Chiar dacă proiectul centralei atomo-electrice de la Bushehr a fost inițiat în urmă cu patru decenii și a întâmpinat numeroase probleme până a fost terminat, finalizarea lui vine într-un moment foarte important pentru Teheran și pentru dinamica relațiilor din zona Orientului Mijlociu.

Teama Occidentului că Iranul a intrat în linie dreaptă în ceea ce înseamnă capacitățile sale de a produce focoase nucleare – serviciile de informații americane și cele israeliene estimând durata la trei ani – a redeschis discuția asupra necesității iminente de a rezolva problema într-un fel sau altul. Aproape toată lumea este conștientă că actualele rezoluții ale Consiliului de Securitate nu sunt eficiente, neafectând economia iraniană astfel încât să determine stagnarea proiectului nuclear. De asemenea, singurele sancțiuni eficiente ar fi restricțiile asupra resurselor de petrol și gaze naturale, sancțiuni care ar afecta interesele Rusiei și Chinei, motiv pentru care nu ar trece niciodată prin Consiliul de Securitate.

Practic, dacă conchidem că sancțiunile economice nu sunt ipoteze valide de lucru, pentru Israel și Occident nu rămân decât două opțiuni. Prima ar fi acceptarea ideii că Iranul va deține, mai devreme sau mai târziu, capabilități nucleare, care, pe termen mediu, vor volatiliza avantajul strategic al Israelului. Dacă în acest moment Israelul poate, dacă e nevoit, să întreprindă orice acțiune militară unilaterală în regiune, fără a risca prea mult, odată cu nuclearizarea Iranului, acest avantaj strategic dispare. Pe lângă asta, orice acumulare de putere convențională, în sens relativ, nu ar oferi Ierusalimului poziția dominantă de astăzi. Orice nuclearizare a Iranului transpune Israelul într-o altă realitate strategică decât cea de astăzi, punând statul evreu, pentru prima dată după patru decenii, într-un real pericol de dispariție, realitate ce bântuie coșmarurile liderilor politici și militari israelieni.

Fără doar și poate, nu numai Ierusalimul are coșmaruri gândindu-se la potențialul nuclear iranian. Vidul de putere produs de dispariția puterii inamicului tradițional al Iranului – Irakul, și retragerea programată a soldaților americani din Irak și chiar din Afganistan, începând cu 2011,  ar putea determina o basculare a sistemului de alianțe al Statelor Unite în zona Golfului, create cu minuțiozitate după revoluția islamică din ’79, pentru a îngrădi puterea Teheranului. Există, așadar, posibilitatea reală ca, în cazul unei nuclearizări iraniene, statele mici din zona Golfului Persic să caute dezvoltarea unui nou modus vivendi cu Teheranul. Tot acest eveniment ar putea, în cazul țărilor sunnite mai mari din regiune – cum ar fi Arabia Saudită (care a susținut financiar programul nuclear pakistanez), să determine o cursă a înarmărilor nucleare în tot Orientul Mijlociu. Într-un final, acceptarea unui Iran nuclear ar conduce la imaginarea unei noi arhitecturi de securitate, din Orientul Mijlociu și până în Asia Centrală și recunoașterea unui nou rol politic și strategic regimului teocratic de la Teheran.

Cea de-a doua opțiune, care a captat atenția presei internaționale, ar fi o lovitură chirurgicală preventivă a forțelor aeriene americane sau israeliene, în cazul în care SUA respinge o astfel de opțiune. Numeroase surse ale establishmentului israelian au dat de înțeles că la Ierusalim se cochetează cu această idee, însă, dificultățile ridicate de capacitatea IDF de a instrumentaliza perfect o astfel de acțiune și lipsa de susținere de la Washington, o fac să treneze.

Fără a ne adânci în examinarea fiecărui scenariu posibil, o lovitură militară, fie reușită sau nu, ar avea un puternic impact asupra relațiilor dintre statele din zonă și asupra imaginii Israelului în fața opiniei publice internaționale.

Chiar dacă, în aparență, intrarea în funcțiune a centralei atomice de la Bushehr este doar conexă întregii povești, și existența sa este rareori menționată în analizele asupra oportunității unui atac asupra capacităților nucleare iraniene, impactul său asupra unei opțiunii militare ar putea fi dramatic. Chiar dacă Rusia (care a construit centrala) a semnat un tratat cu Teheranul, care obligă partea iraniană să returneze Rusiei reziduurile nucleare, în realitate, Iranul, dacă dorește, poate converti, printr-un proces chimic, combustibilul nuclear utilizat de centrală în plutoniu îmbogățit cu utilizare militară. Practic, din momentul în care centrala devine funcțională, Iranul și-a creat o alternativă de producție a plutoniului îmbogățit, care ridică probleme serioase adversarilor Teheranului.

Bombardarea centralei, odată pornită, ar putea fi imposibilă, având în vedere că ar determina un dezastru ecologic și umanitar, având în vedere poziționarea sa lângă un oraș Bushehr și proximitatea față de apele Golfului Persic.

Într-un interviu acordat Fox Business Network, preluat de Haaretz, fostul reprezentant al SUA pe lângă Națiunile Unite, John Bolton, a sesizat rolul pe care noua centrală iraniană îl joacă în întreaga ecuație:

“Israelul are o problemă. Odată ce centrala va deveni funcțională, orice atac asupra ei ar elimina radiații atât în aer cât și în apă. Dacă Israel se gândește la opțiunea militară, nu mai are decât câteva zile pentru a o pune în practică. De asemenea, dacă atacă, Israelul trebuie să atace tot programul nuclear iranian într-o singură lovitură, pentru că nu cred că își poate permite luxul să atace zilele următoare, să mai aștepte câteva luni și apoi să atace din nou”.

Centrala nucleară iraniană de la Bushehr este un nou pion pe tabla de șah a Orientului Mijlociu, menit să limiteze posibilitățile de acțiune ale comunității internaționale. Complexitatea unei eventuale reacții militare israeliene pune pe oamenii de stat de la Ierusalim în fața unei sarcini extrem de dificile: în ce măsură această opțiune rezolvă sau, din contră, creează mai multe probleme Israelului.

Articol preluat din editia online a revistei Foreign Policy.

În următoarea perioadă vom demara o altă anchetă spectaculoasă, a cărei finalitate sperăm să o găsim și în justiție. Credem că afișarea sursei reprezintă o datorie morală a fiecărui cetățean găsit în posibilitatea de a o publica. Sperăm ca în viitor universitarii și arhiviștii să fie mai deschiși efortului nostru comun

În urma feedback-ului pe care l-am realizat ieri cu F.T. şi Tudor am realizat că poate ar trebui să explic mai în detaliu o concepţie personală asupra relaţiei: societate civilă – politică – auto-administrare.

Concepţia mea pleacă de la următoarea credinţă: Societatea civilă, nu determină în mod inevitabil ordinea social-politică democratică. Dimpotrivă, o ordine politică democratică este o condiţie favorizantă pentru funcţionarea unei societăţi civile puternice, la fel cum democraţia nu poate subzista fără asocierile civice

Democraţia (statul) nu poate beneficia direct de elementele raţional-comportamentale care caracterizează mentalităţile individuale şi colective. Statul are deci nevoie de un intermediar – societate civilă Societatea civilă amendează interesul material privat sau particularist în favoarea interesului comunitar.

Societatea civilă furnizează democraţiei o infrastructură socială diferenţiată, cu interese diverse, relativ mobilă, formată prin coagularea unor oameni motivaţi către mobilizare socială şi politică. Prin urmare statul şi democraţia au nevoie de asocieri civice, pentru a dinamiza cetăţenii statului respectiv, pentru a deveni activi. Cetăţenii la rându-le, prin structuri de organizale a intereselor grupale, duc la un pluralism social şi politic, premiza principală a formelor instituţionale ale democraţiei moderne.

În societatea secolelor XX-XXI, pluralismul social potenţial tinde să se exprime şi ca pluralism politic real (nevoia auto-administrării). Practic relaţia societate civilă – politică – stat nu are o bază. Este un cerc ce strânge comunitatea…Pluralismul politic întruchipat prin asociaţii, grupuri de interese(normale în orice democraţie, nu anormale cum sunt tratate în România) sau presiune şi îndeosebi de partidele politice, reprezintă un bun susţinut de societatea civilă.

În urmă cu câteva luni nişte colegi au demarat un proiect social neobişnuit pentru letargia Clujului. Nişte cetăţeni au luat iniţiativă vs. unei alterităţi administrative “ratUC”. Un astfel de exemplu poate constitui un imbold către alte asocieri de idei. O astfel de presiune socială, poate determina în final pe cei ce administrează comunitatea, naţiunea să rezolve probleme reale şi nu să cumpere votul cetăţeanului la alegeri.

Astfel de cetăţeni activi, nu pot fi cumpăraţi cu o găleată roz sau cu un pix mov. Pe de altă parte astfel de activism civic, împinge membrii partidelor politice la un dinamism social – frica de a pierde administraţia…

Fiecare cetăţean are dreptul la o opinie. Indiferent de natura funcţiei sale, acesta o poate afişa în mod public dar împachetată diferit în funcţie de greutatea importanţei sale sociale sau de conjunctura cotidiană. Ceea ce este impardonabil pentru un înalt funcţionar al statului, atât din punct de vedere moral cât şi instituţional este ca acesta să afişeze în agora zvonistică, bârfă, rafinată într-un limbaj codificat, semiobscur la prima vedere, dar copilăresc la o lectură mai dezinteresată.

Domnul Lăzăroiu ne scrie despre “Poveşti Nemuritoare” într-un context politic dezarticulat. Un astfel de articol, poate fi considerat ca o dezinformare grosolană realizată de un funcţionar plătit de noi toţi, nu doar de clientela citrică. Iată de ce este plătit dl. Lăzăroiu:

Departamentul Planificare şi Analiză Politică prezintă Preşedintelui României analize, sinteze şi prognoze asupra vieţii politice, realizează sinteze săptamânale şi calendarul acţiunilor semnificative ale partidelor politice şi ale Parlamentului, analizează rezultatele sondajelor de opinie şi a studiilor sociologice publice.

Departamentul Planificare şi Analiză Politică are următoarele atribuţii principale:

• Întocmeşte periodic analize, sinteze şi prognoze asupra vieţii politice care pun in evidenţă dinamica şi poziţionarea forţelor angajate în viaţa politică, precum şi tendinţele şi evoluţiile de impact pe scena politică.

• Realizează sinteze săptamânale şi calendarul acţiunilor semnificative ale partidelor politice şi ale Parlamentului.

• Furnizează analize comparative periodice care urmăresc adecvarea acţiunilor la mesajele şi datele din procesul electoral, identificând problematica, priorităţile şi direcţiile de evoluţie ale mediului socio-politic intern.

• Analizează mesajele de comunicare politică referitoare la Preşedintele României, provenite din viaţa politică, din presa, din activitatea parlamentară, pentru a puncta tendinţele şi evoluţiile dominante.

• Analizează rezultatele sondajelor de opinie şi a studiilor sociologice publice pentru a diagnostica situaţia mediului socio-politic şi a preciza direcţiile de evoluţie.

• Analizează contextul mediatic în care se desfăşoară evenimentele sociale şi politice pentru a calibra mesajele şi ţintele fluxului de comunicare a Preşedintelui cu societatea.

• Evaluează din punct de vedere politic oportunitatea participării Preşedintelui la anumite evenimente şi acţiuni cu impact asupra celorlalte instituţii sau asupra societăţii civile.

• Analizează stadiul reformelor la nivelul instituţiilor politice şi al procesului electoral şi recomandă direcţii de acţiune publică pentru Preşedinte. (http://www.presidency.ro/?_RID=dep&id=17&_PRID=dep_pers)

Şi iată cu ce ne încântă dumnealui :

O clasă de efecte se referă la distribuţia probabilă din 2012. Aceasta poate să arate aşa:
Scufiţa Roşie 26%
Fetiţa cu chibrituri 25%
Moş Crăciun 23%
Capra cu trei iezi 15%

Nu ştiu în ce paradigmă trăieşte Lăzăroiu şi nu ştiu cum poţi umfla artificial un partid ce nu există:) Dumnealui a studiat sociologia şi ar trebuii să realizeze că o estimare corectă se realizează în general pe produse finite şi nu pe probabilităţi.

Este şi mai penibil să afirmi în 2012, că românii (20% din intenţiile de vot) fac politică pe baza OTV-ului Este exact ca în 2005-2006 când Becali era acreditat cu 15% (PNG) şi s-a dovedit 2%… Din ce în ce mai des, consideraţiile lui Lăzăroiu par pline de substanţă, ca unele sondaje ale săptămânalului România Mare.

Eu unul sunt nemulţumit de activitatea acestui funcţionar vizionar şi amator de basm… Domnule Băsescu, începem remanierea de la Cotroceni?

Această situaţie poate produce rupturi emoţionale dar şi socio-economice în zona euro. Directorii de vânzare a multor companii germane privesc cu încredere spre viitor pe când omologii lor occidentali sunt circumspecţi. Aceasta stare produce mai multă preocupare în rândul vecinilor decât mulţumire, cauzată de progresul celei mai puternice economii europene.

Totuşi, economia germană ar putea suferi dacă cea europeană nu se redresează, aceastea fiind legate ombilical. Creşterea economică germană este bazată în mare parte pe exporturi, iar acestea pot scădea dacă partenerii europeni ai Germaniei nu încep să recupereze din ritm. Pieţele de desfacere ale Germaniei din Europa sunt din ce în ce mai sărace… deci perspectivele sunt sumbre.

Cele mai recente analize econimice  ale Ifo World Economic Climate (ataşat rapoarte) arată că zona Euro este singura ce beneficiază de o creştere econimică, rezultatele Germaniei mascând eşecurile vecinilor săi. America de Nord şi Asia sunt încontinuare într-o depresie economică. Rata şomajului din Statele Unite de 10% este probabil cel mai bun exemplu al fragilităţii economice de peste atlantic. China se confruntă cu o altă problemă: supraîncălzire a pieţei imobiliare, guvernul chinez îngreunând mai nou, accesul la credite.

Europa lunii septembrie este martora sfârşitului de planuri ale redresării economice din multe state membre ale UE. După această perioadă, guvernele vor pune în aplicare măsuri de austeritate dure, asemănătoare celor asumate de guvernanţi în Grecia.

Astfel situaţia actualei locomotive a Europei nu este una tocmai roză. În următoarele trimestre, exporturile germane ar putea fi puternic afectate:  ”Din cauza situaţiei internaţionale, dar mai ales a dificultăţilor din toată Europa, este de aşteptat ca creşterea germană să încetinească semnificativ începând din toamnă” precizează Gustav Horn, director al celebrului institut economic IMK. Încetinirea economică este un motiv de îngrijorare pentru Germania, dar nu unul de panică.

Îl găsim nu doar pe cele mai înalte culmi ale speculaţiei alături de marii filosofi ai Antichităţii, dar şi alături de cele mai luminate minţi ale lumii moderne. Ca teolog,  Augustin este fără îndoială un  facile princeps, profunzimea scrierilor sale nefiind depaşită de nici un alt Părinte al Bisericii: „ combinând puterea creativă a lui Tertullian cu spiritual bisericesc a lui Ciprian şi intelectul speculativ al Bisericii gerceşti cu tactul practic al Bisericii latine. Ca filosof a încercat soluţionarea celor mai dificile probleme ale vremii, punând întotdeauna un accent deosebit pe importanţa credinţei în actul cunoaşterii.(Maxima augustiniană Fides præcedit intellectum are la bază un binecunoscut verset din Isaia  „Nisi credideritis, non intelligetis.”). Pentru Augustin însă, credinţa nu însemna altceva decât un suprem act de raţiune, iar calea de la credinţă la cunoaştere va reprezenra o tranziţie necesară, fapt ce a făcut ca, metafizicieni şi gânditori creştini, să se regăsească în scrierile sale.

      Unul dintre cei mai importanţi scriitori latini de secol IV, Augustin este deopotrivă teolog erudit şi filosof, dar şi un apărător al doctrinei creştine împotriva ereziilor vremii, gândirea sa  teologică având o influenţă hotărâtoare atât asupra scriitorilor de limbă latină ce i-au urmat, cât şi „asupra întregii teologii romano-catolice, asupra teologiei Reformei Protestante din secolul al XVI-lea, şi influenţează până azi îndeosebi teologia Bisericii Romano-Catolice”. Contemporan al unor mari gânditori precum Vasile cel Mare, Chiril al Ierusalimului, Grigore de Nazianz sau Grigorie de Nyssa, Augustin se impune şi rămâne în istoria cultă a umanităţii prin vastitatea creaţiei sale,  de o profunzime teologică şi filosofică fără precedent.

    Aurelius Augustinus se naşte la data de 13 noiembrie 354 în oraşul Tagaste situat în provincia romană Numidia din Africa de Nord, astăzi localitate cunoscută sub denumirea de Suk-Ahras, pe teritoriul Algeriei, aşezare  situată în partea sudică, la şaizeci de mile de  coasta Mediteranei. Tatăl său pe nume Patricius, deţinea un post minor în administraţia romană a vremii, iar Monica mama sa, era o susţinătoare a religiei creştine.

    Capodorera sa „Cetatea lui Dumnezeu” este una din lucrările sale, care alături de „Confesiuni” îl consacră pe Augustin derpt geniu printre Părinţii Bisericii. Aici el prezintă vechea civilizaţie greco-romană în decline şi civilizaţia creştină ce se va naşte din ruinele celei dintâi.Lucrarea este o primă încercare de filosofie a istoriei, privită sub aspectul celor două cetăţi sau comunităţi rivale, eterna cetate a lui Dumnezeu şi cetatea lumii în prag de distrugere şi dispariţie.

Aceată lucrare a fost singura ce abordează  filosofia istoriei cunoscută pe întreg cuprinsul Europri în timpul Evului Mediu,  chiar dacă la momentul conceperii sale este evident faptul că nu acesta era scopul urmărit de Augustin. Modelul Augustinian a fost adoptat mai târziu de către Bossuet, Ozanam, Frederick Schlegel, şi alţi scriitori catolici.  „Cetatea lui Dumnezeu“ este de asemenea apreciată de către scriitori protestanţi ca  Waterland, Milman, Neander, Bindemann, Pressensé, Flint (The Philosophy of History, 1874, p. 17.) şi Fairbairn, (The City of God, London, 2nd ed., 1886, p. 348 ). Chiar şi scepticul Gibbon, care nu a purtat simpatie scrierilor teologice şi filosofice augustiniene,  îi face o concesie acestuia, afirmând în lucrarea sa  „meritul unei magnifice organizări interioare, viguros dar totuşi nerpetenţios executată”. De fapt, ţelul pe care şi l-apropus Augustin în această scriere, ţel pe care l-a atins fără îndoială, a fost acela de a expune doctrina creştină şi de a o justifica oamenilor mai puţin iluminaţi de divinitate. A urmărit distingerea formei, a superiorităţii credinţei creştine în faţa altor forme de înţelepciune, filosofică sau populară, pentru aceasta folosindu-se de vastele-i cunoştiinţe de dialectică, elocvenţă, filosofie şi arta expunerii.

    Augustin se stinge din viaţă în 430 ca episcop al Hipponei, an în care hoardele vandalilor cuceresc oraşul; două secole mai târziu musulmanii au trecut pe acolo şi totuşi opera lui Augustin nu a pierit: „ fost împrăştiată în văzduh. A stat la baza creştinismului medieval sub diferite aspecte, influenţând gândirea lui Carol cel Mare şi Toma d’Aquino şi în mare măsură pe Calvin, Luther şi Pascal”.

Redacţia Athenian Legacy vă pune la dispoziţie documentul “Pentru o nouă economie” PNL 2010 

Programul tratează următoarele subiecte: Bugetul şi Fiscalitatea; Energia; Administraţia Locală şi Centrală; Justiţia; Educaţia; Sănătatea; Sistemul de Pensii; Muncă şi Coeziune Socială; Agricultură şi Dezvoltare Rurală; Infrastructura şi Transporturile; Mediu; Apărare Naţională; Relaţiile Externe şi Afacerile Europene.

Redacţia noastră a aflat totuşi datele minunatului sondaj, asfel: PSD – 35%, PNL – 27%, PDL – 15%, Partidul Poporului (inexistent) – 10%, PRM – 9%, UDMR – 4%, UNPR – 1%.

Concluziile sunt uimitor de simple Românii s-au prins de eficienţa guvernului citric şi încep să se plictisească de circul răţoiului de la OTV (P.P. scade de la 13-10%)…

Clasa politică este vinovată pentru defectele instituţionale ale României, pentru proasta funcţionare a justiţiei, pentru insuficienţele economice a ultimilor ani, pentru dezordinea socială a României anilor `90, pentru depopularea ţării din ultima perioadă, pentru câinii bagabonzi de pe străzi, pentru curvele bete în discoteci pe mese, pentru absolut şi absurd tot!

Îmi întreb deseori prietenii de ce nu sunt interesaţi de propria administrare a comunităţii, implicându-se măcar în proiecte sociale dacă nu politice. Cei mai mulţi îmi răspund că nu sunt interesaţi de politică, că le este scârbă de ea, că este un mediu, nociv, corup, imoral etc.

În ultimii ani, de când învăţ să fac politică nu reuşesc să conving cetăţeni dar mai ales apropiaţi de interesul, până la urmă personal, al fiecăruia dintre noi, să încercăm să ne promovăm interesele în polis.

Letargia din rândul tineretului este cea mai îngrijorătoare. Mulţi dintre noi nu acceptăm că avem obligaţii şi ceea ce este şi mai trist, mulţi nu cunoaştem drepturile noastre. Prea puţini cunosc măcar 5% a contractului social cu statul, înţelegând statutul de cetăţean ca pe o chestiune naturală, a facerii omului şi doar atât (din maternitate în sicriu).

Societatea secolului XIX este o diversitate integrată. De la cele mai marunte aspecte ale vieţii de zi cu zi şi până la ultimele tehnologii, oamenii integrează cultura aruncând-o căilor de socializare (internetul). Practic putem cunoaşte orice, oricând de oriunde. Politica în schimb este privită în România ca un apanaj a celor iniţiaţi, eventuali obscuri şi doar interesaţi de propriul trai.

Este un mod eronat de a privi politica! Dragi prieteni, prin lipsa implicării dvs. concurenţa este exterminată. În politică nu rămân din păcate esenţe ale calităţii ci doar ale dezinteresului. Prin lipsa implicării dvs. în propria administrare legitimaţi toate lipsurile de care împreună în final răspundem! Somnul nostru colectiv crează monştrii! Aceştia nu apar din neant…

Este adevărat, nu o să fiu ipocrit şi trebuie să recunosc faptul că practic trăsătura predominantă a unui partid politic constă în relaţia sa cu o parte a societăţii civile pe care încearcă să o mobilizeze şi s-o cointereseze în exercitarea puterii de stat. Partidele şi societatea civilă trebuie apoi să suporte o rotaţie politică în administrare conform canoanelor democratice.

Un regim democratic, trebuie să accepte pe lângă drepturi şi libertăţi cetăţeneşti, o competiţie între mai mulţi candidaţi pentru diferite roluri de autoritate din cadrul sistemului.

Am pledat şi voi lupta în cotidian pentru mediu, non-violenţă şi integrare socială şi mulţi dintre voi cunosc aceste aspecte. Trebuie să recunosc că în ultimii ani am încercat să mă ghidez după parfumul revoluţionar a lui Ghandi şi perseverenţa lui Martin Luther King jr. Dar încă nu am găsit calea de a vă face să îmi întindeţi o mână. Este o mână care vă recomandă ieşirea din indiferenţă prin activism civic! Este o mână care strânge disperată frânturile de dinamism social şi moral ale unei ţări izolate de clasa politică.

Ieşiţi în stradă, integraţi-vă în asociaţii de idei (formale sau informale), asumaţi-vă calitatea de membru a unui partid politic, interesaţi-vă de viitorul nostru! Acesta este visul şi drumul meu în a vă apropia pe dvs. şi în a vă cointeresa de viaţa dvs. până la urmă. Este o cale ce mulţi dintre colegii mei, sper să aibe curajul să o deschidă. Trebuie să încetăm în a mai face politică pe baza unei găleţi de plastic!

Noi putem să facem din noapte – zi, din izolare – integrare, din nepăsare – credinţă, din indiferenţă – implicare.

Noi putem să întindem mâna ultimului ţigan din Făurei!

Noi putem să întindem mâna celui mai negăjit miner din Petrila!

Noi putem să întindem mâna unui veteran din Carei!

Noi putem să întindem mâna unor copii orfani din Bârlad!

Noi putem să strângem mâna fraţilor noştri din Bălţi!

Noi putem să strângem mâna unui ţăran din Polovraci!

Noi putem să înţelegem că naţiunea noastră se va ridica prin muncă şi spiritualitate!

Serviciul “D” – Dezinformare. Acest fost serviciu al DSS (fosta Securitate) avea rolul de a lansa informaţii false în opinia publică. Acest serviciu era vital pentru orice Securitate din Europa răsăriteană deoarece: demoraliza ţinta vizată dezintegrându-i structura; discredita autoritatea adversarului; şi în final neutraliza oponentul.

Iniţial Serviciul “D” era cunoscut în cadrul DSS ca o “Arhivă Documentară” sediul acesteia fiind ascuns la etajul patru al clădirii izolate a Ministerului de Interne. Majoritatea ofiţerilor DSS credeau că serviciul avea doar trei ghişee pentru primirea cererilor de documentare de la diferite unităţi de spionaj. Serviciul beneficia însă de o cameră secretă în care realmente îşi desfăşura activitatea.

Activitatea curentă a serviciului era supervizată zilnic de directorul adjunct al Serviciului, colonelul Valentin Leonte (numele real era Valentin Lipatti – fratele celebrului pianist român Dinu Lipatti ce trăia în Elveţia). Acesta era păstrat în funcţie datorită vorbirii fluente a francezei şi cunoaşterii bune a realităţilor occidentale. Cei doi fraţi proveneau dintr-o familie burgheză.

Unitatea era condusă de generalul Mihai Ilie (fost director adjunct a Directoratului de Contraspionaj al Securităţii, în trecut fiind implicat şi în fabricarea de dosare unor reprezentanţi ai Vaticanului, aceştia fiind acuzaţi că ar fi construit o reţea de spionaj în România. Ilie a mai activat ca spion la Londra şi Paris. Împreună cu agentul său Mihai Caraman reuşise două racolări spectaculoase din interiorul NATO. Zeci de mii de documente militare au luat calea Bucureştiului. Ilie reuşise să implanteze un “microfon” şi la UNESCO – Ion Iacobescu (în 1969 dezertează şi fuge în SUA).

Scopul Serviciului “D” era acela de a ascunde puterea reală informaţională şi militară, de a deforma dimensiunea operaţională pentru a deruta guvernele şi mass media occidentală. Serviciul fabrica şi documente false, uitate din greşeală pentru a crea României o aureola de independenţă în blocul răsăritean. Serviciul se ocupa şi cu colecţionarea de semnături false a celor mai mulţi şefi de state, premieri, ofiţeri ai altor servicii secrete, personalităţi din presă, corporaţii internaţionale şi chiar de la Vatican. Dintre cele mai celebre semnături ale vremii amintim pe cele ale lui Chirac sau a secretarului de stat SUA, Cyrus Vance.

Iată câteva cazuri de dezinformare produse de Serviciul “D” (exterior): Vizita cancelarului vest-german Helmut Schmidt la Bucureşti după ce se întorcea de la Cairo. Serviciul i-a infiltrat un dosar fals al BND – Bundesnachrichtendienst (serviciul secret RFG) ce era identic cu notele reale întocmite de BND; Alt caz a vizat rivalitatea franco-germană privind exportul de echipament metalurgic în România (coorporaţia franceză Schneider-Creusot – grupul industrial german compus din AEG, Siemens şi Schloemann A.G.). Servicul “D” a dezinformat cele două grupuri printr-un fals gambit: cele două grupuri au aflat de ofertele lor (false) şi au lăsat din preţuri…

La sfârşitul anilor `80 serviciul număra 20 de ofiţeri şi 2 subofiţeri comandantul unităţii fiind colonelul Dumitru Tatu.

Dintre acţiunile interne Serviciul “D”  a fost responsabil cu răspândirea zvonului despre cruzimea represaliilor din noiembrie 1987 – Braşov, pentru a descuraja orice altă tentativă de revoltă sau răspândirea zvonului legat de “injectarea cu mercur” a portocalelor în condiţiile în care importul citricelor nu satisfăcea cererea pieţei.