Miroase a război… preventiv. Cronometrul ticăie. Atmosfera din jurul Iranului este tot mai tulbure şi mai zgomotoasă. Teheranul se apropie cu paşi repezi de un punct considerat de mulţi observatori ca fiind fără întoarcere: trecerea pragului înarmării nucleare. Aerul Orientului Mijlociu seamănă teribil de mult cu lunile de dinaintea Războiului de Şase Zile, din 1967, sugerează istoricul Niall Ferguson, proaspăt întors din regiune. „După ce am discutat cu mulţi dintre liderii israelieni, şefii serviciilor de informaţii şi cei ai armatei, am ajuns la concluzia că există o mare probabilitate ca Israelul să atace Iranul în 2012“, spunea, chiar la sfârşitul săptămânii trecute (în emisiunea lui Editorului Revistei Time, Fareed Zakaria de la CNN), şi Ronen Bergman, unul dintre cei mai bine conectaţi jurnalişti israelieni.

Lecţia Osirak

Astăzi, la Tel Aviv se vorbeşte pe faţă de perspectiva unui atac militar asupra programului nuclear iranian. Iar asta până când nu e prea târziu, ajungându-se în faza a ceea ce ministrul Apărării Ehud Barak a numit „zona de imunitate“, care ar neutraliza efectul oricărei lovituri. Însă poziţia lui Barak este departe de a reflecta un consens israelian. Dimpotrivă, establishmentul pare profund polarizat. În realitate, o dezbatere aprinsă s-a declanşat pe parcursul ultimelor luni între fostul şef al Mossadului până anul trecut, Meir Dagan, şi ministrul israelian al Apărării. Războiul trebuie să fie o opţiune de ultimă istanţă, păstrată pentru atunci când „există o ameninţare existenţială, iar sabia este la gâtul nostru“, crede Dagan. Or, nu ne aflăm în acest punct. „Este cel mai stupid lucru pe care l-am auzit vreodată. Un atac militar ar oferi iranienilor scuza perfectă pentru a se angaja decisiv în cursa nucleară. Khamenei va spune atunci: am fost atacat de o ţară care dispune de capabilităţi nucleare; programul meu nuclear era paşnic, dar acum trebuie să îmi protejez ţara“, spune Dagan. Este, de-altfel, şi lecţia pe care o oferă distrugerea preventivă a reactorului Osirak, în 1981, elementul cheie al programului nuclear irakian. „Demonstrând vulnerabilitatea Irakului, atacul a crescut determinarea lui Saddam Hussein de a dezvolta o formulă de descurajare nucleară“, consideră Colin Kahl, profesor la Universitatea Georgetown. Consecinţa atacului? În loc să-l descurajeze, Saddam şi-a extins programul, de la 400 de oameni de ştiinţă şi un buget de 400 milioane de dolari la 7.000 de oameni de ştiinţă şi 10 miliarde de dolari. În plus, totul a fost trimis în underground, departe de controalele AIEA.

Limbajul simbolurilor

Washingtonul pare să înţeleagă perfect sentimentul de urgenţă şi teama existenţială care au pus stăpânire pe psihologia liderilor politici israelieni. Iar când în spaţiul public ajung declaraţii de gravitatea celei făcute de Ehud Barak („în cele din urmă, când un comandant militar priveşte în sus, ne vede pe noi – ministrul Apărării şi primul ministru. Iar când noi privim deasupra noastră, nu vedem altceva decât cerul“), este clar că atmosfera stă să dea în clocot. „Politica trebuie să lucreze cu semne, simboluri şi ritualuri; bineînţeles că întotdeauna implică şi puţin teatru“, obişnuia să spună Václav Havel. Uneori, „limbajul simbolurilor şi al semnelor“ sugerează sensul realităţii mai expresiv şi mai sugestiv decât orice altceva. Or, Obama este „actorul“ ideal pentru a transmite semnalele potrivite, în încercarea de a limita perspectiva unor reacţii israeliene impulsive. Şi este exact ceea ce şi-a propus, pe parcursul ultimelor zile, în avanpremiera vizitei premierului Netanyahu la Washington. Astfel, la 2 martie, Obama acorda revistei The Atlantic un interviu fluviu pe un singur subiect: Iranul. Un lucru destul de neobişnuit pentru Obama, un politician care evită impredictibilitatea interviurilor, preferând de fiecare dată siguranţa monologului. Desigur, a transmis toate „notele“ necesare spre o audienţă israeliană tot mai nesigură de garanţiile americane: „Ca preşedinte al SUA, eu nu merg la cacealma. Iar atunci când SUA spun că este inacceptabil ca Iranul să aibă o armă nucleară, credem în ceea ce spunem. În ceea ce priveşte Israelul, premisa cu care lucrăm este următoarea: vă păzim spatele. Iar asta este ceva ce am încercat să reafirm în mod constant“. Parcă într-un acces de frustrare, Obama izbucneşte: „Îmi place să le reamintesc că mi-am ţinut absolut fiecare angajament pe care l-am făcut statului Israel şi securităţii sale. Atunci de ce, în ciuda faptului că nu am ezitat niciodată să sprijin Israelul, există încă îndoieli legate de asta? Nu există niciun motiv ca să vă îndoiţi de mine“. Totul avea să culmineze la finalul weekendului cu „ritualul“ de pe scena AIPAC (American Israel Public Affairs Committee — faţa oficială a lobbyului israelian), un public şi o vitrină simbolice, mai ales într-un an electoral. În prezenţa preşedintelui Shimon Peres, căruia i s-a adresat de fiecare dată în timpul discursului pe numele cel mic, Obama a reafirmat hotărârea de a menţine toate opţiunile pe masă. „Şi cred în ceea ce spun.“ Apoi a continuat imediat cu o notă ultimativă adresată liderilor iranieni: „Nu am o politică de îndiguire. Am doar o politică de prevenire a înarmării nucleare a Iranului“. Pasajul este crucial. Un Iran înarmat nuclear nu poate fi o opţiune. Este exclusă. Obama afirmă, cu subiect şi predicat, că doctrina îndiguirii, cea care a asigurat stabilitatea relativă a Războiului Rece, nu se va aplica şi unui Iran nuclear. În acest caz, temperatura regională ar deveni insuportabilă chiar de a doua zi. “Nu am nicio îndoială că vor maximiza toate avantajele oferite de un astfel de levier letal. Am accepta formarea unui imperiu specializat în extorsiune, în şantaj”, spune istoricul Niall Ferguson. În plus există toate şansele să urmeze un domino nuclear sunit. “Nu cred că statele din regiune vor fi dispuse să se bazeze pe reasigurările extinse ale americanilor, în orice caz nu mai mult decât sunt dispuse să o facă Franţa şi Marea Britanie. Atunci când a fost întrebat de ce Franţa trebuia să aibă propria armă nucleară, De Gaulle a întrebat, la rândul său: Vor da americanii Washingtonul pe Paris? Şi Franţa şi-a dezvoltat propriul arsenal nuclear”, ne-a declarat Shmuel Bar, un influent expert israelian. Rezultatul? Proliferarea unei rivalităţi de genul celei indo-pakistaneze, dar amplificată de 10 ori. Departe de a fi situaţia ideală. Cea mai mică eroare de interpretare a intenţiilor părţii adverse ar putea deschide Cutia Pandorei nucleare sau a războiului regional.

Un discurs acrobatic gândit deopotrivă ca să câştige încrederea Israelului în al 12-lea ceas, determinându-l să nu facă vreo mişcare impulsivă, dar, în acelaşi timp, să convingă Iranul să nu treacă pragul înarmării nucleare. În caz contrar, Iranul ar avea de înfruntat nu Israelul, ci puterea militară a Statelor Unite. Şi este un mesaj care vine din partea unuia dintre cei mai prudenţi preşedinţi americani (deloc predispus exceselor neoconservatoare precum George W. Bush, orientat mai degrabă spre o politică externă kissingeriană, recalibrată, concentrată pe marile puteri şi pentru care epoca post 9/11 a operaţiunilor de nation-building a luat sfârşit). Dar oare câtă greutate mai au semnalele transmise de Obama?

Aşii preşedintelui

Probabil că cel mai important as din mâneca preşedintelui se numeşte Primăvara Arabă (considerată ca o înfrângere strategică a Iranului pe fondul valului de aşteptări declanşat în interiorul său). Aceasta a schimbat dramatic perspectiva SUA. Să nu uităm că Mişcarea Verde iraniană a anticipat cu 2 ani valul revoltelor din  nordul Africii. Iar acum, Washingtonul încearcă să evite un nou război în Orientul Mijlociu, mizând pe impactul decisiv pe care cea mai recentă garnitură de sancţiuni internaţionale l-ar avea asupra calculelor cost-beneficiu ale liderilor iranieni. Calitativ, avem de a face cu un set de sancţiuni dintr-o ligă superioară. Ele ţintesc centrul vital al regimului şi sursele sale principale de venit, vizând suspendarea contractelor energetice esenţiale pentru existenţa regimului. Deja efectul lor este palpabil, iar impactul, mai profund ca niciodată. Sancţiunile au început să muşte: economia iraniană este în cădere liberă, inflaţia a ajuns la 30%, moneda iraniană s-a devalorizat cu 10%, presiunea societală internă a crescut. Or, o economie cu picioare de lut, care trosneşte din toate încheieturile, este ultimul lucru pe care un regim autoritar şi-l doreşte, într-un moment în care Primăvara Arabă pare să fi alterat decisiv textura Orientului Mijlociu, dar şi aşteptările cetăţenilor.

În ansamblul său, establishmentul american percepe elita iraniană de la vârf ca fiind ghidată în mod esenţial de raţiunea de stat, de o analiză cost-beneficiu (şi nu de o interpretare „mesianico-apocaliptică“), aspect care explică în mod special viziunea despre lume a Liderului Suprem iranian: acesta va lua decizia de a militariza programul nuclear doar „în măsura în care crede că pasul va fi în beneficiul statului iranian“ (James Clapper, directorul comunităţii serviciilor de informaţii). Este şi convingerea profundă a preşedintelui Obama (“Când ne uităm la cum funcţionează şi la deciziile luate în ultimele 3 decenii, vedem că le pasă de supravieţuirea regimului. Sunt sensibili la opiniile populaţiei şi sunt preocupaţi de izolarea cu care se confruntă. Ei sunt capabili să ia decizii bazate pe încercarea de a evita ceea ce din perspectiva lor înseamnă consecinţe negative.”) dar şi a generalului Martin Dempsey, cel mai înalt ofiţer din ierarhia militară a Statelor Unite (“regimul iranian este un actor raţional”.) De remarcat, în acest sens, nuanţele folosite la începutul anului 2010 într-o scrisoare trimisă Casei Albe de către Khamenei: ”Nu ştiu cine ia deciziile în America, preşedintele, Congresul, forţe din culise, dar vreau să spun că noi avem logică. Încă de la început, naţiunea iraniană s-a mişcat cu logică. În ceea ce priveşte interesele noastre vitale, nu acţionăm sentimental. Nu luăm decizii fundamentate pe emoţii. Luăm decizii bazate pe calcule, pe evaluare”.

Raţionalitatea leadership-ului iranian este oportunitatea Vestului. Administraţia Obama mizează pe faptul că decizia militarizării programului nuclear iranian nu a fost luată (aspect clar semnalat de mai toate agenţiile de intelligence americane). Sigur, piesele puzzle-ului (capacitatea tehnologică, ştiinţifică şi industrială) tind să se alinieze secvenţial în acea direcţie. Dar nimic nu sugerează că şi există voinţă politică în acest sens. Pentru a-l descuraja pe Khamenei şi pe fondul aşteptărilor induse de Primăvara Arabă, Washingtonul vrea să aplice costuri economice maximale care să pună în pericol supravieţuirea politică a regimului, împingându-l până pe marginea prăpastiei. Cheia o reprezintă cetăţenii. Sancţiunile i-ar putea separa, îndepărta pe oameni de regim. O populaţie tot mai nemulţumită de marasmul economic generat de opţiunea nuclearizării s-ar putea revolta împotriva regimului, forţându-l pe Khamenei să dea înapoi, ceea ce ar relaxa automat climatul social intern. „Ceea ce trebuie să vedem este cum se termină această etapă, care este efectul sancţiunilor şi nivelul de nemulţumire populară din interiorul Iranului, în ce măsură influenţează calculul strategic al Liderului Suprem, ţinând cont că obiectivul său primordial este supravieţuirea regimului“, a declarat, în urmă cu câteva săptămâni în timpul unor audieri în Congres, David Petraeus, directorul CIA.

PS: În timpul crizei rachetelor din Cuba, Robert McNamara vedea în blocada navală din jurul Cubei modalitatea de a transmite sovieticilor mesajul adecvat. Nu era o operaţiune militară convenţională, ci „un exerciţiu de comunicare, un mijloc de a dialoga între Kennedy şi Hruşciov“. Exact acelaşi lucru se întâmplă şi astăzi între Obama şi Khamenei, între Obama şi Israel, dar cu alte mijloace.

Octavian Manea este editor al Foreign Policy Magazine. Articolul, apărut inițial în Revista 22, a fost republicat cu permisiunea autorului.

Summiturile trimestriale dintre Rusia şi Uniunea Europeană crează impresia că cei doi parteneri se urăsc,  dar dansează menuetul pe dezacordurile momentului pentru că au nevoie unul de celălalt. Summitul care tocmai a avut loc la Bruxelles, între Dimitri Medvedev şi gazdele sale europene, Herman Van Rompuy şi José Manuel Durão Barroso, nu a fost o excepţie.

Interesele comune sunt numeroase şi valorile respective aproape incompatibile. Rezultat: summiturile nu ajung niciodată până la despărţire, dar nici nu permit stabilirea unei relaţii durabile. Rusia acoperă un sfert din nevoile de gaz ale Europei şi o cincime din cele de petrol. Şi, cât timp conducta de gaz trans-caspică şi alte proiecte nu se vor fi realizat, situaţia nu va evolua. Mai mult, în aceste vremuri funeste, Europa aşteaptă cu nerăbdare ca Rusia să-i împrumute cele 10 miliarde de dolari pe care ţara este în măsură să le furnizeze fondului de salvare european, prin intermediul FMI, cum a asigurat din nou  consilierul economic al lui Medvedev.

Moscova are nevoie de Europa dar şi Europa de Moscova

Dar, la rândul său, Rusia este dependentă de Germania, cel mai mare partener economic al ei, şi de Europa în general, care îi cumpără jumătate din ceea ce vinde. Moscova are nevoie de Europa la fel de mult cât Europa de Moscova. Iată cum stă treaba cu interesele comune. Iar valorile? Europa vrea ca Rusia să nu mai împiedice încercările de a opri Iranul şi de a submina tiranul din Siria, şi, desigur, să înceteze să mai fie o autocraţie atât de ne-prezentabilă.

Dar [prim-ministrul Vladimir] Putin, care tocmai a recurs la fraudă electorală pentru a-şi menţine [partidul său] Rusia Unită la cârma Dumei [camera deputaţilor] şi care este pe cale să recidiveze pentru întoarcerea lui la preşedinţie în martie, are alte planuri. El visează să dea înapoi ţării sale locul de putere internaţională de pe vremea  ţarilor şi apoi a comuniştilor.

Un Braţ de Fier între doi ciungi

Atunci când interesele unesc şi valorile divizează, interesele sunt cele care predomină, după cum se vede din summitul de ieri. Cu toate acestea, trebuie să fie respectată eticheta. Aproape şoptind la urechea vizitatorului, Van Rompuy s-a declarat deci “preocupat de iregularităţile” electorale. Un eufemism delicios. Medvedev nu avea nici el interes să dea muniţii opoziţiei din ce în ce mai curajoase din ţara sa luând calea unei confruntări făţişe cu executivul de la Bruxelles,, care ar fi amplificat percepţia de izolare internaţională a Rusiei. De unde tonul său prietenos, în timp ce Putin trăgea cu tunul de la Moscova împotriva Washingtonului. O sincronizare perfectă.

Într-un moment în care Europa este slăbită financiar şi politic, şi în care Rusia, pentru prima dată de zece ani încoace, este expusă unui risc de rebeliune internă, acest summit semăna cu un Braţ de Fier între doi ciungi. Cum se poate rezolva o astfel de situaţie în lumea diplomaţiei? Nimic mai simplu: discutând despre vize. Şi asta este ceea ce au făcut şi unii şi ceilalţi pentru a afişa ceva rezultate finale. Rusia şi Europa au făcut primul pas pentru ca într-o bună zi să nu mai fie vize. Fantastic.

Autor: Álvaro Vargas Llosa, El Mundo, Madrid.

Sursă traducere: presseurop.eu

Faptele sunt cunoscute. De vineri presa europeană discută despre o nouă uniune în interiorul Uniunii Europene,  o Europă cu două viteze, felul în care va arăta noua arhitectură instituţională şi dacă ea va fi legală sau nu. Dar nicăieri reacţia presei nu a fost mai puternică şi mai ambivalentă decât în Marea Britanie, acolo unde cotidienele, ca şi opinia publică, rămân profund divizate faţă de oportunitatea deciziei premierului Cameron de a-şi folosi dreptul de veto şi a lăsa Londra în afara noului proiect european.

Realitatea este că lucrurile sunt extrem de încurcate pe malurile Tamisei. Partidul Conservator este profund eurosceptic, fapt ce l-a încorsetat politic pe un premier mai puţin îngrozit de Bruxelles ca alţi predecesori – ca Margaret Thatcher sau John Major, dar care n-au mers însă niciodată atât de departe ca el.  Supravieţuirea politică este un factor motivant esenţial pentru liderul unui partid eurosceptic, aliat însă la guvernare cu un partid eurofil entuziast, ca liberal-democraţii lui Clegg. De fapt, nimic nu-l asigură pe Cameron – care în primă fază a anunţat că s-a consultat cu vicepremierul Clegg – că decizia pe care a luat-o îi va permite să-şi menţină scaunul de premier. Având în vedere reacţia dură a colegului său liberal-democrat mulţi analişti britanici se întreabă cât va mai rezista guvernul.

De asemenea, concesia făcută de Cameron propriului partid nu va garanta că, simţind mirosul de sânge, parlamentarii conservatori nu vor merge mai departe să ceară un referendum pentru a tranşa odată pentru totdeauna rolul Regatului în Uniunea Europeană, mai ales că unii politicieni francezi şi germani au dat de înţeles că Londra nu ar trebui menajată de Bruxelles, pentru a înţelege cu adevărat implicaţiile deciziilor sale. Ascuns după argumentul salvării City-ului, Cameron ar putea avea surprize la Bruxelles, care ar putea lua decizii de reglementare a instituţiilor financiare atât de dragi Londrei, fără ca liderii politici britanici să poată face ceva.

Revenind la referendum, proponenţii săi au şi argumente substanţiale pentru a-l împinge pe agenda politică.  Conform unui sondaj Guardian/ICM, 70% din electorii britanici doresc organizarea unui referendum care să decidă viitorul european al Marii Britanii. Mai mult, 49% dintre britanici susţin că ar vota în favoarea retragerii ţării din Uniunea Europeană, spre deosebire de 40% care sunt încă favorabili Bruxelles-ului. În final, doar 23% spun că nu sunt de acord cu organizarea unei consultări populare. Deci publicul susţine o astfel de soluţie (inclusiv 65% dintre laburişti), iar opinia britanicilor este tranşantă. Nu se identifică şi nu îşi doresc să o facă pe viitor cu Europa continentală, nu doresc adoptarea euro şi dincolo de avantajele practice ale pieţei unice nu găsesc alte motive de atracţie faţă de proiectul (văzut, poate pe bună dreptate) ca unul franco-german.

Există şi o minoritate influentă care nu cântă prohodul Bruxelles-ului şi nici nu este încântată de poziţia – din ce în ce mai precară – a Londrei în „concertul european”. Istoricul Timothy Garton Ash îl acuză voalat pe premierul conservator de lipsă de viziune. „Cameron susţine că a apărat interesul naţional al Marii Britanii. Pe termen scurt, şi dintr-o perspectivă extrem de îngustă – cea a reglementării serviciilor financiare – probabil că are dreptate; dar pe termen lung, cu siguranţă nu. Orice s-ar spune, dacă lucrurile vor merge în această direcţie, Marea Britanie îşi va pierde influenţa, chiar şi asupra felului în care va funcţiona piaţa comună”, scrie Garton Ash.

Dacă narativa dreptei minimizează cererile Londrei, punând accent pe inflexibilitatea liderilor europeni, nu este singura prezentă în dezbaterea publică. Peter Mandelson, editorialist al The Guardian, avertizează că „David Cameron nu este un bulldog. Nici măcar Thatcher n-a plecat de la masa negocierilor” şi dă glas frustrărilor continentale în privinţa Regatului Unit. „De 40 de ani”, scrie Mandelson, „partenerii noştri din UE au demonstrat răbdare în acomodarea ambivalenţei britanice faţă de Europa. Au făcut asta pentru că, în ciuda a tot ce se crede, au valorizat sincer prezenţa în UE a Marii Britanii. Iar săptămâna trecută liderii de la Londra şi-au bătut joc de acea bunăvoinţă”.

Cu ceva timp în urmă, într-un interviu, economistul francez Jacques Attali sumariza sentimentele europenilor faţă de Marea Britanie. „Trebuie să se decidă dacă vor să fie parte a unei Europe Unite sau să devină al 52 lea stat al Statelor Unite”, spunea el. Este o discuţie care, animată de evenimentele curente, Regatul Unite nu o mai poate amâna. Şi asta-i, probabil, în favoarea tuturor părţilor implicate.

Preluare din ediția online a revistei Foreign Policy România

Turneul demnitarului american survine pe fondul unor măsuri fără precedent asumate de preşedintele tarii Thein Sein, deja considerat de mulţi observatori un fel de Gorbaciov sau de Klerk: eliberarea a peste 300 de prizonieri politici, relaxarea restricţiilor impuse presei, adoptatarea unei legislaţii care va facilita reformarea sistemului politic. Şi totuşi multe ramân de făcut.

În fosta Birmanie domneşte de decenii o dictatură cât mai discretă. Undeva între dragonul chinez şi elefantul indian, dar şi după paravanul ferocităţii unor regimuri din vecinătate – khmerii roşii cambogieni reuşind chiar depopularea ţări în ritm alert – generalii care conduc actualul Myanmar din 1962 au reuşit de cele mai multe ori să zboare sub radarul Occidentului.

Cu atât mai rău pentru populaţia Myanmarului – un mozaic de etnii şi religii –, care, deşi are o ţară cu resurse de nebănuit, de la păduri şi jad până la mari rezerve de petrol şi gaze în apele teritoriale, trăieşte într-o sărăcie cruntă. Tradiţional, reacţiile populaţiei la presiunea dictaturii au fost de două tipuri. Violente, sub forma miliţiilor diferitelor grupuri etnice, care ori au fost reprimate militar ori asociate raptului. Sau paşnice, prin proteste cum a fost Revolta 8888, denumită astfel după data la care a izbucnit – 8.08.’88. Episodul 8888 a venit pe fondul “drumului spre socialism” pe care mergea Burma începând cu 1962, şi care provocase o pauperizare generală a populaţiei. Mişcările de stradă ale studenţilor şi populaţiei din Rangoon a dus la “căderea” regimului generalului Ne Win. Acesta a demisionat, promiţând un sistem pluripartidist. Ceea ce nu s-a întâmplat.

În timpul protestelor s-au ridicat o serie de lideri politici care pledau pentru democratizarea reală a ţării. Aung San Suu Kyi, fiica fondatorului statului burmanez modern, generalul Aung San, a devenit cea mai cunoscută personalitate a opoziţiei democratice burmaneze – postură ce i-a adus şi Premiul Nobel pentru Pace în anul 1991. Partidului lui Suu Kyi, Liga Naţională pentru Democraţie (NLD) a câştigat alegerile desfăşurate în anul 1990 cu 59%, procente ce i-au asigurat o majoritate parlamentară confortabilă. Totuşi, generalii nu au recunoscut rezultatele alegerilor şi, în următoarele două decenii, Aung San Suu Kyi s-a aflat timp de 15 ani în arest la domiciliu.

Junta îşi schimbă doar uniforma

După o lungă perioadă de stagnare politică şi economică, cu liderii opoziţiei arestaţi şi presiuni ale Naţiunilor Unite, Myanmarul se află, din 2010, într-un proces de reformare sau, mai bine spus, rebranding. În luna octombrie s-au desfăşurat primele alegeri parlamentare după cele din 1990. Rezultatele au fost încurajatoare… pentru actualii lideri militari. Nou fondatul Partid al Uniunii, Solidarităţii şi Dezvoltării, controlat de armată, a obţinut 60 de procente, iar alte 25 de procente au revenit automat armatei prin Constituţia din 2008.

Practic doar 15% din voturi au revenit forţelor politice democratice. NLD-ul lui Suu Kyi nu a participat la alegeri, considerându-le doar o formalitate menită să consfinţească metamorfoza Juntei într-o forţă civilă. Intransigenţa NLD-ului şi poziţia sa faţă de susţinerea regimului sancţiunilor internaţionale au condus la un clivaj între forţele democratice.

O facţiune desprinsă din NLD a creat un nou partid – Forţa Naţional Democrată, condus de Khin Maung Shwe, militant care a fost încarcerat de regimul burmanez timp de 16 ani. Shwe, pragmatic, consideră că regimul sancţiunilor internaţionale, susţinut din interior de Aung San Suu Kyi, a devenit contraproductiv. Acesta, spune el, nu face decât ca burmanezii săraci să sufere mai mult în urma reducerii investiţiilor şi ajutorului financiar, în timp ce generalii continuă să se îmbogăţească.

Totuşi, o parte a contestatarilor regimului observă o uşoară deschidere spre dialog. Alegerile parlamentare au fost urmate de eliberarea din arest a lui Suu Kyi, iar pe 30 martie 2011 Junta s-a autodizolvat lăsând conducerea ţării, cel puţin formal, în mâna autorităţilor civile. E greu de spus cine sunt acele autorităţi civile, pentru că nou alesul preşedinte Thein Sein este, şi el, un general. De asemenea, sistemul constituţional din Myanmar prevede existenţa a două funcţii de vicepreşedinte, din care una este obligatoriu rezervată unui militar. The Economist a documentat modul în care funcţionează Parlamentul burmanez, ale cărui lucrări au început la sfârşitul lunii ianuarie. Conform săptămânalului britanic, în prima lună de funcţionare lucrările Parlamentului au durat cam 15 minute zilnic, totalizând, într-o lună, 8 ore de  funcţionare efectivă.

Neatenţia Occidentului

BurmaCampaign, un ONG britanic apropiat de NLD, care militează pentru democratizarea Myanmar-ului, explică, într-un articol publicat pe 30 martie 2011– data autodizolvării Juntei – ce se întâmplă la Rangoon: “Transferul de putere către un nou organism atotputernic – Consiliul Naţional pentru Apărare şi Securitate – este doar ultima metamorfoză dintr-o lungă serie de când Burma s-a transformat într-o dictatură în 1962. Sunt multe paralele între ultimul rebranding şi cel iniţiat de generalul Ne Win în Burma, între 1972-1974. Generalul Than Shwe, liderul de facto al Juntei, a copiat, cu siguranţă, aceşti paşi în implementarea aşa-numitei “căi către democraţie”.

Majoritatea oamenilor din Burma sunt complet dezinteresaţi de structurile politice ce se construiesc în Burma, după cum a dezvăluit prezenţa scăzută la urne. Ei nu văd nicio schimbare. Au un deja-vu. Entuziasmul faţă de aceste schimbări se rezumă la cercurile diplomatice şi cetăţenii activi politic din Rangoon. Înţelegerea acestei istorii este importantă pentru a explica decizia Ligii Naţionale pentru Democraţie de a nu participa la acest teatru.”

Dincolo de marile lupte politice, în Burma viaţa curge la fel cum s-a întâmplat în ultimele cinci decenii. Corupţia este generalizată, fără o “atenţie” nici buletin nu poţi spera să obţii, după cum punctează Mizzima, un ziar electronic susţinut de opoziţia burmaneză. Drepturile omului sunt într-o stare deplorabilă, fapt constatat recent şi de o rezoluţie a Naţiunilor Unite.

Pasivitatea cu  care autorităţile de la Rangoon au întâmpinat criticile comunităţii internaţionale a fost punctată pentru FP România de Wai Hnin Pwint Thon, fiica unui deţinut politic burmanez, lider al mişcării studenţeşti din 1988, condamnat la 65 de ani de închisoare de către autorităţile burmaneze: „Regimul din Burma nu a oferit nicio poziţie faţă de ultima rezoluţie a Naţiunilor Unite. Comunitatea internaţională şi Statele Unite obişnuiau să preseze ASEAN şi China pe tema Burma. Cu toate astea, de când Obama a preluat preşedinţia, SUA s-au oprit din exercitarea acestei presiuni şi, într-un final, urmând exemplul american, întreaga comunitate internaţională. Avem nevoie de o strategie unică a comunităţii internaţionale, condusă de însuşi Secretarul General al ONU, Ban Ki-moon.”

sursă: Adevarul.ro

Rusia deţine toţi cei 3 vectori nucleari. Forţele strategice de descurajare cuprind:149000 cadre militare ( 11000 aparţin forţelor navale, iar 38000 aparţin forţelor aeriene);13 submarine strategice operaţionale pe care se află 216 rachete;trupele forţelor strategice nucleare cuprind 100000 cadre în care se includ 50000 de soldaţi înrolaţi;735 de rachete balistice intercontinentale;100 de sisteme antirachetă ABM; sisteme de avertizare cu capacitatea de a detecta lansarea intercepta ICBM sau SLBM şi cuprind 18 sisteme ABM şi sisteme spaţiale.

Armata terestră cuprinde 321000 cadre din care 190000 soldaţi înrolaţi.

Forţele navale cuprind:155000 de cadre (16000 de soldaţi, 11000 forţe strategice şi 9500 cadre din infanteria navală);53 de submarine (13 strategice şi 53 tactice); forţele combatante de suprafaţă cuprind 7 crucişătoare, 14 distrugătoare, 10 fregate; aviaţia navală cuprinde 4 flote aeriene, 328 de avioane, 110 elicoptere; apărarea costală 9500 de cadre(7500 cadre infanterie navală şi 2000 trupe de apărare). Există 4 flote navale: Flota Nordică(Arctică şi Atlantică) 32 submarine(10 strategice SSBN, 22 tactice); Flota Baltică 2 submarine SSK; Flota Mării Negre 10 submarine din care doar 1 operaţional; Flota Pacifică 8 submarine( 3 strategice SSBN, 5 tactice).

Forţele aeriene cuprind 184000 cadre.

Principalele baze militare ruseşti sunt situate în următoarele locaţii: Leningrad, Moscova, Volga-Ural, Caucaz de Nord, Siberia, Estul îndepărtat.

Federaţia Rusă are trupe de menţinere a păcii în exteriorul ţării: Georgia(Abhazia) 1600cadre, Georgia(Osetia de Sud)530, Moldova(Transnistria)500.

Forţele paramilitare a Rusiei cuprind 409000 cadre active şi este alcătuită din gărzile federale de frontieră, trupe interioare, serviciile de securitate federală, trupele Agenţiei de informaţii şi comunicaţii, trupele feroviare. 

Conform USASpending.gov, aparţinând guvernului federal, în anul 2010 s-au semnat peste 300.000 de contracte între statul american şi firme private. Încercarea de a pondera cheltuielile bugetare ale Statelor Unite, a căror datorie externă a atins de curând 100% din PIB, se dovedeşte anevoioasă. Studiind informaţiile oficiale din anul 2010, CNBC a realizat topul celor mai importanţi beneficiari ai contractelor publice:

10. BAE Systems – 6.6 miliarde dolari
Una dintre cele mai mari companii producătoare de tehnică militară din lume, BAE Systems a semnat în 2010 contracte în valoare de 6.6 miliarde de dolari, ceea ce reprezintă mai mult de 15% din cifra de afaceri totală a companiei. În anul 2011, până în luna martie, compania britanică obţinuse încă 1.3 miliarde din contracte cu statul american. Cel mai mare contract vizează achiziţionarea de transportoare de trupe Caiman MTV.

9. SAIC Inc. – 6.9 miliarde dolari
Science Applications International Corporation (SAIC) a obţinut în anul 2010 contracte în valoare de 6.9 miliarde de dolari de la statul american, bugetul federal alimentând aproape 60% din cifra de afaceri a companiei, care acoperă multiple domenii de la robotică până la sisteme de avertizare în caz de tsunami. Cel mai mare contract obţinut de SAIC în 2010 are valoarea de 541 milioane de dolari şî a fost semnat cu Institutul Naţional de Sănătate.

8. Oshkosh Corp. – 7.2 miliarde dolari
Compania Oshkosh are ca obiectiv principal de activitate producerea de vehicule de transport şi luptă (şi părţi componente), fiind un contractor al Departamentului Apărării de opt decenii. Conform bilanţului publicat de companie, statul american este principalul client, achiziţiile sale – în valoare de 7.2 miliarde – reprezentând 72% din totalul vânzărilor. Cel mai mare contract din 2010 are valoarea totală de 1.13 miliarde de dolari, SUA achiziţionând vehicule de luptă.

7. United Technologies – 7.7 miliarde dolari
United Technologies, cu sediul în Hatford, Connecticut, produce, în principal, elicoptere şi motoare de avioane. Compania a obţinut în 2010 contracte în valoare de 7.7 miliarde de dolari, cel mai important, în valoare de peste 2 miliarde, era destinat construcţiei unor aparate de zbor de către divizia Sikorsky.

6. L-3 Communications – 13 miliarde dolari
Conform raportului anual furnizat de companie, L-3 Communications, cu sediul la New York a încheiat în anul 2010 contracte în valoare de peste 13 miliarde de dolari cu statul american. Compania are ca obiect de activitate construcţia de echipamente şi sisteme de spionaj inteligent, sisteme de recunoaştere şi comunicaţii.

5. General Dynamics – 14.8 miliarde dolari
Compania americană a primit contracte într-un singur an în valoare de 14.8 miliarde de dolari, aproape jumătate din cifra totală de afaceri în anul 2010. În primul trimestru al anului 2011, GD semnase deja contracte de 2.49 miliarde dolari. Cea mai importantă comandă de anul trecut, în valoare de 2.48 miliarde, furniza U.S. navy mai multe submarine clasa Virginia.

4. Raytheon – 15 miliarde dolari
Raytheon produce celebre rachete Tomahawk, aflate în dotarea U.S. Navy. Cel mai mare contract din 2010 a avut valoarea de puţin peste 1 miliard de dolari pentru furnizare de rachete, dintr-un total de aproape 15 miliarde dolari. În anul 2011 a vândut, până în luna aprilie, echipamente şi tehnologie militară în valoare de 4.33 miliarde dolari.

3. Northrop Grumman – 16.4 miliarde dolari
Pe locul trei al topului CNBC se află compania Northrop Grumman, care produce celebrele drone americane de supraveghere fără pilot. În anul fiscal 2010, statul american a oferit contracte în valoare de 16.47 miliarde de dolari, ceea ce a însemnat aproape jumătate din cifra de afaceri a companiei.

2. Boeing – 19.4 miliarde dolari
Deşi celebră pentru producţia de avioane de pasageri, ramura companiei care produce echipamente de luptă a adus, în 2010, cifrei de afaceri a grupului, aproape 32 de miliarde de dolari. Anul trecut, Statele Unite au contribuit cu 19.4 miliarde de dolari la încasările totale ale grupului. Doar în primul trimestru al anului 2011, Boeing a obţinut contracte în valoare de puţin peste 6 miliarde de dolari de la Departamentul Apărării.

1. Lockheed Martin – 36 miliarde dolari
Pe locul unu se clasează compania Lockheed Martin, care a încasat anul trecut aproape 36 miliarde de dolari din contracte semnate cu Departamentul Apărării. Compania are o gamă de echipamente şi tehnologii care variază între producţia de sateliţi până la avioane de vânătoare. Conform declaraţiilor companiei, aproape 85% din totalul veniturilor au ca sursă bugetul federal. Pentru anul în curs, doar în trei luni, Lockheed Martin a obţinut contracte de peste 15 miliarde de dolari.

În total, primii zece contractori ai statului american au primit în anul fiscal 2010 contracte în valoare de 139 miliarde de dolari. Din cele 10, nouă sunt companii care furnizează tehnică de luptă pentru armata americană.

Articol preluat din ediţia online a revistei Foreign Policy

Prima evidenţă care te loveşte este existenţa a două categorii: cei aflaţi în funcţii publice, care sunt, după părerea mea, suprareprezentaţi, şi evrei americani, aflaţi în lumea politicii şi a business-ului.

Pe primul loc se clasează Mark Zuckerberg, fondatorul Facebook, “omul” anului trecut în opinia revistei TIME. Acesta se clasează pe locul 52 – la numai 27 de ani – în topul miliardarilor FORBES, cu o avere prezumată de 13.5 miliarde de dolari. Influenţa sa a crescut odată cu “primăvara democraţiei arabe”, care s-a născut şi datorită mediei sociale.

În urma sa se clasează, everybody’s favourite, Benjamin Netanyahu, premierul Israelului. Responsabilităţile sale ca prim-ministru, într-o perioadă agitată, i-au adus această clasare. Jurnaliştii JPost l-au citat pe Netanyahu:

“Chiar şi în cel mai negru moment al suferinţei noastre nu ne-am pierdut speranţa şi visul nostru de a refonda un stat suveran în vechea noastră patrie, pământul lui Israel. Iar acum, responsabilitatea cade pe umerii mei, în această perioadă de instabilitate şi incertitudine, să creez o pace care să garanteze securitatea şi să nu pună în pericol existenţa acestui stat”.

Pe locul trei este o femeie, Sheryl Sandberg, COO (Chief Operating Officer) al Facebook. Zuckerberg a cunoscut-o pe Sandberg în 2007 şi a angajat-o rapid în funcţia sa actuală. Jerusalem Post afirmă că Sheryl Sandberg a avut o puternică influenţă în dezvoltarea companiei, care a devenit cea mai de succes reţea de socializare din lume.

Pe următoarele trei locuri sunt trei personalităţi cheie din guvernul condus de Netanyahu: ministrul Apărării, Ehud Barak, fost premier şi cel mai decorat  soldat din istoria armatei israeliene; Benny Gantz, Şeful de Stat Major al IDF, şi Meir Dagan, fostul director al Mossad-ului, care, de curând, a avut o poziţie critică faţă de guvernarea Netanyahu, acuzând-o de „lipsa de viziune, înţelepciune şi responsabilitate.

Pe locurile opt şi nouă sunt două personalităţi, membrii ai establishmentului american: Dennis Ross, consilier al preşedintelui Obama şi Ben Bernanke, preşedinte al Rezervei Federale. JPost pare să considere mai puţin influente posturile în administraţia americană decât cele din guvernul Netanyahu.

Urmează, pe locul nouă Stanley Fischer, guvernatorul Băncii Naţionale a Israelului. Fischer, care a crescut în Africa de Sud şi a fost educat în SUA şi Marea Britanie, se află printre cei care îl pot înlocui pe Dominique Strauss-Kahn în funcţia de Managing Director al FMI.
Topul se închide cu Yuli Edelstein, Ministru pentru probleme de Diaspora şi Diplomaţie Publică. Acestea fiind spuse, topul îl puteţi vedea aici. Consideraţi că este corect construit acest top? Aveţi o propunere pentru anul următor?

Esentiala este analiza echilibrului strategic determinat de detinerea armelor nucleare, chimice si biologice. Dintre acestea, cele mai importante sunt armele nucleare, intrucat acestea au de departe cel mai mare potential de descurajare al potentialilor inamici.

Israelul – este singurul stat din regiunea Orientului Mijlociu detonator al unui arsenal de arme nucleare (inclusiv arsenal de arme termonucleare); in plus, Israelul detine si arme biologice si chimice. Faptul ca Israelul dezvolta capacitati de trimitere in spatiu a satelitilor poate demonstra ca detine rachete balistice cu raza lunga de actiune.

Egipt – si-a concentrat atentia asupra producerii si dezvoltarii armelor chimice, in special datorita faptului ca acestea au un cost infinit mai mic decat cele nucleare; proportional, totusi, potentialul de descurajare al armelor chimice este mult mai mic decat cel al armelor nucleare. Cu alte cuvinte, amenintarea chimica egipteana nu este simetrica cu amenintarea nucleara israeliana.

Siria – cu toate ca detine un reactor nuclear construit de China, Siria nu detine, totusi, arme nucleare si nici nu pare sa fie capabila de construirea acestora in viitorul apropiat; Siria detine un important arsenal de arme chimice (inclusiv gaz Sarin care poate fi folosit prin intermediul avioanelor sau rachetelor). In ceea ce priveste arsenalul de rachete (provin din Rusia, China si Coreea de Nord), Siria detine cateva sute de rachete cu raza scurta de actiune, cu care pot lovi practice orice tinta de pe teritorul Israelului.

Iran – cel mai important aspect in privinta Iranului il reprezinta incercarea de a construi arme nucleare; daca planurile iraniene reusesc, echilibrul strategic in Orientul Mijlociu ar fi grav afectat; tinta predilecta ar fi reprezentata de catre Israel, insa Iranul detine si rachete dezvoltate din cele coreene (Taepo-Dong 1 si 2 – cu raza de 5-6000 km) cu care poate lovi tinte din Europa sau din America de Nord.

ANALIZA COMPARATIVA A CAPACITATILOR MILITARE (RESURSE UMANE SI ECHIPAMENT):

Cu câteva luni în urmă, German Marshal Fund lansa Transatlantic Trends 2010, studiul anual al organizaţiei non-profit care analizează percepţia opiniei publice euro-atlantice asupra evenimentelor şi tendinţelor politice recente. Poziţia respondenţilor turci nu era foarte încurajatoare pentru cei ce imaginează o Turcie europeană, un cap de pod democratic spre o civilizaţie cu reflexe – până de curând – autoritare. Atât ca tendinţe cât şi ca cifre brute, rezultatul este clar: nu este nimic decis, dar se observă o anumită reticenţă faţă de Occident. La întrebarea „Cu cine ar trebui să colaboreze îndeaproape Turcia?”, 34% au răspuns – previzibil având în vedere doctrina kemalistă care predica interiorizarea – că „Turcia ar trebui să acţioneze singură” (în scădere abruptă însă faţă de anul 2009, când 43% dădeau acest răspuns). O scădere a înregistrat şi răspunsul „Cu statele Uniunii Europene”, de la 22% în 2009 la 13% în 2010. Deci, izolarea, deşi încă populară, este văzută de mai puţini turci ca o soluţie iar Uniunea Europeană, cu toate dificultăţile ei, pare să fie, din ce în ce mai puţin, o soluţie. Şi, dacă într-o parte se pierde, în altă parte se câştigă. În acest caz câştigă „fraţii” arabi, aşa cum îi numeşte premierul Erdogan, numărul celor care susţin că Turcia trebuie să colaboreze îndeaproape cu ţările Orientului Mijlociu dublându-se, de la 10 la 20 de procente.

În  consonanţă cu graficul anterior o scădere dramatică – legată fără îndoială şi de succesul ţării din ultimii ani – a înregistrat şi dorinţa de accedere în UE. Practic, din 2004 până în 2010, procentul celor ce-şi doresc admisia a scăzut cu 35%, de la 73% la 38%. Deja dorinţa turcilor de a intra în UE se apropie de cea a europenilor de ai accepta (în 2010, doar 23% din europeni consideră că admisia Turciei ar fi „un lucru bun”).

Cu siguranţă aceste cifre sunt legate de succesul economic, de creşterea standardului de viaţă, de sentimentul de mândrie naţională – mai prezent şi justificat în prezenţa succeselor – dar sunt influenţate şi de politica externă a Turciei care, în deceniul trecut, a trecut printr-un proces masiv de schimbare. Dar nu se rezumă la asta. În realitate, opinia publică turcă nu a fost, timp de aproape opt decenii, ce părere are despre politica externă. Opţiunea de securitate a kemaliştilor şi garantarea acestei securităţi de Occident, prin cooptarea în NATO (1952), au trasat opţiunea de politică externă a Turciei în a doua jumătate a secolului trecut. Până la începutul anilor 2000, când nou-născutul AKP avea să câştige alegerile, se poate afirma că Turciei i-a lipsit o politică externă coerentă, ea având în schimb o orientare imuabilă în politică externă, care nu depindea şi nu era influenţată de sentimentele opiniei publice. Practic, filosofia arhitectului noii politici a Turciei, Ahmed Davutoglu, a venit în întâmpinarea sentimentelor publice. O populaţie musulmană conservatoare, intuitiv simpatetică faţă de sud şi est a primit o politică externă implicată, dornică să rezolve problemele cu vecinii, să stimuleze comerţul regional dar şi să-şi afirme preeminenţa într-o regiune de care este legată istoric şi cultural. Trebuie spus că în afară de elitele naţionale de orientare kemalistă, care preferă izolarea şi elitele educate în spirit occidental, o mare parte a populaţiei se simte legată de un spaţiu cultural şi confesional, mai degrabă decât de marile idei iluministe ale Occidentului. Din toate aceste motive se poate spune că politica partidului de guvernământ, care deţine puterea din 2003, este democratică, pentru că este legitimată de poziţia opiniei turce.

AKP-ul, artizanul schimbării la faţă a Turciei, este un partid nou. Înfiinţat în 2002 el a reuşit, la numai un an de la fondare, să câştige alegerile şi, de atunci, conduce neîntrerupt Turcia. Succesul electoral al acestui partid se sprijină pe trei elemente:  succesul economic(scăderea inegalităţilor şi micşorarea numărului cetăţenilor ce trăiau în sărăcie), conservatorismul social (care a permis apariţia în spaţiul public a dimensiunii musulmane şi misionariatul social al unor grupări cum este Mişcarea Gulen)  şi o politică externă asertivă, care răspundea viziunii opiniei publice. Toate aceste elemente, coroborate cu prezenţa unei opoziţii neconvingătoare, nereformate, au dus la o dominaţie a AKP-ului care, probabil, va continua şi după ziua de astăzi.

Cum va arată configuraţia politică după alegeri?

Sondajele electorale arată că AKP-ul conduce confortabil apropiindu-se, conform ultimelor sondaje, de 50% opţiune de vot, iar principalul partid de opoziţie, vechiul partid kemalist CHP, se zbate undeva la 25%. Totuşi, partidul naţionalist MHP, cotat la 11%, poate să piardă reprezentarea parlamentară din cauza unui scandal sexual, în urma căruia şase membrii importanţi ai partidului au fost obligaţi să demisioneze cu o săptămână înainte de alegeri. Având în vedere că pragul electoral în Turcia este la 10%, şi o mică pierdere electorală scoate partidul din cărţi, apropiind, după redistribuire, AKP-ul de supermajoritatea pe care o caută încă din 2007 pentru a putea schimba Constituţia fără a fi obligat să organizeze un referendum.

Miza constituţională – dărâmarea statului kemalist?

Încă de la începutul preluării puterii AKP-ul s-a văzut constrâns de o Constituţie construită pentru a proteja statul kemalist. Constituţia actuală, creată de armată în 1982, a fost expresia unei realităţi politice complet diferite faţă de cea contemporană. Ea venea la doi ani după ce armata organizase o lovitură de stat pentru a reechilibra scena politică.

AKP-ul a încercat să modifice, altereze, reformeze actuala Constituţie, luptele fiind dure. AKP-ul a scăpat ca prin urechile acului de o decizie a Curţii Constituţionale de a-l scoate în afara legii şi poartă o luptă de guerillă cu elitele kemalistă, a cărei cea mai evidentă expresie este scandalul Ergenekon: în care o serie de generali şi alte personalităţi au fost acuzaţi (şi arestaţi) pentru organizarea unei lovituri de stat.

În septembrie 2010, guvernul condus de Erdogan a organizat un referendum pentru aprobarea unor schimbări constituţionale, însă marea miză este schimbarea Constituţiei însăşi. Acest proces a fost susţinut atât de Uniunea Europeană cât şi de Statele Unite şi a fost prezentată ca o cerere expresă a Bruxellesului în vederea aderării. Dispariţia MHP-ului din Parlament ar conduce la crearea condiţiilor pentru ca o nouă constituţie să fie adoptată.

Într-un articol pentru Foreign Affairs, Steven Cook, expert în Orientul Mijlociu, explica: „În toamna lui 2007, după ce AKP-ul a câştigat 47% din sufragii, s-a încercat redactarea unei noi Constituţii. Ea s-a lovit atât de probleme tehnice – AKP nu avea majoritatea necesară în Marea Adunare Naţională (367 locuri) pentru a rescrie Constituţia fără a organiza un referendum – cât şi de opoziţie faţă de dorinţa partidului de a consfinţi în Constituţie dreptul femeilor de a purta burka în spaţiul public, o temă centrală a războiului dintre secularişti şi islamişti în Turcia.”

Totuşi, ce aparent poate părea o islamizare a societăţii, poate fi privit şi dintr-o perspectivă democratică. De ce trebuie restricţionat dreptul unui cetăţean să poarte o piesă de vestimentaţie cu o simbolistică specială pentru el, care nu poate fi asimilată unei ideologii criminale (cum e zvastica, să zicem)?

Totuşi, în cazul în care scenariul cel mai probabil va deveni realitate, şi AKP-ul va continua să controleze scena politică din Turcia, rămâne controversata întrebare: Doreşte AKP-ul o Turcie democratică sau sădeşte seminţele unui autoritarism conservator?

În final, republic un articol, scris pentru Foreign Policy, despre noul lider al opoziţiei, Kemal Kilicdaroglu”.

Reformatorul opoziţiei

Alegerile generale din Turcia sunt primul mare test pentru Kemal Kilicdaroglu, preşedintele principalului partid de opoziţie. Miza lui Kilicdaroglu a fost să transforme CHP-ul dintr-un partid idiosincratic, într-un partid modern de stânga. Dar va reuşi construcţia politică înjghebată de Kilicdaroglu în ultimul an să zădărnicească obţinerea unei supermajorităţi AKP?

Opoziţia turcă a avut mult de suferit, în ultimul deceniu, în urma succesului electoral al actualului partid de guvernământ, care conduce Turcia din 2002, la numai un an după apariţia sa pe scena politică. Practic, succesul AKP-ului, venit din abilitatea liderilor partidului de a coagula susţinere atât din partea zonei mai conservatoare a societăţii turceşti dar şi a clasei de mijloc, a condamnat opoziţia la o lungă perioadă de  abstinenţă politică. Totuşi, succesul electoral al conservatorilor din AKP a obligat şi principalul partid de opoziţie, Partidul Republican al Poporului (CHP), de orientare kemalistă, să se reformeze şi să-şi schimbe discursul politic.

În primăvara anului trecut, în urma unui scandal sexual, preşedintele Deniz Baykal a demisionat, funcţia de preşedinte revenindu-i lui Kemal Kilicdaroglu, un birocrat ambiţios, care a ocupat funcţia de director al Agenţiei pentru Securitate Socială, înainte de a intra în politică în 1999. Profilul social al lui Kilicdaroglu poate fi un atu pentru partidul pe care îl conduce. Acesta este membru al sectei Alevi, cunoscută pentru interpretarea sa liberală a Islamului iar din punct de vedere etnic, Kiricdaroglu provine dintr-o sinteză atipică. Se presupune că mama sa provine dintr-o familie de armeni, la fel ca şi soţia, care se trage dintr-o familie mixtă. Însuşi Kilicdaroglu a mărturisit că descinde dintr-un vechi trib Turkmen care s-a stabilit în Anatolia cu multe secole în urmă.

După ce a reuşit să acceadă la preşedinţia partidului, Kilicdaroglu a încercat să-l transforme într-o mişcare social-democrată dinamică şi modernă, încercând să renunţe la garda veche kemalistă, care favoriza, mai degrabă, o modernizare secularist-naţionalistă în defavoarea unei democratizări reale a scenei politice. Reforma a început cu susţinerea oamenilor politici tineri. În decembrie 2010, alegerile organizate în partid au condus la reformarea structurilor politice. În Adunarea partidului, un organism cu 80 de membrii, după alegeri doar 34 mai puteau fi asimilaţi vechii mişcări kemaliste şi nici aceştia nu erau dintre cei mai conservatori. Conducerea partidului a încercat să creeze un echilibru între lumea afacerilor şi sindicate, 11 membrii provenind din zona business şi 10 din cea a activismului sindical. De asemenea, în noua Adunare femeile ocupă un număr de 21 de locuri, record pentru CHP.

O altă instituţie a partidului, puternicul Comitet Executiv, format din 18 membri, a suferit o reformare profundă, având în componenţă 17 noi figuri politice.  Din noul Comitet Executiv fac parte intelectuali ca Binnaz Toprak, activişti şi militanţi pentru drepturile omului ca Sezgin Tanrikulu şi Izzet Cetin şi diplomaţi pro-atlantişti ca Faruk Logoglu şi Osman Koruturk. Apariţia acestor oameni în prim-planul partidului indică încercarea CHP de a veni în întâmpinarea unor categorii sociale ca turcii liberali, votanţii rurali şi gulerele albastre.

Personal, Kilicdaroglu a încercat să se promoveze ca un lider reformist, sensibil la problemele sociale şi economice ale turcilor pe plan intern şi adoptând un ton europenist şi atlantist în privinţa relaţiilor externe. Deşi, pentru a menaja unele sensibilităţi din zona partidului său a calificat problema kurdă ca fiind de ordin socio-economic şi nu etnic, acesta s-a pronunţat favorabil asupra introducerii limbii kurde în programa şcolară şi chiar, pe termen lung, asupra învăţământului în limba kurdă. De asemenea, a afirmat că susţine coborârea pragului electoral la 6%, faţă de 10% cât este în prezent, permitând astfel accederea în Parlament a partidelor mici, în special cele ale minorităţilor etnice.

Atitudinea sa deschisă faţă de minorităţile etnice sau religioase este un atu pentru noul lider al CHP, într-o ţară în care naţionalismul secularist şi etnicist de inspiraţie kemalistă a dominat politica timp de aproape un secol.

În privinţa politicii externe a Turciei, Kilicdaroglu, care nu vorbeşte nicio limbă străină, s-a poziţionat instinctiv pe nişa lăsată liberă de politica AKP-ului. Autonomia crescută a Turciei în raport cu Occidentul şi noua sa politică faţă de Orientul Mijlociu şi Asia Centrală a permis preşedintelui CHP să renunţe la circumspecţia clasică a liderilor kemalişti faţă de implicarea pe scena internaţională şi să militeze în favoarea relaţiilor cu NATO şi a admisiei în Uniunea Europeană. Când guvernul a acceptat proiectul scutului antirachetă propus de NATO, CHP-ul a ales să nu comenteze decizia. De asemenea, informaţiile relevate de cablogramele wikileaks referitoare la folosirea aeroporturilor din bazele turceşti pentru transportul suspecţilor de terorism, capturaţi de Statele Unite, nu au fost exploatate electoral de Kilicdaroglu.

Deşi toate reformele întreprinse de actualul lider al CHP au vizat victoria în alegeri, AKP pare să câştige detaşat şi, în cazul în care celălalt partid parlamentar al opoziţiei, Partidul Mişcarea Naţionalistă (MHP), nu reuşeşte să atingă pragul de 10%, AKP va reuşi probabil să-şi impună agenda – în principal reforma constituţională – fără mari probleme. În cazul în care rezultatul alegerilor va fi nefavorabil, Kilicdaroglu a anunţat că va renunţa la funcţia de preşedinte iar lupta pentru putere în principalul partid de opoziţie va izbucni iarăşi.

Vă mai recomandăm: Merge Erdogan mai departe?

În urmă cu câteva săptămâni, vizita lui Netanyahu  la Washington a avut efectul politic al unui tsunami. Divergenţele părţii israeliene cu administratia Obama au condus la o situaţie relatată pe larg de presa americană. Dar să facem o scurtă trecere în revistă: pe 19 mai, preşedintele american a ţinut un discurs la Departamentul de Stat unde a vorbit despre viziunea americană asupra viitorului lumii arabe după primăvara democraţiei din MENA. Spre deosebire de alte discursuri pe teme de politică externă – cum ar fi cel de la Cairo, care a pretins multe dar nu a schimbat mare lucru – speech-ul actual al preşedintelui american a fost curajos, motiv pentru care autorul acestui articol l-a comentat pozitiv. Ce s-a discutat puţin este programarea acestui discurs la doar câteva zile înainte de sosirea premierului Netanyahu la Washington, pentru a participa la conferinţa anuală a AIPAC. Poziţionarea nu a fost întâmplătoare, Obama dorind să-şi expună viziunea înainte de sosirea prim-ministrului evreu. Unul din motive a fost tonul, cordial dar apăsat, prin care avertiza establismentul de la Ierusalim că „business as usual” nu va mai funcţiona în chestiunea palestiniană şi că Israelul trebuie să depună mai mult efort pentru a se ajunge la un acord. Două puncte din discursul lui Obama sunt importante pentru articolul de faţă: primul, reiterarea viziunii administraţiilor americane ca negocierea să plece de la respectarea celor două rezoluţii celebre ale Consiliului de Securitate 242 şi 338, care cer revenirea graniţelor la status quo ante (dinainte Războiului de şase zile) – cu amendamentul „land swap”-urilor, din cauza imposibilităţii revenirii la graniţele din ’67 susţinute, spun israelienii, de schimbare a realităţilor din teren; şi, al doilea, respingerea explicită a declarării independenţei Palestinei în faţa Adunării Generale a ONU. Poziţia israeliană şi americană coincid în această chestiune. Ele resping declaraţia „unilaterală” de independenţă a Palestinei şi condiţionează statalitatea teritoriilor palestiniene de negocierea bilaterală. Totuşi, după cum sublinia Henry Siegman, profesor al University of London, acuzaţia pare cel puţin ciudată având în vedere că statalitatea Israelului – din a cărei legitimitate şi derivă –  s-a decis prin declaraţia de independenţă în faţa Naţiunilor Unite şi recunoaşterea sa ulterioară de actorii internaţionali, si nu prin negociere cu Egiptul, Iordania, Siria, populaţia de origine arabă din Palestina sau orice alt stat din regiune.

Deşi cele două puncte la care m-am referit nu reprezintă vreo noutate în roadmap-ul păcii, premierul israelian a avut o reacţie extrem de virulentă faţă de viziunea preşedintelui Obama, într-un discurs susţinut în Congres, în care Netanyahu a explicat ce „se aştepta” să spună preşedintele SUA. În mod surprinzător, critica unui oficial străin la adresa preşedintelui Obama s-a bucurat în Congres de o primire „bipartizană” din partea legislatorilor americani, care l-au ovaţionat pe Netanyahu de 29 de ori! Pe scurt, Netanyahu a respins orice revenire la graniţele din 1967, declarând-o nefezabilă, omiţând principiul „schimburilor de teritoriu” pe  care Obama le-a cerut – şi o parte din predecesorii săi contemporani au acceptat.

Vom avea un stat palestinian independent în septembrie?

Având în vedere poziţia – şi schimburile de replici – procesul de pace pare a fi, cum a fost şi în ultimul deceniu, un proiect nerealist. Israelul nu pare dispus să recunoască o Palestină suverană, din motive mai mult sau mai puţin legitime, iar asta nu pare a se schimba în curând. Dar ce se va întâmpla în septembrie, când palestinienii îşi vor prezenta cazul în faţa Naţiunilor Unite?

Statele Unite deja şi-au explicat poziţia şi un veto american ar putea bloca orice iniţiativă palestiniană. Dar problema nu este atât de simplă. O înfruntare n-ar avantaja nici Israelul, nici SUA. SUA s-ar putea afla într-o completă minoritate. Marile puteri emergente, dar şi vechii aliaţi europeni par să favorizeze poziţia palestiniană. O poziţie care ar singulariza Statele Unite, ar fi o mare înfrângere diplomatică pentru SUA, dar n-ar pica bine nici Ierusalimului. Autorităţile israeliene se tem că susţinerea cvasi-unanimă a Ramallah-ului, ar delegitima explicit politicile Israelului. De aceea, diplomaţia evreiască a început un adevărat tur de forţă, sub coordonarea Ministerului de Externe. Ziarul Haaretz a intrat în posesia unor note diplomatice care oferă instrucţiuni ambasadelor statului evreu.

Diplomaţii sunt solicitaţi să facă lobby pe lângă autorităţile din ţările unde activează, să obţină susţinerea comunităţilor evreieşte locale, să propună în mass-media articole care să se pronunţe împotriva recunoaşterii şi chiar să solicite vizite din partea oficialităţilor israeliene dacă acest lucru ar ajuta. Pe scurt, o ofensivă diplomatică în toată regula.

În privinţa Uniunii Europene, autorităţile de la Ierusalim au împărţit statele în trei categorii:

1. Cele tentate să respingă recunoaşterea: nominalizate fiind Germania şi Italia.

2. Statele cu o poziţie incertă: în special cele din Europa de Est, care au recunoscut în 1988 statalitatea Palestinei.

3. Cele dispuse să recunoască independenţa: Suedia, Irlanda, Belgia şi Portugalia.

Obiectivul diplomaţiei israeliene este să determine cât mai multe ţări europene să respingă independenţa sau să se abţină şi, cele greu de convins, măcar să nu îşi facă publică poziţia în perioada premergătoare declaratiei palestiniene.

Acum, cazul României. In viziunea MAE israelian, România se află între statele cu o poziţie încă neclară. În ultimul timp, în special după evenimentul Mavi Marmara, relaţiile româno-israeliene s-au îmbunătăţit vizibil. După provenienţă, grupul evreilor „români” este al doilea ca dimensiuni după cel rusesc, undeva la 500.000 de persoane, ceea ce face apropierea firească. De asemenea, şi la nivel strategic s-a produs o apropierea, IDF-ul şi armata română având antrenamente comune anul trecut. Creşterea importanţei Bucureştiului în relaţiile externe ale Ierusalimului s-au reflectat şi prin vizitele din 2010 ale ministrului de externe israelian, Avigdor Lieberman, în aprilie, care s-a născut la Chişinău, şi a preşedintelui Israelului, Shimon Peres în august. Notele diplomatice israeliene arată că Lieberman şi premierul Netanyahu vor călători în regiune pentru a întări lobby-ul diplomaţiei. Deci, dacă-i veţi vedea pe vreunul la Bucureşti, să nu vă miraţi.

Vom încheia interogativ acest articol. Credeţi că independenţa Palestinei va fi recunoscută de un număr suficient de state pentru a fi legitimă? E posibilă o independenţă fără finalizarea procesului bilateral de pace? Care va fi poziţia României în această chestiune?