problemele politice şi instituţionale ale României după ieşirea din cel de-al doilea război mondial:

28 februarie 1945, Bucureşti. Scrisoarea reprezentantului politic al SUA în Comisia Aliată de Control, B. Berry adresată lui A.I. Vâşinski, în legătură cu criza de guvern din România.

Bucureşti, 28 februarie 1945.

Stimate domnule Vâşinski,

Am aflat că ieri aţi sosit la Bucureşti şi am sperat că voi reuşi să vă întâlnesc astăzi pentru a vă saluta şi a vă transmite informaţia de care dispun asupra poziţiei guvernului american în unele probleme politice din România.

Deoarece am aflat că sunteţi ocupat şi nu ne putem vedea astăzi, am decis să vă aduc la cunoştinţă informaţia de care dispun la ora actuală şi vă salut în legătură cu venirea la Bucureşti. Potrivit instrucţiunilor pe care le-am primit, guvernul meu consideră:

1. La ora actuală guvernul de coaliţie, reprezentând toate partidele politice şi clasele sociale, constituie cea mai potrivită formă de realizare a conducerii de stat din România. Până în momentul când poporul va dispune de posibilitatea manifestării voinţei sale în alegerile libere, executivul american nu ar dori formarea, aici, a unui guvern în exclusivitate naţional-ţărănist sau al Frontului Naţional-Democrat. Între altele, noi am regreta amestecul sau utilizarea unei anumite forţe politice în scopul aducerii unei grupări la putere.

2. Considerăm intolerabile tentativele schimbărilor în structurile administrative prin mijloace neconstituţionale sau utilizarea forţei. Pe de altă parte, este necesară încurajarea tuturor acţiunilor menite să asigure efectuarea unor alegeri locale şi generale, care pot avea loc pe baza votului liber şi secret sau a altor metode democratice.

3. Nu se poate permite nici unui grup sau organizaţie să deţină armament. Mijloacele de forţă trebuiesc să rămână la dispoziţia organelor de stat. Toate preocupările noastre se anexează pe problema constatării şi verificării, dacă aceste organe statale au la dispoziţie suficiente forţe şi echipament pentru menţinerea ordinii interne.

Al dvs. sincer,

Burton I. Berry

Reprezentatul SUA în România

sursă: AVP RF, F, 012, op.6, mp.82, d. 199, f. 1.

Copie

Întrebat de dorinţa  regelui marmurei de a rămâne nemuritor şi rece în postul de prim vicepresident a bolidului portocaliu, señor Vidanj, Preda a răspuns prin a îl recomanda la conducerea unei Coce [căruţă în zona Zarandului - dacă cultura folclorică  nu vă ajuta folosiţi wikipedia]:

“Miza nu este Adriean Videanu, pentru că Adriean Videanu este o piesă din acest joc al politicii post-comuniste. Domnul Videanu este, în opinia mea, mult prea umflat. El e o problemă pentru PD-L şi vă spun de ce. E o problemă pentru că Adriean Videanu a abandonat Bucureştiul la competiţia electorală din 2008 şi acum pare sigur pe sine în interiorul PDL şi sigur că poate câştiga o bătălie în interiorul partidului”

M-am regăsit în aprecierile lor făcute despre politica de resurse umane a partidului de guvernământ care este defectuoasă, dar rapid mi-am amintit de ceea ce se întâmplă şi în templul automutilării pe care îl slujesc. În toate partidele politice din România există  imcompetenţă, generată de corupţie şi lipsă crasă de educaţie. Clasa politică trebuie să ofere oameni “noi” competenţi şi credibili pentru polis. 

Despre cei doi mai toţi ştim că au primit şi un imbold de la preşedintele Băsescu. Se pare că lupta acestuia cu baieţii şmecheri din PD-L pe care tot el i-a promovat îl determină la lupte interne în universul portocaliu. Traian realizează că încă doi ani de cotropire naţională pe care Vidanj şi Bercea l-ar coordona, ar aduce PD-L în 2014 la un partid controlat de baroni, puţin dispus în a mai da ascultare unui ex. preşedinte. 

Ceea ce totuşi mă uimeşte la Cristi Preda este că vorbeşte cam mult despre comunism şi cam urât. Îl trece pe Videanu în rândul cadrelor sistemului vechi  Dar care este problema în asta? Mie mi se pare puţin deplasat să faci praf un sistem în care ai promovat. Îmi pare rău că nu l-am întrebat când l-am cunoscut ca profesor, despre faptul că vine la emisiuni de televiziune și vorbește de principii erijându-se într-un emiţător de moralitate “ortodox” creştin-democrat uitând trecutul domniei sale UASCR-ist ( Cenzor la Uniunea Asociațiilor Studenților Comuniști din România).

Domnul Preda apare ca responsabil de organizarea minunatei Conferințe Naționale a UASCR din 1988 și cu ode în lucrarea editată la aceea vreme de Editura Politică  ?!?! what dă fuck???. Tânăr student la Facultatea de Filozofie a Universităţii Bucureşti Cristi Preda era expert în odiosul marxism. La faza naţională a concursului profesional ştiinţific studenţesc de ştiinţe sociale secţiunea:  ”Materialism dialectic şi istoric” a obţinut punctaj maxim. Şi fie vorba între noi, la aceeaşi dezbatere doctrinară un alt arhanghel al dreptei (pe care în particular îl simpatizez) a obţinut 18 puncte… da! actualul premier Emil Boc a reuşit performanţa cu lucrarea profund capitalistă în care reflecta asupra: “revoluţia de eliberare socială şi naţională, antifascistă şi antiimperialistă de la 23 august 1944″. Şi mai dramatic pentru cei doi este că aceştia, că au participat la un concurs ce a fost supervizat personal de tovarășa Elena Ceaușescu. Tovarăşul Preda care la vremea respectivă urcase pe podium declara:

“Majoritatea studenţilor au dovedit cunoaşterea temeinică a problematicii de bază a fiecărei discipline, în spiritul şi din perspectivele tezelor şi aprecierilor cuprinse în documentele de partid, cu deosebire în recentele expuneri ale Secretarului General al Partidului, tovarăşul Nicolae Ceauşescu”

Ieri, premiant în comunism, astăzi mare anticomunist, Cristi Preda era un specialist al unor teme politice precum: “Ce este partidul revoluţionar al clasei muncitoare?” “Dialectica contradicţiilor în viaţa socială. Concepţia PCR, a Secretarului său General, tovarăşul Nicolae Ceauşescu, despre cunoaşterea şi soluţionarea contradicţiior în socialism.”

 Conferinţa a XV-a a UASCR, Editura Politică, Bucureşti 1988.

P.S. aştept cu ardoare comment-urile dvs. în care veţi afirma inutilitatea sferei politice dinainte de `89. Saracul nu ştia ce face.

sursa: Buletinul oficial al Patriarhiei Romane, nr.1-2 ianuarie-februarie 1989.

Telegrama domniei sale, domnului Nicolae Ceausescu, Presedintele Republicii Socialiste Romania

Mult stimate

Domnule Presedinte,

Impreuna cu intregul nostru popor, ierarhii, clerul si credinciosii Bisericii Ortodoxe Romane omagiind aniversarea zilei de nastere a Domniei Voastre si implinirea a peste 55 de ani de activitate in slujba Patriei dau glas din adancul inimilor sentimentelor de profunda dragoste, aleasa recunostinta si inalta pretuire pe care le nutresc fata de Dumneavoastra, genialul conducator si stralucitul ctitor al Romaniei de azi, a carui gandire si fapta leaga cu fir de aur trecutul, prezentul si viitorul natiunii noastre

Insufletit de atmosfera patriotica in care toti fii tarii au sarbatorit marile evenimente istorice de la 1859 si Decembrie 1918, care au pecetluit definitiv unirea tuturor romanilor si constituirea statului national unitar roman, ne simtim partasi la lupta eroica si neintrupta a poporului pentru afirmarea fiintei proprii, pentru libertatea sociala si nationala, pentru independenta si unitate, la tot ce Domnia Voastra initiati si intreprindeti pentru binele, fericirea si inaltarea Patriei si Va incredintam ca vom sprijini in continuare cu devotament sporit si loialitate opera mareata de zidire spirituala si materiala a tarii, sub inteleapta Dumneavoastra  ocarmuire.

La acest popas aniversar din viata Domniei Voastre ne facem o datorie de constiinta si onoare de a evoca rodnicele impliniri, unicie in istoria si viata Patriei noastre, purtand amprenta eminentei Dumneavoastra personalitati si pe care cu legitima mandrie patriotica, intreaga natiune romana o numeste <Epoca Nicolae Ceausescu> epoca de glorie dedicata progresului economic si social al tarii, afirmarii Romaniei socialiste libere si demne in randurile natiunilor lumii.

Totodata aducem un inalt omagiu activitatii inflacarate si permanente a Domniei Voastre de mare si stralucit erou al pacii pentru actiunile de dezarmare, pentru initiativele si contributiile menite promovarii  si aplicarii ferme, in viata popoarelor  si in relatiile internationale, a principiilor egalitatii in drepturi, respectarii independentei si suveranitatii nationale, neamestecului in treburile interne si avantajului reciproc, renuntarii la forta si la amenintarea cu forta, solutionarii pe calea negocierilor a oricaror conflicte si litigii dintre state.

Multumindu-va cu profunda recunostinta pentru climatul de deplina libertate religioasa creat cultelor din tara noastra, ierarhii, clerul  si credinciosii Bisericii Ortodoxe Romane intr-un glas si o unica simtire cu intreaga noastra natiune, cu nobile sentimente de dragoste si pretuire. Va adresam din adancul inimilor noastre mult stimate Domnule Presedinte, cele mai calde si cele mai alese urari de viata indelungata, multa sanatate si sporite puteri de munca pentru a conduce tara si destinele poporului roman pe noi si tot mai inalte culmi de progres si civilizatie

Dupa evenimentele din 1989, intelegand contestatiile de ordin politic si moral, la sedinta Sfantului Sinod din 10 ianuarie 1990 Patriarhul Teoctist a cerut in scris retragerea din slujirea sa, in semn de pocainta. El a plecat apoi la Manastirea Sinaia. Adunarea din 10 ianuarie 1990, a Sfantului Sinod al Bisericii Ortodoxe Romane a acceptat demisia Patriarhului Teoctist. Primind cereri din toata tara din partea credinciosilor, a clerului de la parohii si manastiri, pentru revenirea Patriarhului, precum si a unor scrisori din partea Patriarhilor Bisericilor Ortodoxe locale, Sfantul Sinod in sedinta sa din aprilie a hotarat chemarea Patriarhului la locul sau prin revocarea deciziei de acceptare a demisiei patriarhului Teoctist. Dand ascultare Sfantului Sinod, Patriarhul Teoctist si-a reluat slujirea sa pentru care a fost ales in noiembrie 1986.

Iata cum răspunde demnitarul român unor întrebări normale pentru o societate anormală:

- Cit conteaza astazi in biografia dumneavoastra faptul ca ati fost membru supleant al CC al UTC?

- Biografiile factorilor de decizie trebuie cunoscute in detaliu. Nu fac un secret din faptul ca am fost membru supleant al CC al UTC. Este exclusiv din cauza rezultatelor bune la invatatura, la olimpiadele scolare. Asa am devenit, la virsta de 15 ani, secretar UTC in liceu pina la 18 ani, pina la clasa a douasprezecea. Iar pentru aproape doi ani, de la 16 pina la 18, numele meu a fost trecut pe o lista si votat printre membrii supleanti ai UTC-ului. Ca obligatie, acest lucru nu presupunea nimic. Am fost anuntat ca am fost trecut pe o lista. Pina la urma, era o fictiune. Erau selectati, dintre secretarii UTC pe licee, cei care erau socotiti reprezentativi din punct de vedere scolar. Nu exista o activitate care sa certifice valoarea politica a adolescentului. Era o chestiune strict formala, care nu presupunea participarea la decizia politica propriu-zisa.

- Puteati refuza?

- Refuzurile erau extrem de rare, daca existau. Nu tin minte sa fi vazut pe cineva in jur refuzind. Multi insa isi doreau aceste pozitii.

- Dumneavoastra v-ati dorit-o?

-Nu mi-am dorit-o. A venit dincolo de vointa mea de adolescent, exact ca un rezultat al succeselor scolare. Si apoi, la 18 ani, chestiunea nu a mai contat. Eu nu am mai fost membru de partid.

Din răspunsurile domnului Ungureanu, tragem următoarele concluzii:

1. A fost obligat să intre în această structură.

2. Era total indiferent de filozofiile comuniste.

3. Nu a avut o implicare serioasă în activitatea UTC.

Departe de a ne dori să-l judecăm pe domnul Ungureanu dar totuși vigilenți, am accesat o umilă arhivă.

Si ghiciți, ce am descoperit:

Cuvântul tovarășului Mihai Ungureanu

Delegat al Organizației județene Iași a U.T.C

Hotărârile de însemnătate istorică adoptate de Congresul al XIII-lea al Partidului Comunist Român, înflăcăratele îndemnuri adresate tinerei genrații de către tovarășul Nicolae Ceaușescu în deschiderea lucrărilor Forumului nostru, pun și î fața noastră, a elevilor utc-iști, sarcini deosebite. Suntem conștienți că pentru a realiza o economie modernă, intensivă sunt necesare cadre a căror pregătire să se reflecte în capacitatea de a răspunde noilor exigențeale muncii, ale activității sociale în general, care trebuie sa dovedească înaltă competență profesională, gândire creatoare, deschisă spre nou, spirit de inițiativă, responsabilitate, ordine și disciplină. De aceea programele noastre de activități, ancorate mai ferm în realitatea concretă a problemelor cu care se confruntă fiecare colectiv de elevi corelate mai strâns cu acțiunile desfășurate pe linia școlii, au fost orientate astfel încât să conducă la sporirea răspunderii eleviloe pentru învățătură, pentru pregătirea permanentă, perseverență și sistematică, printr-un efort propriu susținut și constant.

Pe deplin conștienți de sarcinile ce ne revin din Hotărârile Congresului al XIII-lea al Partidului Comunist Român, din indicațiile și orietările secretarului general al partidului, tovarășul Nicolae ceaușescu, din documentele supuse aprobării, Forumului tineretului, noi, elevii di județul Iași, ne angajăm că vom depune toate eforturile pentru a ne forma ca specialiști cu o înaltă pregătire politică și profesională cu conștiință înaintată hotărâți să muncească, cu entuziasm și pasiune tinerească revoluționară, cu responsabilitate pentru continuarea neabătută a drumului ascendent pe care România s-a înscris în perioada de o efervescență fără precedent inaugurată de Congresul al IX-lea al Partidului Comunist Român.

Iată cum micuțul Mihai, obligat de forțele represive ale miliției este efectiv obligat, chinuit să accepte acestă trambulină de afirmare printr-o lingușeală (pupincurism) excelentă a regimului și a genialului secretar general.  Nu vrem să-i condamn convigerile din tinerețe ale domnului Ungureanu, dar trebuie publicate astfel de lingușeli pentru a reflecta uneori cv-ul politic post revoluționar cu cel incipient

Oricum ceea ce se poate remarca fără îndoială este excelentul limbaj de lemn pe care micuțul Ungureanu îl folosea.

autor articol: Horia Nasra

amnezia. Trebuie ca totul să se plătească,

altfel nu există viitor(…)

Pierderea adevăratei memorii

echivalează cu a pierde simțul realităţi(…)

Trecutul nu poate fi falsificat(…)Fiecare

dintre cei care au fost exterminaţi mai are

cuvântul lui de spus”

Nadejda Mandelstom

Blestemul pe care obsesiile utopice de secol XIX îl aruncă în secolul XX, nu are corespondent în nici un alt cadru istoric. Fie că vorbim de nazism, fascism, sau de comunism, transplantarea unei idei, ce pentru adepţi pare infailibilă, în practica nu a dus niciodată la nimic bun. A nu crede că poţi greşi, ai considera pe cei ce nu iţi împărtăşesc opiniile duşmani şi ai trata ca atare, poate fi considerat unul din păcatele fundamentale de la care omenirea clădeşte totalitarismul. Extinderea terorii asupra unei societăţi ce nu vrea si nu poate să îi accepte in totalitate pe aceşti (în cazul cel mai fericit) idealişti, instrumentarea ei ca afirmare a propriei puteri în locul jocului democratic, vor duce aşa cum de altfel observăm la milioane şi milioane de morţi. Din păcate, instalarea comunismului în România se va plasa pe acest tipar negativ, iar repercusiunile asupra societăţii se vor face imediat simţite. Elita intelectuală, opozanţii politici sau simpli oameni, chiar proprii membrii comunişti căzuţi in dizgraţie vor umple puşcăriile regimului ce se vrea cel mai egal şi mai democratic.

Ce se întâmplă în spatele gratiilor? Cum supravieţuieşte această elită, ce părere are despre ceea ce i se întâmplă, cum apar portretele călăului şi a victimei? Acestea sunt întâmplări la care vom încerca, în mod empiric bineînţeles, să răspundem. Limitarea ca volum a memoriilor studiate, şi mai ales a studiilor de specialitate, fie ca e vorba de disciplina istoriei, fie de psihologie sau sociologie, va face ca scurtul nostru demers să fie oarecum lipsit de o structură solidă, dar sperăm să putem atinge felul în care se raportează aceştia la spaţiul concentraţionar aşa cum reiese din scrierile studiate.

Arestul şi ancheta:

Etapa preliminară marcată de aceste două momente, poate fi considerata din perspectiva memorialisticii una de trecere. Ea poate fi văzută sub două aspecte, care ţin de raportarea victimei la ceea ce i se întâmplă. Odată ca sfârşit al calvarului urmăririi, dar de cele mai multe ori ca greşeală. Victima nu poate percepe în acest al doilea caz că a făcut ceva rău, şi mai ales nu înţelege ce.[1] Soljenitân plasează ca întrebare tip a victimei: „Eu? Pentru ce?”. Primul contact din timpul anchetei poate fi mai apoi şi cel mai brutal, deşi industria penitenciară nu se va lăsa mai prejos în dezumanizarea condamnatului.

Ancheta este bineînţeles dublată de tortură fizică şi morală, şi poate continua la locul de detenţie. De fapt tortura este elementul cel mai proeminent în cadrul comunist, transformarea victimei în animal docil fiind un obiectiv expres al cadrelor de anchetă.[2] Cedarea şi semnarea declaraţiei în care victima recunoaşte fapte reale sau închipuite reprezintă, fără excepţie, în memorialistică un capitol de început de multe ori destul de voluminos.[3] Trei elemente ale anchetei duc de cele mai multe ori la cedare: deducţia „crimei” din întrebări secundare, privarea de orice drept, atac fizic şi mental continuu asupra victimei. În cele din urmă, chiar şi în rarele cazuri de rezistenţă urmează agonia închisorii.

Închisoarea ca spaţiu de opresiune sau supravieţuire:

În funcţie de cadru, celula (pentru închisoare), sau baraca (pentru lagăr) sunt elementele de bază ale cadrului corecţional. Însă diferă de la caz la caz şi din această cauză problema supravieţuirii se pune separat. Vom încerca o enumerare a spaţiilor de reţinere după tipicul lor. Fie că e celula mică din beton, cu mobilier integrat tot din beton de penitenciar, sau celula de la ministerul de interne (după acelaşi tipar dar cu paturi de data asta), scopul ei este izolarea victimei de orice contact extern. Dublată de tortură, izolarea duce în final la distrugerea minţii arestatului, la nebunie.[4]

Un alt tip de celulă este cea de triaj. Specifică închisorii Jilava, aceasta adună un număr mare de deţinuţi, până la 60, pe durate scurte cu scopul de a-i grupa în vederea transferului. Deşi are pentru oficiali doar un scop practic, pentru victime ea este un cadru de informare şi de multe ori de încurajare (sunt numeroase cazuri de prieteni, rude regăsite aşa).[5]

Baraca este un spaţiu specific condamnaţilor la muncă silnică. Având între 40 şi 60 de membrii este cea mai „dinamică” din punctul de vedere al mortalităţii datorate accidentelor şi epuizării. Dar la fel ca şi in celelalte cazuri, memorialistică vorbeşte de ea ca de un mediu de educare, prin schimb de informaţi între condamnaţi.[6]

Celula tip pentru deţinuţii politici cuprindea între 4 şi 20 de membrii, paturi de paie, oala de noapte sau ceva asemănător, lipsa a orice altceva (lucru valabil şi in cazurile de mai sus), dar acest ultim element depindea de cele mai multe ori de vigilenţa sau delăsarea gardienilor. Cele mai des menţionate în ceea ce am studiat, aceste celule se vor printre altele supape de evacuare pentru traumele detenţiei, prin susţinerea colegilor de celulă, de multe ori absolut necesară. Pot devenii in cazuri destul de des menţionate şi mecanisme de propagare a terorii atunci când bătaia organizată loveşte pe rând şi metodic membrii celulei.[7]

Alte elemente ale închisorii sunt de camera de tortura, carcera a căror scop este clar. Cu toate acestea, bătaia se putea aplica oriunde, camera de tortură făcând parte din cadrul de teroare.[8]

Lipsesc sau sunt slab dotate, bucătăria, spitalul, curtea interioară. Ba mai mult afecţiunile de plămâni, sau apendicita era de cele mai multe ori fatale. Singura dotata relativ normal pentru penitenciarele din acea perioada era Văcăreşti, unde se efectuau operaţii, sau chiar aveau loc naşteri. Regimul special deriva din faptul că aici deţinuţii erau plasaţi la un loc cu cei de drept comun, deci lipsea oarecum diferenţa regimului de detenţie.[9]

Tipuri de deţinuţi.

Categoriile celor ce vor intra în închisori dintr-un motiv sau altul, post 1948 sunt destul de eterogene, pentru a putea opera o distincţie clară. Cu toate astea, chiar după clasificarea pe care o dau actele oficiale, ba mai mult, pe care o preiau arestaţii, putem încerca o structurare pe gen, vârstă, categorie socială, ocupaţii, şi în unele cazuri putem determina chiar şi răspunsul la sistemul concentraţionar, pe care aceste grupuri le dau. Voi încerca doar să evidenţiez, elemente pe care memorialiştii le consideră importante, şi care i-ar putea deosebii, fără a încerca să ordonez statistic sau altfel structurile deja studiate.

O primă diferenţă se face între cei ce sunt deţinuţi politici şi ceilalţi, de drept comun, iar în prima categorie, intre cei ce colaborează cu gardienii şi cei ce nu,[10] Ion Ioanid văzând în aceştia duşmanii săi direcţi, în memoriile sale. O alta categorie poate fi văzută cel mai bine după reeducarea de la Piteşti, aceea a celui care nu mai are voinţă, a „cadavrului viu”, pregătit să accepte orice pentru a curma suferinţa. Ea însă există şi în alte penitenciare, tortura transformând aceşti oameni, pentru care în memorii nu întâlnim decât simpatie.[11]

Femeia ca şi deţinut, se plasează ciudat într-un rol de martir inferior bărbatului, a cărui durere crede că nu o suferă. Ea vede problemele ei ca venind în completarea doar a calvarului pe care bărbatul deţinut îl traversează.[12]

Ţăranul păstrează în detenţie plăcerea pentru micile bucurii, şi este lăudat pentru ajutorul şi răbdarea de care dă dovadă. Suferă la rândul său foarte mult dar nu are dilemele de conştiinţă ale intelectualului lucru ce îl linişteşte într-o mică măsură.

O categorie aparte o reprezintă cea a luptătorului, aici studiul cel mai bun pare a fi cel al lui Ion Ioanid, care face greva foamei, evadează, cu alte cuvinte se opune statutului care a fost forţat asupra lui. El este cel ce conduce celula, o îmbărbătează şi oferă prin faptele lui exemplu de curaj. El ţine la datină, ajută la amintirea sărbătorilor creştine, ca moment de împăcare cu sinele.[13]

Distingem in memorii tipul transformatului, a celui ce se regăseşte în detenţie, sau are o revelaţie.  Binele lui Dumnezeu şi închisoarea ca şi încercare a omului sunt constante ale preoţilor, a oamenilor bisericii. Experienţa purifică, înnobilează, sfinţeşte, exemplul cel mai bun fiind dat de Steinhardt, ce poate fi luat ca model pentru acest tip de oameni.[14]

Raportat la autorităţi, deţinutul devine un nimic, un nimeni, ce trebuie exterminat. Chiar şi pentru comuniştii decăzuţi, sistemul se dovedeşte a fi unul diavolesc, unul pe care ei nu l-au crezut în stare să reziste. Victima devine si în ochii lor izbăvită de orice greşeli „de clasă”, doar prin suferinţa la care asistă, fără a mai fi nevoie de izbăvire prin propria suferinţă.[15]

În fine tot din perspectiva statului, avem victima ca şi statistică, dezumanizată şi dispărută în noianul de acte oficiale, cel mai brutal mod de a extermina, după părerea noastră.[16]

Torţionarul.

Studiat îndelung în memorii, acesta este elementul radical al represiunii. Inventiv, crud, mincinos, pare la început pentru victimă singurul cu care se poate discuta. Lui i se poate explica că s-a comis o greşeala, şi el poate să o remedieze. Nimic mai fals, el va fi cel care va administra tortura cel mai tare[17]

În paralel, ceea ce deţinuţii denumesc ca fiind gardieni buni, nu face referire decât la momentele în care aceştia nu mai sunt aşa vigilenţi, nicidecum la vreun act deliberat de bunătate. Soljenitân crede că dacă printre ei ar unul sau mai mulşi buni, frica de deviere de la linia generală de bestie îi obligă să refuleze eventuale sentimente de simpatie.[18]

Aproape universal, torţionarii sunt văzuţi ca nişte bestii, lipsite de o minimă educaţie, ce nu ştiu să scrie şi să citească bine, declasaţi, doar cei de rang superior având o brumă de inteligentă alta decât cea animalică.[19] Ei par în ochii condamnaţilor simple maşini făcute pentru a bate, acţiune în schimbul căreia primesc un salariu bun, şi tot felul de sporuri.

În fine din nou pentru cazul Piteşti, apare torţionarul coleg, cea mai gravă formă, căci în colegii de celulă se are cea mai multă încredere. Transformarea celui mai bun prieten de multe ori în bestie creează un şoc uriaş pentru victimă. Dezumanizarea prin călcarea în picioare a oricăror valori: religie, familie, morală, încălcarea oricăror limite ale torturii şi mai ales imposibilitatea de a te sinucide (din lipsa elementelor necesare unui asemenea gest mai degrabă decât din lipsa de convingere că acest gest e singura scăpare), şi în final transformarea victimei în călău ca parte a reeducării sunt limite ale bestialităţii susţinute si tolerate de regim. Virgil Ierunca face un portret al unui torţionar, Căpt. Dumitrescu, ce pare pentru exterior un om fin, bun, dar în penitenciar supervizează reeducarea efectuată de Ţurcanu.[20]

Încheiere?

Memoriile sunt înainte de orice, confesiuni pentru sine, dar în egală măsură o relatare subiectivă a unor evenimente. Cei ce le-au scris sunt inevitabil marcaţi de drama pe care au trăit-o. Unii vor să uite, alţii răzbunare, alţii să ierte. Nici unul nu pune concluzii cărţii sale. De la idei de genul celor ale lui Steinhardt „iartă-i Doamne că nu ştiu ce fac” la cele mai dure ale celor ce promit că nu vor uita, şi ierta. Voi încheia şi eu citându-l pe Corneliu Coposu „astăzi toţi sau aproape toţi deţinuţii declară că nu au sentimente de răzbunare. Probabil că nici eu nu încerc asemenea sentimente, dar, în orice caz resping ideea „convieţuirii victimelor cu torţionarii”, fără ca torţionarii să fie traşi la răspundere(…)Sunt pentru iertare dar trebuie să ştim pe cine iertăm”.

[1] Soljenitân, Alexander, Arhipelagul Gulag, Vol I, Ed. Univers, Bucureşti, 1997, p. 12-21, deşi se ocupă de spaţiul sovietic, imaginea sa asupra anchetei şi arestării, de o luciditate şocantă, poate fi folosită şi pentru cazul românesc, unde un studiu de acest tip pare a lipsi;

[2] Ibidem., p. 78-87, o listă cu metodele de tortură ale anchetatorilor, ce merge de la convingere, ameninţare, bătaie, la metode mult mai dure şi mai exotice;

[3] Diaconescu, Ion, Temniţa: Destinul generaţiei noastre, Ed. Nemira, Bucureşti 1998, p. 17-23, Andreica Gheorghe, Mărturii…Mărturii… din iadul temniţelor comuniste, Ed. 2000, Bucureşti, 2000, p. 21-32, mărturia lui Aurel Obreja;

[4] Diaconescu, Ion, idem, p. 56, la Râmnicu Sărat, va reuşi să comunice prin Morse cu colegii, tuşind, Andreica, Gheorghe, idem, în discuţia despre Gherla, aminteşte de „Cosciug” ca loc specific pentru izolare, diferit de carceră;

[5] Andreica, Gheorghe, idem, p.25, Ioanid, Ion, Închisoarea noastră cea de toate zilele, vol I, Ed. Humanitas, Bucureşti, 2002, p. 30-41, Diaconescu, Ion, idem, p. 82, pentru triaj la Baia Mare;

[6] Diaconescu, Ion, idem, p. 84, Ioanid Ion, idem, 120-140, deşi în regim de celulă, cuprinde toate elementele de baracă (închis la Cavnic era plasat în celulă clasica, dar cu mulţi colegi de unde şi asemănarea)

[7] Ioanid Ion, idem, vol II, p. 29, 320, 341;

[8] Diaconescu, Ion, Idem, p. 110 sqq, bătaie la duş la Zarca;

[9] Betea, Lavinia, Am făcut Jilava în pantofi de vară, Convorbiri cu Ioana Berindei, Ed. Compania, Bucureşti 2006, p.129-161, gravidă la Văcăreşti, ajutată de deţinutele de drept comun şi chiar de gardieni, apoi cu copil la Jilava, p. 161-188;

[10] Pandrea, Petre, Reeducarea de la Aiud, Ed. Vremea, Bucureşti, 2000, p.280-284;

[11] Ierunca, Virgl, Fenomenul Piteşt, Ed Humanitas,Bucureşti 1990 . , p. 21 sqq, prezintă tortura de dragul torturii şi dezumanizarea victimei, ajunsă animal.

[12] Betea, Lavinia, Idem, p. 150-161, Ioana Berindei refuză să strige la naşterea copilului pentru a nu deranja bărbaţii ce se suferă în urma torturii;

[13] Ioanid, Ion, idem., 134-166, în ciuda înfometării şi a vigilenţei gardienilor deţinuţii reuşesc să improvizeze la Cavnic o slujbă religioasă de Crăciun;

[14] Steinhardt, Nicolae, Jurnalul Fericirii, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1991,p.90-100;

[15] Pandrea, Petre, idem, p. 83-88, Laghiu, Gheorghe, Am fost martor, Ed. Eksperimental, Cluj, 1999,p. 40-60, Ioanid, Ion idem v..l II, p. 428-444, in dialog aici cu Bellu Zilber;

[16] Pentru o imagine a acestei „statistici reci”, Ioaniţoiu Cicerone, Victimele terorii comuniste, vol. I, A-B, Ed. Maşina de scris, Bucureşti, 2000.; ca ex. p. 194 „Bilţiu Dancu Ion, n.1928 la Ieud, A murit în temniţă”, p. 199 „Biţă Ion, ţăran, n. 9 aprilie 1927. (…)A fost condamnat pentru că s-a opus colectivizătii”;

[17] *** Memorialul Ororii, Documente ale procesului reeducării din închisorile Piteşti şi Gherla, Ed. Vremea, Bucureşti 1995 ,p. 798-799, cel mai de încredere dintre anchetatori, a fost cel ce a bătut cel mai groaznic(mărturia lui Tonuţa Octav);

[18] Diaconescu, Ion, idem. p. 22, „cei blânzi bat puţin”, Ioanid Ion, idem. vol. II, p.341, delăsarea gardienilor poate aduce o oază de libertate;

[19] Laghiu, Gheorge, idem., p. 113-116;

[20] Ierunca, Virgil, idem. p. 18-20.

După căderea comunismului, în anii 1990-1991 s-a sperat la o scadere „naturală” a fenomenului de abandon, ca urmare a liberalizării avorturilor şi a accesului liber la contraceptive. Dar acest lucru nu s-a intamplat. În anii scurşi după 1989 abandonul a căpătat determinări din ce în ce mai complexe care au făcut dificilă găsirea soluţiilor pentru scăderea numărului de copii abandonaţi.

Abandonarea copiilor (la naştere) reprezintă o modalitate rudimentară de gestionare a naşterilor nedorite sau neacceptate din cauze culturale sau/şi economice. Prezenţa sau persistenţa lor în societăţile moderne este generată de absenţa unor servicii, de funcţionare a unor instituţii sau de absenţa culturii utilizării lor şi poate că noile politici sociale dezvoltate faţă de copiii în dificultate, au purtat amprenta vechilor mentalităţi care erau ataşate valorilor instituţionale de protecţie, dezvoltate în afara şi cu ignorarea importanţei familiei şi a satisfacerii nevoilor copilului.

În prezent abandonul copiilor sub 5 ani continuă să fie o realitate dură pentru România, care a fost prea puţin influenţată de reformele implementate în domeniul protecţiei copilului, după 1989. În anii 2003 şi 2004, abandonul copiilor s-a manifestat pe aceleaşi coordonate ca acum 10, 20, 30 de ani. Reformele implementate după 1990 urmate de crearea a numeroaselor structuri instituţionale şi servicii în domeniul protecţiei copilului au evoluat paralel cu fenomenul abandonării copiilor, de vreme ce maternităţile şi spitalele de pediatrie continuă să găzduiască aceşti copii.

În timpul acestei acţiuni, aproximativ 22.500 (potrivit cercetătorului rus Victor Zaslavsky) de cetăţeni polonezi au fost executaţi în trei locuri diferite în primăvara anului 1940. Majoritatea celor ucişi erau ofiţeri capturaţi ca prizonieri de război în timpul războiului polonez de apărare din 1939, dar printre cei executaţi se aflau şi numeroşi civili.

La început, prin Masacrul de la Katyń se înţelegea masacrarea ofiţerilor polonezi prizonieri de război deţinuţi în lagărul de la Kozielsk din pădurea Katyń, din apropierea satului Gnezdovo şi a oraşului Smolensk. În ultima vreme, acestui masacru îi sunt asociate şi uciderea a încă 22.000 de prizonieri polonezi din lagărele Kozielsk, Starobielsk şi Ostaşkov şi întemniţaţi proveniţi din închisorile din vestul Belarusului şi al Ucrainei (Harkov), sau din Rusia (Kalinin), executaţi din ordinul lui Stalin în aceeaşi pădure.
Pozele de mai jos spun din nefericire mai multe despre masacru:
- Harta Gropilor Comune de la Katyn -

- Ofiteri polonezi dezgropati de nazisti -

- “Cimitirul Katyn” -
Soarta prizonierilor dispăruţi a rămas un mister până în aprilie 1943, când Wehrmachtul a descoperit groapa comună a peste 4.000 de ofiţeri de rezervă polonezi în pădurea de pe Dealul Caprei de lângă Katyń. Dr. Joseph Goebbels, Ministrul Propagandei din guvernul nazist, a sesizat imediat potenţialul uriaş al acestui fapt în lupta pentru ruperea alianţei dintre polonezi, aliaţii occidentali şi sovietici. Pe 13 aprilie, radioul din Berlin a anunţat lumii că: „A fost găsită o groapă, 28 de metri lungime şi 16 metri lăţime, umplută cu 12 rânduri de cadavre de ofiţeri polonezi, în total peste 3.000 de victime. Acestea erau îmbrăcate complet în uniforme militare, multe victime având mâinile legate, toţii având răni provocate prin împuşcare în spatele gâtului. Identificarea decedaţilor nu se va face cu greutate datorită calităţilor mumificatoare ale solului, dar şi datorită faptului că bolşevicii au lăsat asupra victimelor toate documentele de identitate. S-a stabilit deja că printre cei ucişi se află Generalul Smorawiński din Lublin.”

Astazi, redactia Athenian-Legacy va invita sa vizionati cateva filmulete “de campanie” cenzurate de CNA:

“TonomatsauMuncitor — October 30, 2009 —” [http://www.youtube.com/watch?v=fcxxaEb8HwQ&feature=player_embedded] – no comment

“Fandorin2008 — May 02, 2008 — Spot Antena 3 pentru anul alegerilor” [http://www.youtube.com/watch?v=vGQ1hjSCMNw&NR=1]

Pre-election period promo by antena 3 “Choose your leaders wisely”
Music: Song of the Volga boatmen – traditional Russian song
The song, also called The Volga Burlak’s Song, was inspired by Repin’s famous painting, Burlaks on the Volga, depicting the suffering of the people in the depth of misery in Czarist Russia.

“In conceptia Partidului Comunist Roman, <dezvoltarea democratiei socialiste este un factor esential si o necesitate obiectiva in faurirea societatii socialiste multilateral dezvoltate>.

Pornind de la acest adevar al constructiei socialiste, de la realitatiile si particularitatiile proprii, din initiativa tovarasului Nicolae Ceausescu, secretar general al Partidului, Presedintele Republicii, in tara noastra a fost institutionalizat un sistem complex de forme, metode si mecanisme in masura sa aigure participarea tot mai larga, activa si efectiva, a clasei muncitoare, a taranimii si intelectualitatii, a intregului popor la conducerea activitatii in toate sferele vietii economice-sociale.

O importanta deosebita prezinta, in acest sens, masura luata, din initiativa secretarului general al partidului, la Plenara Consiliului National al Oamenilor Muncii din iulie 1979, conform careia pentru dezbaterea planurilor anuale de dezvoltare sa se organizeze adunari generale speciale in cursul lunilor septembrie si octombrie, inainte de definitivarea planurilor. Aceasta masura este menita sa dea posibilitatea efectiva consiliilor oamenilor muncii, adunarilor generale sa dezbata si sa adopte masurile pentru indeplinirea planului.

Un rol deosebit in afirmarea plenara a democratiei socialiste revine, de asemenea, organizarii periodice a conferintelor si consfatuirilor cu caracter national si local, pe pamant e activitate, stabilindu-se masurile necesare pentru perfectionare muncii si infaptuirea in tot mai bune conditii a obiectivelor din planul national unic de dezvoltare.

S-a instaurat de asemenea, definitiv in viata economico-sociala a tarii noastre practica de a supune in dezbaterea publica a oamenilor muncii principalele proiecte de acte normative, care devin astfel, in final, o emanatie a intregului popor.” Revista de Contabilitate, nr.1 ianuarie 1979

Domnul Stolojan a ocupat urmatoarele functii dupa 1989, fiind recunoscut ca unul dintre cei ce au reconstruit PNL-ul:

- adjunct al Ministerului Finanţelor până în aprilie 1990.

- ministru al finanţelor, în perioada iunie 1990 – aprilie 1991.

- preşedintele Agenţiei Naţionale de Privatizare.

- Ulterior, a lucrat pentru Banca Mondială şi pentru Grupul Tofan.