athenian legacy » Recenzii

Julian Bennett – Traian

F.T. — Mon, 25 Jan 2010 12:21:20 +0000

După o perioadă de inactivitate creativă, încep anul cu o serie de recenzii ale unor lucrări biografice. Prima astfel de recenzie va trata lucrarea unui arheolog britanic, publicată de editura All, în anul 2006, intitulată “Împărați Romani”.
Colecția conține biografiile a cinci împărați, doi iulio-claudieni (Caligula și Nero), doi antonini (Traian și Hadrian) și un împărat din perioada Dominatului (Constantin cel Mare) . Următoarele două recenzii se vor concentra pe epoca deschisă de împăratul Nerva, vizând doi celebrii conducători ai Imperiului Roman: Traian și Hadrian.
Trajan – Optimus Princeps. A life and times, a apărut în anul 1997, fiind publicată de prestigioasa editură Routledge. Autorul, Julian Bennett, este, în prezent, profesor de arheologie romană la Universitatea Bilkent din Ankara.
Apărută în 2006, în traducerea lui Vladimir Agrigoroaiei, lucrarea este una necesară pentru cei interesați de Roma imperială și de politica expansivă a împăratului Traian, și care, indirect, a determinat apariția unui neam romanic la gurile de vărsare ale Istrului în Pont.
Beneficiind de o importantă documentare numismatică, epigrafică și arheologică, lucrarea lui Bennett debutează prin ilustrarea contextului politic prin care Traian preia atributele imperiale. Excursul istoric propus de arheologul britanic debutează cu epoca Flavienilor, emfazându-se ultima domnie, cea a lui Domițian, fără a se ignora, însă politica împăraților Vespasian și Titus. Autorul are tendința de a compara politica concesivă a lui Nerva și deferența cu care Traian tratează Curia, cu politica dură a lui Domițian, politică ce a dus și la damnarea sa ulterioară. Bineînțeles, această comparație este esențială pentru înțelegerea spiritului epocii în care Traian devine împărat și ajunge primul principe roman ce va fi gratulat de Senatu cu titulatura de Optimus Princeps, pentru a se sublinia statutul sau, acela de egal al lui Iupiter.
Această recenzie nu și-a propus să facă o trecere în revistă a vieții și activității publice și politice a Împăratului Traian. Un articol anterior, prezent pe blogul nostru, coincidental intitulat “Traian – Optimus Princeps” (http://www.athenian-legacy.com/2009/07/traianus-%E2%80%93-optimus-princeps/) , punctează datele esențiale ale biografiei marelui împărat.
Lucrarea lui Bennett punctează cu minuă cu minuțiozitate detaliile campaniei lui Traian în Dacia, astfel că cititorul avid de cunoaștere a contextului în care cele două războaie daco-romane au loc, va primi satisfacție.
Din nefericire, lipsa unor surse literare mai bogate, lasă suficiente răspunsuri nedate, și cititorul atent poate fi văduvit de o exegeză mai atentă a izvoarelor scrise existente, autorul trădând o apetență deosebită pentru celelalte tipuri de izvoare. De asemenea, traducerea are unele lacune, ce variază între formă și fond. Spre surprinderea mea, am găsit inadmisibil de multe greșeli de scriere, care la o lectură mai atentă din partea editorilor ar fi putut fi evitate.
Practic, biografia lui Traian, scrisă de Julian Bennett, este mai mult decât o enumerare cronologică a acțiunilor împăratului ci, dincolo de asta, zugrăvește o întreagă epocă, cu bunele, relele și frustrările ei. Contextualizarea este poate cel mai important atu al lucrării, pentru că ajută la clarificarea opiniei cititorului pasionat. Ulterior acestei lecturi recomand și cartea “Hadrian”, pe care urmează să o recenzez în perioada următoare. Cele două se completează și oferă perspectiva a doi arheologi contemporani asupra evenimentelor desfășurate în prima jumătate a secolului II în Imperiul Roman.

Marele şoc din finalul unui secol scurt

H.N. — Fri, 22 Jan 2010 11:59:41 +0000

„Marele şoc din finalul unui secol scurt” este produsul unui dialog complex, suma unor reflexii politice şi jurnalistice, ai cărui iniţiatori sunt personalităţi aflate pe poziţii diferite atât prin prisma formării lor intelectuale şi profesionale cât şi a vederilor politice.
Dacă pentru Ion Iliescu (preşedinte în exerciţiu al României la data redactării mai sus menţionatului dialog) subiectul acestei cărţi îl reprezintă „istoria insăşi pe care am trait-o şi căreia îi suntem în acelaşi timp obiect si subiect”,pentru politologul şi profesorul Vladimir Tismăneanu, ideea unei asemenea lucrări s-a născut în urma discuţiilor purtate cu preşedintele Ion Iliescu şi în care a fost surprins de disponibilitatea acestuia în abordarea unor subiecte până atunci considerate inaccesibile noilor „promotori” ai democratiei romanesti, ce îşi regăseau majoritatea radăcinile în şcoala comunistă. Un amănunt interesant îl constituie „Argumentul” pe care ambii interlocutori îl prezintă în prefaţa cărţii. Acesta foloseşte drept suport în explicarea motivelor ce au făcut posibil un asemenea dialog între un fost membru marcant al PCR, preşedinte la momentul respectiv, şi un intelectual de clasă ce s-a identificat ca un critic ascuţit al situaţiei instituite după 1989, a ceea ce unii au numit „cripto-comunismul fesenist”.
Istoria recentă a României cuprinde pagini controversate, ce au nevoie de aportul unor consideraţii care să aducă lumina asupra lor. V. Tismăneanu, unul dintre specialiştii importanţi în problemele comunismului şi a manifestărilor sale în Europa de Est şi nu numai, profesor de ştiinţe politice la University of Maryland, cu o bogată activitate editorială şi publicistică, atât în ţară cît şi în Statele Unite, colaborator al ziarelor Wallt Street Journal, Washington Post, etc., consideră pe bună dreptate, lasând la o parte părerea subiectivă a fiecăruia dintre noi, aportul incontestabil al preşedintelui Iliescu în devenirea unor evenimente de o importanţă crucială pentru România. El se recunoaşte un critic frecvent al realităţilor României post-decembriste, precum şi al activităţii preşedintelui Iliescu, fiind vorba de acţiuni asociate direct acestuia, dar precizează că perioada petrecută în opoziţie a condus la schimbări de mentalitate şi comportament politic ce nu pot fi ignorate. Ca politolog, V. Tismăneanu, nu a putut să nu încerce o evaluare a activităţii de „invăţare” politică desfăşurată în această perioadă, precum şi reconsiderarea de către preşedintele Iliescu a unor decizii greşite.
S-a ridicat problema dacă prin acest dialog nu se realiza o oarecare legitimare a poziţiei şi politicii lui Iliescu, însă aceasta nu poate veni, în opinia lui Tismăneanu, decât prin înţelegerea şi însuşirea de către un lider a principiilor democraţiei, prin respectarea regulilor jocului democratic şi nu printr-un dialog cu un analist aflat de cele mai multe ori în opoziţie.
De cealaltă parte, preşedintele Iliescu apreciază că schimbarea şi învătarea ţine de domeniul politicii iar responsabilitatea este cea care permite exersarea gândirii şi culturii politice. El vede în acest dialog pe lângă o explicaţie biografică mai mult una ce ţine de istoria politică. Explicaţia este rezultatul unei îndelungi experienţe, ce poate releva responsabilitatea afirmări faptelor precum şi menţinerea unei linii sincere a dialogului, a asumării acestuia până la capăt.
Necesitatea privirii lucrurilor ţi evenimentelor în anasamblu, încercarea de stabilire a unei conexiuni coerente conduce la eludarea cronologiei prestabilite la începutul cărţii astfel încât să se menţină fluiditatea dialogului print-o discuţie liberă şi deschisă.
Poate că cea mai importantă realizare a acestei cărţi, în viziune lui V. Tismăneanu, ataşat consecvent valorilor liberalismului politic şi civic, îl reprezintă viziunea preşedintelui Iliescu asupra „bilanţului globalmente negativ al comunismului, eşecul experimentelor utopice stliniste şi noe-staliniste”, rezultatul fiind o carte despre „iluzii, deziluzii, responsabilitate, regrete şi speranţe”.
Prefaţa cărţii este realizată de profesorul D. C. Giurăscu, şi încorporează atât elemente ce ţin de structura cărţii cît mai ales consideraţii pe baza conceptelor cheie prezentate aici. Se evidenţiază cu precădere cezura existentă în mentalitatea societăţii, mai ales a oamenilor politici actuali, între perioada comunistă şi cea urmat după 1989. Se pare că aceştia se confruntă cu o amnezie interesantă, toate subiectele ce face trimitere la activiatate alor din perioada comunistă, devin deodată tabu. Viitorul este simplu fără reticienţe, pentru că în genere e uşor să foloseşti cuvinte „noi” precum democraţie, transparenţă, integrarea, corupţie. Există un indemn general, de a acoperi trecutul, precum un element indezirabil lozinca generală fiind „să privim inainte”. Nu mai avem nevoie de trecut, el poate dăuna, pote distruge reputaţii, deci este o necesitate să fie lăsat la latitudinea unui simplu obiect de studiu. Până unde se întinde metamorfoza post-decembristă, care este consistenţa ei, cât a reuşit ea să lustruiască stratul greu de „om nou” aşternut de comunism, rămân încă întrebări fără răspuns. Comunismul este fără să vrea un segment important al istoriei noastre, modul în care a atins şi a contaminat societatea românească rămâne de multe ori necunoscut tinerilor de azi. Care este diferenţa dintre noul îmbogăţit, politicianul abil şi cel foarte sărac, ce de 14 ani speră să ducă o viaţă mai bună, aparent nici una căci sunt toţi produsul aceleaşi epoci.
Principiile democraţiei şi drepturile cetăţeanului, sunt trâmbiţate o dată la patru ani. Atunci, o nevoie argentă, face clasa politică să le readucă în memoria cetăţeanului „rămas în marea sa masă indiferent”. Concluzia este simplă: tot ce contează este viitorul, aureolat de mantia democraţiei, fiind mai potrivit să uităm trecutul.
V. Tismăneanu este considerat de Giurăscu un competent şi nuanţat analist al regimului comunist, cu o bogată şi valoroasă activitate în domeniu (Reinventarea politicului. Europa de Răsărit de la Stalin la Havel Edit.Polirom,Iasi,1997. Fantasmele slavării: democraţie, naţionalism şi mit in Europa post-comunista, Edit.Polirom, Iasi, 1999.Mizeria utopiei.Edit.Polirom,Iasi,1997).
Pe de altă parte Ion Iliescu, preşedinte al României timp de 10 ani, are experienţa unui politician verxat. A crezut în comunism şi a încercat să-l pună în practică la scră umană, a supravieţuit căderii acestiua, adaptându-se (mai mult sau mai puţin) noilor reguli ale jocului politici. Formaţia sa intelectulaă este una eminamente de stânga, a crescut într-un sistem în care a crezut dar şi-a dat seama şi de falimentul său. Cei doi interlocutori cunosc bine subiectul pe care discuţia lor se axează, fie prin contact personal fie prin însuşirea temenică a literaturii de specialitate la care se adugă un ascuţit simţ de analiză.
Cartea înceracă să explice destinul unei ţări ţinute prea multe decenii într-o „adevărată cămaţă de forţă” şi merge până acolo unde încearcă să facă integrarea „destinului unui om în destinul cel mare al timpului”. Dialogul este grupat în 11 capitole, temele importante ţin atât de noptele bibliografice cât mai ales de o nouă abordare a evenimentelor ce au marcat viaţa politică româneacsă cât şi pe cea a întregului lagăr socialist. Realizandu-se deasemenea o analiză complexă a întregului sistem comunist şi inclusiv a celui sovietic.
Concluzia este că acesta a eşuat atât pe plan social cât şi pe plan economic. De fapt, modul în care s-a manifestat aduce mai degrabă cu un „despotism de tip oriental, într-un nou ambalaj-sovietele”.
Exportul comunismului din URSS îi sileşte pe promotori să promoveze o imagine aureolată a centrului, lucru care pentru orice străin (cazul lui Iliescu student la Moscova în anii *50) confruntat cu realitatea dură era un şoc. Uniunea Sovietică rămâne multă vreme după moartea lui Stalin prizoniera ideii că dispariţia acesteia a reprezentata o tragedie naţională. Stalin a fost considerat expresia sintetică a teoreticianului, omul ce nu emitea simple păreri ci adevăruri absolute, de aici şi lipsa de reacţie în stabilirea unei noi direcţii de dezvoltare ideologică, chiar şi la câteva decenii de la dispaiţia sa.
Pe scena politică românească, preluarea puterii de către comunişti este urmată de numeroase jocuri de culise, cum a fost, poate cel mai spectaulos, debarcarea grupului Ana Pauker, V. Luca şi Teoharei Georgescu, până atunci lideri incontestabili ai partidului.
Dacă România a avut un gulag, acesta a fost cu siguranţă canalul Dunăre-Marea Neagră. Implicaţiile sale sunt interesante. Scopul, progresul, dezvoltarea ascundeau untilizarea sa în lichidarea biologică a adversarilor, fie ei politici sau intelectuali. În viziunea lui Ion Iliescu, Gheorgiu Dej s-a folosit de patriotism ca de un „colac de salvare” sau mai ales ca mijloc de justificare. Meritul său absolut a stt în eliberarea ţării de sub tutela economică sovietică, dar şi obţienrea retragerii trupelor ruseşti. Moartea lui Dej a marcat începutul luptelor pentru putere în cadrul partidului, candidatul cel mai bine plasat nefiind Ceauşescu dar acesta avea reputaţia „unui om harnic cu o putere de muncă extraordinară, apreciat de oameni”. De fapt. Gh. Maurer sau Emil Bodnăraş au eşuat în a-i vedea acestuia partea combativă şi l-au considerat un element uşor manevrabil. Mitul congresului al XI-lea coincide cu naşterea mitului Ceauescu, dar elementul novator nu era decât elementul Ceauşescu, structura de fond a asistemului rămânând aceeaşi.
Anul 1968 a marcat apogeul popularităţii lui Ceauşescu, atunci când a refuzat să participe la invadarea Cehoslovaciei. Dar perioada de liberalizare durează doar până în 1971, căci de atunci Ceauşescu devine prizonierul ideii că va fi înlăturat datorită opoziţiei sale faţă de Moscova, lucru care explică tendinţa de inchiderea tot mai accentuată a societăţii româneşti. Aceasta perioadă marchează şi apariţia în Europa Răsăsriteană a unui nou tip de comunism, unul „naţional”, ce este rezultatul detaşării liderilor locali de tutela rusă, după dispariţia lui Stalin. Sistemul nu a cunoscut o opoziţie, Ion Iliescu apreciind că „cine avea altă opinie şi o mai şi exprima, până la urmă plătea”. Era momentul incremenirii totale a societăţii româneşti, sistemul fiind perfect agregat.
Intervenţia brutală a astatului în agricultură, modul de constituire a CAP-urilor, continuarea acestei linii şi în timpul lui Ceauşescu, prin stabilirea de cote, a unei game de produse cultivabile, etc., au făcut ca ţăranul să considere CAP-ul un corp străin, aparţinând în totalitate statului, ideea de cooperaţie fiind total compromisă.
Revolta de la Braşov din 1987 şi-a pierdut din start caracterul revendicativ, fiind semnalul unei acumulări de frustrare în societate şi contribuind la constituirea unei „mişcări de contestare în formare ce prefigurează acţiunile din 1989”.
Judecata de anasamblu a lui Ion Iliescu asupra regimului comunist conduce spre o singură concluzie, cea a falimentului. Statul a eşuat în controlul său acerb asupra economiei şi societăţii, a făcut din celebrele axiome ale comunismului ştiinţific simple creaţii ale imaginarului.
Tezele lui Ceauşescu din iulie 1971 au produs încetarea deschiderii şi libertăţii în gândire şi exprimare, au însemnat un regres evident faţă de perioada precedentă, şi, în acelaşi timp, structurarea unei noi închistări dogmatice. Iliescu vede deschiderea din 1964-1971 ca pe o acţiune controlată, expresie a unui posibil experiment şi nu nepărat o linie politică ce putea fi urmată.
Din 1968 Securitatea reuntră sub controlul partidului, dar în fond acesta nu a făcut decât să intre sub influenţa clanului Ceauşescu, ca un element de opresiune şi control. Azi, procesul perechii Ceauşescu din decembrie 1989, a fost un act de dreptate, desfăşurat desigur în condiţii excepţionale, dar, consideră Iliescu, „singura soluţie care se impunea, nu a fost o greşeală”.
În ceea ce priveşte monarhia, Iliescu îşi aminteşte că în primele luni după 1990 nimeni nu a ridicat problema, iar când Casa Regală s-a adresat Biroului CPUN pentru o vizită a regelui în aprilie, primul care s-a pronunţat împotrivă a fost Radu Câmpeanu.
Un capitol important este dedicat revoluţiei de la 1989 şi constituirii primelor organisme ale puterii de stat. Ion Iliescu face o descriere amănunţită a evenimentelor ce au urmat revoluţiei din 1989, afirmând că, având în vedere condiţiile şi situaţia disperată din acele zile, singura instituţie pe care se putea conta era armata. El încearcă să aducă argumentul că explozia populară începuta la Timişoara şi terminată la Bucureşti nu a fost o lovitură de stat, ci o revoluţie.
Alte teme majore luate în discuţie ţin de evenimente importante ale ultimului deceniu al secolului trecut, printre care mineriadele din 1990 şi 1991, momentul Piaţa Universităţii, pierderea alegerilor de PDSR în 1996 şi guvernarea convenţiei democratice.
Un subiect important abordat este cel al mineriadelor, ce au făcut, până la ora actuală, tema a numeroase cărţi şi articole. Problema care apare este aceea că ele sunt la fel de actuale şi de periculoase ca în momentul producerii, au devenit parte a subculturii sociale, ţin de coşmar, în care minerii băteu cu bestialitate studenţii în Piaţa Universitătii sau devastau sediile partidelor de opoziţie sau clădirile publice.
Ele au marcat definitiv pentru o perioadă lungă imaginea ţării în Europa şi au discreditat oamenii politici ai vremii (Iliescu, Roman, etc.). O altă temă majoră, recurentă în dezbaterile politice de după 1990, este cea a impactului securităţii asupra societăţii civile.
Faptul că clasa politică pleacă la drum cu aceleaşi personalităţi ce au făcut parte din vechiul angrenaj arată, fără drept de tăgadă, un lucru cât se poate de anormal. Foarte puţini lideri politici actuali sunt dispuşi să-şi dezvăluie trecutul iar majoritatea o fac voalat, oferind în acelaşi timp un „trecut fabricat”.
Poate că cel mai important lucru ce răzbate din acest dialog este diversitatea temelor abordate. De asemene trebuie remarcată disponibilitatea celor doi interlocutori pentru un dialog deschis şi sincer, ale cărui rezultate conduc spre o carte ce se vrea o abordare matură a unor situaţii şi evenimente istorice majore. Poate aşa vom întelege de ce istoria României între 1945 şi 1989 rămâne inaccesibilă din atâtea puncte de vedere şi de ce „omul nou”modelat în această perioadă este omniprezent la toate nivelele societăţii româneşti la mai bine de 15 ani de la revoluţie.

Lucian Boia – Germanofilii

F.T. — Thu, 24 Dec 2009 11:26:38 +0000

“Germanofilii – elita intelectuală românească în anii primului război mondial” este a doua lucrare a istoricului Lucian Boia pe care am plăcerea să o recenzez pentru blogul athenian-legacy, după interesanta incursiune în viața împăratului Napoleon al III lea, pe care am avut plăcerea să o lecturez la scurt timp după apariția sa, cu mai bine de un an în urmă.

Lucrările din ultimii ani ai imprevizibilului Boia sunt caracterizate de o bogată diversitate a subiectelor, ce trădează abundenta paletă de interese a istoricului. O incursiune în opera recentă a lui Lucian Boia arată că în 2005 publică două lucrări pe cât de diferite, pe atât de interesante: “Jules Verne”, în care încearcă să separe omul Jules Verne de mitul Jules Verne, pentru a oferi posterității o imagine inedită asupra scriitorului francez, imagine devorată de mitologia țesută în secolul XX în jurul fascinantului scriitor și “Omul și clima” în care Boia inventariază spaimele umanității legate de climă și de efectele ei devastatoare asupra propriei existențe.

În anul 2006 apare o lucrare similară ca structură celei referitoare la clima, intitulată “Tinerețe fără bătrânețe”. Ea este un excurs istoric ce studiază fascinația și interesul societății umane pentru conservarea, pe perioade nedeterminate, a propriei vieți.

Urmează, în 2007, lucrarea “Sfârșitul lumii. O istorie fără sfârșit” care face un inventar al prognozelor referitoare la sfârșitul societății umane. Prin analiza fenomenului “sfârșitului” de la diluviul antic la imaginatul final nuclear al secolului XX, Lucian Boia incearcă să decripteze mecanismul temerilor umane și felul în care acesta s-a rafinat și multiplicat odată cu evoluția umanității. Același an oferă tiparului lucrarea “Occidentul. O interpretare istorica”, carte ce oferă perspectiva istoricului asupra evoluției irezistibile a Occidentului în raport cu celelalte culturi, după anul 1000.

Anul 2008 este consacrat lui Napoleon al III lea, miticul susținător al năzuințelor naționale românești. Apropiat de Franța prin formația sa intelectuală dar dispus să demitizeze aportul napoleonian la edificarea României, Boia reușește să ofere o imagine umanizată, un melanj de calități și defecte, ce animau personalitatea celebrului împărat.

Într-un final, ajungem și la anul în curs, an dominat de o lucrare impozantă ca dimensiuni pentru stilul consacrat de Lucian Boia, care se referă la un eveniment extrem de mitizat al istoriei României – Războiul de Întregire și Marea Unire.

Observăm deci că interesele autorului sunt vaste și se schimbă destul de des. De la portretele lui Jules Verne și Napoleon al III lea, la inventarul spaimelor climatice sau a teoriilor sfârșitului, de la analiza sentimentelor umane la o perspectivă istorică asupra dezvoltării Occidentului, Boia acoperă tot. Este în natura sa să caute episoadele istorice care întrunesc unanimitatea, cele expuse distorsionarilor mitice, fie interesat sau nu, pentru a putea oferi o perspectivă contrară, relativizantă, pentru a putea aduce un plus, o opinie nouă, demnă de luat în seamă. Căutările lui Boia sunt cele ale marelui istoric, care nu se mărginește să evoce, ci să impună, care caută cu obstinație drumul virgin, făcându-și cu maceta loc prin hățișul arhivistic și interpretativ.

“Germanofilii” este o lucrare ce nu putea fi scrisă decât de Lucian Boia. Era un subiect prea impozant și prea ignorat de istoriografie pentru ca istoricul să nu-l abordeze.

La o primă vedere, cartea impresionează prin cantitatea apreciabilă de informație inedită, rezultat al unei cercetări temeinice, care nu s-a mărginit să caute superficial, ci a mers, pentru conturarea detaliilor, in profunzime. Analiza presei timpului, a informațiilor oficiale, a memorialisticii, oferă cititorului, dacă nu o perspectivă exhaustivă, măcar una lămuritoare.

Efortul documentării este dublat de o caracteristică a scriiturii lui Boia, încercarea de a nu-și impune concluziile, opiniile, in analiza oamenilor epocii. Boia încearcă să înțeleagă dar se mărginește la a oferi soluții de interpretare multiple, fără a canaliza cititorul spre o interpretare conformă cu a sa. Acest tip de istorie este necesar pentru ca multă vreme, personalitățile de primă mărime ale istoriei și culturii române au vorbit prin gura interpreților, legitimând acțiuni și gesturi ideologice îndepărtate de epoca și înțelegerea lor.

Pe lângă echilibrarea raportului de forțe în elita românească antebelică a filofrancezilor și a filogermanilor de dragul “adevărului istoric”, Boia propune și o cheie de interpretare a acțiunilor celor două grupări. În general, intelectualii antebelici, ca toți oamenii, au fost verticali sau speculativi, cu caracter sau, din contra, lipsiți de coloană vertebrală. Ambele tabere aveau coloraturi diferite, erau susținute de un grup eterogen de oameni, care, cu foarte puține excepții, au fost patrioți adevărați.

De la intransigentul Slavici la nescrupulosul Sadoveanu, de la “imoralul” Rebreanu la încăpățânatul Carp sau la exaltatul și cinstitul Goga, erau cu toții patrioți adevarat. E drept că patriotismul era interpretat prin grile diferite de valori, și uneori bunăstarea sau prestigiul personal îi lua locul pentru o perioada, dar vanitatea și individualismul nu trebuie interpretate talibanic, la sânge.

În fond, cursul logic al argumentației celor două tabere este impecabil, și nu este viciat decât de natura diferită a premiselor. Ca și astăzi, erau oameni care vedeau realitatea pragmatică în feluri diferite. Având în vedere paradoxul desfășurării conflictului, așa cum în final antantofilii au câștigat partida, la fel puteau s-o facă, la începutul anului 1918, germanofilii. Dar n-a fost să fie. Germania a pierdut un război pe care l-a încheiat înfrântă, fără a purta vreo clipă războiul pe propriul ogor.

O lume între două coperți, asta ne oferă Lucian Boia. O lume cu simpatii și antipatii, cu orgolii uneori nemăsurate, cu bune intenții și cu mici animozități personale și profesionale. Este lumea începutului de secol XX, o lume a elitei, o lume îngustă, dar care a fost, fără doar și poate, motorul dezvoltării României până la finalul celui de-al doilea război mondial, o lume ce a dat nume de neegalat astăzi în cultura română, din care unele fiind chiar vârfuri ale culturii europene.

Deși nu-mi place să trag concluzii din istorie, poate că lucrarea lui Boia ne aduce privirii un subiect bun de reflecție: rolul elitei intelectuale în conturarea unei prese puternice, a unui spațiu politic de multe ori corupt și agresiv dar inteligent și abil, și a unei culturi riguroase, conforme cu standardele intelectuale internaționale ale vremii. Lucru pe care astăzi nu-l avem în niciunul din cele trei planuri. Stăm în schimb bine la corupție și agresivitate.

În concluzie, cartea lui Boia este o carte pe care o recomand cu căldură, specifică perioadei în care scriu aceste rânduri. Adica pe 24 decembrie 2009. Sărbători fericite tuturor!!!

Franco Cardini – Europa si Islamul

H.N. — Tue, 01 Dec 2009 22:03:00 +0000

Capitolul 1: Un profet şi trei continente
Europa şi Asia, Creştinătate şi Islam: confruntări şi echivocuri
Oricum ar fi abordată, confruntarea dintre Europa şi Islam comportă întotdeauna o nuanţă de opoziţie, poate pentru că este considerată, ori pur şi simplu percepută, ca un soi de continuare sau de reluare a întâlnirii – ciocnire dintre Creştinătate şi Islam. Această “confruntare-duel”, clasică şi antică, dintre Europa şi Asia a fost cândva întrezărită de Eschil în Perşii şi interpretată ulterior de Hippocrat în De aeribus, mai apoi de Aristotel în Politica.
Musulmanii dincolo de “Maghreb al-Aqsa”
Atingând subiectul asa-zisului “mit” de la Poitiers, autorul consideră inutil a redimensiona ponderea şi rolul bătăliei declarând faptul că acum nimeni nu mai crede într-o importanţă decisivă a acesteia. Această bătălie (732-733) dintre armata musulmană invadatoare şi francii conduşi de către Carol Martel este considerată drept un moment de cotitură în istorie, prin acest triumf al francilor asupra invadatorilor musulmani ajungându-se la prevenirea dominaţiei civilizaţiei occidentale încă în faşă de către invadatori. Cardini doreşte să arate şi face clară opinia sa cum că bătălia a reuşit să rezolve într-o anumită măsură problema dar consideră că imaginea asupra ameninţării musulmane a fost exagerată şi că majoritatea problemelor Europei la momentul respectiv au fost cauzate din interior.
Capitolul 2: Între două milenii
O dispută pe mări, insule şi coaste
Raidurile arabilor împotriva insulelor şi coastelor creştine ale Mediteranei Occidentale au început de pe coastele islamizate ale Spaniei şi Africii. Începând cu secolul VIII incursiunile nu au lovit doar insulele greceşti, ci şi Sicilia şi Sardinia, provocând ruinarea aşezărilor de pe litoral şi fuga populaţiei spre centrul insulei. De obicei, obiectivul năvălitorilor era o razie rapidă, cu prinderea unor oameni de preferinţă tineri, care să poată alimenta comerţul cu sclavi, precum şi impunerea ocazională de tributuri şi răscumpărări.
Autorul mai prezintă conflictele dintre lumea islamică şi Europa de la sfârşitul domniei Carolingienilor şi până la cruciade, scoţând foarte mult în lumină evenimentele din Spania musulmană. Aceste conflicte, cărora li se adaugă evenimente interne asupra cărora Europa creştină nu a avut nici o influenţă, au avut drept rezultat o fărâmiţare a lumii musulmane şi o slăbire a acesteia, în faţa unui răspuns imediat al Creştinismului.
Capitolul 3: Răspunsul Europei. “Reconquista” şi faptele navale.
Drumul spre Santiago
Oricât ar fi fost de arabizaţi şi de resemnaţi cu dominaţia musulmană, mozarabii din Spania nu-şi iubeau prea mult dominatorii, în ciuda toleranţei de care aceştia dădeau dovadă. Mulţi au fugit în nord, în zona din Peninsula Iberică aflată mai sus de Ebru, ori în aceea din jurul răcoroasei şi ploioasei cordiliere cantabrice, spre Asturii şi Navarra.
Puternica mănăstire de la Cluny, organizează, promovează şi protejează o adevarată reţea de drumuri care străbate Germania, Italia şi Franţa, ducând către ţările de la Pirinei şi de acolo către Galicia, cu o serie de etape ce parcurgeau Navarra, Castilia, Leonul şi Asturiile, până la Santiago. Entuziasmul pentru pelerinaj este în floare, care fără a pierde din vedere ţintele tradiţionale, Roma şi Ierusalimul, devenea acum placa turnantă a unui nou mod de a înţelege şi de a trăi realitatea unei Europe învigorate de elanul demografic şi de renaşterea economică şi comercială. Pelerinajul la Santiago, către care drumul – aşa-numitul Camino de Santiago – trecea, cel puţin într-o primă etapă de-a lungul unei fîşii nu întotdeauna prea îndepărtate de acea “ţară a nimănui” ce-i despărţea pe creştini de musulmani, a căpătat foarte curând şi un rol războinic.
Reconquista spaniolă, proces istoric de îndelungă durată este compus din nenumărate victorii dar şi înfrângeri, când de partea unora, când de a celorlalţi.
Eroi şi martiri
Asprul drum pirineic dintre Ostabat şi Puente la Reina, acolo unde căile de pelerinaj provenite de la Tours, Vezeley şi le Puy se întâlnesc spre a se uni cu “drumul meridional” ce vine de la Saint-Gilles pentru a se îndrepta apoi către miraculosul Campus Stellae de la Compostela reprezintă “drumul Europei” căci dacă vre-o unul poate fi numit aşa, atunci acesta este, pe nici un itinerar nu s-au format conştiinţa şi identitatea europeană ca pe acesta.
În ceea ce priveşte cântecele epice care se nasc în această perioadă, Roland este protagonistul celui mai celebru şi important dintre cântecele epice ( Chanson de Roland) cocepute în limba franco-septentrională
Capitolul 4: Rolul Oraşului Sfânt
Al-Quds
Musulmanii numeau şi continuă să numească Ierusalimul al-Quds, “Sfântul”, şi consideră centrul sfinţeniei mai cu seamă stânca Moriah, unde potrivit tradiţiei ebraice (acceptată oarecum distrat de creştini, însă împărtăşită cu fervoare de Islam) Avraam şi-ar fi oferit propriul fiu, pe Isaac, ca jertfă lui Dumnezeu. Pentru musulmani, după Mecca şi Medina, al-Quds este al treilea Oraş Sfânt al Islamului sunnit. Intrând în posesia Ierusalimului, musulmanii aveau intenţia fermă de a-i respecta pe evrei şi pe creştini, care ca “popoare ale Cărţii” aveau dreptul de a-şi păstra cultul, deşi cu oarecare limitări. Din secolul VII până în primii ani ai secolului IX Ierusalimul a trăit în pace: pelerinii creştini au continuat să vină la Locurile Sfinte. Persecutarea evreilor şi a creştinilor începe odată ce Ierusalimul cade în mâna califilor şiiţi egipteni, când unul dintre aceştia al-Hakim închide sinagogice şi bisericile şi interzice pelerinajele în primii anii de după anul 1000. pelerinajele au fost reluate în cea de-a doua jumătate a secolului XI, şi au devenit din ce în ce mai frecvente, fiind înzestrate uneori chiar şi cu escorte înarmate,ceea ce înseamnă că probabil condiţiile de călătorie erau prohibitive.
Cruciada
În creştinătatea occidentală, neliniştile şi temerile legate de aşteptarea Vremurilor de pe Urmă şi corelate cu prefacerile ambientale şi sociale datorate creşterii demografice şi luptelor politice şi religioase au făcut ca privirile să se îndrepte cu o înnoită intensitate către acel Ierusalim unde trebuia să se împlinească destinul umanităţii. Astfel în vreme ce întreaga creştinătate, de la împăratul bizantin la ducii de Normandia se preocupa să contribuie la reconstruirea bazilicii Sfântului Mormânt profanate şi afectate în 1009, şiruri din ce în ce mai impunătoare de pelerini au pornit la drum, în speranţa că sfârşitul vremurilor avea să-i prindă în apropiere de valea lui Iosafat. În noiembrie 1095 la Clermont, papa Urban al II lea nu a predicat nici o cruciadă, el s-a mărginit să dezaprobe o dată în plus violenţele ce însângerau creştinătatea şi să îndemne aristocraţia războinică, mai ales pe cea franceză, să răspundă la cererea de ajutor ajunsă în Occident din partea Bisericilor din Orient.
Capitolul 5: Ciocniri şi întâlniri în secolele al XII –lea şi al XIII-lea
Capitolul cinci Franco Cardini îl începe prin analiza termenilor care pot defini evenimentele regrupate sub sintagma eliberarea Locurilor Sfinte şi enumerând diverse evenimente de după prima cruciadă. Ajungând la perioada celei de-a doua jumătăţi a secolului al XII-lea autorul ne face cunoscut faptul că aceasta a fost marcată de o fază de repliere a lumii crestine dinaintea Islamului: în Peninsula Iberică sosirea almohazilor îngheţase Reconquista în timp ce în Siria afirmarea lui Saladin descurajase noile cruciade după eşecul marii iniţiative din 1189-1193 conduse de împratul Frederic I (mort pe drum), de regele Franţei Filip al II lea August şi de regele Angliei Richard Inimă de Leu.
Referitor la secolul XIII, printr-una din acele ciudate geometrii geo-cronologice pe care istoria le înregistrează adesea, acest secol a a asistat în Orient la o lentă agonie a ceea ce mai rămânea din regatul latin de la Ierusalim iar în Occident, dimpotrivă la un ulterior progres al Reconquistei.
La solicitarea papei Grigore al X-lea de a i se întocmi şi trimite rapoarte amănunţite despre posibilitatea concretă de a organiza o cruciadă nouă şi eficientă, va apărea şi o bogată şi interesantă literatură “de recuperatione Terrae Sanctae” carcaterizată printr-o mare cantitate de informaţii strategice, tactice, geografice, logistice, economice şi financiare.

Anthony Beevor – Berlin – The Downfall

H.N. — Sat, 03 Oct 2009 07:33:14 +0000

La atâtea decenii de la sfârșitul celui de-al Doilea Război Mondial impresia generala este că tot ce se putea spune despre subiect a fost deja spus. Șocul cărții lui Anthony Beevor, este cu atât mai extraordinar cu cât povestea căderii Berlinului în lunile aprilie-mai 1945 părea arhicunoscută. Frontul, armatele, oamenii, poveștile lor de viață toate indicau victoria sovieticilor și dezastrul ultimului Imperiu german.
Se pare că lucrurile nu sunt așa de simple. Departe de a incrimina sau eroiza, autorul englez vorbește de undeva de dincolo de evenimente, asemenea unui observator neangajat, demolând unul câte unul miturile înfrânților sau ale celor victorioși. Nimeni nu este pentru el erou, pentru că în suflul războiului, în focul propagandei, a setei de răzbunare și a jafului omul se dezumanizează. Aceste aspecte i-au adus lui Beevor critici acerbe venite din direcția rusă și nu numai.
Pe de o parte germanii. O clică de conducători naziști, rupți de realitate, un Furher care dirija armate inexistente pe o hartă actualizată cu ajutorul radiourilor occidentale si a baloanelor cu aer. Generali, dispuși să moară decât să cadă în mâna sovieticilor, sau să fugă spre Elba, pregătiți să sacrifice oamenii din subordine pentru motive meschine sau inutile. Trupe SS fanatice, de multe ori – așa cum rușii aflară spre finalul conflictului – compuse din francezi, finlandezi, danezi și ruși, ce apără principalele obiective din Berlin. Copii, bătrâni, trimiși să moară pentru că Furherul nu credea că Germania poate exista și fără el.
De cealaltă parte sovieticii. Doua armate rusești care se bombardau una pe alta în goana nebună de a captura capitala Reich-ului, pornite împotriva dușmanului precum și una împotriva alteia și constant sub supravegherea ȘMERȘ. Jafuri, violuri a căror număr depășește 150 000, crime, toate făcute nu din nevoia de răzbunare ci dintr-un dat al celui mai puternic, din inerție sau simplu din camaraderie cu colegii mai lipsiți de scrupul. Toate sub ochii unor generali preocupați să se asigure că parada de 1 mai din acel fatidic an, va avea ca leitmotiv victoria deplină, indiferent de costuri.
În fine, civilii, prinși între foamete, frica de a nu-și putea îngriji și proteja familiile, și bombardamente neîntrerupte. O imagine apocaliptică care surprinde felul în care viața continuă acolo unde nu ar avea nici o șansă.
Beevor surprinde o lume pentru ceea ce este. Prins între două totalitarisme, Berlinul devine modelul orașului interzis. Izolat, presa neavând acces, rupt de un trecut naiv și îngrozitor care se prăbușea în jurul lui și aruncat în calea unor cuceritori de-a dreptul barbari, devine un loc apocaliptic, de unde informația, filtrată prin propaganda sovietică sau nazistă devine un alter ego al adevărului. Un alter ego cu care ne-am obișnuit, evitând mărturia dramei, pe care – cel puțin în partea sovietică – Vasili Grossman o trăiește ca participant și scriitor la adevărata ei putere, el fiind o sursă literară de primă mână la care autorul apelează. Dinspre partea germană, jurnale intime, fără stăpân relatează groaza crimelor și violurilor, mărturiile femeilor rămânând cu cititorul mult după ce coperțile cărții se vor închide.
O lectură obligatorie pentru cine este interesat de istoria totalitarismului, o frescă fidelă a două lumi față în față.
MIHAI MURESAN

Churchill: o viață de rebel

F.T. — Thu, 02 Jul 2009 21:56:10 +0000

A trecut ceva timp de când nu am mai scris o recenzie. Și se pare ca va mai trece. În schimb, îmi permit să vă fac o recomandare. Este vorba despre o lucrare pe care tocmai am terminat-o de lecturat… Churchill, o viață de rebel. Și este o biografie, perfect articulată, a unui personaj exponențial pentru viața politică britanică în prima jumătate a secolului XX. Autorul lucrării, Norman Rose, profesor de Relații Internaționale al Universității Ebraice din Ierusalim, abordează critic viața marelui om politic britanic, reușind să-l demitizeze, pentru a oferi imaginea unui personaj cu defecte și calități, puternic dar și extrem de vulnerabil. Surprinde minuțiozitatea cercetării și bogăția surselor invocate de autor, toate acestea contribuind la conturarea unui tablou extrem de cuprinzator, ce are în prim plan cele nouă decenii de viață ale personajului principal. Pe lângă imaginea lui Churchill, Rose zugrăvește și scena politică britanică, într-o perioadă de mari transformări… din plină epocă victoriană și până în dureroasa perioada (pentru britanici) a decolonizării.

Din lucrarea pe care recomandată, tradusă de Radu Paraschivescu, îmi permit să vă ofer un scurt fragment:
“Trădător, aventurier, oportunist, iresponsabil – iată doar câteva dintre epitetele folosite frecvent pentru a descrie comportamentul politic al lui Churchill. Întâmpinat cu mefiență în cea mai mare parte a carierei, el nu a reușit să corespundă nici unuia din tiparele existente. Aparatele de partid nu i-au spus niciodată mare lucru. A fost pe rând conservator, liberal, independent, conservator pentru a doua oară, opozant și în cele din urmă, aproape ca o fatalitate, a devenit lider al Partidului Conservator, având de jucat un rol care a echivalat cu o povară extrem de grea. Deși îi făcea efectiv plăcere să își demoleze adversarii politici, a tânjit în permanență după coaliții naționale, fascinate în permanență de posibilitățile care se deschideau în fața lor. Și-a obținut măreția conducând tocmai o asemenea coalițăreția conducând tocmai o asemenea coaliție și confirmându-și imaginea de om de stat care trecuse dincolo de limitele simplului politician. Când a revenit la putere în 1951, și-a propus să destrame vechile rivalități politice, propovăduind unitatea națională și având de gând să dea timp programului aplicat de laburiști “să-și arate roadele”. Descendent al clasei conducătoare engleze, a contribuit la subminarea bazei sale tradiționale de guvernare, ceea ce a reprezentat unul dintre atât de muletele paradoxuri ale vieții lui.
Dacă Churchill nu s-a încadrat cu exactitate în imaginea stereotipă a austerului patriarch Victorian, există anumite aspect ale comportamentului său care au intersectat această imagine. Patrician prin naștere, concepții și atitudine, Churchill se purta într-un fel care îi facea pe cei din jur să-și subordoneze dorințele capriciilor sale. Iar asta nu i s-a părut defel ceva ciudat; era pur și simplu ordinea firească a lucrurilor, iar eul său hiperdezvoltat nu permitea altceva. Putea să fie mojic cu servitorii, brutal cu prietenii, nepoliticos cu colegii. Pe măsură ce s-a maturizat, și-a ascuțit idiosincrasiile, proiectându-se la dimensiunea unui personaj pe care nu numai că trebuia să-l iei în seamă, dar pe care nu-l mai puteai uita. Familia s-a obișnuit cu toanele lui, atât soția lui, Clementine, extrem de încercată de-a lungul anilor, cât și copiii, cu excepția lui Mary, părând conectați în permanență la o sursă de înaltă tensiune. Însă aceste lucruri nu trebuie să ascundă faptul că știa să fie un soț și un tată iubitor și devotat. Atâta doar că și în relațiile personale, ca de altfel și în cele politice, el era cel care dicta condițiile.
Ori de câte ori ofensa pe cineva, Churchill avea un al șaselea simț care îl avertiza că sărise calul. Un zâmbet cuceritor, câteva cuvinte bine țintite sau un gest mișcător și răul era reparat, iar partea vătămată era în acest fel îmbunată. Într-un mod curios, aceste devieri i-au atras un respect și o dragoste și mai mare, întrucât comportamentul lui capricios era ambalat într-o naivitate dezarmantă. Dăruit de Dumnezeu cu un spirit generous, nu știa să fie ranchiunos și nu purta pică timp îndelungat. Însă, mai presus de orice, oamenii ii tolerau atitudinile adeseori inacceptabile, fiindca își dădeau seama că au de-a face cu o persoană înzestrată cu însușiri formidabile, cu un adevărat om al destinului. “*

Și acum, câteva opinii:
• “O lucrare cuprinzătoare, digerabilă… este corectă, oferind o interpretare pozitivă cu o doză impartantă de spirit critic” – Henry Kissinger, The New York Review of Books

• “ Admirabil scrisă, analitică și interesantă…este dificil să găsim o lucrare biografică mai bună decât aceasta” - Robert Blake, Times Literary Supplement (UK)

• “ În opinia noastră este cel mai bun studiu biographic – corect și înțelept, inovator ca unghi de interpretare” – Finest Hour, The Journal of International Churchill Studies

* Fragment extras din lucrarea Churchill: O viață de rebel, publicată de Editura All, 1998, București, pp 390-391

Reflectii asupra Revolutiei din Franta – Burke

H.N. — Tue, 16 Jun 2009 09:36:05 +0000

1. Circumstantele confera, in realitate, fiecarui principiu politic culoarea sa distinctiva si efectul sau discriminator. Circumstantele sunt cele care confera fiecarei scheme civile si politice un caracter benefic sau daunator pentru umanitate.
2. Efectul libertatii asupra indivizilor este acela ca ei pot face ceea ce vor.
3. …atunci cand oamenii actioneaza laolalta, libertatea devine putere…
4. Partile componente ale unui Stat sunt obligate sa-si respecte angajamentele, care le leaga una de cealalta, ca si de toate partile ale caror interese sunt serios afectate de aceste angajamente, tot atat de mult pe cat Statul insusi, ca intreg, este obligat sa respacte obligatiile lui fata de diversele comunitati care il compun.
5. Un stat lipsit de mijloacele care sa faca posibila schimbarea este lipsit de mijloacele conservarii lui.
6. Intrucat nu el (regele) are a ni se supune noua, ci noi avem a ne supune legii intruchipate de persoana lui, Constitutia noastra nu a inclus nici un fel de prevedere pentru a-l face pe el, ca servitor, responsabil in vreun grad.
7. …justificata sau nu, o revolutie va fi, intr-adevar, ultima solutie la care va recurge atat cel care judeca, cat si cel care se lasa condus de simtiri.
8. prin intermediul unei politici constitutionale care lucreaza dupa modelul naturii, noi primim, pastram si transmitem modalitatea noastra de a guverna si privilegiile in acelasi fel in care noi ne primim in proprietate si vietile
9. …Bunurile Fortunei si darurile Providentei ne sunt transmise si le transmitem mai departe urmand acelasi mod si urmarind aceeasi ordine.
10. Sistemul nostru politic este situat intr-o justa corespondenta si simetrie cu ordinea lumii si cu modul de a exista, caracteristic unui corp permanent, compus din parti aflate in schimbare.
11. …sistem de actiune si reactiune care contribuie, atat in lumea naturala cat si in cea politica, la nasterea armoniei universului ca rezultat al luptei reciproce dintre puterile discordante
12. Aceste interese opuse fac din orice schimbare un subiect al compromisului, care, in mod natural, aduce cu sine moderatie.
13. Nici un fel de titlu, nici un fel de putere, nici o functie, nici o institutie artificiala, de orice fel ar fi ea, nu poate face din oamenii chemati sa alcatuiasca un sistem de autoritate altceva decat Dumnezeu, natura, educatia si obiceiurile lor i-au facut sa fie.
14. Nici natura si nici revelatia nu au investit poporul cu o astfel de putere (a alegerilor).
15. In toate societatile compuse din diferite categorii de cetateni, unele categorii trebuie sa fie deasupra celorlalte. Prin urmare, cei ce niveleaza pot doar sa schimbe si sa perverteasca ordinea naturala a lucrurilor.
16. Natura caracteristica a proprietatii, formata pe baza principiilor combinate ale acumularii si conservarii, este aceea de a fi inegala.
17. Participarea la putere, autoritatea si la conducerea treburilor statului,.., nu se numara printre drepturile originare si naturale ale omului in societatea civila. Un astfel de drept poate fi instituit numai printr-o conventie.
18. Oamenii nu se pot bucura in acelasi timp de drepturile starii naturale si de cele ale societatii civile.
19. Societate cere nu doar ca pasiunile indivizilor sa fie strunite, dar si ca inclinatiile oamenilor sa fie contracarate, ca vointele acestora sa fie controlate si pasiunile lor infranate. Acest lucru poate fi infaptuit numai de catre o putere independenta de acestea, de catre o putere care nu este supusa vointei si pasiunilor pe care trebuie sa le infraneze si sa le supuna.
20. Din aceasta perspectiva, constrangerile exercitate asupra oamenilor trebuie sa fie considerate, ca si libertatile lor, printre drepturile care le apartin.
21. Sensul marilor principii de guvernare si ideilor de libertate a fost patruns inainte ca noi sa ne fi nascut, si va ramane astfel si dupa ce tarana mormantului ne va fi acoperit vanitatea.
22. Ceea ce ratiunea poate oferi fiecaruia nu este de ajuns, asa incat indivizii ar face bine sa se serveasca de stocul si de capitalul pe care natiunile si diferitele epoci istorice l-au acumulat de-a lungul timpului.
23. …ateismul este contrar nu numai ratiunii, dar si instinctelor noastre…
24. Statul…devine o asociere nu numai intre cei care traiesc, dar si intre cei care traiesc in prezent, cei care au murit si cei care se vor naste.
25. Daca ar fi sa definesc modelul unui om de stat in viziunea mea atunci acesta ar fi alcatuit din imbinarea dintre o dispozitie naturala de a pastra si talentul de a ameliora.
26. A face o revolutie inseamna a rasturna vechea ordine a lucrurilor, de aceea, nici un fel de explicatii obisnuite nu pot da socoteala de acest lucru.
27. In aceasta guvernare care reflecta tendinta comuna, fiecare reprezentant este un imputernicit comun pentru intreg ansamblul si nu doar pentru una dintre partile sale.

Politica asupra drogurilor in SUA- Cliff Thornton

F.T. — Fri, 29 May 2009 21:41:32 +0000

Politica faţă de droguri a reprezentat din totdeauna o chestiune arzătoare a tuturor statelor dezvoltate, mai ales datorită sumelor de bani impresionante care circulă în această industrie. La fel de important este şi faptul că aceste sume pornesc sau tranzitează multe state din întreaga lume, fără ca acestea din urmă să aibă vreun beneficiu. De aceea mai multi economişti au ridicat problema legalizării drogurilor, deoarece, odată cu realizarea acestui fapt, o parte din banii negrii ar intra şi în conturile statelor respective.

Unul din dintre cele mai expuse teritorii la dezvoltarea acestei industrii subterane este S.U.A. Tot aici a apărut şi o dezbatere intensă cu privire la necesitatea legalizării acestor substanţe. Un articol interesant cu privire la aceste dezbateri a realizat şi economistul Mark Thornton. Acestă se numeşte Prohibiţie vs. Legalizare : Pot ajunge economiştii la o concluzie cu privire la politica drogurilor.

Autorul încearcă să fie cât mai obiectiv prezintă la început rezultatele unui sondaj realizat de el avînd ca subiecţi 117 economişti americani. 58% dintre aceştia au fost de acord că este nevoie de o schimbare în politica dusă de autorităţi faţă de droguri. În ceea ce priveste măsurile ce trebuiesc luate doar 16% erau în favoarea legalizării complete a drogurilor. Concluziile trase au fost că peste 71% dintre subiecţi doreau schimbarea politicii drogurilor.

Surprinzător, în sondajele realizate în rândul populaţiei obişnuite, doar 36% din subiecţi doreau schimbarea politicii drogurilor.

Una din principalele cauze, invocate de economişti, cu privire la renunţarea asupra prohinbiţiei instaurate de autorităţi este faptul că aceasta din urmă duce de multe ori la apariţia fenomenului de crimă organizată sau corupţie.

În continuarea articolului său, Thornton face o parabolă între situaţia drogurilor de astăzi şi cea a prohibiţiei la alcool din anii ’20 ai secolului trecut. Paradoxal, autorul descoperă faptul că atunci cei mai fervenţi susţinători ai prohibiţiei erau chiar economiştii, deşi unii specialişti în frunte cu Tullock şi McKenzie afirmau exact contrariul. Pentru a-şi întări afirmaţia Tornthon citează opiniile câtorva economişti din acea vreme cum ar fi Fisher.

În ultima parte a articolului se apelează la opinia specialiştilor în domeniu, numiţi de Thornton vital economists. Părerile în ceea ce priveşte liberalizarea politicii drogurilor sunt împărţite, însă majoritatea sunt de acord că ar trebui să se facă ceva în acest sens.

Printre măsurile propuse cele mai numeroase sunt legalizarea drogurilor uşoare cum ar fi marijuana, sau dacă nu, macar distribuţia acestora să fie controlată de stat. Acest lucru ar fi benefic pentru stat deoarece ar aduce o contribuţie importantă la buget.

Deşi articolul a fost scris în 2002, problema este încă arzătoare în S.U.A., nerealizându-se nimic în privinţa schimbării perceptiei faţă de politica drogurilor. Unele state din Europa au luat-o înainte, schimbându-şi radical percepţia cu privire la această industrie.

Bogdan Rantes

A libertarian case for free immigration

F.T. — Mon, 25 May 2009 22:05:53 +0000

Libertarianism
Walter Block s-a nascut in Brooklyn în anul 1941. A absolvit colegiul Brooklyn, loc unde a adoptat filozofia politica libertarianismul. Este un adept al scolii austriece, scoala a carei principala preocupare este de a diminua puterea politica si de a acorda sprijin drepturilor individuale.Printre adeptii scolii austriece se numara si alti celebrii exponenti ai libertarianismului, precum: Friedrich Hayek, Ludwig von Misses si Carl Menger.
Inca din primele randuri, autorul familiarizeaza cititorul cu principiile libertarianismului, emfazand dreptul fiecarui individ de a fi liber de orice agresiune, asa numita “axioma a non-agresiunii”, dupa cum o numeste Block.
Luand axioma non-agresiunii ca parte centrala a argumentatiei sale, Block incearca sa sublinieze incompatibilitatea “dublei masuri” in privinta emigratiei cu principiile libertarianismului. De asemenea, pragmatismul celor ce sustin adaptarea politicii emigrationiste in Statele Unite in functie de necesitatile pietei muncii, este, in opinia autorului, incompatibil cu viziunea sa, care propune o normare, nu in functie de necesitati punctuale ci de un principiu inalterabil. Idealism, nu pragmatism, este ideea care isi face aparitia in introducerea lui Block.
Principala trasatura a libertarianismului, asa cum este ea denotata de textul lui Walter Block, este incompatibilitatea cu compromisul. De aceea, inca din start autorul afirma: “There does not appear to be any middle ground or compromise position consistent with libertarianism.”

Incercand sa creioneze o imagine graitoare asupra principiilor libertarianismului, considerand ca, in cazul in care emigratia constituie un drept, aceasta nu trebuie limitata sau modificata in sens pragmatic, pentru a nu aduce atingere drepturilor si intereselor indivizilor. Mergand pe acest fir logic, autorul pleaca de la premisa ca atat agresiunea fizica (crima), cat si restrangerea dreptului de a emigra, reprezinta crime, iar orice incercare de modificare a politicii in functie de interese, este echivalenta cu o atitudine flexibila, sa zicem, fata de crime si criminali.

“ Nu se poate argumenta in favoarea restrictiilor partiale in cazul emigratiei asa cum nu se poate restrictiona partial crima. Pragmatismul tip Buckley aplicat pe crima spune ca in anumite perioade ar trebui sa nu existe o politica care sa pedepseasca acest act, in alte perioade ar trebui limitata strict, iar, in alte epoci, o atitudine flexibila ar fi, probabil, de dorit (permis doar un numar moderat de crime). Atitudinea publica fata de aceasta problema ar putea fi dictata de anumiti indicatori ca speranta de viata sau numarul oamenilor de varsta a treia dintr-o comunitate.”

Emigratia

Plecand de la premisa ca fiecare individ “isi apartine”, Block condamna politica statelor care ingradesc dreptul propriilor cetateni de a emigra, comparand statul cu o inchisoare uriasa. Autorul incearca sa demonteze modul in care aceste state argumenteaza in favoarea restrictiilor (educatia platita de stat, informatii care apartin statului si se afla in posesia cetatenilor), respingand logica, conform careia, individul este dator statului. In fond, spun Block, statul plateste educatia cetatenilor din taxele si impozitele pe care le percepe.

Conform principiilor libertarianismului, restrictionarea dreptului de a emigra, duce, in opinia lui Block, la sclavie, cetateanul aflandu-se intr-o perpetua stare de servitute.

Imigratia

Autorul da masura propriilor principii prin elocventa formulare “Pentru un libertarian, granitele tarilor sunt, nici mai mult, nici mai putin, decat linii trasate pe o hartie. De aceea dreptul de a calatori devine inalienabil si el nu prezinta nicio dimensiune intrusiva.

In opinia sa, nu exista diferente intre dreptul unui individ de a circula liber in interiorul unui stat, de la Craiova la Bucuresti si dreptul de a circula intre doua state, de la Bucuresti la Chisinau. Atata timp cat circulatia intre Craiova si Bucuresti nu este intrusiv, teoretic, nici calatoria de la Bucuresti la Chisinau nu prezinta o problema.

Emigratia si imigratia ar trebui sa faca obiectul unei negocieri directe intre indivizi. Daca X emigreaza din Romania in SUA iar Y are o proprietate de vanzare, cumpararea proprietatii respective de catre X ar trebui sa atraga dupa sine si dreptul de a imigra. Legea americana, nepermitand lui Y sa vanda proprietatea lui X, este neconforma cu principiile libertarianismului deoarece ii incalca cetateanului american dreptul de a dispune de proprietatea sa asa cum acesta crede de cuviinta.

Autorul american arata ca exista o problema de “incosistenta logica” in materie de imigratie in Statele Unite. Din punct de vedere logic, toti cetatenii americani inafara de nativii indieni sunt imigranti sau urmasi ai unor imigranti. Aplicand retroactiv restrictiile pe care SUA le impune, ea insasi, ca stat, are principial o problema de legitimitate, conchide Block.

Obiectii:

In acest subcapitol autorul incearca sa demonteze temeri exprimate in spatiul public sau academic american cu privire la pericolul pe care o imigratie necontrolata si absoluta il poate prezenta.

Acceptarea imigratiei necontrolate este echivalenta cu ocupatia unei armate straine. – Block subliniaza diferenta esentiala intre emigrant pasnici, a caror actiune este non-intrusiva si armatele de ocupatie.

Emigratia necontrolata va crea somaj – autorul argumenteaza ca evolutia tehnologica a micsorat numarul necesar de oameni pentru o actiune, si, cu toate astea, nu cere nimeni oprirea evolutiei umanitatii. De asemenea, cu toate ca tehnologia a usurat munca oamenilor, indivizii nu au ramas fara locuri de munca.

Emigratia necontrolata va micsora salariile muncitorilor autohtoni – desi admite aceasta posibilitate, Block considera ca detinatorii de capital castiga iar pretul produselor si serviciilor scade, iar economia libera este un spatiu unde competitia este incurajata.

Emigratia necontrolata va creste criminalitatea - necontestand aceasta posibilitate, autorul sugereaza ca infinit mai multi indivizi cinstiti ar emigra decat raufacatori. De asemenea, libertarianismul, crede Block, ar duce la o scadere a infractionalitatii (prin legalizarea substantelor stupefiante, etc) si prin privatizarea sistemului penitenciar, care ar urma sa functioneze ca o afacere, asadar, sa produca.
Emigratia necontrolata va creste nevoia de asistenta sociala – premisa conform careia imigrantii vor veni pentru a beneficia de sistemul american de asistenta sociala este gresita in opinia autorului, deoarece proiecteaza o acuzatia asupra unui grup de oameni. (Sa inchidem preventiv toti barbatii tineri, astfel am putea preveni numeroase faradelegi!!?!.)

Desi emigratia necontrolata este in consonanta cu principiile libertarianismului aceasta nu trebuie aplicata pana cand celelalte probleme, care ar putea dauna, nu sunt rezolvate – Block considera ca o astfel de pozitie teoretica conduce la un blocaj practic, deoarece nicio problema nu poate fi rezolvata.

Emigratia necontrolata ar presa institutiile care garanteaza existenta unei societati libere – o astfel de teama este legitima, credea autorul, doar intr-o mica masura. El subliniaza ca datorita posibilitatii de a emigra multe personalitati si-au adus contributia active la cresterea libertatilor in Statele Unite (ex. Ludwig von Mises, Friedrich A. Hayek,Israel Kirzner, William Hutt, Ludwig Lachmann, Hans Hoppe,Yuri Maltsev, Kurt Leube, James Ahiakpor, George Ayittey, Nathaniel Branden, Barbara Branden, Sam Konkin, Harry Watson, David Henderson si Ayn Rand). Block subliniaza ca temerile nu tin strict de problema emigratiei ci mai mult de dificultatile societatii americane in asamblu, care ar trebui rezolvate independent de politica fata de emigrare pe care SUA o duce.

Concluzii

Autorul considera ca emigratia necontrolata este compatibila cu principiile libertarianismului in aceeasi masura cu comertul liber (acelasi lucru numai ca in loc de oameni sunt produse). Block sugereaza ca un exercitiu util ar fi “colonizarea” regiunilor unde optimumul fortei de munca nu este atins exact in masura in care importul trebuie sa se concentreze pe zonele unde produsele sunt necesare.

Etica Protestanta si Spiritul Capitalismului

H.N. — Tue, 10 Mar 2009 22:12:06 +0000

Maximilian Carl Emil Weber(1864-1920), este considerat unul dintre cei mai influenţi sociologi din secolul al XX-lea. Nascut in Erfurt (Thuringia) va absolvi dreptul (Heildelberg, Berlin), se va implica in politica (membru a partidului liberal), iar preocupari curente îi vor fi economia politica si sociologia. Poliglot fiind a avut capacitatea sa lectureze diverse opere astfel putând sa scrie şi într-un vast domeniu spiritual: religiile antice din India, China si Iudaismul. A predat în cadrul universitatilor din: Berlin, Freiburg, Heidelberg si Munich.
A obtinut titlul de doctor în 1889, cu o dizertaţie în istorie, având ca tema o istorie a afacerilor, în evul mediu.

Opera ce la propulsat în elita sociologiei: Etica protestantă şi spiritul capitalist, propune ca tema de dezbatere, aportul religiei protestante fata de dezvoltarea capitalismului, a birocraţiei, a statului raţional în Occident. El susţine ipoteza conform căreia protestantismul, etica sa, au dezvoltat spiritul activ concurenţial, producător, managerial. Aceste idei mai sunt recunoscute si sub denumirea: „tezele weberiene”.

Studiul a fost prima data publicat în 1904-1905 şi publicat cu câteva revizuiri în 1920, cu nişte note de subsol în plus si anexe. Weber nu a inventat această teorie, el inspirându-se din lucrarule lui Jacob Viner, William Petty. Ceea ce a adus nou Weber este că a specificat argumentele şi a detaliat mecanismele prin care sa ajuns la capitalism.

Etica protestantă şi spiritul capitalismului a avut un impact de durată în istoria economică. Ca o ironie a sorţii, contemporanul lui Weber, Joseph Schumpeter a susţinut că, “el nu a fost cu adevărat un economist”, ci mai degrabă un sociolog. Schumpeter, distinge între analiza economică, care “se ocupă cu problemele legate de modul în care oamenii se comporta în orice moment şi de efectele economice produse de comportament”.

Preocupările Weberiene în istoria economică, în special în Etic protestantă şi spiritul capitalismului, se poziţionează foarte bine în peisajul general al şcolii istorice din Germania şi Anglia. Aceşti învăţaţi doreau să explice creşterea economiilor moderne, precum şi cu o explicaţie a instituţiilor şi a condiţiilor care au influentat dezvoltarea şi exploatarea economiilor şi a societăţilor. Weber, spre deosebire de alţi cărturari ai şcolii germane, şi-a petrecut puţin timp să descrie rolul jucat de politicile economice ale guvernelor în evoluţia economică. El sa axat, la fel ca şi Werner Sombart, mai mult pe studiul a capitalismului modern, şi natura cauzelor ce l-au născut.

Revenind la ceea ce am afirmat mai sus, scriitori anteriori lui Weber au conceput această legătură.Ceea ce Weber a făcut în plus (fundamental) a fost că a furnizat detalii în argumentaţie, detalii cu privire la mecanismul prin care credinţa într-o “chemare” şi în asceticism lumii dezvoltate, ceea ce duce la capitalismul modern. Cu toate acestea, Weber susţine că aceste modificări de comportament în monoterapie nu au putut aduce capitalismul modern şi că este necesar de a stabili condiţii adecvate în domeniul economic.

Pentru a clarifica controversa lui cu privire la unicitatea vestului, Weber a întreprins mai multe studii majore în sociologia religiilor , în diferite regiuni, în special în Asia, în scopul de a înţelege de ce alte religii nu au generat apariţia capitalismului modern. Aceste studii comparative religioase arătat diversitatea acestor sisteme religioase , din China, India, şi impactul lor asupra comportamentului civilizaţiei respecive. Cu toate acestea, pentru unii cercetători, apariţia capitalismului a fost de natură politică şi naşterea noilor, credinţe şi inovaţii în acele ţări din occident, erau strâns legate de evoluţia ştiinţei, a libertăţii politice şi economice, care permite progresul ştiinţific.

Această problemă privind relaţia dintre protestantism şi capitalism rămâne o istorie perenă. Dar ceea ce este cert este că Weber a ridicat o problemă centrală pentru studiile istorice. Teoria lui Weber a fost folosită şi de contemporani din diverse motive. În primul rând, teoria lui sa discutat problema unicităţii civilizaţiei occidentale şi a naturii sale economice şi de dezvoltare socială. Oricare ar fi fost veniturile din diferitele părţi ale lumii, înainte de 1700, este clar că , creşterea economică a fost mult mai rapidă în Europa de Vest decât în alte părţi ale lumii.
Creşterea economică modern a avut loc pe o structură economică şi social diferită, care a existat anterior. Creşterea economică a avut loc aproximativ în acelaşi timp, sau la scurt timp după impunerea protesteantismului. Probabil ca în unele zone dezvoltarea paralelă a fost cea care a impulsionat capitalismul. În al doilea rând, Weber a subliniat importanţa non-pecuniară (sau ceea ce unii ar numi non-economice) la factorii care influenţează schimbările economice, cel puţin în legătură cu unele seturi de condiţii adecvate. Pentru Weber, cheia factor non-pecuniară era bazată pe o anumită religie şi un set de coduri religioase; pe de altă parte nu trebuie să uitam influenţa iudaismului asupra protestantismului; Tawney R.H. întoarce argumentul lui Weber, ceea ce face ca schimbările economice să ofere o contribuţie la modificările religioase . Pentru alţi cărturari, principalul factor a fost de natura a unui grup minoritar penalizat de outsideri din societate. Astfel cărturarii William Petty , care a studiat mai multe regiuni diferite în secolul akl XVII-lea, Sombart şi Thorstein Veblen care au scris despre evrei, şi Alexander Gerschenkron (1970) care a examinat ruşii de rit vechi. Fiecare din aceste explicaţii a fost avansată în încercarea de a descrie în principal cauza acestor modificări în comportamentul economic, care au condus la o distincţie între lumiile modern şi pre-moderne.

În explicarea naşterii capitalismului în Occident, Weber afirmă clar că “impulsul de a achiziţiona, exercitarea de câştig, de bani, de venituri cât mai mari, nu are în sine nimic de-a face cu capitalismul”, şi ” lacomia nelimitată pentru câştig nu este identică cu capitalismul, şi cu atât mai puţin cu spiritul său. “ Dorinţa de câştig a fost vazută la “oameni de tot felul de condiţii în orice moment şi în toate ţările de pe pamant.” Capacitatea de a calcula, de dezvoltare a capacităţilor tehnice, crearea unor sisteme de drept şi de administraţie – toate au fost importante pentru culturile occidentale, dar, în funcţie de utilitatea lor economică este “determinată de capacitatea şi de dispunere bărbaţilor de a adopta anumite tipuri de practici şi de conduită raţională, “neobstrucţionate de credinţe spiritual şi magice.

Deoarece religia a avut întotdeauna un impact major asupra conduitei, în special în Occident îi (religiei) este atribuită de către Weber o anumită influenţă: “influenţa anumitor idei religioase cu privire la dezvoltarea sistemului economic”. Impactul real al invataturilor bisericii a fost limitat sugereayă Weber în controversă lui. El crede că, spiritul capitalismului ar putea deriva din Reformă, şi susţine că el doreşte doar “să ştie în ce măsură forţele religioase au luat parte calitativ şi cantitativ la formarea extinderea spiritului său în lume “. Cu toate acestea, el sugerează că a fost Christianasceticism şi calvinism care a furnizat orientare care a dus la dezvoltarea unor astfel de idei.” Literatura recentă a economiştilor istorici , se ocupă cu teme precum “Cum sa îmbogăţit vestul” “Naşterea lumii occidentale “,” Miracolul European ” ” Negăsitul Prometeu”.

Teza dl. Weber ridică şi anumite semne de întrebare. Debutul modernităţii economice sociale şi religioase se schimba în secolul al XVII-lea sau al XVIII-lea în Europa de Vest.

Karl Marx, oferă o abordare alternativă pentru a înţelege schimbările economice. În plus faţă de dezbaterile privind creşterea economică sunt întrebări subsidiare în legătură cu aspecte legate de dezvoltarea de Vest, care ar putea fi considerate fie înlocuiesc sau completează tezele weberiene. Acestea includ dezbateri despre naşterea individualismului, cauze ale dezvoltari unei mai deliberată abordari raţionale şi economice şi legătura dintre apariţia capitalismului modern şi ştiinţei moderne. Weber a discutat rolul factorilor geografici şi climatici, care au interesat până în zilele noastre, istorici economisti ca Eric Jones, susţinând că dezvoltarea aoraşelor, şi apoi a statelor-naţiuni, a plecat în Europa, si nu din Asia .

Ca la mai toate “marile teorii,” există mai multe tipuri de critici care au fost făcute, ce prezintă întrebări destul de diferite. În primul rând, este neclar ce a avut cu adevărat de spus, propus, deosebit de important, deoarece de obicei ne uitam numai la prefaţă. În al doilea rând, există aceste complicaţii în definirea exact ceea ce sunt considerate cauze, şi care sunt efectele. În al treilea rând, este modul prin care cauza si efectul pot fi legate, dacă noi credem că ele pot fi altele decât cele legate de un model care implică direct cauzalitatea, şi dacă acelaşi randament va provoca un alt efect sau, alternativ, acelaşi efect poate fi realizate cu o gamă mai largă de cauze. Variante ale acestor tipuri de critici au fost folosite în a analiza opera.
Spiritul capitalismului” la Weber are o semnificatie care contrasteaza cu un alt tip de activitate pe care il desemneaza ca fiind “traditional”. Comportamenul traditional este evident atunci cand muncitorii prefera munca mai putina in loc de bani mai multi, cand in orele de munca urmaresc maximum de confort si minimum de efort, cand se dovedesc incapabili sa se adapteze la noile metode de munca. Alte tresaturi ale spiritului traditional sunt zgarcenia si lipsa de scrupule in organizarea afacerilor. Treptat acest spirit traditional a cedat in fata unui alt spirit orientat dupa anumite principii morale.

Deosebirile dintre cele doua tipuri de comportamente se pot observa si in modul in care intreprinzatorii urmaresc castigul. Intreprinzatorul traditional dobandeste castiguri prin camata si circulatia banilor, prin participarea la finantarea unor tranzactii politice cum ar fi revolutiile, razboaiele, etc. castigurile realizate din acest comportament depindeau foarte mult de fluctuatiile politice.

Calvinistii, protestanti care isi bazeaza credinta pe ideile lui John Calvin, cred in predestinare, actul prin care Dumnezeu predestineaza ca anumite suflete vor fi osandite si altele vor fi mantuite, si nimic din ceea ce pot face ei in aceasta lume nu poate influenta decizia lui Dumnezeu. Sarcina calvinistilor in aceasta lume este sa fie ascetici (sa se abtina de la placerile lumesti) si sa lucreze pentru gloria lui Dumnezeu. Pentru ei, acumularea averii nu este un pacat, ci, dimpotriva, este socotit ca un har dat de Dumnezeu. Averea celui care munceste este pusa in slujba comunitatii in care traieste. Dumnezeu nu-i iubeste numai pe cei care isi parasesc averile si se izoleaza de comunitate mergand in pustiu in cautarea lui, ci ii iubeste si pe aceia care raman in mijlocul oamenilor si produc bogatie. Bogatia acestora lucreaza pentru comunitate, fie direct, ca un bun de consum de care se bucura toti cei care il cumpara sau prin impozitele catre bugetul public din care se fac redistribuirile in folosul tuturor, fie indirect, prin investitiile pe care le face cel care aduna avere, investitii care genereaza locuri de munca, deci asigura existenta decenta a multor oameni, sau prin acumularile de capital de care se folosesc bancile pentru a imprumuta alti investitori care multiplica bogatia comunitara. Aceasta spirala a bogatiei nu ar fi posibila fara acei oameni care la inceput dovedesc curaj, au idei novatoare, tenacitate in urmarirea telurilor propuse si o pricepere deosebita pentru administrarea resurselor umane, financiare sau naturale, intr-un mod cat mai ingenios cu putinta. De fapt, prin aceasta pricepere in inmultirea banilor cu ajutorul unor idei ingenioase care nu stau la indemana oricui este tradus harul daruit de Dumnezeu bunului crestin.

Mai exista in etica protestanta o idee revolutionara: aceea ca marginalii dintr-o comunitate devin foarte ambitiosi – si de cele mai multe ori si eficienti – tocmai datorita statutului lor de marginali. Acestia intra in competitie cu cei care au resurse si inventeaza solutii ingenioase pentru situatii imposibile. Prin aceasta idee, etica protestanta inoveaza si in domeniul democratiei, legitimand marginalii sa ia loc in competitia sociala fara complexe, chiar cu un fel de orgoliu al marginalului. Eficienta actiunii rationale si spiritul democratic vor fi cuvintele de ordine ale secolelor al XIX-lea si al XX-lea.

Capitalismul a condos la o dezvoltare fara precedent a societatilor, ajungand sa fie considerat singura cale rationala de dezvoltare moderna. Capitalismul a aparut in Europa Occidentala si s-a extins treptat, ajungand un sistem de organizare economica de cuprindere mondiala. In lucrarea sa, Weber explica cum a reusit capitalismul sa apara doar in anumite societati si in altele nu.

Weber considera ca dependenta capitalismului de sistemul de credinte al primilor calvinisti este cel mai bun exemplu al modului in care ideile dirijeaza societatea; si chiar daca nu protestantismul a produs capitalismul, el a fost cu siguranta un ingredient esential.