În ceea ce priveşte cauza fundamentală a crizei, numai Solon, însărcinat în urma unui acord unanim, va restabili ordinea în oraş (594/593 a.Chr.). Prin reducerea poverii, măsură ale cărei amănunte sunt incomplet cunoscute, Solon suprimă arestarea pentru datorii şi reducerea la sclavie a datornicilor. Acesta eliberează şerbii şi împarte pământurile, fiind pentru prima dată când în Grecia se ia o măsură atât de îndrăzneaţă. Astfel, interesele statului trec în faţa celor particulare, mai ales a aristocraţilor. Solon va fi cel care-i va favoriza pe ţărani prin încurajarea plantaţiilor de arbuşti, singurii care pot oferii randament în solul sărac al Atticii şi interzice tăierea acestora. Aceste reforme duc la un nou echilibru social, bazat pe solidaritatea unei clase de mijloc formată din proprietari mici şi mijlocii.

În egală măsură, Solon sprijină şi artizanatul şi comerţul fixând măsurile de capacitate: medimnul (medimnos) pentru cereale şi metretul (metretes) pentru lichide. Tot în sprijinul comercianţilor şi artizanilor, pe vremea lui se bate monedă. Acestor transformări economice şi sociale îi corespund o reformă politică. Conform acestei noi reforme, toţi cetăţenii sunt liberi, între ei nemaiexistând nici un fel de deosebire după origine, dar se ţine seama de avere. Având la bază un sistem ce tindea de câtva timp să se instituie, cetăţenii sunt împărţiţi în 4 clase, potrivit veniturilor pe care le aduce pământul:

 pentacosiomedimni → un veni anual > de 500 medimne/metrete
 hipeii (cavaleri) → un venit anual între 300-500 medimne/metrete
 zeugiţi → un venit anual între 200-300 medimne/metrete
 theţi → un venit anual între sub 200 medimne/metrete

Aceste patru clase permit împărţirea onorurilor şi a sarcinilor după avere. Magistraţii sunt aleşi din primele trei categorii, arhonţii şi vistiernici din cea dintâi, dar toţii cetăţenii fac parte din adunare. Primele două clase îşi fac serviciul militar la cavalerie, cea de-a treia la infanteria grea (hopliţii), iar cea de-a patra la infanteria uşoară sau marină. Cea mai de seamă dintre magistraturi rămâne arhontatul, care este format dintr-un colegiu de 9 arhonţi, care include un arhonte eponim, regele, polemarhul şi cei 6 thesmoteţi. Pe lângă acesta a mai creat un nou Consiliu de 400 de membrii, Bule, însărcinat să pregătească şedinţele ecclesiei, şi care treptat va prelua autoritatea Areopagului. În ceea ce priveşte justiţia, Solon creează un adevărat tribunal popular, Heliaia, membrii săi fiind aleşi din toate cele 4 clase. Astfel, Solon reuşeşte să instaureze un echilibru între demos şi aristocraţie.

Totuşi, Solon reuşeşte pe de o parte să-i nemulţumească pe extremiştii de ambele părţi, iar pe de alta îi neglijează pe artizani şi comercianţi, care nu intră în nici o categorie. Astfel, acesta a preferat să se exileze, fără a da o mai mare amploare acţiunilor sale. Se prea poate ca în perioada imediat următoare plecării lui Solon, drahma să fie echivalentă cu medimna, ceea ce ducea la o perfectă asimilare a bunurilor mobiliare cu cele imobiliare şi o integrare a meseriaşilor şi a comercianţilor în primele trei clase. Pe de altă parte, taberele extreme nu dezarmaseră, iar cea care era de acord cu reformele le apărau cu greu. Luptele politice şi expansiunea economică duc constituirea a trei grupuri de interese, reprezentând fiecare un grup social:

 paralienii, oamenii de pe coastă care sunt interesaţi de dezvoltarea comerţului
 pedienii, marii proprietari din regiunea şesului
 diacrienii, micii proprietari din regiunea de munte, sub conducerea lui Peisisthratos

Dintre aceştia cel care se va impune va fi Peisisthratos, care în 561/560 a.Chr. devine tiran. Acesta plin de îngăduinţă îşi duce viaţa pe Acropolă, unde este înconjurat de garda sa personală, limitează la extrem privilegiile aristocraţiei. Instituţiile şi constituţia rămân aceleaşi, numai că sunt ocupate de oameni de încredere.

Toată atenţia lui Peisisthratos se îndreaptă spre ţărănime: aceasta profită atât de pe urma reîmpărţirii pământului cât şi de pe urma creditelor oferite de către tiran, care permit transformarea unor ogoare sărăcăcioase, de pe care se strâng firave recolte de grâu şi orz, în prospere livezi de măslini şi podgorii. Sunt instituite câteva judecătorii de deme, ceea ce îi împiedică pe aceştia să vină în oraş, unde ar putea fi ispitiţi de politică. Paradoxal: Peisisthratos oferă o bază socială mai solidă viitoarei democraţii, prin întărirea clasei de mijloc.

Peisisthratos este un om bogat atât datorită minelor sale din Thracia, cât şi datorită impozitului de 5% pe care îl percepe pe profitul tuturor. Cu aceşti bani se înfiinţează primele proiecte edilitare ale Athenei: Acropola se umple de clădiri, se construieşte Hecatompedonul pentru Athena şi sanctuarul Erechteionului. Amplifică sărbătoarea Panateneelor şi înfiinţează Marile Dionisii, ceea ce îi aduce un spor de popularitate. La fel duce o politică externă favorabilă viitoarei expansiuni atheniene: deschide drumurile maritime spre Cyclade şi Hellespont. Pentru prima dată, Athena începe să-şi joace rolul în rândul marilor puteri politice şi comerciale ale Greciei. Totuşi, măreţia Athenei este măreţia proprie a lui Pisistrate.

La moartea lui Peisisthratos (528/527 a.Chr.), cei doi fii ai acestuia, Hippias şi Hiparchos, moştenesc tirania ca un bun al familiei. Ei continuă politica de măreţie a tatălui lor atât spiritual cât şi material, chiar dacă partizanii împotriva acestora câştigă tot mai mulţi adepţi. La acestea se adaugă faptul că tirania atheniană în sec. 6 a.Chr. constituia un veritabil anacronism. Cei doi nu se ridică la înălţimea tatălui şi acţiunile lor sunt tot mai dure: îl ucid pe Kimon cel Greoi, şeful Kimonizilor, care devenise foarte popular. Moartea lui Hiparchos (514) îl lasă pe Hippias singur, care nu mai poate controla situaţia de cât prin teroare. Oricum, intervenţia lui Kleomenes, regele Spartei, îl obligă să plece (510 a.Chr.) şi astfel se încheie episodul tiraniei atheniene.

Regimul aristocratic restabilit de către spartani nu poate ţine piept afrontului democratic, astfel că Alcmenoidului Klisthenes îi revine rolul să restatueze echilibrul social şi politic athenian. Aceasta se întâmplă în 508/507 a.Chr., când acesta împarte din nou populaţia: Attica este împărţită în 100 de deme, grupate în 30 de tritii, reunite în 10 triburi (philay), astfel încât fiecare trib să cuprindă o tritie de coastă, una de şes şi una de munte. Cele 4 triburi anterioare continuă să joace un rol în viaţa de familie şi cea religioasă. Aceasta este topografică la nivelul demelor şi tritiilor şi arbitrară la nivelul triburilor: Klisthenes realizează astfel o contopire a copului civic, sustrăgându-l influenţei familiilor de eupatrizi. Fiecare athenian este indicat acum după numele său personal urmat de cel al demei sale, ceea ce contribuie la diminuarea importanţei nobiliare (numele demotic înlocuieşte patronimul).

În funcţie de această organizare, Klisthenes trece la o reorganizarea instituţională: Bule va avea de acum 500 membri (în loc de 400) cei 50 de reprezentanţi ai fiecărui trib asigură rezolvarea problemelor urgente în a zecea parte a unui an (pritanie). Se instituie un calendar politic laicizat, pe baza acestei împărţiri a anului în 10 pritanii. Colegiului celor 9 arhonţi li se mai adaugă încă un membru, ajungând la 10.

Toate aceste schimbări pun bazele unui nou stat democratic, laic şi scutit de insuportabilele privilegii dobândite prin naştere. Tradiţia îi atribuie lui Klisthenes şi instituţia ostracismului, care permite ecclesiei să elimine anual pentru un răstimp de 10 ani pe orice cetăţean socotit că aduce prejudicii ordinii publice. Această măsură vădeşte o umanizare a vieţii politice: cel ostracizat nu e supus unei pedepse infamante, păstrându-şi averea iar familia nu este obligată să-l urmeze. Oricum, aceasta va fi aplicată de abia în 488/487 a.Chr.

Opera lui Klisthenes se desăvârşeşte în 501/500 prin instituirea funcţiei de strateg, câte unul pentru fiecare trib. Aceştia au fost la origine ofiţerii din fruntea celor 10 taxeis (batalioane de hopliţi). Aflaţi, la început, sub conducerea polemarhului, aceştia treptat se vor sustrage autorităţii acestuia şi vor devenii magistraţii supremi în Athena secolului 5 a.Chr. Ca urmare, în 487/486 a.Chr., acest colegiu a putut fi modificat radical: arhonţii vor fi aleşi prin tragere la sorţi din câte 500 de candidaţi pe trib.

Totuşi, încă Athena nu beneficiază de toate atuurile pentru a deveni cea mai importantă putere greacă: este sfâşiată de diferitele facţiuni, nu are o veritabilă flotă şi nici un port organizat, mai practică încă o democraţie de principiu, magistraturile fiind rezervate încă pentacosiomedimnilor, dar dispune de o redutabilă falangă de hopliţi care luptă atât pentru pământurile lor cât şi pentru un ideal de echilibru socio-politic. În plus, conştiinţa publică s-a dezvoltat în aşa măsură încât blazoanele nobililor au fost înlocuite pe monede cu bufniţa, simbolul sugestiv al oraşului.

2 guvernarea monarhică → este cea în care unul singur guvernează, dar prin legi fixe şi stabile.

3 guvernarea despotică → este cea a unuia singur, „fără lege sau regulă, care conduce numai prin voinţa sau capriciul său”.

Cele trei principii:
O altă distincţie făcută de Montesquieu este cea între:

1. natura guvernământului: „ceea ce-l face să fie astfel”

2. principiul guvernământului: „ceea ce-l face să acţioneze”

Dacă noţiunea de natură aparţinea domeniului pur formal al deţinerii şi al modului de exercitare a puterii, principiul ne introduce în pasiunea specifică fiecărei guvernări. În realitate, mai mult efect decât cauză, Principiul este condiţia existenţei fiecărei guvernări.

Principiul este, de fapt, resortul fiecărei guvernări, care este diferit în funcţie de natura acesteia:
- virtutea pentru guvernarea republicană
- onoarea în cazul guvernării monarhice
- teama, în guvernarea despotică

Argumentul pentru faptul că principiul este resortul oricărei guvernări este faptul că orice corupere a unei guvernări începe întotdeauna de la principii.

www.indianahumanities.com

Trăim astăzi cea mai accelerată epocă a umanității. Comunicarea, dezvoltarea cunoașterea,  înregistrează creșteri ce refuză individului stăpânirea lor exhaustivă. Această tendință, începută la mijlocul secolului XIX, a făcut ca umanitatea să învețe într-un secol mai mult decât o făcuse de la apariția primului om pe terra. Din nefericire,deși cultura sa materială înflorește omul este inifinit mai puțin adaptabil. Mentalitățile, trăsăturile de bază ale organismului uman, se schimbă greu sau niciodată. De aceea, anumite constatări, transmise pe cale orală, rămân valabile chiar daca sursa emanării lor se pierde în negurile istoriei.

Am scris această introducere, pentru a vă prezenta o mostră de înțelepciune amerindiană pe care am avut norocul să o găsesc pe net:

“Într-o zi, un bătrân indian vorbind cu nepotul său, îi spuse:

- În fiecare dintre noi sunt doi lupi care se luptă pentru supremație – unul, al temerilor și urii și altul al dragostei și păcii.

Nepotul a ascultat cu atenție cuvintele bunicului și l-a întrebat:

- Dar care dintre cei doi va câștiga?

Bunicul, privindu-l, îi răspunse: Cel pe care îl hrănim.”

Înainte să scriu aceste rânduri am ținut să citesc mai multe cronici, pentru a înțelege perspectiva criticilor. Am găsit în NYT o cronică elogioasă, ca, de altfel, majoritatea. Totuși, pe lângă ea, mi-a sărit în ochi comentariul unui cititor. Nu îl voi traduce pentru a-i păstra relevanța:

“The Hurt Locker is an appropriate name. This movie was absolutely painful wot watch.
I’m not going to list why this movie is terrible simply because it would take to long and it’s not worth the time or effort. I will say, that as a former Solider who has served in Iraq, this movie is absolute and utter nonsense. I served in an area right on the edge of Sadr City(i.e. a million Shiites that would love to see you dead) and also in the volatile Diyala province (i.e. Al Qaeda’s favorite spot in Iraq), so I have a good idea of what life in Iraq is like for a Solider. I was going to walk out of this film but decided to not to because I wanted to see if the movie could get any worse as it progressed and it did; the progressive suck of this movie was the only that managed to meet any sort of expectations I had for this film. Way to go Hollywood! Way to take a war and use its controversy to lure people in to see it.

As we say in the Army, “Ms. Bigelow, you’re a no go at this station.
– bnippon, Washington, DC”

Potrivit conceptiei maoiste, “conceptiei burgheze trebuiau sa i se aplice lovituri noi si decisive”, ca urmare a faptului ca ameninta socialismul. Inceputirile miscarii sunt in toamna lui 1965, la nivelul scriitorilor, care erau, in viziunea autoritatilor, erau prea contaminate de ideologia burgheza.

Nefiind sustinut de ceilalti membri a Biroului Politic, Mao a plecat in sud, in 1965, aproape de Shanghai, unde-si consituie baza de plecare in vederea pornirii la atac pentru “salvarea unei tari care se scufunda in revizionism”. “Este necesar ca toti cei care detin posturi de conducere, dar se angajeaza pe calea capitalismuli, sa fie identifcati si sa fie demascati” scria el in mai 1966. Din mai si pana in august 1966, conducatorii de dreapta sunt identificati , demascati si inlaturati: Peng Zhen (primarul Beijingului), Liu Shaoqi (destituit din funtia de presedinte), Deng Xiaoping. La cea de a XI-a plenara a CC, Mao savureaza prima victorie.
In perioada 1966-1969, sunt angrenate in evenimente trei grupuri:
- Tineretul din scoli si universitati, deveniti membrii ai Garzilor Rosii, reprezinta o masa contestatara, care lupta impotriva batranilor din partid. El este la originea anarhismului care va cuprinde orasele.
- Muncitorii face revolutie in uzine, intrand in greva, paralizand tara si peluand conducerea uzinelor.
- Armata sustinea pe revolutionarii moderati, fapt care va atrage nemultumirea aripii radicale din armata. Aceasta din urma va profita de situatie si va lansa o epurare in randul armatei.

Pentru a evita haosul complet, Mao a inceput, inca din 1967, sa initieze demersuri pentru stoparea fenomenului. I-a calificat pe revolutionarii care-l ajutasera pana atunci ca fiind “revolutionari cu doua fete”, iar garzile rosii au primit ordin sa inceteze luptele. Armata a preluat controlul asupra tarii, incepand restaurarea ordinii. Constienti ca au fost folositi ca instrumente de manevra, membrii garzilor au hotarta sa continue lupta in sudul Chinei. Invinsi de autoritati, acestia au fost deporati sprea fi reeducati.

Congresul al IX-lea al partidului a confirmat victoria lui Mao si a conferit, temporar, lui Lin Biao (seful armatei) rolul e nr.2 in partid.

Revolutia culturala a fost o modalitate prin care Mao a epurat partidul de cadrele cu vederi revizioniste. La aceasta se adauga cele circa 2 milioane de morti si distrugerile materiale. Dupa revolutie, ideologia oficiala va deveni “gandirea lui Mao”, rezumata in Cartica lui Mao. Economia se va ghida dupa “impulsurile spontane ale maselor, aflate in permanenta comuniune cu Mao Zedung”. Armata devine garantul noii ordini.

Marko Bela a explicat colaborarea cu PD-L in acest demers prin sustinerea mai buna pe care Parlamentul ar putea sa o acrode executivului :”Suntem într-o perioadă când este necesară o corelare cât mai bună între acţiunile şi proiectele Guvernului şi activitatea legislativă. Ne aşteaptă măsuri importante pe plan legislativ, proiecte de lege de reformă foarte importante şi, din acest punct de vedere, considerăm că, într-adevăr, ar fi benefic ca preşedintele Senatului, ca şi preşedintele Camerei să facă parte din majoritatea guvernamentală, fiindcă acest lucru ar asigura o mai bună corelare între planurile Guvernului şi activitatea legislativă a Senatului, respectiv a Parlamentului”.
Prin acest sprijin UDMR se discrediteaza politic.

1. Postul de Presedinte al Senatului nu-l vor obtine. Daca PD-L ar accepta aceasta varianta ar pierde numeroase voturi in zona Ardealului, cu greu reusind sa acopere un asemenea deficit de imagine.
2. Dupa ce PD-l va obtine si Presedentia Senatului este foarte probabil sa scuture PD-l de la guvernare urmand sa aibe o majoritate parlamentara formata din PD-L, Independenti si Minoritatea nemaghiara.

Mircea Geoana considera ca incercarea PD-L de al schimba de la conducerea Senatului este ilegala si nedemocratica:”"Este un joc pueril. Cei de la PDL, conduşi de Emil Boc, conduşi de domnul Băsescu, nu se pot împăca cu ideea că a doua funcţie în stat se află în mâna unui lider al opoziţiei democratice. Îi lăsăm să îşi facă show-ul politic, este o formă de presiune. O anticipam, aşteptam să văd care este motivul pe care îl vor invoca. Pretextul este foarte subţire. (…) Mă aştept în continuare la tot felul de şicane, atacuri şi pretexte mai mult sau mai puţin convingătoare”.

Din punct de vedere politic şi administrativ, blocul etnic românesc era divizat. Românii din Banat şi din comitatele de vest, aparţineau Ungariei şi beneficiau de un statut politic şi confesional diferit de cel al românilor din Principatul Transilvaniei. Din punct de vedere bisericesc, românii ortodocşi se aflau sub jurisdicţia Mitropoliei sârbeşti de la Karlowitz, iar românii greco-catolici se aflau sub jurisdicţia arhiepiscopului primat al Ungariei. În plan ideologic generaţia paşoptistă a fuzionat într-o concepţie organică şi pragmatică, liberalismul şi naţionalismul, legitimând dreptul de existenţă politică al naţiunii române în numele ideilor democratice, triumfătoare în Europa.

Exersat mai ales pe teren cultural şi confesional, până la 1848, militantismul politic românesc din timpul revoluţiei se desfăşoară în paralel cu mişcările ţărăneşti, care între răscoala lui Horea (1784) şi mişcarea de la 1848, s-au politizat, asociindu-şi şi o componentă naţională. Astfel, în desfăşurarea revoluţiei române din Transilvania şi Banat s-au individualizat distinct două planuri, ilustrând două tipuri specifice de comportament: cel ţărănesc, tradiţional şi cel liberal-democratic al elitei intelectuale şi burgheziei.

Integrarea ţăranilor în mişcarea paşoptistă s-a realizat potrivit mentalităţii tradiţionale ţărăneşti, în formele specifice răscoalelor medievale, manifestându-se local, atomizat. Manifestarea revoluţionară a ţăranilor a precedat-o pe cea a elitelor, desfăşurându-se în prelungirea mişcărilor, ce au bulversat principatul în 1846. Mişcarea s-a intensificat şi sub influenţa împotrivirii nobilimii transilvănene în faţa legislaţiei maghiare din 6/18 mart. 1848, care desfiinţa iobăgia. Această împotrivire a declanşat o serie de răscoale care începând mai întâi în vestul principatului s-au răspândit cuprinzând întreaga provincie. În acelaşi timp, alături de revendicările cu caracter social, mişcările dezvoltă şi o componentă politică ce avea să se precizeze în intervalul martie-mai 1848.

În al doilea plan al revoluţiei române s-a manifestat elita burgheză, ecleziastică şi intelectualitatea care în primele luni ale evenimentelor a prelungit tradiţia legalistă petiţionară din perioada anterioară. Manifestările elitei din luna martie şi începutul lunii aprilie sub impresia revoluţiei din oraşele imperiului, au fost lipsite de unitate, oscilante sau chiar contradictorii, în absenţa unui centru de conducere a acţiunilor. Astfel, se poate spune că izbucnirea revoluţiei austriece a surprins mişcarea politică românească neorganizată, divizată, ca urmare a conflictului dintre generaţia politică laică şi ierarhia ecleziastică.

La început revoluţionarii români au fost alături de cei austrieci şi de pregătirile maghiare, exprimându-se şi ei pentru drepturi şi libertăţi civile, federalizarea imperiului, dar revoluţia maghiară, condusă de Lajos Kossuth şi începută la 3/15 mart. 1848, urmărea reconstituirea regatului Ungariei, în care să existe o naţiune unică într-un stat indivizibil. La 6/18 mart. 1848, au fost adoptate legile revoluţiei care introduceau o serie de libertăţi democratice şi transformări structurale (desfiinţarea servituţiilor feudale şi trecerea sesiilor urbariale în proprietatea deplină a foştilor iobagi), dar aveau extrem de grave limite în problema naţională. Dieta de la Pozsony a hotărât anexarea Transilvaniei şi a Partium-ului la Ungaria, împotriva voinţei naţiunii române. Uniunea trebuia să fie votată de Dieta de la Cluj, formată din reprezentanţii aristocraţiei maghiare (care considerau alipirea Transilvaniei la Ungaria drept principala problemă a revoluţiei). Confruntându-se cu trei revoluţii deodată împăratul Austriei, Ferdinand a sancţionat legile dietei maghiare de la Pozsony (30 mart./11 apr. 1848) acestea urmând a fi aplicate şi în Banat şi Crişana, dar nu în Transilvania, unde împotrivirea magnaţilor unguri nu a permis aplicarea legilor şi asupra populaţiei române.

Faţă de hotărârea revoluţiei maghiare de a anexa Transilvania la Ungaria, se impunea din partea românilor un program concret. Primele acţiuni încep să exprime o conduită conformă intereselor naţiunii române, dar rămân în cadrul legalităţii prin memorii şi petiţii elaborate pe plan local, în diferite centre fără o coordonare prealabilă. În acest sens se înscriu documentele redactate de Eftimie Murgu la Pesta şi cele ale lui Avram Iancu şi Al. Papiu-Ilarian la Târgu-Mureş. Simion Bărnuţiu a publicat Provocaţiune, la 24 mart. 1848, act care preciza poziţia românilor faţă de programul revoluţiei maghiare, trasând principalele obiective naţionale: respingerea categorică a anexării la Ungaria, recunoaşterea românilor ca naţiune politică şi desfiinţarea iobăgiei. O întrunire a avut loc la Cluj, unde intelectualii români au cerut drepturi pentru naţiunea lor. Cererile lor au fost incluse într-un memoriu înaintat Dietei transilvănene. Respins memoriul a constituit prima platformă-program a revoluţiei române din Transilvania. La acestea se adaugă mişcările ţărăneşti din Munţii Apuseni, Banat şi Braşov, amplificate de refuzul de a aplica legile liberale ale Dietei de la Pozsony. Ca urmare, în apr. 1848, guvernatorul Teleki a trecut la măsuri dure împotriva românilor şi a conducătorilor lor. Au început represiunile, stările de asediu, tribunalele speciale. Se punea practic problema supravieţuirii naţiunii române în Transilvania.

În contextul noilor evenimente au loc şi primele încercări de a stabili o conduită română distinctă faţă de restul revoluţiilor din imperiu, o tactică şi un program unitar, în cadrul unor diverse întruniri. De exemplu, la 26 apr./8 mai 1848, conducătorii revoluţiei române s-au adunat la Sibiu, prilej cu care a fost definitivat şi un proiect de program redactat de S. Bărnuţiu. În principal participanţii cereau recunoaşterea politică a naţiunii române, refuzau anexarea şi depunerea jurământului faţă de Ungaria. În acelaşi timp, de la începutul lunii aprilie se cristalizează o nouă tendinţă în cercurile politice româneşti: abandonarea consfătuirilor restrânse a minorităţii intelectuale, în favoarea unor adunări populare mai largi, care să testeze atitudinea maselor faţă de revendicările româneşti. În acest context are loc, la 18/30 apr. 1848, la Blaj, o primă adunare politică a românilor (Adunarea din Duminica Tomii). Întrunită, în pofida interdicţiilor autorităţilor, şi dejucând manevrele acestora, care au încercat să-i scindeze pe români, aprobând două adunări concepute pe baze confesionale. Adunarea, unică, indiferentă de confesiune, realizând astfel unitatea în mişcarea românească, a avut două mari obiective: a pregătit marea adunare din mai şi a testat atitudinea poporului faţă de programul elitei.

Cu o zi înainte de marea adunare, conducătorii revoluţiei s-au întâlnit, la 2/14 mai 1848, în catedrala Blajului, pentru a definitiva programul. Linia politică a fost prezentată de S. Bărnuţiu, care a rostit un discurs, în care a prezentat un istoric al relaţiilor româno-maghiare şi în care a prezentat teza potrivit căreia: „Ardealul este proprietatea adevărată a naţiunii române”. Aceasta a fost argumentată în temeiul dreptului istoric şi al majorităţii ce o reprezentau românii, reclamând organizarea naţională şi crearea propriilor instituţii politice, culturale, bisericeşti şi juridice. A mai subliniat voinţa de unire a poporului român de pe tot cuprinsul vechii Dacii. De asemenea, a prezentat condiţiile grele ale iobagilor români din Transilvania.

Pe platoul din faţa catedralei s-au adunat, în intervalul 3/15-5/17 mai 1848, peste 40 000 de oameni. Numeroase discursuri însufleţite, ordine şi disciplină desăvârşite. S. Bărnuţiu a prezentat cele 4 puncte ale programului:
1. independenţa naţiunii române,
2. adoptarea denumirii de Câmpia Libertăţii,
3. credinţă în împărat,
4. depunerea jurământului,

Marea Adunare de la Blaj a consacrat organizarea politică a românilor şi fuzionarea celor două planuri, care până acum evoluaseră distinct, cel ţărănesc şi cel elitar (dovada o reprezintă mişcările ţărăneşti ulterioare adunării care asociază dezideratelor sociale o tot mai pronunţată notă politică şi naţională). Tot această Adunare a sistematizat în Petiţia Naţională, toate dezideratele româneşti, pe baza unei concepţii democratice despre stat şi societate, în care se găsesc principiile liberale ale constituţionalismului şi ale democraţiei sociale. Act programatic fundamental al revoluţiei româneşti şi al mişcării naţionale româneşti transilvănene, pentru întreg sec. 19, expus de August Treboniu Laurian, în 16 puncte, acesta a pretins independenţa naţiunii române şi participarea sa la viaţa politică a principatului prin:
Dreptul de folosire a limbii române în administraţie, justiţie şi şcoală;
Dreptul de reprezentare proporţională în Dietă, justiţie, administraţie şi armată;
Emanciparea Bisericii Ortodoxe de sub tutela Mitropoliei sârbeşti şi egalitatea între confesiuni;
Înfiinţarea unei gărzi naţionale româneşti;
Adunare naţională anuală;
Desfiinţarea iobăgiei şi a dijmelor, fără despăgubiri;
Libertatea industrială şi comercială, desfiinţarea vămilor interne şi a breslelor;
Învăţământ de toate gradele în limba română, universitate româneasc;
Dreptul la întrunire, libertatea cuvântului, a presei, desfiinţarea cenzurii;
Impozite proporţionale cu veniturile;
Nouă constituţie a principatului Transilvaniei;

Amânarea discutării în Dietă a „unirii” până la convocarea unei adunări în care românii să fie reprezentaţi proporţional
Spre deosebire de Supllex Libellus Valachorum, care prevedea încadrarea românilor în constituţionalismul transilvănean, Petiţia revendica egalitatea în drepturi cu celelalte naţiuni conlocuitoare, precum şi asumarea suveranităţii în teritoriul ei naţional, prin organizarea unei puteri proprii, preliminând autodeterminarea naţiunii române. Armonizarea dezideratelor politice şi sociale pe fundalul unei concepţii în care se regăsesc încorporate drepturile fundamentale ale omului şi cetăţeanului, principiile constituţionalismului modern, integrează documentul de la Blaj în seria actelor revoluţionare democratice, europene şi naţionale.

Adunarea de la Blaj a continuat linia legalistă, compromisul realizat între Viena şi Pesta, precum şi sugestiile primite de la Bucureşti, au determinat pe liderii politici din Transilvania, să menţină formula petiţiilor către împărat şi Dietă, pentru a obţine o recunoaştere a dezideratelor formulate în Petiţia Naţională. În acest sens s-au organizat două delegaţii. Prima, prezidată de episcopul ortodox, Andrei Şaguna, trebuia să ducă la Viena „petiţia către împăratul Austriei”. A doua delegaţie, condusă de episcopul unit Ioan Lemeni, urma să înmâneze petiţia Dietei transilvane de la Cluj.Chiar dacă a menţinut calea legală, Petiţia Naţională promova răsturnarea constituţionalismului medieval, venind în întâmpinarea constituţiei austriece care susţinea egalitatea în drepturi a tuturor naţiunilor din imperiu. În acelaşi timp s-au cristalizat şi cele două instituţii ale sistemului politic românesc: Adunarea Naţională şi Comitetul Naţional, care prefigurau un început de organizare naţională a naţiunii şi implicit a revoluţiei. Cu sediul la Sibiu, Comitetul Naţional, era un organ executiv,format din 25 de membrii şi prezidat de Andrei Şaguna. Acesta avea rolul de a supraveghea aplicarea programului.

Cu toate acestea, la 17/29 mai 1848, Dieta de la Cluj, nesocotind cererile adunării de la Blaj, a votat încorporarea Transilvaniei la Ungaria. Uniunea a fost sancţionată, la 29 mai/10 iun. 1848, de către împăratul Ferdinand I al Austriei. Acest act nu putea duce decât la agravarea raporturilor dintre revoluţionarii români şi cei maghiari. În primul rând sancţionarea uniunii a transferat luarea oricărei decizii în chestiunea românească guvernului de la Pesta, iar în al doilea rând a consacrat eşecul căii legaliste, încrederea în această tactică începând să se clatine,pe fondul nemulţumirilor ţăranilor şi represaliilor maghiare la care a fost supusă populaţia românească.

Într-adevăr gărzile naţionale ungare au dezlănţuit teroarea împotriva conducătorilor revoluţiei româneşti. Un corp expediţionar maghiar condus de Lajos Csany a înaintat împotriva românilor. Regimul de teroare al autorităţilor a provocat masacre, precum cel de la Mihalţ, sau represiuni sângeroase ca cele de la Arad, Oradea, Bihor şi Făgăraş. Tensiunile au crescut şi ca urmare se formează un curent favorabil înarmării şi trecerii la insurecţie, fapt pentru care uniunea nu a putut să înainteze.

În tot acest răstimp Curtea de la Viena menţine o stare de confuzie, manfestându-se în Transilvania o dualitate a puterii: puterea politică reprezentată de Guberniu, era în mâna nobililor maghiari liberali, care gravitau în jurul revoluţiei, respectiv a guvernului de la Pesta. Aceasta era în opoziţie cu autorităţile militare, reprezentate de Comitetul Militar, care au rămas favorabile dinastiei. Colaborarea dintre autorităţile politice şi cele militare încep, astfel, să se deterioreze şi apar semne de ruptură, reflectând stadiul relaţiilor dintre Viena şi Pesta. Acestea însă se înrăutăţesc, în condiţiile modificării raportului de forţe în imperiu. Degajarea frontului italian, răscoala sârbilor, croaţilor şi românilor împotriva guvernului de la Pesta, rezultă într-o modificare a atitudinii dinastiei faţă de evenimentele din Ungaria, ceea ce duce la eşecul tratativelor dintre reprezentanţii unguri şi oficialităţile austriece. Astfel de la criză raporturile austro-ungare ajung la ruptura totală în toamna anului 1848.

Având în vedere schimbarea relaţiilor austro-ungare, românii încearcă o reconciliere cu maghiarii. Astfel că la îndemnul lui Bălcescu, în vara lui 1848, A. T. Laurian iniţiază tratative cu reprezentanţii guvernului de la Pesta. Încercările au rămas fără rezultat însă, datorită atitudinii refractare şi duşmănoase, poziţiilor obstrucţioniste a cercurilor conducătoare ale revoluţiei maghiare. Ca urmare, românii încep să-şi organizeze rezistenţa, pentru a îndepărta administraţia ungară din Transilvania. În acest sens s-a convocat o nouă adunare la Blaj, la 2/14-16/28 sept. 1848. Această Adunare a reprezentat ultima fază de organizare a revoluţiei ardelene, reafirmând programul din mai 1848, dar cu accente suplimentare de ordin social şi politic, şi cu o notă mai pronunţată de pragmatism. Ca şi cerere expresă, participanţii au cerut recunoaşterea constituţiei austriece în organizarea şi conducerea Transilvaniei, oficializând astfel alianţa cu Curtea de la Viena. Dintre două rele ei au ales Curtea de la Viena, care accepta existenţa lor naţională. Un memoriu, numit Memoriu al poporului român din Transilvania, a fost înaintat Parlamentului Imperial, care cerea unirea tuturor românilor într-o uniune de popoare libere, sub conducerea Austriei.

A treia adunare de la Blaj reprezintă, în dezvoltarea revoluţiei române, un moment de turnură. Se preconiza abandonarea tacticii legaliste şi adoptarea soluţiei revoluţionare ca mijloc de transpunere în realitate a programului. Astfel, se marca începutul insurecţiei, înarmării (parte dintre ţăranii participanţi – 60 000 – au venit înarmaţi, ceilalţi s-au înarmat pe parcurs) şi organizării Transilvaniei pe baze naţionale. În acest sens Adunarea şi-a asumat competenţa de ordin general, în timp ce Comitetul Naţional, reorganizat, avea acum rolul executiv, politic şi militar, devenind un adevărat guvern românesc.

S-a trecut la organizarea politică şi militară a Transilvaniei pe baze noi. Provincia a fost împărţită în 15 prefecturi, fiecare având, în plan militar, o legiune. Toate aceste unităţi administrative şi militare erau subordonate Comitetului Naţional. Organizarea s-a făcut pe baza principiului separaţiei competenţelor politice şi administrative de cele militare. Cu toate acestea organizarea nu s-a putut efectua pe deplin, datorită începerii războiului civil. Arondarea teritoriilor iniţiale a suferit modificări în funcţie de evoluţia acţiunilor militare. Din cele 15 prefecturi şi legiuni, două nu s-au putut organiza deloc, iar altele nu au avut decât o existenţă efemeră. Cel mai bine au fost organizate prefecturile din S Transilvaniei, din apropierea Sibiului, fiind direct supravegheate de Comitet. Crearea unei noi instituţii, Consiliul de Război, a fluidizat procesul de luare a deciziilor. Acesta fiind format din prefecţi, viceprefecţi şi tribuni, hotăra în privire cu organizarea militară, a mobilizărilor, discuta strategii etc. După retragerea Comitetului Naţional în Ţara Românească, datorită ocupării Sibiului de către armata lui Bem, Consiliul de Război este cel care a preluat întreaga iniţiativă a apărării Transilvaniei. Nici iniţiativele de reconciliere cu maghiarii nu au lipsit, în fruntea acestor noi încercări de apropiere româno-maghiare s-a aflat N. Bălcescu, refugiat din Ţara Românească la Sibiu în toamna lui 1848. Un apel la unirea revoluţiilor maghiară şi română a fost adresat şi de generalul polonez Bem, chemat sa conducă militar pe unguri împotriva habsburgilor. Dar şi de această dată nu s-a ajuns la nici un consens.

Situaţia internaţională se tulbură din nou în momentul în care gen. Puchner făcea publică ruptura dintre guvernele de la Viena şi Pesta (6/18 oct. 1848), declarând ordinea instaurată de revoluţia maghiară ca nelegitimă şi anunţând preluarea puterii în Transilvania în numele împăratului. În acelaşi timp, la Viena are loc o schimbare: Ferdinand, cedează tronul nepotului său, Franz Joseph (1848-1916), un conservator fervent. Ca urmare a acestei situaţii, Comitetul Naţional a trimis un mesaj de conciliere naţiunii maghiare, în care cerea apropierea revoluţiilor. Refuzul fiind clar, la 8/20 oct. 1848, acelaşi Comitet Naţional, publica un manifest prin care justifica poziţia română, declara ruptura cu guvernul şi Dieta ungară, recunoscând numai constituţia austriacă. Comitetul Naţional a fost recunoscut formal de către Comitetul Militar, sub denumirea de Comitet de Pacificaţiune, presupunând o subordonare politică şi militară, ce decurgea de altfel şi din recunoaşterea constituţiei austriece ca lege fundamentală în Principatul Transilvaniei.

În consecinţă la situaţia atât externă, cât şi internă, guvernul de la Pesta începe cucerirea sistematică a Transilvaniei. Astfel că la 13/25 dec. 1848, armata revoluţionară maghiară, condusă de gen. Iosif Bem, a ajuns la Cluj. Până în mart. 1849, armata lui Bem cucerise marea parte a Transilvaniei. Mii de ţărani români au căzut victime represiunii maghiare. Doar zona Munţilor Apuseni, a rămas necucerită. Sub conducerea lui Avram Iancu, au fost respinse toate încercările armatei maghiare de a pătrunde în munţi. Acesta a fost ajutat de prefecţii şi tribunii săi. În aprilie 1849, pierzându-şi speranţele în Curtea de la Viena, Avram Iancu încearcă o apropiere de Kossuth. Tratativele au fost duse în Munţii Apuseni prin Ioan Dragoş (deputatul de Bihor în parlamentul de la Pesta), trimis de Kossuth. Cei doi reuşesc să încheie un armistiţiu, dar detaşamente maghiare conduse de Hatvany au atacat Abrudul, ocupându-l. Prefecţii Petru Dobra şi Ion Buteanu au căzut prizonieri şi au fost ucişi. Moţii au eliberat Abrudul, dar bănuindu-l pe Ioan Dragoş de trădare, l-au executat. Oastea nemeşimii maghiare a lui Hatvany a fost prinsă şi înfrântă între Roşia şi Abrud. Luptele vor fi întrerupte de intrarea trupelor străine în provincie.

Blocul românesc din monarhie a fost divizat din punct de vedere al atitudinii politice. O parte din românii din Banat, Oltenia şi Maramureş au colaborat cu revoluţionarii maghiari, trimiţând deputaţi în Dietă şi sprijinind politic şi militar revoluţia. Românii din Bucovina au avut o conduită total distinctă. Planul dacic vehiculat în câteva rânduri în Moldova şi Muntenia, încă din primăvara lui 1848, mai ales sub forma unui stat românesc în cadrul Imperiului Habsburgic, a rămas în stadiul intenţiilor, datorită înăbuşirii mişcărilor moldo-muntene. Pe fondul dezbaterilor în Parlamentul de la Frankfurt sau Congresului slav de la Praga, pentru federalizarea Austriei pe baze naţionale, în Principatul transilvan se cristalizează ideea unei autonomii româneşti formate din Transilvania, Banat şi Bucovina. Decizia a fost luată în cadrul Adunării de la Sibiu din 16/28 dec. 1848, înlesnită fiind şi de reconsiderarea poziţiei dinastice faţă de români, exprimată prin rescriptul imperial din 10/22 dec. 1848, care recunoştea politic naţiunea română. În continuare delegaţia Adunării române de la Sibiu, condusă de Andrei Şaguna, a prezentat Curţii Petiţiunea generală a fruntaşilor români din Transilvania, Banat şi Bucovina, care cerea constituirea naţiunii române într-un stat unitar în cadrul monarhiei habsburgice, reprezentare naţională proporţională în parlamentul imperial, administraţie în limba română. Ca răspuns la 20 febr./4 mart. 1849, noul împărat, publică o nouă Constituţie, Constituţia din 4 martie, prin care se restabilea autonomia Transilvaniei şi recunoştea existenţa naţională a românilor.

În ciuda acestor succese diplomatice şi politice, în vara anului 1849, trupele imperiale au început ofensiva în Transilvania, împotriva revoluţiei. Totodată au pătruns şi trupe ruseşti, chemate în ajutor de împăratul austriac. Toate acestea au determinat guvernul revoluţionar maghiar să accepte tratative cu românii. Meritul tratativelor revine lui N. Bălcescu şi Cezar Bolliac, care au depus mari eforturi pe lângă Kossuth. Un pact se va semna la Seghedin la 2/14 iul. 1849, numit proiect de pacificare. Proiectul, în 18 puncte, consemna o stare deja existentă în Transilvania: dreptul românilor de a-şi folosi limba în administraţie, independenţa Bisericii ortodoxe, prezenţa românilor în administraţia de stat. De asemenea, N. Bălcescu a obţinut neutralitatea lui Avram Iancu în luptele din Transilvania. La 16/28 iul. 1849, noua lege a naţionalităţilor a acordat unele drepturi politice românilor. Era însă prea târziu pentru revoluţie. Armata maghiară revoluţionară sub comanda gen. Bem a fost înfrântă la Albeşti, lângă Sighişoara de trupele ţariste ale gen. Luders. La 29 iul./10 aug. 1849 acesta a fost din nou înfrânt la sud de Timişoara, iar la 1/13 aug. 1849, după o ultimă încercare, la Şiria, armata maghiară condusă de gen. Gorgey Arthur a capitulat în faţa armatei ruse.

În nov. 1848, prinţul Felix de Schwarzenberg a devenit cancelar al Austriei. El a fost promotorul contrarevoluţiei, jucând un rol important în aducerea pe tron a noului împărat. Constituţia din 4 martie, cu toate că îi aparţinea, a fost suprimată printr-o patentă la 31 dec. 1849. După ce au zdrobit revoluţiile din Austria, Italia, Ungaria şi Transilvania, Schwarzenberg împreună cu ministrul de interne Alexander von Bach (care a dat numele său neoabsolutismului) au restaurat puterea monarhică a imperiului. După moartea lui Schwarzenberg, în 1852, Franz Joseph a dispus de puteri absolute. În Transilvania autoritatea supremă îi rămânea guverna-torului militar, cu sediul la Sibiu. Publicaţia Gazeta de Transilvania a fost suspendată, unii conducători români ai revoluţiei au fost închişi (Axente Sever). Episcopul Andrei Şaguna a fost admonestat, iar episcopul Ioan Lemeni a fost destituit.

Trebuie sa admitem insa ca bushido s-a format prin elemente constitutive ale cultului shintoist. Bushido rezuma in 5 reguli indatoriile de baza ale samuraiului, obligatii izvorate din simbolica shintoista.

Japonezii considera ca termenul are o vechime de la inceputul shogunatului Kamakura, codul avand o istorie bine schitata, pe trei etape.

Prima epoca se rezuma la perioada shogunatului Yoritomo (1147-1199) si se referea strict la clasa razboinicilor. Desele confruntari de clan dintre samurai le cerea un comportament onorabil indiferent de situatia data. Takasa Danjo si Takeda Shingen au descris viata samurailor in istorioarele lor. Sub acea forma incipienta isi vor desfasura bushido comportamentul pana la 1600.

A doua etapa debuteaza cu conducerea shogunatului Tokugawa (1603). Bushido sufero o adevarata reforma si capata nuante de confucianism si chiar de budism zen. Principala “unealta” a samurailor nu mai este sabia. Multi vor deveni functionari, agricultori.

A treia perioada a folosirii termenului de bushido incepe cu era Meiji din (1868) ce marcheaza modificari importante in difuzarea bushido-ului odata cu slabirea autoritatii shogunilor si intarirea autoritatii imperiale. In intreaga Japonie vor fi promulgate edicte imperiale. De acum incolo bushido va beneficia de o noua atentie in cultura japoneza. In 1882 un edict militar adresat soldatilor japonezi cuprinde si forme ale bushido-ului. In 1890 este lansat edictul imperial asupra educatiei bazat de asemenea pe bushido. Si anumite sporturi erau practicate in spiritul bushido – kendo.

Bushido, ca regula de conduita astazi, a supravietuit sub diverse forme. Patriotismul si onoarea sunt elementele ce-l definesc cel mai cuprinzator astazi. Exista cercetatori ca si Chamberlaine ce afirma ca Bushido nu ar fi existat niciodata si ca aceasta “noua religie” a fost inventata recent.

Legea a doua ne spune că energia fiind creată, ea se va sfârşi, prin creşterea entropiei. Aceste principii sunt clare, dar nimeni nu ştie de ce oare funcţionează în asemenea fel?
Totuşi, Creaţia divină postulează aceste legi: Geneza II;2 ne spune că Dumnezeu s-a odihnit după ce a creeat lumea, El nemaicreînd nimic nou. Acum El doar menţine creaţia sa, ferindu-o de autodistrugerea pe care o alege omul. Aceasta este lucrarea de susţinere a existenţei, de care ne vorbeşte Sf.Scriptură: Gen.II,1-3; Ps148;6; Col.I,17.

Lumea a fost creată la un moment dat, din nimic, şi, având un început, va avea şi un sfârşit. Sfârşitul de care se apropie lumea cu fiecare pas este o consecinţă a căderii omului în păcat: “de aceea, după cum printr-un singur om a intrat păcatul în lume, şi prin păcat moartea, tot aşa moartea a trecut asupra tuturor oamenilor…” (Romani,V;12).

Biblia invata cu claritate ca Dumnezeu si-a incheiat lucrarea Sa de creare si facere in cea de-a sasea zi a creatiei. “Astfel au fost sfarsite cerurile si pamantul, si toata ostirea lor. In ziua a saptea Dumnezeu Si-a sfarsit lucrarea, pe care o facuse; si in ziua a saptea S-a odihnit de toata lucrarea Lui pe care o facuse. Dumnezeu a binecuvantat ziua a saptea si a sfintit-o, pentru ca in ziua aceasta S-a odihnit de toata lucrarea Lui, pe care o zidise si o facuse” (Gen.2:1-3). Aceasta este explicaţia faptului că energia nu se mai creează în prezent. Legea entropiei este legea blestemului biblic: “Blestemat este acum pământul din cauza ta…”( Gen.III,17).

Existenţa stricăciunii nu este valabilă doar în cazul oamenilor, ci toată natura a intrat într-un proces ireversibil de distrugere; Procesul de degradare al lumii era cunoscut scriitorilor Bibliei, prin Revelaţie supranaturală, bineînţeles: “toate se vor învechi ca o haină” (ps.102,26), “cerurile vor pieri ca un fum, pământul va îmbătrâni ca o haină…” (Isaiia51,6). “toată creaţia suspină şi suferă durerile naşterii..” (Rom.VIII,22).

Contrar afirmaţiilor evoluţioniştilor, materia nu este atotputernică, elementul primordial şi cauza finală fiind Creatorul, nu creaţia sa stricăcioasă. Ideea că materia este prezentă de la începutul lumii şi că se supune legii evoluţiei este metafizică, fiind clar infirmată de ştiinţa care nu poate să spună cu certitudine decât un singur lucru: că materia se degradează în prezent.

Presupoziţiile ateiste, combinate cu evoluţionismul, duc la o logică ciudată:
“Fiinţa vie reprezintă într-adevăr executarea cu fidelitate a unui proiect, dar acest proiect nu a fost conceput de vreo fiinţă inteligentă, în pofida faptului că el este tulburător de inteligent.”

Cercetătorul rus Oparin, analizând în laborator reacţiile chimice vede o raţiune ascunsă în spatele acestor lucruri: “Datorită selecţiei, procesele biochimice dispun de căi precise, de o întreagă reţea de drumuri trasate raţional, pe care se desfăşoară cu o mare viteză şi pe baza unui grafic riguros respectat transformarea chimică neîncetată a substanţei şi transformarea implicită a energiei.”

Dacă oamenii de ştiinţă din secolul trecut considerau că ordinea şi inteligenţa nu pot avea drept cauză decât pe Dumnezeu, materia nefiind nici ordonată, nici raţională, în prezent oamenii de ştiinţă consideră drept cauză primară a ordinii şi raţiunii evoluţia: “evoluţia este produsul întâmplării deşi nu se desfăşoară la întâmplare; are un sens, deşi nu este predeterminată; are o direcţie, deşi nu este dirijată.”(teoria sintetică a evoluţiei).

Teorie mai dogmatică decât aceasta nu găsim nici în manualele de dogmatică! Dacă dogmele creştine sunt întemeiate pe Revelaţie Supranaturală, pe ce fel de revelaţie supranaturală este întemeiat principiul evoluţiei?
După cum am descris în capitolele privind formarea Universului, existenţa ordinei în Univers implică obligatoriu existenţa unei cauze care a generat ordinea; o explozie îngrozitoare, de tip Big-Bang nu ar fi putut creea ordinea, (“Nu o explozie ca pe pământ, pornind dintr-un centru bine definit şi răspândindu-se pentru a cuprinde din ce în ce mai mult din aerul înconjurător, ci o explozie care a avut loc simultan peste tot, umplând de la început tot spaţiul, unde fiecare particulă a fost proiectată departe de orice altă particulă” ) după cum nici o explozie nu poate; mai grav, legea a doua anunţă clar că ordinea actuală, în măsura în care există, tinde spre dezordine;

Energia nu este suficientă pentru a creea viaţa; este adevărat că energia solară întreţine viaţa pe pământ, dar trebuie să existe:
-un program care să dirijeze creşterea: un tipar, un cod este obligatoriu; mutaţiile sunt accidentale, iraţionale; selecţia naturală nu este raţională, sau creatoare.
-un convertizor de energie care să energizeze creşterea: energia necontrolată distruge totul: uraniul consumat în mod controlat într-o centrală atomică poate produce energie suficientă unui oraş întreg pe o perioadă de zeci de ani, dar un consum necontrolat raţional, adică o explozie, poate distruge acel oraş în doar câteva minute.
“Dar simpla cheltuire de energie nu este suficientă pentru a dezvolta şi a menţine ordinea. Un elefant într-un magazin de porţelanuri fine realizează lucru mecanic, dar el nu crează nici nu menţine ordinea…”

Fizicianul specialist în cosmologie, Stephen Weinberg, după ce reconstituie apariţia universului printr-o exploxie gigantică, spre sfârşitul cărţii sale “Primele trei minute ale Universului” nu se poate abţine să nu remarce ospitalitatea pământului: “Este aproape irezistibilă pentru oameni ideea că am avea o relaţie specială cu universul, că viaţa umană nu este exact o consecinţă, mai mult sau mai puţin comică, a unui lanţ de accidente ancorat înapoi în primele trei minute şi că noi am fi fost cumva clădiţi de la început….E foarte greu de realizat că toate acestea sunt numai o firavă parte dintr-un univers copleşitor prin ostilitate.”

Descoperirea ştiinţei că trupul omului nu este fundamental diferit de al animalelor îi face pe oamenii de ştiinţă să creadă că omul este un animal; Sf. Scriptură ne spune clar că trupul omului este făcut din pământ:(Geneza II,7): “Şi Domnul Dumnezeu a făcut pe om din ţărâna pământului, i-a suflat în nări suflare de viaţă…”, iar Eccleziastul II,7 ne confirmă lucrul acesta: “şi tărâna se întoarce în pământ…”. Materia conţine aceleaşi elemente chimice, fie că e vie sau nu; ignorând total existenţa sufletului (pe care nu-l pot experimenta în laborator, deci nu există!), ştiinţa afirmă că nu există diferenţă între viu şi neviu!

Este evident că metoda aceasta mecanicistă, fizico-chimică, deşi aplicabilă cu succes în ştiinţele naturii, nu poate da rezultate în cazul verificării unor elemente transcendente; ideea că dacă nu se poate experimenta-nu există, este depăşită, ţinând mai mult de o concepţie politică, decât ştiinţifică.

Diferenţa dintre materia vie şi moartă este enormă, şi constă în existenţa unui element obligatoriu: sufletul: “Şi duhul se întoarce la Dumnezeu, care l-a dat” (Eccleziast XII,7)

Întotdeauna omul s-a îndrebat “de ce?” se petrec lucrurile aşa şi nu altfel? “Cu excepţia omului, nici una dintre fiinţe nu este mirată de propria sa existenţă, ci pentru ele aceasta se înţelege mai mult de la sine, încât nici nu o bagă în seamă”.
Filozofi şi teologi încearcă să dea răspuns întrebărilor referitoare la om şi la destinul său, la cauzele vieţii şi finalitatea ei; evoluţionistul darwinist Richard Dawkins însă consideră că a aflat răspunsul: nu trebuie să punem astfel de întrebări : “o întrebare, prin simplul fapt că o poţi adresa, nu devine neapărat legitimă-întrebările pot fi pur şi simplu nepotrivite.” 210Adică, cel mai simplu mod de a răspunde la o întrebare, este acela de a nu pune întrebări.

“De ce cântă păsările şi la ce servesc aripile? Astfel de întrebări ar putea fi acceptate ca formulări concise de către darwiniştii actuali şi s-ar putea da răspunsuri raţionale în termenii unei selecţii naturale. Iluzia unei intenţii este atât de puternică încât înşişi biologii utilizează presupunerea unui bun plan de organizare ca pe un instrument de lucru.”

Dar trebuie să existe un plan de organizare. Extrapolând teoria darwinistă, pentru a construi o casă ai nevoie doar de materiale de construcţie şi energie; nu trebuie angajaţi arhitecţi, muncitori; energie avem din natură: vânt, ploi, energie termică. selecţia naturală va face totul. Trebuie doar să aşteptăm câteva mii sau milioane de ani şi casa se va construi singură, prin procese evolutive.

Tot ceea ce se petrece în univers se petrece cu un scop; legile termodinamicii sunt o consecinţă a creerii lumii la un moment dat şi a păcatului originar; omenirea se îndreaptă spre un sfârşit, căci aşa cum a existat un început, trebuie să existe şi un sfârşit: “Dar poate exista un adevărat scop într-un proiect care nu se încheie niciodată? Poate existenţa să aibă sens dacă ea constă dintr-o călătorie nesfârşită către o destinaţie ce nu se atinge niciodată? Dacă există un ţel al universului şi el îşi atinge ţinta, atunci el trebuie să se sfârşească, deoarece existenţa sa continuă ar fi nejustificată şi fără sens…”

Simpla acumulare de cunoştinţe ştiinţifice nu reprezintă un progres decât în modul în care aceasta este capabilă să ofere omului un răspuns satisfăcător la originea sa şi la scopul său în viaţă. De aceea Biserica nu a fost foarte preocupată de dezvoltarea ştiinţelor naturii, căci: “revelaţia divină nu caută să ne îmbogăţească cu ştiinţe, ci să ne împărtăşească adevăruri religios-morale, căci Scriptura nu are de rezolvat probleme ale ştiinţelor naturii, ci să-l conducă pe credincios la cunoaşterea lui Dumnezeu.”

Sf. Scriptură, ca parte a Revelaţiei divine, însă nu se mărgineşte la a comunica un adevăr superficial “Cerurile spun slava lui Dumnezeu şi facerea mâinilor Lui o vesteşte tăria”(Ps.XVIII,1), sau (Rom I,20) “Cele nevăzute ale Lui se văd de la facerea lumii, înţelegându-se din făpturi, adică veşnica Lui putere şi dumnezeire, aşa încât ei să fie fără cuvânt de apărare”.

Revelaţia divină reprezintă o descoperire reală făcută de Creator, creaturii Sale de preţ, omul; a şti despre lume că este creată de un Creator Transcendent aflat undeva departe, nu este suficient. Este necesar să cunoaştem sensul existenţei umane, nu doar simplul fapt că suntem creaţi de Cineva: “Şi aceasta este viaţa veşnică: să Te cunoască pe Tine, singurul Dumnezeu adevărat, şi pe Iisus Hristos, pe Care L-ai trimis.” (Ioan XVII,3)

În mod miraculos, suntem avertizaţi de consecinţele neluării în seamă a faptului că suntem creaţi de Creator: tindem să ne asemănăm animalelor: “Şi au schimbat slava lui Dumnezeu celui nestricăcios cu asemănarea chipului omului celui stricăcios şi al păsărilor şi al celor cu patru picioare şi al târâtoarelor”. (Rom.I 23)

Mulţi teologi s-au întrebat cum a fost posibil ca Darwin, absolvent de teologie şi candidat la preoţie, să ajungă la concluzia că omul este doar un animal evoluat, cu toate consecinţele ce decurg de aici; unii au considerat că Darwin a fost ateu, întrucât L-a respins pe Dumnezeu din legile lumii, deşi el neagă acest lucru: “În cele mai extreme clipe de îndoială, niciodată nu am fost un ateu, în sensul că aş fi tăgăduit existenţa lui Dumnezeu.” Unii cercetători ai vieţii lui Darwin îi recunosc credinţa în Creator, în vreme ce alţii îl acuză pentru faptul că nu a avut curajul să-şi declare deschis ateismul.

Istoria socială s-a aflat în ultimele decenii la originea a numeroase transformări istoriografice în Europa si
America de Nord, afirmându-se ca un domeniu de cercetare istorică de sine stătător. Institutionalizarea
istoriei sociale s-a făcut simtită prin aparitia unor departamente si institute de profil si a unui număr
considerabil de noi reviste academice precum Journal of Social History, The International Review of Social
History, Past and Present, Comparative Studies in Society and History, Geschichte und Gesellschaft, etc.
Acest proces de instituŃionalizare a fost însotit de o diversificare tot mai accentuată în interiorul domeniului,
manifestată prin multiplicarea crescândă a perspectivelor teoretice, a practicilor metodologice si a
subdisciplinelor. În primul rând, s-a putut observa aparitia „istoriei ca stiintă socială” (social science history)
marcată de dezvoltarea istoriei comparative si mai cu seamă a unei sociologii istorice bazate pe o
combinaŃie inegală între metodele si temele istorice si sociologice. În al doilea rând, expansiunea
abordărilor semiotice si antropologice în domeniile istoriei sociale si culturale a dus la explozia unor noi
domenii precum istoria sexualitătii si a relatiilor de gen, istoria orală si microistoria etc. Asadar, alături de
mai vechea istorie economică si socială au apărut alte domenii si perspective ale cercetării istorice precum
istoria politico-socială (political social history), istoria societală (Gesellschaftsgeschichte), istoria socială a
artelor si culturii înalte, istoria socială a relatiilor de gen si istoria social-intelectuală. Scoala germană a
istoriei conceptuale (Begriffsgeschicte) a folosit analiza de discurs politic pentru a întelege istoria gândirii
politice în general dar mai cu seamă pentru a explora dinamica structurilor sociale în timp ce „grupul istoricilor
de la Cambridge” interesati de istorie intelectuală s-a concentrat pe structurile discursive ale limbajelor politice.
După câteva decade de expansiune prodigioasă, istoria socială se află astăzi într-un moment de răscruce.

Pe de o parte, se manifestă o serie de încercări de a depăsi limitele istoriei nationale si de a sintetiza întrun
mod sistematic diferitele abordări teoretice si metodologice la nivel international. În acest sens se pot da
drept exemplu eforturile de a aborda istoria europeană si/sau regională dintr-o perspectivă transnatională si
într-un mod analitic si coerent: histoires croisée, shared/connected histories, istoria transferurilor culturale.
Din punct de vedere metodologic, acestea au scopul de a reevalua practicile istoriei comparate si de a
pune un mai mare accent pe multitudinea nivelelor de conectivitate socială si culturală, printr-un accent tot
mai mare pus pe interdisciplinaritate. Din punct de vedere tematic, se manifestă o interactiune crescândă si
o influentă mutuală între istoriografiile vest- si est-europene, cu precădere în ceea ce priveste istoria
socială a celui de-al doilea război mondial si a regimurilor comuniste.

Care este situatia istoriei sociale din România? La o primă privire, ne-am astepta ca transformările fără
precedent din Occident să fi avut un impact major si asupra istoriografiei românesti. Precum în majoritatea
tărilor comuniste din tările est-central europene, istoriografia românească postbelică a fost dominată de
marxism. Acest lucru ar fi trebuit să determine sau cel putin să încurajeze o anumită deschidere si
sensibilitate pentru problematica generală a schimbării sociale precum si conditiile propice pentru
eventualele dezbateri teoretice si metodologice. Ar fi de adăugat receptivitatea traditională a elitelor
românesti fată de paradigmele intelectuale franceze. În domeniul istoriografic, „Scoala de la Annales” cu
interesul său deosebit pentru structurile profunde si deschiderea sa către sociologie, istorie regională si
globală, geografie umană precum si către dezbaterile teoretice neomarxiste care dominaseră viata
intelectuală în Franta postbelică ar fi putut să exercite o influentă benefică, oferind conditiile propice pentru
dezvoltarea unei istorii sociale propriu-zise, asa cum s-a întâmplat în Ungaria si Polonia.

O examinare mai profundă a istoriei sociale în cadrul istoriografiei de limba română dezvăluie însă lipsa
unui corpus de lucrări care să abordeze dinamica structurilor sociale într-un mod sistematic si coerent.
Acest gol s-a umplut într-o anumită măsură în ultima decadă si jumătate, când s-au manifestat contributii
valoroase ce abordează istoria socială într-un mod nealeatoriu si într-un efort interdisciplinar dominat de
istorici, sociologi si antropologi. Un astfel de forum de discutii este reprezentat de Revista de Istorie
Socială.

Conferinta noastră intitulată „Studii de istorie socială în România. Noi perspective” urmăreste să aducă
împreună o serie de specialisti în studiile românesti, în principal istorici, sociologi si antropologi, într-un
efort comun de dezbatere teoretică, metodologică si tematică a istoriei sociale în general si a cazului
românesc în particular. Demersul nostru porneste de la premisa că noile cercetări interdisciplinare în
domeniu aduc în centrul atentiei o serie de întrebări fundamentale, precum: care sunt perspectivele si
provocările dezvoltării istoriei sociale în istoriografia română? Care este impactul interactiunilor est-vestice
postdecembriste asupra dezvoltării istoriei sociale în studiile românesti?

Pentru abordarea acestor întrebări, participantii la conferintă sunt invitati să se concentreze asupra uneia
din următoarele arii posibile:
1) studii istoriografice asupra situatiei unor subdomenii ale istoriei sociale precum istoria grupurilor sociale,
istoria politicilor sociale, istorie urbană, istorie rurală si agricolă, demografie, istoria familiei si a
copilăriei, istoria relatiilor de gen si a sexualitătii, istoria medicinii, istoria mentalitătilor si culturilor
populare (popular cultures), istoria consumerismului, istoria sărăciei si a ostentatiei, istoria
criminalitătii si a practicilor coercitive etc.
2) studii privind noi tendinte teoretice si metodologice în domeniul istoriei sociale pe plan global si
3) contributii personale si studii de caz în domeniul istoriei sociale.

Lucrările prezentate în cadrul conferintei vor fi publicate într-un volum colectiv pentru uzul cadrelor
didactice si a studentilor. De asemenea, o selectie de lucrări va fi propusă spre publicare în numere
tematice, în limba engleză, în revistele East-Central Europe (http://www.brill.nl/eceu) si Social History
(http://www.tandf.co.uk/journals/routledge/03071022.html).

Conferinta este parte din “CEU-HESP Comparative History Project” (http://www.ceu.hu/ceuhesp), proiect
sponsorizat de Higher Education Support Program HESP al Open Society Institute, Budapest. Acest
proiect are scopul de a disemina istoria comparată drept o metodă principală de abordare a istoriei
regionale în facultătile si catedrele relevante din Europa Centrală, de Sud-Est si de Răsărit. Utilizând
experienta noastră considerabilă si resursele puse la dispozitie de CEU, dorinta noastră este de a contribui
la promovarea istoriei comparată ca o strategie de cercetare si predare această parte a Europei.