Principala activitate a grupărilor teroriste este specularea temerilor populației pe care o terorizează, iar în specia umană, indiferent de nivelul de cultură al individului, teama de necunoscut se află de departe pe primul loc. Din momentul în care a fost descoperită radioactivitatea și efectele acesteia asupra organismelor vii, pericolul nuclear a devenit de departe unul dintre cele mai de temute concepte din istoria umanității, tocmai prin efectele greu de înțeles pentru populație dar demonstrate cu succes la sfârșitul celui de-al Doilea Război Mondial.

Astfel, datorită impactului produs de un dispozitiv nuclear, atât la nivel fizic cât și perceptual, în viziunea grupărilor teroriste acest tip de armă reprezintă instrumentul perfect pentru ducerea la îndeplinire a scopurilor grupării. Deși în aceeași categorie pot fi încadrate și armele biologice și cele bacteriologice, caracteristicile armelor nucleare – putere de distrugere imensă pentru o masă data de combustibil și efecte adverse ce se întind pe durata câtorva decenii depășesc de departe potențialul celorlalte. Si acum, sa discutam despre cateva tipuri de arme nucleare.

Bomba cu Uraniu-235

Australia are cele mai bogate rezerve de uraniu din lume, estimate la 725,000t și în același timp, pe teritoriul sau se manifesta câteva nuclee ale unor grupări teroriste renumite, cum ar fi al Qaeda. Dacă, ipotetic vorbind, organizația al Qaeda locală dorește să fabrice o bombă cu uraniu, are nevoie de aproximativ 9.1t de uraniu (0.001% din rezerva Australiei) pe care apoi să-l supună unui proces de îmbogățire pentru a obține 64kg de uraniu-235. De aici lucrurile devin simple. Vor împărți cantitatea de uraniu îmbogățit în două bucați inegale, iar cu ajutorul unui explozibil convențional vor propulsa bucata mai mică către cea mare pentru a obține masa critică și declanșarea reacției de fisiune. Dacă după îmbogățire lucrurile par simple, îmbogățirea propriu-zisă este un proces extrem de complex, care depășește momentan capacitățile gruparilor teroriste. Bineinteles, exista si problema livrarii respectivului dispozitiv, pentru ca transportul si plasarea sa ar fi extrem de dificil de efect. Iar o racheta intercontinentala este imposibil de procurat de o retea terorista oricat de potenta financiar si uman ar fi.

Bomba cu Plutoniu-239

Aceeași grupare din Australia poate converti mult mai eficient și cu un efort mult mai mic minereul de uraniu în plutoniu-239 prin bombardarea cu neutroni. Pentru o bombă sunt suficiente 11 kg de plutoniu, modelate sub forma unei sfere cu diametrul putin mai mare de 10 cm. Dezavantajul față de bomba cu uraniu, este sistemul de detonare extrem de complex care presupune comprimarea sferei cu ajutorul explozibililor convenționali, cât mai uniform cu putință. Din nou tehnologia complexă sperăm să nu fie la îndemâna teroristilor.

Bomba murdara

La o analiză superficială, deflagrația unei bombe nu este suficientă pentru răspândirea eficientă a fricii în rândul populației, iar în cazul bombelor nucleare artizanale, puterea de explozie poate fi mult mai simplu simulată cu ajutorul explozibililor convenționali. Însă efectele de durată pot fi păstrate amestecând în formula explozibilului cantități mici de substanțe radioactive mult mai ușor de obținut.

Americiu-241 se găsește încă în unele detectoare de fum pentru protecția împotriva incendiilor, acestea conținând aproximativ 0.003g din respectiva substanta. Are timpul de înjumătățire de 432 de ani, ceea ce-l face destul de persistent în mediul înconjurător însă pentru a fi toxic acesta trebuie ingerat.

Cesiu-137 poate fi obținut din sursele radiologice folosite pentru radiografii. Cantitatea dintr-o astfel de sursă este suficientă pentru a produce o bombă murdară cu impact mediu. Timpul de înjumătățire este mult mai mic decât în cazul americiului însă pericolul este mult mai mare datorită reactivității chimice ridicate a cesiului și a radioactivității de aproximativ 1000 de ori mai mare pentru aceeași masă.

Strontiu-90 se obține relativ ușor din deșeurile centralelor nucleare cu uraniu, acestea conținând aproximativ 4.5% Sr-90. Deși timpul de înjumătățire este scurt 28.8 ani, efectele biologice sunt foarte importante deoarece proprietățile chimice similare cu ale calciului îl fac să îl înlocuiască pe cel din urmă din oase.

Cobalt-60, folosit ca sursă pentru radiografiile industriale, este absorbit relativ ușor pe cale orală fixându-se în ficat, oase și rinichi. Restul de metal este eliminat prin fecale contaminând astfel solul și apa menajeră. Timpul de viață relativ scurt – 5.27 de ani – este compensat pe deplin de radioactivitatea pronunțată a acestui izotop. Bomba cu cobalt este o variantă de dispozitiv nuclear în care învelișul bombei este realizat din cobalt-59, izotopul stabil, care în urma fisiunii combustibilului nuclear este iradiat cu neutroni, devenind cobalt-60 și ulterior aruncat în atmosferă.

Poloniu-210 este conținut în cantități importante în periile anti-statice folosite în fotografie. Ușurința cu care aceste produse pot fi cumpărate, inclusiv în Statele Unite, îl fac un candidat ideal pentru o bombă murdară. Deși timpul de înjumătățire e foarte mic – 137 de zile – toxicitatea chimică de 250,000 de ori mai mare decât a Zyklon B utilizat de naziști în taberele de exterminare, cumulată cu radioactivitatea pronunțată, compensează cu mult potențialul acestui izotop.

Autorul, Bogdan Dobrică, este cercetător la Institutul de Nanotehnologie de la Măgurele și  lucreaza la o teza de doctorat pe tema design ecologic si sustenabilitate.

Văzut ca efect, terorismul este generat de o multitudine de cauze de natură:  socială, economică, ideologică, religioasă sau geopolitică.

Trebuie subliniat mai întai faptul, că între aceste cauze nu există o delimitare precisă, de foarte multe ori cauzele se intrepătrund şi intercondiţionează reciproc, astfel încât sunt create premizele declansării actelor şi faptelor de natură teroristă.

Ceace este specific actelor de terorism din perioada actuală, indiferent că se produc într-o zonă sau alta geografică, este marele impact la nivel internaţional.

Aceasta se explică prin revoluţia informatică şi media contemporană, la care nu de puţine ori se poate adăuga lipsa de responsabilitate a formatorilor de opinie, care urmăresc numai senzaţionalul. Metodele instrumentale şi tehnice teroriste sunt tot mai distructive şi greu de supravegheat ceace generează o stare de nelinişte suplimentară pentru o tot mai mare parte din structurile publice şi private ale comunitaţii (locale, naţionale şi internaţionale).

Dintre cauzele de ordin economic vom face succinte referiri la multiplele crize care afectează economia mondială actuală:

• criza alimentară;
• criza ecologică;
• criza de materii prime;
• criza energetică;
• criza valutar-economică;
• criza datoriilor externe, etc.

Toate aceste componente alcătuiesc actuala ordine economică şi poltică mondială, rezultat al politici colonialiste, inclusiv al binomului “capitalism-socialism” care s-au desfaşurat în ultimele două / trei secole îndeosebi.

Efectul major al sistemului colonialist, inclusiv al celui bipolar caracterizat prin “războiul rece” dintre cele două blocuri politico-militare îl reprezintă marile dezechilibre dintre:

• ţările bogate şi ţările sărace dintre Nord şi Sud;
• dintre comunităţiile supertehnologizate şi comunităţiile “primitive” sub aspectul dezvoltării economico-sociale.

În ultimele decenii şi în perspectivă, ca tendinţă ţările bogate au devenit tot mai bogate, iar ţările sărace au săracit în mod constant.

Această concentrare a bogăţiilor planetei la un număr tot mai mic de ţări (populaţii) şi extinderea săraciei la un număr tot mai mare de ţări (popoare / populaţii) generează efecte dintre cele mai grave:

• mişcări / convulsii sociale;
• lovituri de stat;
• atacuri teroriste;
• migraţie necontrolată spre zonele bogate;
• stare de sănătate precară.

Literatura de specialitate subliniază că dintre cele cca. 190 de state ale lumii un număr restrîns de 24 de state (dintre care G8) au un nivel de performanţă tehnică, economică şi socială corespunzător nivelului de început de secol 21 (ceace reprezintă 13 %, respectiv 4,2 % din totalul ţărilor lumii).

Din cele 100 principale puteri economice ale lumii 51 nu mai sunt state naţionale ci societăţi comerciale multinaţionale (STN), acestea dispun de o forţă finacniciară şi tehnologică care poate fii un pericol pentru multe din ţările lumii. Doctrina şi presa de specialitate din ultimii 30 de ani consemnează implicarea unor societăţii de tip STN în “lovituri de stat” în tările lumii a treia.

Astfel de acţiuni nu pot fi calificate decît ca fiind acţiuni / fapte teroriste la nivel internaţional, deşi reprezentanţii firmelor în cauza neagă astfel de intervenţii directe sau indirecte.

În altă ordine de idei, la nivel personal, literatura de specialitate consemnează că averea celor mai bogate 200 de persoane din lume însumează cca 1000 miliarde € ,adică mai mult decît PNB-ul a cca 72 state din lume, care cumulează peste 600 milioane de locuitori ai planetei.

Aceste aspecte subliniază că actuala ordine mondiala, politică, economică şi socială este nedreaptă, ceace justifică lupta ţărilor sarace şi în curs de dezvoltare pentru înfaptuirea unei noi ordini mondiale mai drepte şi mai echitabile. Acţiunile întreprinse de către statele interesate s-au desfăşurat atît la nivelul organizaţiilor regionale cît şi universale: ONU, FMI, BM, OMS, FAO, PNUDES, etc.

Deşi s-au concretizat în acorduri, convenţii, tratate de colaborare tehnică, stiintifică, culturală, educativă, comercială prin care ţările bogate şi-au declarat bunele intenţii de colaborare în vederea rezolvării gravelor probleme mondiale;

• subdezvoltarea;
• sărăcia malnutriţia;
• educaţia;
• hrana şi apa pentru cei mulţi şi neajutoraţi.

Aceste problemele şi contradicţiile acumulate rămîn în esenţă aceleaşi, pe fondul cărora pot sa apară fără îndoială, acţiuni şi fapte teroriste (rezultat al acumulării unor uriaşe nemulţumiri la nivel naţional, dar şi zonal şi / sau internaţional).

Toate aceste consideraţii ne conduc la concluzia că eforturile comunităţii internaţionale trebuie îndreptate spre înfăptuirea unei noi ordini mondiale prin care să ne asigure posibilitatea rezolvării crizelor cumulate, inclusiv al dezvoltării prioritare a statelor rămase în urmă sub aspect tehnic, economic şi social, în vederea creşterii nivelului de trai şi al educaţiei populaţiei din lumea a treia.

Istoria societăţii omeneşti a confirmat faptul că  întradevă evoluţia statului şi a formelor de guvernare a imprimat concomitent şi o evoluţie a  instrumentelor juridice şi o dinamică a formelor şi instrumentelor economice, acestea din urmă guvernate fiind de interesele de grup / clasă ajunse la putere.

Doctrinele juridice s-au asociat şi completat cu doctrinele militare, politica şi în egală măsură cu cele economice. Interesele de grup (clasă) ajunse la putere într-un stat au transformat voinţa în lege, cu consecinţe directe şi indirecte în cele mai diverse planuri, mai des in cele economice sociale, existenţial individuale etc.

Istoria recentă de câteva sute de ori a celor două moduri de reproducţie mai cunoscute – capitalist şi socialist – au evidenţiat adevărurile formulate mai sus, cu precizarea că în timpul cu unicul şi supremul judecător a evidenţiat vizibilitatea statului de drept asociat economiei de piaţă competitive – concurenţială, care asigură un mod mai eficient de satisfacere a nevoilor sociale.

Desigur, nu este nici cazul să evidenţiem în detaliu punctele tari şi slabe ale celor două moduri de reproducţie socială şi nici a doctrinelor şi ideologilor pe care s-au bazat.

Ţinem să subliniem faptul că principiile statului de drept şi ale economiei de piaţă ca suport existenţial s-au cristalizat /sau solidat într-un proces lung şi nu fără eforturi / cheltuieli; această evoluţie – perfecţionare a normelor statului de drept continuă şi astăzi într-un proces normal, cerut de exigenţă şi cerinţele mereu în schimbare ale vieţii sociale.

Economia mondială la începutul de mileniu trei nu mai seamănă cu economia mondială de după cel de-al doilea război mondial (când războiul rece a guvernat opoziţia celor două principale blocuri / alianţe militare a celor două orânduiri antagoniste; capitalismul şi socialismul) suntem de drept internaţional specific, care în timp a evoluat spre o nouă ordine politică şi juridică internaţioanlă şi care în condiţiile actuale nu mai corespunde exigenţelor mileniului trei.

Multiplele crize care au apărut în ultimele şase decenii, (crizele de materii prime, alimentară, ecologică, financiară, voluntară, a datoriilor externe etc.), asociate cu războaie comerciale mai mari sau mai mici, între ţări mai mari sau mai mici, inclusiv între parteneri internaţionali de forţe diferite şi inegale (să amintim războiul hormonilor, textilelor, puilor de găină, al untului, al O.M.G., Coca Cola, Pepsi Cola etc.) au generat un anume tip de norme de drept internaţional public şi privat care au avut ca ţintă realizarea realizarea echilibrului de forţe al celor doi mari adversari N.A.T.O. şi Tratatul de la Varşovia.

Sfărşitul secolului al XX-lea (după dispariţia zidului Berlinului şi a ţărilor socialiste frăţeşti, inclusiv a Tratatului de la Varşovia) aduce în prim planul dialogului diplomatic (al predicţiei iniţiale, întrebări legate de sfârşitul războiului rece, inclusiv N.A.T.O.)

Evenimentele generate de apariţia unor conflicte noi în plan internaţional (cazul fărămiţării Iugoslaviei, războiul dintre Irak şi Kuveit) ca şi apariţia unei noi provocări la scenă mondială terorismul, inclusiv, intensificarea globalizării economiei mondiale (cu efectele sale pozitive, des, mai ales, negative – criminalitatea transfrontalieră de tot felul, pericolul utilizării aemelor chimice, biologice in războiul neconvenţionale de tip civil, fratricid etc., într-un cuvânt noile provocări la adresa securităţii şi stabilităţi mondiale fac necesară regândirea sistemului de drept intern şi internaţional, astfel încât acesta să devină un instrument util în lupta contra îngrijorărilor fără frontiere cu care se confruntă omenirea la începutul de mileniu trei.

Contrar unor reprezentane aparţinând atât unor doctrine capitaliste cât şi socialiste, rolul statelor în acest context nu poate să reducă ci dimpotrivă va creşte. Deasemenea, rolul organismelor şi organizaţiilor internaţionale ca factori de negociere a noilor reguli de drept internaţional (dreptul intern al statelor ca tendinţă se uniformizează, căpătând un caracter universal, internaţional, şi în cazul diferentelor culturale, naţionaliste) urmează să se amplifice.

În procesul elaborării noilor doctrine ale securităţii colective au fost lansate diverse teorii, pe fondul îngrijorării – luptei împotriva terorismului internaţional, ca le ex. teoria atacului preventiv care are atât prieteni cât şi duşmani.

Elaborarea de norme juridice cu totul noi, în condiţii de mediu de securitate cu totul noi, presupun un dialog sincer şi deschis tuturor forţelor democratice, astfel încât, pacea şi securitatea sa fie salvgradate.

În acest proces foarte complex de elaborare de noi norme de drept internaţional este posibil să apară divergenţe, păreri opuse care, în conformitate cu reguli dialogului vor permite consensul tuturor forţelor interesate şi apariţia de norme şi principii de drept internaţional în sprijinul consolidării securităţii şi păcii internaţionale.

Procesul de structurare a organizaţiilor internaţionale universale sau cu caracter regional / continental nu va fi uşor, având în vedere că unele state ţintesc să obţină un statut adecvat forţei lor actuale (în vechiul sistem de drept internaţional, unele state au fost tratate ca state invinse în urma unor conflicte militare, în timp ce altele au avut statutul de învingător, având un statut pe măsură). Cu toate inerentele, orgolii mărunte, marea majoritate a statelor lumii sunt conştiente de necesitatea dialogului şi parteneriatului în vederea salvgardării păcii şi securităţii. Sunt create astfel premisele pentru un sistem de drept internaţional mai uman şi echitabil, dacă se poate face o astfel de afirmaţie, în comparaţie desigur cu normele dreptului păcii şi războiului care au fost fundamentele de o lume divizată şi dezechilibrată de interese, averi şi forţă militară diferită.

În plan intern, pe l­­­­­­­ângă tendinţa semnalată deja apreciem că şi o altă tendinţă se conturează: creşterea interesului pentru extinderea drepturilor şi libertăţilor democratice a cetăţenilor nu numai în plan declarativ (prin constituţie) dar şi prin accentuarea garanţiilor reale pentru aceste drepturi democratice, indiferent de sex, religie, etnie etc. Vremea statelor de dictatură de orice fel pare să se fi încheiat, iar statul de drept pare să devină cuvântul de ordine la inceput de mileniu trei, iar dictaturile de drepta sau de stânga devin aproape cert istorie. Numai dictatura Omului să nu producă eventual o deviere de la echilibrul ce pare să fie instaurat de statul de drept intern şi internaţional.

Terorismul generat de conflictul arabo-israelian nu poate fi analizat fără a trece în revistă dimensiunea sa simbolică:

În acest sens, conflictul religios  oferă o schemă de argumentaţie extrem de mobilizatoare în ceea ce priveţte implicarea individuală, principalul argument fiind acela al “caracterului popular”. Apartenenţa sau ne-apartenenţa la o structură militară nu reprezintă o condiţie obligatorie (cazul organizaţiilor paramilitare palestiniene) sistemul de recrutare fiind extrem de permisiv, exceptând măsurile de securitate interne, impuse pentru a micşora posibilitatea penetrării de către serviciile de securitate. Pe de altă parte, armata israeliană, bazându-se pe sistemul rezerviştilor, mobilizează în conflict practic, întregul segment activ al populaţiei.

Dincolo de numărul mare de indivizi mobilizaţi în conflict, fie de structură şi organizarea armatei de stat, fie datorită popularităţii “cauzei palestiniene”, conflictul religios  oferă un real “capital simbolic” în ceea ce priveşte fundamentalismul islamic mondial. Simbolul religios al islamului, moscheea Al-Aqsa reprezintă centrul fizic al conflictului, locul unde islamul se confruntă direct cu Sionismul. Construită pe temeliile Templului lui Solomon, Al-Aqsa este considerată unul din cele trei locuri sfinte ale islamului, alături de Al-Haram (Makkah) şi  Madinah. “For the purpose of worship, one is only allowed to set out on a journey to the three mosques: Al-Haram (Makkah), my mosque (Madinah) and Al-Aqsaa”.

Indubitabil, dimensiunea simbolică a confruntării reprezintă dificultatea majoră în ceea ce priveste soluţionarea crizei, ambele tabere revendicând sanctitatea spaţiului ce înconjoară Al-Aqsa. Ceea ce este necesar de subliniat aici este imensa capacitate de mobilizare, de antrenare în conflict, oferită de dualitatea simbolică Templul lui Solomon vs. Al-Aqsa. Împrumutând numele sanctuarului religios, organizaţia Fatah îşi numeşte aripa sa militară „brigăzile martirilor”( Al-aqusa) sacrificiul fiind sugestiv invocat. Din punct de vedere istoric, în perioada 1967-1995, conflictul deschis între cele două tabere  a afectat şi această zonă „sanctificată”. De la confiscarea cheilor porţii de vest în 1967, în timpul asediului, până la repetatele blocări ale accesului în zonă pentru a evita posibilele atacuri teroriste, incinta Al-Aqsa a reprezentat  pentru populaţia palestiniană simbolul ultim al sacrificiului.

Dincolo de simbolistica Templului, Israelul consideră incinta ca şi un spatiu în care mişcările turbulente reprezintă un risc real, rugăciunile zilnice adunând un număr considerabil de credincioşi. Ceea ce poate fi considerat un factor de risc la adresa securităţii reprezintă capacitatea acestui simbol de a mobiliza. În acest sens, întregul conflict este sustinut financiar şi logistic de state arabe vecine. Implicarea acestora în conflict, sau a unor grupuri de pe teritoriul acestor state (taberele de refugiaţi palestinieni), constituie un risc real.

Un element extrem de important este acela al legăturilor, al suportului internaţional. Înţelegem aici mişcările arabe, organizaţiile teroriste a căror doctrină este legată direct de situaţia din Orientul Mijlociu. Privind problema în ansamblu, atacurile teroriste musulmane asupra statelor ce susţin Israelul, incusiv SUA, sunt argumentate pe aceeaşi structură.

Mai mult, apariţia fundamentalismului islamic în spaţiul ex-sovietic ca mişcare eliberatoare implică analize cu privire la suportul acestora. În acest sens, sentimentul pan-arab s-a suprapus instabilităţii politice, a conflictelor etnice din acest spatiu, fapt ce a dus la apariţia şi extinderea rapidă a terorismului în această zonă. Alături de suportul arab oferit de organizaţii şi state arabe vecine, problema terorismului mondial fiind strâns legată de problema israelo-palestiniană. Caucazul de Nord, Cecenia, dar şi Tadjikistan, Afganistan, Uzbekistan, Armenia şi Kazahstan, toate s-au confruntat cu fenomenul terorismului. Colaborarea între organizaţii constituie un real risc, reţelele de comunicare moderne oferind posibilitatea suportului logistic, tehnico-militar, financiar, etc. Situaţia se agravează atunci când amintim imensele resurse de armament din spatiul ex-sovietic, resurse la care accesul poate fi facilitat prin colaborarea organizaţiilor teroriste ce susţin cauza palestiniană.

Un element esenţial în ceea ce priveste conflictul israelo-palestinian îl reprezintă situaţia din Irak, stat  ce a susţinut cauza palestiniană, finanţând organizaţiile teroriste. În 4 iunie 2003 Mahmud Abbas şi premierul Israelian Saron s-au întâlnit la Aqaba, însă după încheierea summit-ului, Hamas şi Jihadul Islamic au anunţat continuarea atacurilor, fapt ce a demonstrat dificultăţile aduse de controlul SUA asupra teritoriului irakian. Pe de altă parte, riscul colaborării rezistenţei irakiene cu organizaţiile palestiniene este real, atâta timp cât prezenţa SUA în zonă este privită de mişcările islamiste ca şi o amenintare.

Ceea ce este important de reţinut este faptul că conflictul israelo-palestinian trebuie analizat prin prisma importanţei sale în ceea ce priveste mişcările arabe mondiale. Suportul SUA faţă de Israel, dar şi implicarea în politica din această zonă este argumentul principal invocat de Al-Quaeda, organizatie ce îşi intinde retelele în toata zonă Orientului Mijlociu dar nu numai. Problema “capitalului simbolic” subliniată mai sus, tragedia poporului palestinian, reprezintă argumente invocate radicalismul islamic.

Citatul de mai sus este extras dintr-un eseu semnat de Vanderboegh, intitulat “Ce poate face un pistol în fața unei armate”, care s-a bucurat de o largă audiență în cercurile radicale de dreapta, de peste ocean. Eseul lui Vanderboegh se dorește a fi o reflecție asupra raporturilor pe care Părintii Fondatori le-au fixat între cei ce conduc și cei ce sunt conduși, prin intermediul Constituției Americane. Premisa implicită a autorului este că ordinea constituțională, prin intermediul căreia cetățenii ofereau legitimitate propriului guvern, a fost subminată de politicienii liberali, care încearcă să conducă ilegitim, discreționar. Iată ce scrie Vanderboegh în acest sens:

“Guvernul, au decis cândva niște mari oameni, își trage legitimitatea din “consimțământul celor guvernați”. În țara fondată de acești oameni, nu ar trebui să fie reamintit faptul că oamenii nu își obțin libertățile date de Dumnezeu, prin consimțământul Guvernului”.

Vanderboegh ține să sublinieze că legitimitatea este oferită de adeziunea cetățenilor la un sistem, care, în cazul în care pierde susținerea oamenilor, trebuie să se dizolve. Totuși, autorul nu reușește să explice în ce măsură legitimitatea, pentru a exista, trebuie să beneficieze de consensul cetățenilor sau de o majoritate. În mod evident, consensul, într-o țară cu 350 milioane de locuitori este o imposibilitate practică, deci regula majorității este imperativă. Deși nu se pronunță asupra acestei chestiuni, din textul lui Vanderboegh transpare disprețul său asupra regulii majorității și a democrației.

“Într-o mare măsură, noi suntem de vină pentru că de-a lungul lungii lupte prin care uzurpatorii ne-au privat de propriile libertăți, aceștia au obținut susținerea majorității, de multe ori în numele democrației – un sistem politic respins de Părinții Fondatori… Democrația este, după cum spunea un bun prieten al meu, procesul în care trei lupi și o oaie votează asupra a ce vor mânca la masa de seară”.

Deși presărat de astfel de incongruențe logice, eseul lui Vanderboegh a fost foarte bine receptat într-o societate de oameni terorizați de amenințări extrem de eclectice. De la amenințătorul guvern federal, care dorește în secret să suprime Amendamentul 2 (în virtutea căruia americanii au dreptul să poarte arme), să declare Legea Marțială pentru a restrânge “habeas corpus” și, într-un final distopic, să “interneze” cetățenii în lagăre, până la amenințarea imigrației sau a islamismului, totul pare să fie potrivnic cetățeanului american, iubitor de pace. Dușmanul, pe cât este de difuz, pe atât este de prezent, relevă un material realizat de revista Time în rândul milițiilor de dreapta din SUA:

“Nu știu cine este dușmanul. Pot fi Căștile Albastre sau trupe federale. Ar putea fi trupele Blackwater, care au fost folosite în timpul uraganului Katrina. Sau ar putea fi trupe mexicane, care forțează granița”, spune un “milițian” american.

Chiar dacă în imaginarul radicalilor Națiunile Unite nu au prea multă trecere, definiția agresiunii sau dușmanului se face similar. Agresor este oricine încearcă să restricționeze libertățile cetățenilor americani. În esență, radicalii de dreapta, a căror compoziție este foarte eterogenă (de la constituționaliști fervenți, la neo-naziști și la rasiști din sud, până la creștini fundamentaliști), se consideră a fi un grup reactiv, defensiv. Pregătirea paramilitară, tezaurizarea echipamentelor și a mijloacelor de luptă, sunt toate destinate acelei clipe, în care vor fi obligați să lupte pentru viața și credințele lor. Spațiul lor intim este o cetate asediată:

“Sunt eroi americani contemporani care încă n-au înfăptuit faptele glorioase de curaj ce vor fi trecute în cărțile de istorie. Încă nu au avut ocazia să se opună, cu trupurile lor fragile, răului ce va să vină. Nu li s-a cerut încă să-și pună gaj viețile, averile și onoarea. Dar vor fi obligați să o facă.”, scrie același Vanderboegh.

Cauze ale radicalizării

Un raport prezentat în primăvara anului 2010 de Southern Poverty Law Center, intitulat “Rage on the right” a constatat o creștere impresionată a “grupărilor patriotice și a celor anti-imigrație”. Conform raportului SPLC “numărul grupărilor radicale de dreapta au explodat în anul 2009, datorită furiei provocate de schimbările demografice, politice și economice din America”.

Constatările celor de la SPLC sunt convergente cu cele relevate de un raport realizat în 2009 de Biroul pentru Extremism și Radicalizare a DHS (Department of Homeland Security). Pe lângă temerile tradiționale care alimentează grupările radicale, raportul DHS menționează două cauze ale creșterii audienței acestor grupuri în cadrul societătii. Pe de o parte, situația economică dificilă din Statele Unite confirmă cetățenilor predispuși către astfel de scenarii că “țara merge într-o direcție greșită” și radicalizează opiniile față de emigranții ilegali, care iau slujbele americanilor, datorită pretențiilor salariale mai mici. O a doua cauză este alegerea la finalul lui 2008 a lui Barack Obama în funcția de președinte al SUA.

“Fără a exista riscuri iminente”, cele două rapoarte au decoperit o societate americană mai radicalizată, din care grupurile de extremă dreaptă pot recruta mai ușor. Față de anii trecuți, s-a observat o creștere a violențelor. SPLC anunța, la sfârșitul lunii septembrie, că în urma unui schimb de focuri între un membru al unui grup neo-nazist, Victor Dewayne White, și poliția locală din West Odessa, Texas, au fost rănite trei persoane (doi polițiști și un civil). Pe lângă apartenența la un grup unit de convingerea “supremației rasei albe”, White avea legături și cu o altă organizație, Republic of Texas, care susține că Texasul a fost anexat ilegal la Statele Unite. Așadar, încrengătura ideologică a acestor radicali e foarte complexă. Rasismul, separatismul, izolaționismul sunt un amalgamate în capul unor indivizi care refuză să accepte lumea așa cum este.

Viziunea maniheistă i-a făcut pe mulți dintre membrii milițiilor și organizațiilor radicale să respingă metodele pacifiste, democratice de schimbare. Dacă “liberalii”, “stângiștii”, “elitele” sunt dezbrăcate de orice trăsătură pozitivă, fiind “dușmani”, republicanii sunt văzuți ca incapabili de a se impune, de a lupta pentru drepturile cetățenilor. În consecință, dacă nimeni nu este capabil să-i reprezinte, cetățenii sunt obligați să reacționeze și să își facă dreptate singuri.

Teama autorităților: lupii singuratici

Paradoxal, autoritățile par a găsi indivizii mai periculoși decât organizațiile din care fac parte. De multe ori, în spatele retoricii inflamante și a asigurărilor “că revoluția va începe curând”, aceste grupări nu actionează efectiv. Datorită acestei dinamici, unii indivizi, care vor să acționeze, o vor face pe cont propriu. Și exemplul obișnuit este atacul terorist din 1995, din Oklahoma, când un extremist , Timothy McVeigh, a provocat o explozie în fața unei clădiri federale, pe care a distrus-o complet.

Restricțiile legale asupra armelor de foc (Legea Brady) pot fi o cauză a radicalizării celor care se tem că autoritățile vor încerca să scoată posesia de arme înafara legii. În imaginarul extremei drepte americane, dispariția Amendamentului 2 este cel mai important pas pe care Guvernul Federal îl va face în drumul spre restrângerea libertăților și trimiterea cetățenilor în sclavie.

Pe fondul cauzelor antemenționate, reîntoarcerea din teatrele de luptă a veteranilor și incapacitatea acestora de a se adapta, coroborată cu traumele psihologice dobândite în timpul războiului, pot alimenta grupările extremiste cu oameni bine antrenați, capabili să reacționeze ostil. Dificultatea reintegrării sociale a foștilor combatanți este un fenomen comun, întâlnit cu precădere după primul război mondial, când veteranii întorși au fost deseori simpatizanți ai noilor ideologii radicale.

Una din dificultățile autorităților în contracararea “lupilor singuratici” este tocmai liniștea în care aceștia își construiesc planul. În cazul grupărilor care încearcă să pună la cale diferite proiecte teroriste, există avantajul că este probabil ca unul dintre complotiști să fie temător și să se deconspire autorităților. De asemenea, lucrul în echipă deschide posibilitatea interceptărilor. Un astfel de caz este evocat de Time, când, după o crimă domestică, s-a aflat că victima, James Cummings, încerca să realizeze o bombă murdară și se afla deja în posesia unor cantități limitate de uraniu, toriu și beriliu. Obiectivul lui Cummings era să-l asasineze pe președintele Obama.

Totuși, principalul pericol rezidă în mesianismul acestor personaje. Disponibilitatea de a se neantiza pentru o misiune, impresia că servește o cauză mai mare decât propria existență este principalul pericol. Sau, cum spunea Vanderboegh în încheierea eseului său:

“Rămâne de văzut dacă lupta generației noastre împotriva tiraniei în prima decadă a secolului 21 va aduce o restaurare a libertăților și a statului de drept ori va consfinți căderea în haos și sclavie. Dacă va fi primul caz, ne vom întâlni la Yorktown. Dacă e cel de-al doilea, ne vom întâlni la Masada.Dar nu voi fi sclav.Și știu că indiferent dacă vom avea succes sau vom eșua, dacă vom dispărea în această luptă, mormintele noastre vor fi vizitate într-o zi de alți americani liberi, mulțumindu-ne că nu am uitat că, prin mila lui Dumnezeu Atotputernicul, în mâinile unui om liber, o armă poate înfrânge armata unui tiran.”

Articol preluat din editia online a Foreign Policy.

Numeroși protestanți nu înțelegeau cum Irlandezi Uniți fac front comun cu catolicii împotriva protestanților din moment ce primii erau moștenitorii fidelității față de Coroana britanică. Thomas Paine făcea apel la Drepturile Omului când vorbea de chestiunea irlandeză, spunând că și catolicii trebuie tratați la fel ca și protestanții.

Lider al Irlandezilor Uniți, Theobald Wolfe Tone publica în septembrie 1791, “Argument on Behalf of the Catholics of Ireland”  în care explica că divizarea religioasă era o modalitate a elitei de a controla insula și că personal consideră ca nu este necesară administrarea insulei prin moștenirea confesională individuală, fie că vorbim de catolicism, protestantism, sau prezbiterianism. Acestă operă a devenit influentă în epocă fiind considerată un punct de plecare în lupta pentru câștigarea drepturilor civile.

Wolfe Tone împreună cu prietenul Thomas Russell s-au angajat să lupte pentru drepturile catolicilor. Un grup de nouă prezbitarieni ce erau interesați de reforma Parlamentului Irlandei, după ce au citit pamfletul lui Tone, i-a invitat în 14 octombrie 1791 la Belfast unde acest grup  reformator urma să se întrunească. La sfârșitul primei întâlniri a acestui grup ce avea să se numească Societatea Irlandezilor Uniți, semnatarii vor da publicității un proiect cu trei rezoluții a căror punere în practică trebuia executat: 1. Influența guvernului englez în administrarea acestei provincii era apăsătoare, astfel fiind necesară o bună coabitare a tuturor irlandezilor indiferent de religie, pentru a menține balanța în comunitatea și pentru a păstra libertățile noastre și comerțul nostru; 2. Modelul Constituțional trebuia reformulat, iar instituția Parlamentară regândită; 3. Reformele trebuie puse în practică fără condiționarea nconfesională.

Toți participanții la prima întâlnire erau protestanți, prezbitarieni iar Tone și Russell protestanți și erau implicați în industria de pânză din Belfast. Alături de Russell și Tone au mai fost consemnați ca participanți: William Sinclair, Henry Joy McCracken, Samuel Neilson, Henry Haslett, Gilbert McIlveen, William Simms, Robert Simms, Thomas McCabe and Thomas Pearce. Mișcarea a devenit suporteră Comitetului Catolic, ce susținea emanciparea catolicilor și lupta Parlamentară pentru egalitate în legiferare.

Până în 1792 Irlandezii Uniți au urmat doctrina propusa de Henry Grattan, ce considera că reformele constituționale graduale sunt cea mai bună soluție, așa cum propusese Edward Burke.  Această optică era împotriva gândirii protestanților mândri de apartenența lor în cultura britanică iar mai târziu în Imperiu.

Alăturându-se Franței cu ocazia Declarației de Război din 1793 contra Angliei, de la mijlocul anilor nouzeci, asociația intră în clandestinătate pregătind revolta împotriva stăpânirii britanice. La nivelul conducerii se profilau două teze privind desfășurarea acțiunii: moderații militau pentru prudență cerând răbdare până când Franța revoluționară îi va ajuta, dar radicalii cereau o acțiune energică și imediată. Dificultățile de comunicare cu Continentul au dus la adoptarea modelului de acțiune al radicalilor. Speriată de starea de spirit revoluționară din insulă, administrația de la Dublin face câteva concesii legislative catolicilor, printre cele mai importante enumerând dreptul la vot și dreptul de a intra în Trinity College Dublin. Impozitul pe casă plătit de proprietari a fost abolit în 1795, la Maynooth a fost fondat Seminarul Sfântului Patrick. Catolicii se puteau înrola în Miliție, autoritățile sperând să poată prinde numerosi revoluționari irlandezi. În 1794 William Drennan este primul lider arestat și judecat pentru revoltă.

Răspunsul protestanților a venit rapid, în 1795 ei înființând pe lângă Ordinul Portocaliu, trupe auxiliare pregătite să intervină oricând în cazul unei revolte catolice.

Încă din 1796 francezii au vrut să-i ajute pe catolici în lupta lor de emancipare. Generalul Hoche împreună cu 15.000 de soldați staționați în flotă au așteptat în zadar ameliorarea vremii pentru a putea debarca. Aceștia au stat timp de mai multe zile în raza portului Cork, fiind apoi nevoiți să se retragă. Răspunsul guvernului englez la complicitatea irlandeilor uniți a fost declararea legii mațiale în 2 martie 1797, când lideri ai revoluționarilor au fost arestați și numeroase arme confiscate.

La începutul anului 1798 sub jurământ, Asociația Irlanezilor Uniți avea peste 280.000 de membri. Aceștia se aflau sub o permanentă presiune datorită acțiunilor polițienești ce erau tot mai precise. În martie 1798 majoritatea liderilor erau deja arestați preîntâmpindu-se o răscoală în Tipperary, dar conducerea rămasă era tot indecisă, așteptând ajutorul francez. În final aripa militară a revoluționarilor a fixat o dată pentru începerea operațiunilor (23 mai) fără a mai ține cont de ajutorul francez mereu amânat. Informatorii britanici au aflat în bună măsură planul de acţiune al irlandezilor uniţi şi i-au arestat pe doi dintre lideri Lord Edward Fitzgerald şi Samuel Neilson chiar înainte de începerea revoltei.

Rebeliunea a fost rapid înnăbuşită, intervenţia autorităţilor fiind un real succes. Ajutorul francez a venit prea târziu, în octombrie 1798, când William Tone echipat într-o uniformă de ofiţer francez este arestat împreună cu 3000 de francezi ce încercau să pornească o nouă rebeliune în Irlanda. Navele care îi transportau au fost interceptate de marina britanică. La arestarea sa, William Tone declara: „Din tinereţe am privit legătura din Irlanda şi Marea Britanie din perspectiva naţiunii irlandeze şi am fost convins, că atâta timp cât această legătura va exista, Irlanda nu va fi liberă sau fericită.În consecinţă am decis să fac tot ce imi era în putinţă pentru a putea ajuta la separarea celor două ţări”.

După înnăbuşirea revoltei, suprimarea liderilor ei a fost cruntă, de o amnistie generală beneficiind combatanţii de rând. Asociaţia Irlandezilor Uniţi a fost puternic lovită de propriai activitate dar nu distrusă. Mişcarea a supravieţuit rebeliunii şi poliţiei, rămânând clandestină cu nucleul în Dublin, de unde în secolul al XIX-lea va mai participa la mici activităţi revoluţionare.

Este interesantă structura social-culturală a membrilor mişcării. Marea majoritate a liderilor şi ideologilor irlandezilor uniţi erau născuţi şi educaţi în familii prezbiteraniene. Această comunitate era o minoritate confesională în insulă, 15% din populaţie. Dintre aceşti lideri îî amintim pe: Wolfe Tone,Lord Edward Fitzgerald, Napper Tandy şi Robert Emmet. Principala lor dorinţă, o Irlandă liberă se baza pe o convieţuire paşnică a celor trei confesiuni în insulă.

Acţiunea Irlandezilor Uniţi a dus la Formare Ordinului Portocaliu (răspunsul protestant), care sprijinea ideea de fidelitate faţă de Londra. Naşterea acestei mişcări a dus la evenimentele radicale din 1797 când catolici din mai multe comitatea au ajuns în Ulster să dezarmeze protestanţii suspectându-i de trădare. În timpul rebeliunii, irlandezii uniţi au desfăşurat câteva masacre confesionale sângeroase cum au fost cele din comitatul Wexford de la Scullabogue şi Wexford Bridge.

Victimele revoltei de la 1798 au fost în majoritate ucise de forţele britanice şi de loialişti (15.000 -30.000 de victime), dar cum irlandezii uniţi au început rebeliunea, în memoria următoarelor generaţii, momentul 1798 a rămas ca referinţă în mentalul loialist, mereu amintindu-şi martirii.

Renaşterea Celtică nu s-a afirmat doar în Irlanda ci a avut reprezenaţi şi în alte ţări. Desingner-ul american Thomas Augustus “Gus” O’Shaughnessy de origine irlandeză, a reuşit să imprime artei sale particularităţi irlandeze. Unul dintre cei mai renumiţi arhitecţi din Chicago, Louis Sullivan, a folosit modele ornamentale tradiţionale irlandeze la multe din clădirile pe care le-a proiectat. Tatăl său era muzician, irlandez, amândoi fiind excelenţi dansatori de muzică irlandeză. Sullivan a păstrat vie tradiţia irlandeză în familia sa.

Dintre scriitori exponenţiali ai Renaşterii Celtice s-au detaşat următorii:
Yeats a fost cel mai imporatnt reprezentant a Renaşterii Celtice ce milita pentru independenţa Irlandei. Yeats întrunea două tipuri de caracteristici antagonice la prima vedere, fiind practic în multe situaţii dar şi un idealist incurabil. „ Yeats era atât un om practic, cât şi un idealist. Evident nu era democrat. Era ca toţi irlandezii (după parerea mea…) un reacţionar: cea mai profundă dorinţă a lui îşi are originea într-o vârstă eroică, în ciuda faptului că nu dorea ca acele vremuri să se întoarcă. Orice ar fi putut urmări discursurile lui Yeats, pentru că el avea un discurs adevărat şi oratoric, iar ceea ce spunea era atât dramatic, cât şi exact mergând la suflet. Avea o răceală care-i caracterizează pe cei mai buni povestitori”.

Yeats a fost implicat afectiv în evenimentele anilor ce au dus la crearea Republicii Irlandeze. În decembrie 1920, într-o scrisoare trimisă redacţiei ziarului The Times, scriitorul condamna raidurile armatei britanice ce incendiau la întamplare proprietăţi particulare, mori, biserici. Yeats compara aceste raiduri de teroare cu ororile primului război mondial când civilii belgieni au trebuit să suporte tratamentul inuman al trupelor de ocupaţie germană. Yeats nu găsea nici o diferenţă între comportamentul germanilor din primul război mondia, şi cel al englezilor vizavi de chestiunea irlandeză.

În vara anului 1920, Yeats a  fost implicat indirect într-un incident politic printr-un student a cărei sentinţă (participase la o ambuscadă organizată de IRA iar un ofiţer britanic fusese împuşcat), a fost dusă la final (spânzurat). Yeats a condamna această sentinţă şi s-a lansat într-un atac politic virulent faţă de incapabila administraţie din Dublin.

Implicarea politică a lui Yeats a fost moderată cu toate că între 1922-1928 a acceptat să fie senator al Parlamentului Republicii Irlandeze. După câştigarea Independenţei şi semnarea Tratatului Anglo-Irlandez din decembrie 1921, activitatea politică a scriitorului Yeats a intrat în anonimat chiar dacă obţinuse un mandat senatorial. În anul 1923 a primit premiul Nobel pentru Literatură, fiind primul din cei trei poeţi irlandezi laureaţi ai acestui premiu (G.B. Shaw în 1925 şi peste şaptezeci de ani Seamus Heaney).

George Russell alt reprezentant al Renaşterii Culturale Irlandeze, prienten cu Yeats, a fost un naționalistă de primă mână, ce a editat mai întâi revista Irish Homestead între 1904-1923 și apoi The Irish Statesman, din 1923-1930. Este autorul care ia promovat pe James Joyce și celebra sa nuvelă The Sisters și pe poetul Patrick Kavanagh.

George Russell era un excelent scriitor de literatură mistică, prin poeziile sale încercând să sensibilizeze irlandezul de rând (Song By The Way – 1894, The Divine Vision – 1904, Salutation –1914, The Candle Of Vision – 1917).

Russell era preocupat de mişcarea cooperatistă irlandeză, dorind să spargă monopolul negustorilor care intermediau accesul produselor agricole ale fermierilor irlandezi. Alături de Sir Horace Plunkett iniţiază o mişcare ce milita pentru drepturile fermierilor irlandezi. Finalitatea gândirii lui Russell în această chestiune se referea la posibilitatea ca fermierii irlandezi să îşi vândă produsele direct fără intermediari. Această mişcare a funcţionat excelent la începutul secolului al XX-lea fiind recunoscută şi ajutată si din S.U.A.

Un alt scriitor, protestant de confesiune, ce s-a dedicat Renaşterii Celtice a fost George Bernard Shaw (1856-1950). Născut la Dublin, s-a mutat în Londra în 1870 devenind celebru datorită operelor sale.

Shaw a condamnat executarea liderilor politici irlandezi după Revolta de Paşti.  Scriitorul susţinea că aceşti lideri politici care s-au predat erau prizonieri de război şi trebuiau trataţi într-o manieră diferită. Moartea acestor conducători îi va aşeza în memoria poporului irlandez alături de alţi eroi ce au luptat pentru idealul naţional. Alaături de Emmet şi martirii din Manchester îşi vor lua un loc în eternitate.

A fost prieten cu Michael Collins şi Arthur Grifftih, participând la semnarea Tratatului Anglo-Irlandez din 1921. Shaw era celebru în epocă prin prisma operelor sale şi a interesulului său pentru problema naţională dar şi pentru susţinerea lui Stalin.

Chiar dacă poate nu s-a ridicat la pretenţia literară a altor scriitori irlandezi, enumeraţi mai sus, lui Padraig Pearse, nu i se poate nega personalitatea extrem de complexă. Profesor, scriitor şi revoluţionar naţionalist constituie un exemplu clasic al romantismului european din secolul al XIX-lea.

Eseul său, Stafii (1915), a oferit suport doctrinar mişcării naţionaliste din Irlanda. Pearse dezvoltă noţiunea naţiunii ideale, care poate fi îndeplinită prin exemplul voinţei generaţiilor trecute şi sacrificiul celei prezente. Pearse era un adversar al politcii duse de Partidul Autonomist Irlandez (moderaţii), al negocierilor cu metropola şi considera că Irlanda trebuia să se separe de Anglia şi nu doar să se limiteze la Autonomie. Pearse era convins că escaladarea tensiunilor din insulă putea duce la un război civil, apoi la intervenţia indirectă a britanicilor în favoare protestanţilor dar considera că durerea şi violenţa pot aduce coeziune în jurul ideii de naţionalitate şi independenţă.

Ideologia lui Pearse era directă manifestând lipsa toleranţei, fapt ce a alarmat curentul unionist. Patriotismul şi dragostea faţă de Irlanda sunt uneori puţin exagerate lui Pearse dar explicabile prin prisma epocii în care trăia. Pearse avea o percepţie idilică asupra istoriei Irlandei considerând că tradiţia spirituală irlandeză este printre cele mai vechi şi pure ale lumii.

Obţinerea libertăţii este ideea cea mai pregnantă a discursului său. Modalitatea atingerii acestui obiectiv este problema care îl frământă pe Pearse. Padraig Pearse ducea o luptă ideologică nu numai împotirva britanicilor și unioniștilor protestanți, ci și împotriva principalului competitor din tabăra naționalistă: autonomiștii irlandezi, care erau susținuți de marea majoritate a poporului irlandez de confesiune catolică. În eseul său din 1915, Pearse atacă dur posibilitate semnării unui tratat între autonomiști și guvernul britanic privind noul statut al insulei: „O naţiune poate să semneze tratate pentru a se angaja în diverse combinaţii sau politici, după cum şi un om poate semna un contract, dar nici un tratat care plasează corpul sau sufletul unei naţiuni sub dominaţia altei naţiuni, nici un tratat care neagă sentimentele naţionale ale unui popor nu obligă naţiunea respectivă, după cum un contract de sclavie perpetuă nu leagă o persoană de alta. Revendicarea istorică a Irlandei este separarea. Irlanda nu a autorizat pe nimeni să se abată de la această idee. Omul care, în numele irlandei, va accepta orice altceva în afara separării de Anglia va fi repudiat de noile generaţii, după cum O`Connell a fost repudiat de generaţiile ce l-au urmat”.

Ideologia lui Pearse venea în completarea vechilor eforturi intelectuale ale Frăţiei Republicane, dând ideilor republicane o formă cursivă şi logică depăşind faza idealistă în argumentarea ideologică. Programul lui Pearse era foarte bine conceput, punctual şi era sprijinit de Frăţia Republicană revigorată de eforturile tânărului Sean Mac Dermott.

Ideea de bază a discursului lui Pearse era nevoia disperată a minorităţii republicane radicale din Irlanda de a separa insula de Anglia schimbând cursul istoriei ce ducea încet dar sigur spre un compromis istoric între cele două ţări.

Încercarea de a prezenta diversele luări de poziţie ale scriitorilor irlandezi s-a legat strâns de istoria zbuciumată a Irlandei. În perioadele de criză ale istoriei, refugiul spiritual nu mai este la fel de sigur precum în vremurile calme. Implicarea politică a scriitorilor irlandezi este mai mult rezultatul unei istorii problematice, care, atingând însăşi identitatea atât de problematică a irlandezilor, nu a lăsat prea mult câmp de manevră altor opţiuni.

„The history Of ireland” vol I şi II, London, Logman, 1827, al cărei autor este John O`Driscol este una dintre lucrările reprezentative ale istoriografiei irlandeze din secolul al XIX-lea. Cele două volume, publicate la Londra în 1827 descriu destul de obiectiv o istorie a Irlandei şi a conflictului cu vecinii englezi. Primul volum analizează istoria Irlandei până în secolul al XVII-lea punând accent pe două momente istorice ce au influenţat profund destinul ambelor popoare insulare: domnia şi politica lui Henric al VIII-lea apoi a  Elisabethei I şi politica internă şi externă a lui Oliver Cromwell. Al doilea volum, este dedicat evenimentelor petrecute în veacul al XVII-lea, Batalia de la Boyne, asediul oraşului Limerick.  Opiniile autorului vizavi de evenimente sunt pertinente el nerezumându-se în a enumera doar tendinţele epocii.

„The life and time of Daniel O`Connell” vol I şi II, Cork, Simpkin Marshal & Co., 1847 scrisă de William Fagan, se preocupă de figura politică dominantă în Irlanda la început de secol al XIX-lea a dl. Daniel O`Connell un cetăţean din Kerry ce devine un prestigios avocat în Dublin viitor lider politic al mişcării fermierilor irlandezi. Aceste două volume publicate după moartea lui O`Connell descriu activitatea politică a acestuia. Primul volum descrie copilăria avocatului  din Kerry şi activitatea lui până în 1820, când a obţinut un mandat în Parlamentul britanic în zona County Clare. Metodele şi activităţile susţinute de liderul politic irlandez faţă de Actul de Uniune al Irlandei cu Anglia pe care îl dorea anulat sunt istorisite de William Fagan în al doilea volum.

Biografia eroului Robert Emmet, „The Life And Times Of Robert Emmet” apărută în Dublin în 1847, este o lucrare dedicată acestui lider, ce a condus rebeliunea irlandeză din 1803. Richard Madden explică tactica revoluţionarilor de a prelua puterea prin ocuparea iniţială a Dublinului, apoi toată insula. Lucrarea este scrisă la 44 ani distanţă de execuţia lui Emmet după capturarea lui, autorul beneficiind de un suport informativ substanţial dar scriind în spiritul epocii.

James Fraser în a sa lucrare „A Hand Book For Travellers In Ireland” publicată în Dublin 1844, este o lectura fascinantă pentru iubitorii de istorie irlandeză de secol al XIX-lea. Aproape fiecare drum din Irlanda are câte o poveste sau a fost martor unei întâmplări, autorul reuşind să lege tradiţiile şi legendele irlandeze de călător.

Lucrărilor de mai sus apărute în secolul al XIX-lea le alătur lucrarea „Irish Peasants: Violence And Political Unrest 1780-1914” chiar dacă aparţine unei istoriografii contemporane. Acest volum de esee surprinde numeroase evenimente descrise în cărţile de mai sus dar cu o viziune înnoită şi mai obiectivă.

„Irish Peasants: Violence And Political Unrest 1780-1914” este un volum de esee coordonat de editorii James S. Donnelly şi Samuel Clark, despre natura violenţelor agrariene irlandeze, conflicte confesionale şi politici populare. Eseul este împărţit în trei secţiuni, fiecare fiind precedat de o introducere editorială: Tradiţia violenţei, tratează perioada de sfârşit de secol XVIII şi influenţa revoluţiei franceze, Pământ şi religie în Ulster descrie prima jumătate a secolului al XIX-lea (până în 1866), iar cea dea treia parte, Shimbând liniile de despărţire şi coeziune, în care se analizează interesele diferitelor clase  şi interacţiunile dintre ele după 1880.

Scriitori irlandezi au fost mereu implicaţi în realităţile insulei lor, iar în secolul al XIX-lea cu atât mai mult când lupta pentru cristalizarea identităţii naţionale atinsese apogeul. Numeroşi scriitori au participat la evenimentele politice ale epocii lor (din a doua jumătate a secolului al XIX-lea şi până astăzi) s-au au scris despre ele.

Dintre cei mai renumiţi scriitori irlandezi, George Bernard Shaw, Chales Buttler Yeats şi James Szephens au povestit evenimentele petrecute la rebeliunea din 1916 şi tragedia execuţiei liderilor revoluţionari de după sentinţele date de tribunalele englezeşti, anticipând efectele pe care le vor avea aceste istorisiri asupra opiniei publice, sensibilă la aceste măsuri radicale.

În tradiţia irlandeză Rebeliunea de Paşti a mai rămas în conştiinţa colectivă şi sub numele de „revoluţia poeţilor” deoarece un număr mare de poeţi printre care îi amintim pe,  Pearse, Plunkett, Mac Donagh, au participat la revoltă. Eroismul revoluţionarilor, baricadaţi în diferite clădiri ale administraţiei din Dublin, luptând împotriva unor forţe mult mai numeroase, (raportul era de 1 la 20 în defavoarea Frăţiei Republicane), au fost descrise de scriitori irlandezi.

Poetul Charles Buttler Yeats, contemporan acelor vremuri a dedicat trei poeme evenimentelor din 1916, acestea devenind celebre şi rămânând în tezaurul literal al Irlandei: Paştele din 1916(Easter 1916), Şaisprezece Morţi(Sixteen Dead Men) şi Copacul Trandafirului(Rose Tree).

Irlanda este martoră în secolul al XIX-lea unei Renaşteri Celtice. Această Renaştere Celtică a apărut ca urmarea a activităţii diverso mişcări şi direcţii culturale în secolul al XIX-lea. Renaşterea a fost complexă, având mai multe interfaţe plecând din marile oraşe ale Irlandei şi până în ultima comună, mai târziu. Aceast fenomen s-a manifestat in special prin Renaşterea Litereară. Dintre cei ce au fost pionierii acestui fenomen amintim activitatea lui William Buttler Yeats, Lady Gregory, “AE” Russell, Edward Martyn şi Edward Plunkett.

Multe faţete ale Renaşterii Celtice erau opuse modernismului, doarece relaţia dintre Irlanda tradiţională, arhaică (unde se vorbea gaelica) şi cea modernă era una rece, fracturată. Întreaga naţiune oropsită nu făcea nici cea mai mică legătură care să ducă de la tradiţionalism la modernitate.

La mijlocul secolului al XIX-lea, Renaşterea s-a evidenţiat şi prin activitatea lui Sir Samuel Ferguson şi a mişcării Young Ireland alături de alte asociaţii irlandeze. Au fost scoase din cufărul istoriei legende populare irlandeze. Descoperirile arheologice şi cărţile de istorie recent apărute au adus o mai bună înţelegere a istoriei celtice. Au fost studiate modele ornamentale celtice aplicate fie în arhitectură sau artă (pictură).

            Folosirea celor doi termeni este explicabil prin prisma a două percepţi lingvistice distincte. Irlandezii preferă să utilizeze denumirea de limbă irlandeză şi mai puţin de cea gaelică, aceasta fiind frecvent folosită de vecinii britanici pentru a face distincţia existentă între gaelica irlandeză şi gaelica scoţiană.

            Irlandeza este vorbită în insulă de peste 3 milenii estimându-se că din 1200 a.Chr. s-ar fi vorbit. Evoluţia limbii irlandeze a fost condiţionată de evenimente istorice, specialişti lingvişti stabilind mai multe etape în evoluţia ei: irlandeza primitivă (până în jurul secolului IV); irlandeza medievală vorbită până în preajma secolului al X-lea; irlandeza modernă folosită începând cu secolul al XVI-lea.

            Istoria limbii irlandeze nu poate fi separată de cea engleză, gaelica aflându-se într-un permanent declin datorat concurenţei limbii anglo-saxonilor. În evul mediu limba gaelică era vorbită de irlandezi, dar după introducerea unei legislaţii dure de Londra a început să fie marginalizată. Limba engleză a avut din start avantajul de a fi purtătoarea unei civilizaţii expansioniste nu doar politică şi comercială ci şi culturală.

            Dominaţia engleză s-a simţiti prezentă la început în mediul urban, unde engleza a fost lent introdusă ca limbă obligatorie în instituţiile de învăţămân irlandeze. Engleza a fost unealta şi martora transformărilor culturale la care a fost supusă permanent insula după cuceriria anglo-saxonă.

Declinul limbii irlandeze s-a datorat şi migrării populaţiei din mediul rurual în cel urban, controlat de englezi. Irlandeza a supravieţuit în regiunile în care englezii nu şi-au manifestat vreun interes expansionist: zonele rurale sărace de surse.

Una dintre zonele considerate „primitive” din punct de vedere cultural este Connaught, zonă în care procesul de anglofonizare a eşuat chiar până în secolul XX.

Procesul de anglofonizare a populaţiei irlandeze a fost treptat şi a cuprins trei faze: în prima se vorbeşte numai despre irlandeză (monolingvism), în cea de-a doua fază populaţia este bilingvă, vobind ambele limbi, iar în cea de-a treia fază limba irlandeză este uitată, utilizându-se doar engleza. O altă cauză a dispariţiei limbii irlandeze a constituit-o şi Marea Foamete din 1845-1849, prin dispariţia unui număr mare de irlandezi în special din regiunea Connaught, acea regiune săracă dar renumită pentru dorinţa de aşi păstra tradiţiile gaelice neschimbate.

Alte două cauze majore a marginalizării irlandezei au fost datorate exclusiv intenţiei Londrei de a suprima cultura gaelică. Sistemul de învăţământ din Irlanda încă de la începuturile sale a lăsat irlandeze în afara curricumului şcolar în favoarea englezei limbă ce trebuia să fie folosită şi în administrarea ţării.

Începând cu secolul al XIX-lea mişcarea pentru Autonomie, naţionalistă avea nevoie de limba irlandeză în scopuri propagandistice, pentru a arăta şi mai mult diferenţa culturală dintre irelandezi şi britanici. În sprijinul mişcării naţionaliste,  a venit Douglas Hyde, care în 1893 a înfiinţat Liga Gaelică a cărei menire era să revigoreze limba irlandeză, fapt ce trebuia să conducă la conştientizarea maselor, că irlandezii sunt un popor cu particularităţile sale, diferit de cel britanic, capabil să-şi construiască un prezent pe o moştenire istorico-culturală de necontestat.

Liga Gaelică a revigorat sistemul educaţional irlandez. Organizaţia a cunoscut o extindere rapidă în toată ţara bucurându-se de un real succes într-un interval relativ scurt. În anul înfiinţări acestei ligi se aflau numai şase cărţi sub tipar, „industria cărţii” irlandeză fiind inexistentă. Deşi existau un număr considerabil de vorbitori de limbă irlandeză marea majoritate erau analfabeţi.

În viziunea lui Hyde, limba irlandeză reprezenta tradiţia irlandeza, forma de manifestare a spiritualităţii gaelice, iar cea engleză pe cea a comerţului. Hyde trăgea un semnal de alarmă cu disperare afirmând că Irlanda tradiţională era în pericol de dispariţie. Irlanda monumentelor şi a claselor ţărăneşti era ameninţată să se prăbuşească sub fumul negru al fabricilor, sub invazia comisilor voiajori. Cultura irlandeză risca să devină una periferică, acaparată de dialectul londonez al baieţilor de la colţul strâzii.

Obiectivul iniţial al Ligii era acela de a menţine limba în zonele în care se vorbea încontinuare dar succesul uimitor pe care l-a înregistrat încă de la înfiinţarea sa, a contribuit la modificare viziunii conducerii ligii, lărgind aria de funcţionare a Ligii Gaelice asupra întregii Irlande.

Anunţul ETA privind armistiţiul oferit autorităţilor spaniole, a fost primit cu multă rezervă de presa iberică. Arestarea celor 9 lideri la 15 septembrie a demonstrat că guvernul spaniol nu se lasă şantajat sau intimidat de ameninţările sau ofertele teroriştilor. Aceste arestări reprezintă rodul unei munci asiduee, pe care poliţia spaniolă a întreprins-o în ultima perioadă. Referitor la armistiţiu, ETA consideră : “pretinde a face din înfrângerea sa o victorie, sau, cel puţin, că evită ca traiectoria sa mortală să nu fie condamnată de istorie”. sursă:el correo

Autorităţilor spaniole le-a fost de folos şi arestarea unui lider ETA,  Ibon Gogeaskoetxea  la 28 februarie 2010 de către poliţia franceză. Autorităţile franceze au descoperit şi o serie de ţinte ale ETA cu aceea ocazie şi câteva documente privind operaţiunile ETA.

Dintre cei arestaţi, regăsim lideri importanţi Ekin: Aniaiz Ariznabarreta Ibarlucea, Egoitz Vera Garmendia, Erika Díez Sandra, Barrenetxea Bárcena şi Elizaran Ugaitz Aitor.