Epistola se află la Arhivele Naţionale Istorice Centrale, Fond Vaida-Voevod, dosar 59. Este o copie dactilografiată a originalului, cu câteva cuvinte corectate de mâna, cu creionul, şi adăugiri făcute similar.

I/28

Paris 6/V/1919., 52, Rue Francois I-er

Iubite Iuliu!

[…]

[4. o.]

Alăturat îţi trimit harta cu traseul de frontieră propus de comisia de 10, prezidată  de Tardieu. La nord-vest ea trece până din jos de Salonta Mare, de-a lungul liniei ferate, la o distanţă între 3-20 kilometri de acesta. În apropierea oraşelor, considerând că ele se vor dezvolta în viitor, distanţa e mai mare până la graniţă (Sătmar, Oradea). Comisia a fost de părerea că de la Salonta-Mare la Arad vom putea uşor trasa o linie de cale ferată. (Vid[1] şi raportul meu prim: decursul şedinţei comisiei de 10. Întrebările adresate de Tardieu lui Brătianu.)

De la Nădlac înspre apus la 15-20 kilometrii cade punctul graniţei pe malul drept al Murăşului.

Idioţiile  bărbaţilor de stat seamănă germenii războaielor!

Apoi urmează castrarea Torontalului de sus şi Timişului de jos, conform liniei roşii. Linia albastră indică propunerea primă a comisiei. Prinzând sârbii de veste, au alergat la Pichon– Clemenceau etc. Tardieu a supus chestia din nou comisiei şi astfel s-a făcut corectura prin care Vârseţul şi Biserica-Alba li să dă sârbilor. Baziaşul ne rămâne. Ce fleacuri imponderabile, uşurinţe criminale, bunăvoinţe

[5. o.]

de savanţi şi idioţii de bărbaţi de stat determină soarta a zeci de mii de familii, semănând germenii viitoarelor războaie! Ce ar trebui să facem!? Câte intervenţii s-au putut face s-au [făcut] şi le vom face şi pe viitor. Părerea mea e însă că avem lipsă de fapte. Înainte de toate mobilizaţi-i pe slovacii din Bichiş (din întregul comitat).

Trimiteţi o deputăţie[2] de câţiva membrii care [să] aducă un memorand iscălit cu mii de iscălituri ori de antistiile comunale[3]prin care să ceară anexarea către noi. Dacă puteţi îndupleca pe ungurii dintre munţi şi Tisa, oferiţi-le parlament etc (ce am propus în ultimul raport) arătaţi-le că dările de pământ etc. sunt incomparabil mai mici în România Mare decât în Ungaria Mică, de asemenea că vor avea sare, fier, lemn etc.

Din Banat să vină o deputaţie de 2-3 români care să stăruiască pentru evacuarea trupelor franceze, apoi câte 2-3 din Timiş şi Torontal. Să vină de asemenea 2-3 şvabi, care în numele celorlalţi să ceară ca Vărşeţul, Biserica-Alba şi întregul Timiş şi Torontal se fie date României. Pâna ceBrandsch cu unul de ai noştrii vor pregăti deputăţia şi hotărârea, pregătiţi voi memorandul şvabilor şi românilor în limba franceză şi – de se poate – engleză. Bine ar fi dacă – fiind abia o divizie sârbească în Banat – s-ar naşte revolte în contra ocupaţiei sârbeşti şi populaţia ar trimite deputaţii la comandanţii francezi din Arad şi Lugoj, cerând evacuarea Banatului de sârbi. Acesta înainte de plecarea deputăţiei ori pe când or fi pe drum încoace, ca astfel se fie sprijinită stăruinţa deputăţiei prin referatele telegrafice ale comandanţilor francezi. Totul trebuie însă pus la cale cât de urgent, căci azi, mâine, ajungând un guvern – orice guvern!- maghiar la putere, ne vom pomeni cu Varjassy[4], Károlyi, Garamişi Fenegyemeghy[5] la Paris. Babele rele care ne stăpânesc îl vor primi şi pe dracu’, numai se aibă o iscălitură pe pocita de pace.

[6. o.]

O chestie tot aşa de importantă:

Caius[6] îţi va refera mai larg, cu privire la buclucurile iscate în jurul comisiei deravitaliare. Mai întâi nu am fost invitat să numesc delegaţi. Când a-ţi început se stăruiţi ca să procurăm cutare articole, păşind extrem de voideşte (?)  au fost admişi Caius şi Şerban.

Delegaţia ardeleana care au adus la Bucureşti actul Unirii. De la stânga la dreapta: Vasile Goldiş, Miron Cristea, Iuliu Hossu, Alexandru Vaida-Voievod şi Caius Brediceanu (“Caius” din scrisoarea de faţă). Decembrie 1918

După 2-3 săptămâni mi-au declarat că nu pot colabora şi obţine rezultate, rolul lor reducându-se la iscălirea hotărârilor luate de fraţii din Regat, majoritatea comisiei. Au căzut de acord cu aceştia – la aparenţă ori serios, nu ştiu – ca să-i fie propusă prim ministrului separarea comisiei. Petrescu, obermacher[7]-ul, a venit la mine şi am căzut de acord ca dânsul sa-i refereze această propunere. Era să funcţioneze comisia noastră independent, procurând pentru trebuinţele noastre articolele necesare şi plătind în bonuri de tezaur. Acestea ar fi fost [a] ni le pune la dispoziţie Brătianu, rămânând ca socoteala să se facă între Sibiu[8] şi Bucureşti.

Eforturile lui Brătianu şi ameninţarea cu guvernul ardelenesc

Brătianu a trimis după  mine. Mi-a declarat că nu se poate învoi. Am arătat că prin comisia comună se îngreuiază operaţiile foarte mult, noi avem lipsă de alte mărfuri decât ei, cota nu se poate face echitabil la Bucureşti, mecanismul birocratic răpeşte mult timp iar ravitaliarea – începând cu îmbrăcămintele şi sfârşind cu chimicalele trebuincioase telegrafiei şi farba de tipar – suferă enorm. Pe lânga aceea fricţiunile inevitabile aici şi la Bucureşti împiedică înţelegerea şi unificarea sufletească. Totul fost zadarnic. De adio am întrebat dacă a văzut condiţiile pe care le-a pus Flondor spre a r­ămâne ministru[9]. I-am întins hârtia. A zis, facând un semn de refuz: „Dta ştii că Flondor e nebun! Il cunoşti? Nu mă înteresează ce e scris.” Am retras mâna, voind să bag în buzunar actul, răspunzând: „Nu-l cunosc pe Flondor în persoană şi poate că va fi fiind nebun, dar ceea ce a cerut nu a fost greu de împlinit, numai cât e greu de a iesi cu Dl Constantinescu[10]!” Atunci a întins mâna după hârtie.

[7. o.]

Mânezi a telefonat după mine. Am plecat la plimbare. Ne-am dus spre Place de la Concorde să vedem demonstraţia de 1 Mai, apoi am umblat, povestind, aproape 3 ore. Iţi dau esenţa conversaţiei:

Mai întâi mi-a spus că prin lectura demisiei lui Flondor i-am făcut o noapte rea. Bucovina ca Bucovina, ea nu a dorit unitatea, a primit-o de silă. Noi, ardeleni, am lucrat pe cât am putut pentru unitatea naţională. Acum se ivesc curente separatiste. Din multele unul e şi chestia comisiei de ravitaliare. Unde vom ajunge dacă, în loc de a ne uni tot mai strâns, vom lua o direcţie spre autonomii şi spre separatism? El e obosit şi –precum mi-a mai spus– îndată ce se termină conferenţa de pace, mai cu

seamă nereuşind se obţinem Banatul, se va retrage. A făcut ceea ce a putut face pentru neam şi ţară. A suprimat cu sânge revoltele din 1907, pentru că interesele ţării o cereau. A început reforma Constituţiei spre a putea face reforma agrară, a încheiat tratatul cu Antanta spre a asigura întregirea neamului. A suportat toate grijile şi necazurile războiului, mergând pâna la uşa temniţei (când cu Marghiloman), şi-a pierdut ½, iar Doamna ¾ din avere şi poartă gloanţele atentatului în piept[11]. Ce se mai facă? Avea nădejdea că va putea pune temeliile viitoarei dezvoltari şi unităţi şi sufleteşti a neamului.

Din ce în ce se convinge tot mai mult însă că noi nu voim să-l ajutăm, ci nutrim tendinţe opuse. Şi cu Moldova au fost greutăţi, dar noi ii facem impresia că suntem mai dârji. Dacă continuăm, se va hotărî pe încetul, – căci pe încetul ia o deciziune, dar odată luată nu şi-o modifică- şi-i va propune Regelui un guvern ardelenesc[12]. Vom vedea apoi ce vom face. Suntem datori a lua răspunderea.

Vezi mâine ce a răspuns Al. Vaida-Voivod şi propunerea sa privind organizarea României mari ca o federaţie! Tot mâine vei putea consulta întregul document, fotocopiat, pentru afla şi alte dedesubturi ale Conferinţei de Pace de la Paris!

[1]

Prob. din lat. vide=vezi

[2]

Delegaţie

[3]

Organism care aplica hot­­­­­­­ărârile adunărilor reprezentantei comunale şi cele sosite din partea “municipiului”. Vezi aici

[4]

Lajos Varjassy: politician maghiar, comite suprem al comitatului Arad în 1918;

[5]

Fenegyemeghy: fals nume care imită pe cele ale aristocraţilor maghiari; din expresia maghiară  „ A fene egye meg!”-la naiba!

[6]

Caius Brediceanu, membru al delegatiei lui Vaida la Paris.

[7]

O persoană care incearcă să se amestece în orice şi să conducă totul de unul singur.

[8]

Unde funcţiona Consiliul Dirigent

[9]

Iancu Flondor era ministru secretar de stat, fără portofoliu, fiind însărcinat cu administrarea Bucovinei. Vezi şi aici.

[10]

Constantinescu: probabil Alexandru Constantinescu, zis Alecu Constantinescu-Porcu.

[11]

A existat o incercare de asasinarea lui Bratianu pe 8 Decembrie 1909.

[12]

Un guvern exclusiv ardelenesc nu ar fi reprezentat o opţiune pentru Partidul Naţional Român, condus de Iuliu Maniu, întrucât membrii acestuia nu aveau conexiunile necesare în aparatul de stat din Vechiul Regat. Probabil că Brătianu nu intenţiona să lase guvernarea exclusiv în sarcina ardelenilor, fiind vorba de o ameninţare tactică.

 sursă articol: http://www.septemcastra.ro/index.php/2011/01/scrisoare-vaida1_bratianu_separatism/

 Articolul IV prevedea ca chestiunile relative la vechea graniţă sârbo-bulgară vor fi regulate după înţelegerea stabilită între cele două părţi contractante, constatată în protocolul anexat acestui articol.

Articolul V stabilea că între Regatul Greciei şi Regatul Bulgariei, graniţa va urma conform procesului-verbal încheiat de către delegaţii militari respectivi şi anexat la Protocolul numărul  9 din 25 iulie(7 august) 1913 al Conferinţei din Bucureşti, următorul traseu: Linia de graniţă va pleca  de la noua graniţă bulgaro-sârbă pe creasta Belasica Planina pentru a ajunge la vărsarea Mestei în Marea Egee.

O comisiune mixtă, compusă din reprezentanţii celor două părţi contractante, în număr egal din ambele părţi, era însărcinată ca în 15 zile după semnarea tratatului, să execute la faţa locului traseul noii graniţe, conform stipulaţiilor precedente.

Această comisiune va prezida la împărţirea proprietăţilor imobiliare şi capitalurilor care au aparţinut în comun judeţelor, comunelor sau comunităţilor de locuitori despărţiţi prin noua graniţă. În caz de neînţelegere asupra traseului şi asupra măsurilor de execuţie, cele două părţi contractante se obligau să se adreseze unui al treilea Guvern amic pentru a-l ruga să desemneze un arbitru, a cărui deciziune asupra punctelor în litigiu va fi considerată ca definitivă.

Articolul VI stabilea ca trupele a căror garnizoană se găsea situată în zona de ocupaţie a uneia din părţile contractante, vor trimise în alt loc pe teritoriul bulgar şi nu vor putea să-şi ia garnizoanele obişnuite, decât după ce se va evacua zona de ocupaţie respectivă.

Articolul VII stabilea ca evacuarea teritoriului bulgar va începe îndată după demobilizarea armatei bulgare şi se va sfârşi în cel mult 15 zile.

Articolul VIII prevedea că în timpul ocupaţiei teritoriilor bulgare, diferitele armate vor avea dreptul să rechiziţioneze, plătind în numerar. Vor avea dreptul să întrebuinţeze căile ferate la transportul trupelor şi aprovizionărilor de orice natură, fără nici o indemnizaţie pentru autoritatea locală.

Articolul IX prevedea că îndată după schimbul ratificărilor prezentului tratat, toţi prizonierii de război vor fi în mod reciproc predaţi. Guvernele înaltelor părţi contractante vor desemna fiecare comisari speciali însărcinaţi să primească prizonierii.

Articolul X stipula că acest tratat va fi ratificat şi ratificările se vor schimba la Bucureşti în termen de 15 zile sau mai curând dacă se poate. Prin iscălirea păcii de la Bucureşti(1913), România, Serbia, Grecia şi Muntenegru au reuşit, trecând peste capul marilor puteri, să-şi impună doleanţele, în cea mai mare parte. Participarea României la cel de-al doilea război balcanic şi rolul activ jucat în această perioadă de diplomaţia românească, a pus un serios semn de întrebare Puterilor Centrale în legătură cu poziţia Bucureştiului într-un eventual conflict mondial.

Victoriile României şi Serbiei au insuflat un nou avânt mişcărilor de eliberare a popoarelor din cadrul monarhiei habsburgice . Serbia şi-a mărit considerabil teritoriul, şi-a dublat populaţia şi a obţinut frontieră comună cu Muntenegru, putând în viitor să-şi coordoneze acţiunile.

Şeful delegaţiei bulgare nu şi-a pus semnătura pe document decât cu condiţia supunerii tratatului unei revizuiri a marilor puteri.

Macedonia fusese împărţită între Serbia, Grecia şi Bulgaria, iar Sangiacul Novibazar atribuit Serbiei şi Muntenegrului. Tracia de vest cu portul Kavalla a revenit Greciei, iar linia Turtucaia-Ekrene, României.

Intervenind oportun România a constituit în mod decisiv la restabilirea păcii în Balcani, sporindu-şi astfel prestigiul internaţional. Dobrogea românească a fost întregită cu două judeţe: Durostor(cu reşedinţa la Silistra) şi Caliacra(cu reşedinţa la Bazargic). Judeţele respective constituiau bucata de pământ dintre Dunăre şi Marea Neagră, cunoscută după configuraţia graniţelor sale, sub numele Cadrilaterul Românesc, având o suprafaţă de 7.726Km² şi o populaţie de 378.027 suflete.

Războaiele balcanice şi pacea de la Bucureşti au adus modificări importante raportului de forţe din sud-estul Europei, influenţând contradicţiile fundamentale existente pe plan mondial dintre marile puteri imperialiste.

Peninsula Balcanică ieşise în urma crizei din anii 1912-1913 complet transformată. Imperiul Otoman dispăruse aproape cu totul ca putere europeană. Serbia, Muntenegru, Grecia, într-o măsură mai mică Bulgaria, reuşiseră să-şi mărească teritoriul în urma eliberării Macedoniei şi Traciei. Poporul albanez şi-a obţinut independenţa, profitând de jocul marilor puteri şi în primul rând de diplomaţia austriacă, care urmărea să împiedice ieşirea sârbilor la Marea Adriatică.

Se făcuse un pas important în rezolvarea problemei naţionale, în sensul eliberării complete a popoarelor din Peninsula Balcanică de sub dominaţia învechitului Imperiu Otoman cu nenumărate rămăşiţe feudale în structura sa economică şi politică.

După războaiele balcanice, Rusia  a rămas „protectoarea” Serbiei pe care o lăsa să spere într-o mărire pe seama Ungariei, dar nu a pierdut din vedere principalul scop al politicii sale balcanice: strâmtorile.

Balcanii au rămas un câmp de înfruntare a intereselor marilor puteri, care au promovat o intensă activitate de pregătire diplomatică şi militară pentru soluţionarea problemelor existente.

Această situaţie a constituit baza luptei antirăzboinice premergătoare războiului şi care a îmbrăcat aspecte tot mai ascuţite în marile state capitaliste ce au pregătit şi dezlănţuit conflictul.

În urma păcii de la Bucureşti, contradicţiile pe plan european s-au accentuat în mod vădit, iar criza antebelică se desfăşura din ce în ce mai intens. Imediat după semnarea tratatului de la bucureşti, în Peninsula Balcanică s-au conturat două grupări: pe de o parte Grecia, Serbia şi România, care erau interesate în menţinerea echilibrului stabilit, pe de altă parte, Turcia şi Bulgaria, care luptau pentru revizuirea acestuia. Evenimentele din anii 1912-1913 au modificat harta sud-estului european şi au adus schimbări în raportul de forţe între marile puteri imperialiste.

Noul raport de forţe din Balcani a constituit în primul rând o slăbire a poziţiei Puterilor Centrale în acea zonă a Europei.

După încheierea tratatului de pace de la Bucureşti, regele Carol I şi premierul Titu Maiorescu au depus eforturi pentru ameliorarea relaţiilor cu  monarhia habsburgică, puternic zdruncinată în timpul celui de al doilea război balcanic.

Politica balcanică a guvernului român a fost tot timpul urmărită cu mare atenţie la Viena, manifestându-se temeri că România ar fi putut da curs încercărilor guvernanţilor de la Belgrad şi Atena de a reconstitui alianţa balcanică.

Chiar dacă în privinţa Balcanilor atitudinea diplomaţiei româneşti nu s-a identificat cu cea de la Ballplatz, acest lucru nu a afectat în prea mare măsură raporturile dintre România şi Tripla Alianţă, deoarece nici între partenerii Triplicei nu au existat în domeniul politicii lor sud-est europene un punct de vedere comun.

Evenimentele petrecute în sudul Dunării au influenţat indirect relaţiile ţării noastre cu Puterile Centrale prin faptul că  au creat la români încrederea în propria lor forţă, şi-au întărit „năzuinţele lor iredentiste”, după cum a apreciat noul ministru al Rusiei la Bucureşti, Poklewsky Kozieell.

14 Aprilie 1943. Lagărul de Concentrare Sachsenhausen – aflat la 30 de km de Berlin. O zi ca oricare alta pentru deținuții. Majoritatea, soldați sovietici capturați în primii doi ani ai războiului din răsărit, așteptau liniștiți soarta hărăzită de învingători, dar și de Stalin, indirect, care îi condamnase la o luptă nedreaptă, inegală, văduvindu-i de echipament și mai ales de lideri competenți. Mulți dintre aceștia muriseră între 1936 și 1938, iar nefericiții de astăzi își imaginau probabil că le vor lua urma.  Era, posibil, una din acele zile în care venirea serii e anunțată de o îngemănare aproape perceptibilă a luminii cu întunericul. O seară a cărei cadență normală fu stricată de ieșirea intempestivă a unui deținut dintr-o baracă a prizonierilor. Căutându-și moartea, individul, s-a aventurat în afara perimetrului de securitate al prizonierilor. A fost împușcat pe loc. O sinucidere și o conștiință încărcată de moartea prematură a unui tânăr ofițer rus de artilerie.

Uniunea Sovietică, între 1936-1941, a fost un stat care a trecut de la o izolare completă la statutul de participant esențial la cel de-al doilea război mondial. Pe plan intern, Rusia cunoaște, începând cu 1936, o perioadă de represiune a statului împotriva propriilor cetățeni, comandată de Stalin. Estimările istoricului britanic Robert Conquest sugerează că 20 de milioane de cetățeni ruși, dușmani ai poporului, au suferit în urma Marilor Epurări (1936-1938)(Conquest, Robert – The Great Terror, Penguin Books Ltd, Harmondsworth, Middlesex, England, 1971, pg. 711). Procesele politice au lovit în toate categoriile sociale, de la colaboratorii apropiati ai lui Stalin, la kulaci sau ofițerii armatei sovietice. Majoritatea au fost condamnați la moarte sau la executarea de pedepse grele în Gulaguri.  Din cele 8 milioane de tineri ruși condamnați să populeze faimosul arhipelag al lui Soljenițîn, estimările arată că doar 10% au supraviețuit experienței. Alături de ei, în aceeași perioadă, au fost executați aproximativ 35.000 de ofițeri ai Armatei Roșii, eveniment ce a decapitat, cu numai 2-3 ani înainte de începutul celei de-a doua conflagrații mondiale, structurile de conducere ale armatei.

În plan internațional, datorită contextului, Rusia iese din izolarea impusă de Occident și reușește la 23 august 1939 să semneze un tratat de neagresiune cu Germania Nazistă, asociere cunoscută în istorie sub denumirea de Pactul Ribbentrop-Molotov. Acesta este primul pas spre acceptarea Rusiei Sovietice ca partener de luptă și dialog de către comunitatea internațională.

URSS pleacă la război, fiul lui Stalin e soldat pe front

Tumultoasa epocă a prigonirilor interne se oprește brusc, în vara lui 1941, când Germania nazistă atacă URSS și toata atenția liderilor sovietici se concentrează pe efortul de război. De aici începe și povestea noastră. Mai exact, la Smolensk, acolo unde s-a dat una din marile batalii de pe frontul de est, lupta soldată cu 250.000 de victime rusești.

Printre acestea s-a aflat și Iacov Giugașvili, fiul Ecaterinei Svanidze și a lui Iosif Visarionovici Stalin. Iacov s-a născut pe 18 martie 1907 în satul Borji, din Georgia, și a fost primul copil al lui Stalin. Crescând în Georgia, departe de capitala URSS, Iacov Giugașvili a avut o relație mai rece cu tatăl sau, fapt ce se va păstra de-a lungul vieții sale și pe care îl vom observa în cele ce urmează.

Trăindu-și o parte a vieții într-un mediu paranoid, alături de un tată neîndurător și crud, nu este de mirare că fiul dictatorului a avut o labilitate emoțională, care l-a determinat, în tinerețe, să încerce să se sinucidă. Tânărul Iacov a încercat să se sinucidă din dragoste, pentru că tatăl său nu a fost de acord cu logodna sa cu o tânăra evreică de o reputație discutabilă. Scăpând, fiul a primit numeroase aprecieri din partea tatălui său, care, într-un acces de dragoste părintească a afirmat că “fiul meu nu este în stare nici măcar să se sinucidă”. În mod inexplicabil, caldele cuvinte ale tatălui au rămas fără ecou în sufletul fiului care a continuat să aibă o relație tumultoasă cu acesta(Wikipedia - http://en.wikipedia.org/wiki/Yakov_Dzhugashvili).

Iacov Giugaşvili, în detenţia nazistă

În 1941, în primele faze ale războiului, Iacov Giugaşvili a fost capturat și trimis de nemți în lagărul de concentrare de la Sachsenhausen. Alături de alți militari ruși, Iacov a intrat în contact și cu soldați și ofițeri polonezi sau britanici. Aici a aflat, cu puțin timp înainte de moartea sa, povestea masacrului din pădurea Katyn, așa cum a fost ea relatată de ziarele germane. Unele surse sugerează că Iacov a fost marcat de acest eveniment, ce i-a sporit neliniștea psihică.

Dacă în primă fază germanii nu au știut că este fiul lui Stalin, ulterior au încercat să se folosească de el pentru a spori eficiența propagandei germane pe frontul de est. Lui Iacov i s-a propus să colaboreze cu autoritățile naziste, lucru pe care l-a refuzat. Refuzul său nu a putut însă bloca tentativa de manipulare a germanilor care au creat fluturași de propagandă în care se sugera că Iacov Stalin s-a predat pentru a se salva.

Mai multe povești neverificate se învârt în jurul capturii lui Iacov Giugașvili. Unele date sugerează că Stalin nu a ramas indiferent la suferința fiului și a încercat organizarea a doua tentative de salvare, lipsite de succes. De asemenea, la sfârșitul războiului, Stalin a încercat să afle mai multe informații referitoare la soarta lui Iacov, oferind recompense pentru cei ce dețineau informații în acest sens, spun unele surse. Totusi, aceste povesti nu sunt acoperite de dovezi palpabile si raman doar supozitii.

Alți istorici acrediteaza povești mai puțin flatante pentru liderul sovietic. În 1943, după lupta de la Stalingrad, când sovieticii l-au capturat pe mareșalul Friedrich von Paulus, se pare ca nemții au propus un schimb: fiu contra mareșal. Răspunsul lui Stalin pare sa fi fost negativ, și sursele invoca două variante. În prima, răspunsul ar fi fost “Nu schimb un mareșal pe un soldat”( Http://en.wikipedia.org/wiki/Yakov_Dzhugashvili) Iacov Giugașvili nu numai pe fiul meu Iacov, ci milioane de fii ai mei. În cazul în care nu îi eliberați pe toți, fiul meu va împărți aceeași soartă”( Revista Time -http://www.time.com/time/magazine/article/0,9171,941216,00.html).

Dacă în spatele acestor vorbe s-a aflat un tată îndurerat de postura de om de stat pe care o deținea sau pur și simplu Stalin a rămas insensibil la suferința fiului său, este neclar. Îi era lui Stalin teamă că un eventual schimb de prizonieri ar slăbi moralul societății într-un moment încă delicat sau, din contră, a refuzat orice negociere pentru a nu fi perceput drept un conducător slab? Asta, probabil, n-o vom ști niciodată. Așa cum nu vom ști de ce, pe 14 aprilie 1943, un tânăr ofițer rus de artilerie, a depășit voit linia de demarcație a  lagărului de concentrare Sachsenhausen, fiind ucis pe loc de un glont nazist.

Studierea istoriei unei legiuni nu se poate face fără cercetarea materialului tegular ştampilat al acesteia. Legiunea V Macedonica , adusă la Potaissa în 167 / 168 a desfăşurat în întreaga perioadă de staţionare în castru o intensă activitate de producere şi utilizare a materialului tegular. Cu toate acestea cărămidăriile legiunii nu au fost descoperite. Rămânem în speranţa că cercetările viitoare vor identifica locul acestor cărămidării.

Cercetarea ştampilelor tegulare ale legiunii V Macedonica de la venirea ei în Moesia şi până în secolul al III-a , când a părăsit Dacia , a permis realizarea unei tipologii şi cronologii a ştampilelor unităţii. Astfel , după criteriul locurilor de garnizoană , avem patru grupe¹:

1. Oescus I ( pentru perioada de staţionare în provincia Moesia – până în anul 106 d.Hr.) fig. 5
2. Troesmis ( pentru perioada de staţionare în provincia Moesia Inferior – 106 / 168 )
3. Potaissa ( pentru perioada de staţionare în provincia Dacia Porolissensis – 168 / 271 / 275 )
4. Oescus II ( pentru perioada de staţionare în provincia Dacia Ripensis – 271 / sec. IV )

Această catalogare , după locul de staţionare al legiunii pe grupe tipologice , se pare că este cea mai potrivită pentru a stabilii nişte criterii cronologice. Este necesară o ordonare a ştampilelor pe tipuri şi variante , care să permită observarea unor eventuale modificări ale numelui legiunii , a epitetelor şi apelativelor imperiale primite la un moment dat².

I. Materialul tegular din perioada staţionării legiunii la Oescus şi Troesmis este mai puţin cunoscut. Pe ştampilele din această perioadă numele unităţii apare prescurtat astfel: LEG V MAC (deseori apare ligatura M + A, hasta orizontală deasupra cifrei care reprezintă numărul de ordine al legiunii) cu litere înalte în relief, cu cartuş simplu dreptunghiular, adâncit³.

Ştampile ale legiunii V Macedonica din perioada stabilirii la Troesmis au fost atestate la Noviodunum⁴, Capidava⁵, Arrubium⁶, Dinogeţia⁷, Barbo şi⁸, Orlovka⁹, Tyras¹⁰

(fig. 3).

II. Ştampilele din perioada Potaissa suportă o transformare a stilului de ştampilare a materialului tegular: numele legiunii apare prescurtat sub forma LVM sau LVMP / Legio V Macedonica Pia , dimensiunile literelor sunt mai mici fără semne distincte între litere , forma cartuşului diferind fie dreptunghiular , fie tabula ansata.

După modul de abreviere a numelui legiunii V Macedonica, în perioada staţionării la Potaissa , M. Grec a stabilit 20 de tipuri de ştampile ale legiunii, fiecare cu numeroase variante , pe care le-am preluat în lucrarea de faţă.

Tipul 1:  LEG V MAC; L ( egio ) V MAC ( edonica )

Acest tip de ştampilă predominant pentru perioada Oescus – Troesnis¹¹ (fig. 5 ,6 ) este atestat la Potaissa în puţine exemplare cu variante asemănătoare: cartuş simplu, fără chenar, cu sau fără puncte de despărţire între prescurtările utilizate ( fig. 7, 1 – 2) cu dimensiunile 17.5 X 17.5 X  7 cm. Sunt datate în primii ani ai staţionării legiunii în castrul din Dacia Porolissensis¹².

Tipul 2 : LEG V MA; L (egio) V MA ( cedonica ) fig. 8

Se păstrează în două exemplare cu două variante: cartuş cu anse laterale, litera A executată în forma cursivă, iar la cealaltă variantă înscrierea “monumentală”¹³ 

Tipul 3: LEG V M; LEG (io) V M (acedonica) fig. 9

La Potaissa sunt atestate patru varianta ale acestui tip. Aceste ştampile au cartuş simplu sau cu anse laterale, literele frumos executate de  1-2 cm, dimensiunile variază între 7-9 X 2 – 2.5 X 2 – 2.5 cm. La ultima variantă se remarcă prelungirea hastei orizontale de la litera L peste cea de la litera E¹⁴ (fig. 9, 3)

Tipul 4 : LEG MA ; LEG (io) MA ( cedonica)¹⁵ fig.10

Păstrat în două exemplare, unul descoperit în 1993. Acest tip are cartuş simplu , lipseşte numărul de ordine al legiunii, literele M + A sunt în ligatură. Aceste ştampile au o circulaţie redusă .

Tipul 5 : LEGIO V fig.11

Acest tip de ştampilă a fost găsit în campaniile din anii 1993-1994¹⁶, este caracteristic numai pentru zona castrului. Cartuşul este simplu, litera L este inversată. Se păstrează în trei exemplare.

Tipul 6 : LE V M ; LE (gio) V M (acedonica) fig. 13

În urma descoperirilor recente acest tip este atestat prin şase ştampile . Au cartuş simplu cu anse laterale , diferenţa dintre variante este că litera M apare uneori răsturnată ¹⁷.

Tipul 7 : LG V M ; L (e) G (io) V M (acedanica) fig.14

Se prezintă în câteva variante, diferite în ceea ce priveşte dimensiunile. O variantă a acestui tip poate fi considerată ştampila LG Q M fig.15, unde cifra care desemnează numărul de ordine al legiunii este înlocuită cu litera Q (quinta). Folosirea unei litere în prescurtarea numărului de ordine a unei unităţi militare nu este o noutate ¹⁸.

Tipul 8 : L V MA;  L (egio) V MA (cedonica) fig.16

Acest tip este prezent în zece variante, în toate este utilizată prescurtarea MA, pentru MA (cedonica) uneori cu ligatură între M+A. Ancadramentul este variat.

Tipul 9 : L V M; L (egio) V M (acedonica) fig.17

Este tipul de ştampilă cel mai bine reprezentat la Potaissa, fiind atestat până acum în 20 de variante (fig.17, 1 – 20). Ele se deosebesc prin forma şi dimensiunile ancadramentului, dimensiunile ştampilelor variază între 5 – 11.5 cm X 2-5 cm , înălţimea literelor între 1-3 cm .

Materialul tegular cu acest tip de ştampilă reprezintă mai mult de 2/3 din totalul materialului tegular ştampilat de la Potaissa. Cea mai mare parte a acestui material ştampilat provine din descoperirile din castru, dar şi din oraş, precum şi din localităţile din apropierea oraşului (Lunca Mureşului, Moldoveneşti, Gligoreşti) .

Cronologic, acest tip este specific perioadei cuprinse între a doua jumătate a secolului al II-lea şi până la şfârşitul secolului al III-lea ²⁰.

Acest tip L V M îl întâlnim într-un număr mare şi cu câteva variante la Drobeta ²¹, Sucidava ²², Hinova²³ fig.18. Cronologic, aceste ştampile se plasează în primii ani de staţionare a legiunii în castrul de la  Oescus,  după  271/275  când  unitatea  a  fost  transferată

aici ²⁴ .

Variantele acestui tip de ştampile sunt :

1. L V M cu cartuş simplu dreptunghiular , cu dimensiunile 10X6–6.5 cm, literele înalte de 4 cm, scris de la stânga la dreapta (fig.17,1) .
2. L V M cu cartuş simplu dreptunghiular, cu dimensiunile 6 – 6.5 X 2.5 -3,5 cm , cu litere înalte de 1.5 cm (fig.17,2) .
3. L V M cu cartuş simplu dreptunghiular , cu dimensiunile 6,2X4 cm , litere înalte de 2 cm  (fig.17, 3) .
4. M V  I cu cartuş simplu dreptunghiular, cu dimensiunile 8.8 – 9 X 6 –6.2 cm, literele înalte de 2 – 3 cm, litera M este mai înaltă, scrisă de la dreapta spre stânga, cu o ansă în partea stângă (fig.17, 4) .
5. L V M cu cartuş simplu dreptunghiular, cu dimensiunile 9.5 X 4 – 4.3 cm, literele înalte de 3.8 cm pe laturile mici cu două anse (fig.17, 5) .
6. V W  I cu cartuş simplu dreptunghiular, cu dimensiunile 8 –9 X 4 cm, literele înalte de 2-2,5 cm , scris de la dreapta la stânga , litera M rasturnată (fig.17, 6) .
   1. L V M cu cartuş simplu dreptunghiular, cu dimensiunile 9.5 –9.8 X 4 –4.5 cm, înalţimea literelor de 3.8 cm cu anse pe laturile mici (fig.17,7).
7. W        cu cartuş simplu dreptunghiular , fragmentară , cu dimensiunile de 7.5 – 8 X 4.2 cm, literele înalte de 3.2 cm, cu o ansă pe latura mică din dreapta (fig.17, 8).
   1. L V M cu cartuş simplu dreptunghiular, cu dimensiunile 5.5 X 4.2 cm, literele înalte de 2,5 cm , cu anse pe toate laturile (fig.17,9) .
   2. L W      cu cartuş simplu dreptunghiular , cu dimensiunile 10 X 7 cm, litere înalte de 2.8 – 3cm, litera M şi cifra V sunt răsturnate  (fig.17,10).
8. M V      cu cartuşul în tabula ansata , cu dimensiunile 5 X 2.8cm, înălţimea literelor de 2 cm , scris de la dreapta spre stânga (fig.17,11) .
9. L V M cu cartuş simplu dreptunghiular , cu dimensiunile 6,8X2,4 cm , înălţimea literelor 1,8 cm , între litere apar două semne (puncte) , iar lateral décor cu frunze (fig.17,12) .
10.  I V M cu cartuş simplu dreptunghiular , cu dimensiunile 7,5-7,8X3,6 cm , înălţimea literelor 1,5-2 cm , cu linii perpendiculare pe laturile mici , iar pe cele mari zimţi (fig.17,13) .
11. L V M cu cartuş simplu dreptunghiular , cu dimensiunile 7X2,5 cm , literele înalte de 1,5 cm , laturile lungi ale cartuşului sunt zimţate , lateral décor cu frunze (fig.17,14) .
12. W V  I cu cartuş simplu dreptunghiular , cu dimensiunile 7-7,5X1,8-2 cm , înălţimea literelor 1,8-2 cm , litera M este răsturnată , scris de la dreapta la stânga , cu anse pe laturile mici (fig.17,15) .
13. M V  I  cu cartuş simplu dreptunghiular , cu dimensiunile 6-6,5X2,6 cm, literele înalte de 1 cm , cu anse pe laturile mici , chenarul este zimţat , scris de la dreapta spre stânga (fig.17,16) .
14. M V  I  cu cartuş simplu dreptunghiular , cu dimensiunile 8,7-9,9X1,2 cm, literele înalte de 1,2 cm , scris de la dreapta la stânga , în partea dreaptă are décor în forma frunzelor de brad (fig.17,17) .
15. M V  I  cu cartuş simplu dreptunghiular , cu dimensiunile 4,5X2,6 cm , literele înalte de 1-1,5 cm, scris de la dreapta la stânga , chenar zimţat (fig.17,18) .
16. V W I cu cartuş simplu dreptunghiular , cu dimensiunile 5,2-6,2X3-3,2 cm, literele înalte de 1,5-2,5 cm , scris de la dreapta la stânga , litera L şi M sunt răsturnate (fig.17,19) .

20.    L V N  cu cartuş simplu dreptunghiular , cu dimensiunile 4-4,5X2 cm , literele înalte de 1-1,2 cm litera M este doar pe jumătate , litera L este mai mare , laturile lungi sunt zimţate (fig.17,20) .

Tipul 10 : L V M P ; L (egio) V M (acedonica) P (ia) fig.19

Cunoscut până în prezent la Potaissa , materialul tegular cu această ştampilă este atestat doar într-o singură variantă : chenar simplu fără anse laterale , dimensiunile 4,5-6X2-2,5 cm , literele au înălţimea 1-1,5 cm ; apare doar pe fragmentele de ţiglă , câteva exemplare provin din colecţia lui I. Teglas ²⁵ .

Tipul 11 : L V M P F ; L (egio) V M (acedonica) P (ia) F (idelis) fig.20

Este cunoscut până în prezent în cinci variante . Materialul tegular ştampilat a fost descoperit la Potaissa şi în apropierea oraşului ²⁶  . Variantele sunt :

• chenar dreptunghiular simplu , cu dimensiunile 6,5-7X1,8-2,5cm, înălţimea literelor fiind de 1-1,5 cm (fig.20,1) .
• chenar dreptunghiular simplu, cu linii paralele perpendiculare pe cele patru laturi ale chenarului, dimensiunile ştampilei sunt 7,5X2 cm, înălţimea literelor de 1 cm (fig.20,2).
• chenar dreptunghiular simplu , ultimele două litere ale prescurtării PF sunt răsturnate , dimensiunile ştampilei 6,5X1-1,5 cm , înălţimea literelor de 1 cm (fig.2o,3) .
• chenar dreptunghiular simplu, dimensiunile variază între 9,5-10,5X2,5-3 cm , literele au înălţimea de 1,5-2,5 cm (fig.20,4) .
• chenar dreptunghiular simplu , ultimile litere PF fiind răsturnate , are dimensiunile 6X2,5 cm , înălţimea literelor de 1,5 cm (fig.20,5) .

Acest tip de material tegular ştampilat este caracteristic perioadei de staţionare a legiunii de la Potaissa (168-271) .

Tipul 12 : L V M P F I ; L (egio) V M (acedonica) P (ia) FI (delis) fig.21

Această formă de prescurtare a numelui unităţii a fost descoperită în urma cercetărilor mai vechi la Copăceni²⁷ , Sănduleşti ²⁸, În apropiere de Potaissa . În cercetările mai recente acest tip apare în oraş şi în castru .

Tipul 13 : L V MA P F S ; L (egio) V MA (cedonica) P (ia) F (idelis) S (everiana) fig.22.

Tip descoperit recent în săpăturile din campania din anul 1996²⁹ . Ştampila , un singur exemplar este imprimată pe un olan. Este pentru prima dată când acest apelativ imperial SEVERIANA apare pe materialul tegular (până acum a fost atestată doar în inscripţii³⁰). Ştampila are cartuş simplu , cu dimensiunile 9,3 X 3 cm , înălţimea literelor 2-2,2 cm , scrisă de la dreapta la stânga , se remarcă ligatura între M + A.

Tipul 14 : L V M ANT ; L (egio ) V M( acedonica ) ANT( oniniana )fig. 23

Acest tip de prescurtare a numelui legiunii a fost publicat de I. I. Russu în anul 1964³¹. Ştampile identide s-au descoperit şi în campaniile din anii 1993 – 1996 (fig. 23 , 2 , 3). Chenarul acestor ştampile este simplu , literele A + N sunt în ligatură. Cronologic aceste ştampile le putem data pe la începutul secolului al III-lea.

Tipul 15 : L V MA A ; L (egio ) V MA(cedonica ) A (ntoniniana )fig. 24

Ştampila a fost descoperită în castru , în principia , în campania anului 1994³² în cinci exemplare identice. Chenarul este simplu , dreptunghiular , cu dimensiunile 10-10,8 X 4,8 cm , literele M + A în ligatură şi mai înalte decât restul literelor .

Tipul 16 : V MA ; V MA (cedonica) fig.25.

Acest tip este inedit ³³ , a fost descoperit în anul 1996 , în timpul săpăturilor din termele legiunii. Cărămida spartă în timpul săpăturilor avea în zona centrală nu mai puţin de 10 ştampile identice , dispuse haotic , fără a fi suprapuse. Are cartuş simplu , literele M + A fiind în ligatură , A este răsturnat. Ştampila demonstrează că pot exista tipuri care nu prezintă prescurtarea pentru “legio”³⁴.

Tipul 17 : V A V , V A A (succesiune a cifrei V – quinta) fig. 26

Reprezentat de două ştampile care provin din colecţia lui I. Teglas , sugerând succesiunea cifrei V(quinta)³⁵. Ştampila cuprinde numai numărul de ordine al legiunii , fără ai menţiona şi numele. Această situaşie este întâlnită şi în cazul altor legiunii³⁶. Cele două ştampile sunt încadrate într-un cartuş simplu .

Tipul 18 : LEG V ; LEG(io) V fig 12

Acest tip este reprezentat de un singur exemplar păstrat la Muzeul de istorie din Turda,provenind din colecţia lui Teglas³⁷.La fel ca şi tipul 17 această ştampilă conţine numărul de ordine al legiunii, fără menţionarea numelui unităţii.

Pe lângă tipurile de ştampile , pemtru care există informaţii şi desene , în literatura de specialitate ³⁸ , mai apar menţionate încă două tipuri LEG MAC şi L V MC , pentru care însă nu mai dispunem de alte date.

După analiza tipurilor de ştampile care apar la Potaissa , se pot formula câteva concluzii. Astfel tipul de ştampilă LEG V MAC , specific pentru perioada de staţionare a legiunii la Oescos I şi Troesmis , la Potaissa este repede înlocuit cu modalităţi mai simple de prescurtare a numelui legiunii. Situaţia este cam aceeaşi şi pentru tipul LEG V MC , formă care apare doar în carnetul de inventar al lui Teglas (fig. 31, 32, 33, 34)³⁹.

Pentru perioada staţionării legiunii V Macedonica la Potaissa s-a putut observa existenţa unor ştampile mai rar utilizate. Dovadă sunt exemplarele puţine , uneori chiar unicate. În această categorie am putea încadra următoarele modalităţi de prescurtare a numelui legiunii: LEG V MA, LEG MA, LEG V, LE V M, V MA, V A V-V A A, LEGIO V, LG V M, toate datate din perioada 168-271.

Pe ştampilele legiunii V Macedonica , în perioada staţionării ei la Potaissa , sunt rare cazurile când apar şi epitete ale legiunii. Epitetele cele mai des utilizate sunt pia şi pia fidelis şi sunt ataşate întotdeauna celui mai răspândit tip din perioada Potaissa : L V M ( fig. 20, 21). După încetarea războaielor împotriva barbarilor din timpul lui Commodus (180-192 d Hr.) şi a tulburărilor din această perioadă , legiunea, datorită poziţiei sale fidele faţă de împărat, primeşte epitetul pia constans sau pia fidelis⁴⁰. După această dată legiunea apare menţionată cu epitetele în inscripţii⁴¹ şi în ştampile cu numele L V M P F . Dovadă că aceste ştampile pot fi datate în perioada 180-271. După această dată , forma de prescurtare a numelui legiunii menţionată anterior , dispare, epitetele apărând însă destul de des în inscripţii.

Pe ştampilele tegulare de la Potaissa apar două apelative imperiale – Severiana şi Antoniniana ,primite de legiunea V Macedonica în timpul împăratului Septimius Severusşi respectiv a împăratului Caracalla (211-217 d. Hr.).

Tipul cel mai reprezentativ pentru perioada staţionării legiunii V Macedonica în Dacia Porolissensis , la Potaissa , este tipul L V M , L(egio) V M(acedonica) atestat prin foarte multe variante , care se completează de la un an la altul. Ştampile de acest tip au fost descoperite în castru , dar şi în oraş şi împrejurimi. Ştampile de acest tip au fost găsite la Praid⁴² , Porolissum⁴³ , Cristeşti⁴⁴ , Corund⁴⁵.

Prezenţa materialului tegular ştampilat în aşezările situate de-a lungul drumurilor , presupune existenţa unor staţii de drum în care staţionau detaşamente ale legiunii V Macedonica .Asemenea stationes aveau o serie de atribuţii , nu numai de a proteja negustorii şi comerţul , ci asigurau serviciul de poştă al Imperiului , respectiv al provinciei .

După părăsirea Daciei de către legiunea V Macedonica şi până la reformele lui Diocleţian şi Constantin cel Mare (perioada Oescus II ) tipului de ştampilă L V M i se mai adaugă şi numărul cohortei căreia îi aparţine ştampila :L V M CORS III / L( egionis )V M (acedonicae) CO (ho) RS III ; L V M C IIII / L( egionis )V M (acedonicae) C(ohors) IIII ⁴⁵ sau L V M P P C III /L (egionis) V M (acedonicae) P(rae) P(ositus) C(ohortis) III⁴⁶ (fig.27, 1, 2, 3).

La sfârşitul secolului al III-lea – începutul secolului al IV-lea , când are loc fracţionarea legiunilor în praefecturi şi crearea noilor tipuri de trupe auxiliare , ştampilelor li se adaugă şi numele locului de cantonare a unităţii respective: L V M OESCICO⁴⁷ , L V M VAR(inia)⁴⁸ (fig.28, 1, 2). În prima jumătate a secolului al IV-lea , pe ştampile apere numai numele locului de staţionare a unităţii: VARINIA sau VARINIA(na), UTO, OESCVS ⁴⁹ .

Studierea materialului tegular ştampilat produs de legiunea de la Potaissa ne oferă informaţii preţioase despre locul de staţionare a legiunii , despre teritoriul economic şi militar al unităţii , despre activitatea constructivă a legiunii. Sperăm că noile cercetări ne vor oferii mult mai multe informaţii legate de staţionarea legiunii V Macedonica în Dacia şi a prezenţei detaşamentelor ei în spaţiul care intra în jurisdicţia şi autoritatea sa.

                                                   NOTE

1. P. Aurelian, în Revista Muzeelor, 11, 1974, 1, p. 37-38
2. D. Benea, Acta Musei Porolissensis, 1977, p.174
3. Ibidem; M. Grec, O istorie a Daciei Porolissensis, p.124
4. E. Doruţiu-Boilă, SCIV, XXIII,1,1972, p.49
5. Gr. Florescu, Capidava. Monografie arheologică, vol. I, p.19-20
6. CIL, III, 7512
7. E. Doruţiu-Boilă, op. cit.,p. 58
8. N. Gostar, Unităţile militare din castellum roman de la Barboşi, în Danubius, 1, 1967, p.108
9.  I. D. Golovko, R. D. Bondari, A. D. Zaghinailo, în Kratkie Sobşcenia, Odessa, 1963,p.98,fig. 3, nr. 8,9,10
10. P. Nicorescu, O inscripţie a împăratului Traian găsită la Cetatea Albă, în ARMSI, ser III, tom. XXVI, mem. 16(1944)
11. M.Grec, op. cit., p.129
12. Idem, p.130
13. Idem, p.131
14. Idem, p.132
15. Ibidem
16. Ibidem
17. Ibidem
18. IDR III / 4, 212, 220, 299
19. M.Grec, op. cit., p.133
20. M. Bărbulescu, Potaissa-studiu monografic, p.96-97
21. D, Benea, op. cit., p.176-177
22. D. Tudor,  Contribuţii privitoare la armata Daciei Ripensis, în SCIV, XI. 2, 1960, p.337
23. D. Benea, op. cit., p.177
24. M. Grec, op. cit., p.135
25. Ibidem
26. Ibidem
27. Ibidem
28. Ibidem
29. Ibidem
30. M. Bărbulescu, Din istoria militară a Daciei romane. Legiunea V Macedonica şi castrul de la Potaissa, Cluj-Napoca, 1987, p.28
31. M. Grec, op. cit., p.137
32. Idem, p.136
33. Ibidem
34. Idem, p.137
35. Ibidem
36. V. Moga, Din istoria militară a Daciei romane. Legiunea XIII Gemina, Cluj-Napoca , p. 166
37. M. Grec, op. cit., p.131
38. Ibidem
39. A. Cătinaş, Ceramique romaine dans les collections de Turda, Acta  Musei Napocensis, 32, I, 1995, p. 463-471
40. M. Grec, op. cit., p.139
41. Idem, p. 140
42. RE, XII, 2, c. 1580 (Ritterling)apud. M. Bărbulescu, Din istoria militară a Daciei romane. Legiunea V Macedonica şi castrul de la Potaissa, Cluj-Napoca, 1987, p.26
43. M. Petrica, Salinele din nord-estul Daciei romane, în Napoca 1880 de ani de la începuturile vieţii urbane, Cluj-Napoca, 1999, p. 206
44. IDR, III / 4, 150
45. IDR, III / 4, 304
46. D. Tudor, în SCIV, XI,2, 1960, p.337
47. M. Grec, op. cit., p. 141
48. D. Tudor, op. cit., p. 337-338
49. Ibidem

La ICE Dunărea lucrau 115 ofiţeri, 10 subofiţeri şi 12 civili iar la SICE 41 de ofiţeri, 2 subofiţeri şi 2 civili. Aceştia controlau comerţul exterior al României, activitatea lor fiind atent ascunsă în ţară cât şi în străinătate.

Sfârşitul anilor `80 găseşte Securitatea -DSS şi DIE (UM 0544)- transformată într-un uriaş mecanism de producere de bani, prin orice mijloace, cu scopul achitării integrale a datoriei externe a RSR, de 21 miliarde de dolari.

Afacerile României socialiste erau desfăşurate printr-o firma “off-shore” Crescent, înfiinţată în noiembrie 1980 la Pireu, în Grecia. Aceasta a servit drept paravan pentru colectarea unor comisioane de către Securitate. Iniţial Crescent era coordonată de Fouad Sanbar dar datorită relaţiilor strânse pe care le avea cu Organizaţia de Eliberare a Palestinei şi Yasser Arafat, Ceauşescu hotăreşte schimbarea lui cu un englez mutându-şi sediul în Cipru.

La 1 martie 1982 s-a deschis o filială a Crescent la Bucureşti, acesta fiind condusă de Dan Voiculescu (acesta avea o serioasă expertiză managerială – Tehnoforexexport şi ICE Vitrocim, ambele întreprinderi de comerţ exterior româneşti). Crescent a scos din Romania cantităţi gigantice din aceste materii prime, obţinand profituri calculate la cel puţin 1,5 miliarde de dolari. Cifra de afaceri a societăţii era de 200 miliarde de dolari.

În anii ’84 – ’89, surse avizate arata că cel care dirija la varf afacerile Crescent era un anume John Edgington. Tot la Viena se afla şi fratele lui Nicolae Ceauşescu, Marin, şeful Reprezentantei Economice a Romaniei în Austria (prin care se derulau afaceri uriaşe), care a fost găsit spânzurat, în 28 decembrie 1989, la trei zile dupa împuşcarea dictatorilor, in pivniţa casei. Versiunea oficială, în lipsa de alte probe, a fost sinuciderea…

Un control realizat în perioada 17 iulie-10 august 2000 de către procurorul Ovidiu Buduşan a concluzionat mai multe aspecte ale afacerilor fostei Securităţi ridicând semne de întrebare privind încasarea comisioanelor de către Crescent. S-a constatat că firma nu şi-a respectat angajamentele de a livra în totalitate „comisioanele confidenţiale” datorate firmei Securităţii ICE Dunărea.

Vă oferim un exemplu: Dosarul operaţiunii AVS Alumina. O notă informativă a unui ofiţer de Securitate despre întâlnirea dintre Alexandru Voinic (ofiţer ICE Dunărea) şi un reprezentant Crescent relevă că din afacerea cu aluminiu din 1987, nu toţi banii (100.000 dolari) proveniţi din comision au ajuns în conturile ICE Dunărea. Se pare că Securitatea a încasat atunci doar 27 690 USD din întreaga sumă, restul de 72 310 pierzându-se în buzunarele Crescent.

Depistarea averilor acumulate de firma Crescent, din afacerile purtate cu firmele Securitatii (ICE Dunarea, ICE Metalimportexport, ICE Vitrocim, Danubiana etc) sunt estimate neoficial la circa 1,5 miliarde de dolari.

Dintre colaboratorii domnului Voiculescu din acea perioadă îi amintim pe: Vasile Voloseniuc, fost preşedinte BRCE; Gheorghe Crainicean, fost vicepreşedinte BRCE, azi acţionar şi administrator la firmele lui Dan Voiculescu; Mihai Lazar, fost funcţionar la ICE Dunărea, azi acţionar şi administrator al firmelor lui Voiculescu; Rodica Vlaicu, fostă funcţionara la BRCE, care administra direct contul CRESCENT; Nas Leon, fostul şef al Gospodariei CC al PCR, cel care inventaria fondurile secrete ale Securitatii şi îi raporta regulat lui Ceausescu cuantumul sumelor;Dan Pascariu, fost vicepreşedinte pentru operaţiuni internationale la BRCE; col Gheorghe Badita, fost şef la ICE Dunărea; col Constantin Gavril, fost şef la ICE Dunărea; gen Aristotel Stamatoiu, fost şef la ICE Dunărea; Ion Presura, fost director adjunct la ICE Dunărea; Nicolae Patrubani, fost contabil şef la ICE Dunărea; lt. col. Anghelache Constantin – fost şef la Clubul Rapid.

Asociaţii Crescent deveneau deci automat prietenii Securitătii. S-a ajuns ca, pe lângă volumul imens de afaceri derulat cu firma cipriotă, aceasta să fie evident favorizată prin stabilirea unor preţuri preferenţiale de către ICE Dunărea, atât în relaţiile sale directe de export, cât si cu firmele terţe de comert exterior aflate sub acelaşi control securistic.

          Neoclasicismul se dezvoltă în a doua jumătate a secolului al XVIII-lea. El atinge apogeul în timpul Revoluţiei şi al Imperiului şi ia sfârşit o dată cu apariţia Romantismului, în jurul anului 1830. Această mişcare se manifestă simultan în diferite ţări: în Italia, în Anglia, ca şi în Franţa, de unde se răspândeşte în restul Europei, prin cuceririle napoleoniene. Treptat, Noeclasicismul va da un impuls lumii artistice şi va impune oamenilor Revoluţiei şi începutului de secol XIX un nou climat cultural, de răsunet universal.

          Stilul neoclasic se caracterizează în principal printr-o întoarcere la formele greco-romane. Pentru artişti nu este vorba de a recurge la imitarea servilă a Antichităţii sau la experienţa Renaţterii italiene, ci de a dezvolta noi principii destul de repede transformate în reguli rigide: claritate a expunerii, simplitate a structurii prin intermediul ordinii, a simetriei, a proporţiilor.

          Arhitectura întruchipează de minune aceste noi idealuri. Ea se sprijină pe ordinele clasice restudiate cu ocazia descoperirilor arheologice recente. Sugestiile nu rămân fixate într-o singură formulă. Ele oscilează între măreţia sobră a arhitecturii romane ţi graţia şi eleganţa artei greceşti. Coloana înlocuieşte pilastrul în ritmul uniform şi repetitiv al colonadelor, susţinând faţade adesea imense, ca la biserica San Francesco de Bianchi, la Napoli, Bursa din Paris, realizată de Brongniart, sau la Altes Museum din Berlin, de Schinkel. Arhitecţii elimină decoraţia zidurilor şi cultivă sistematic o viziune austeră.

          În Franţa şi în Anglia, Neoclasicismul găseşte teren cu osebire bine pregătit. Arhitectul francez Jacques Germain Soufflot (1713-1780), mai mult decât Jacques Ange Gabriel (1698-1782), se dovedeşte duşmanul barocului şi apostolul reîntoarcerii la Antichitate. În 1757, el îşi începe marea lucrare, reconstrucţia la Paris a Bisericii Sainte-Genevieve, transformată la Revoluţie în actualul Panteon. Pe un plan în cruce greacă, ni se înfăţişează sinteza între pantheonul roman şi San Pietro din Roma.[1]

          În această perioadă se ridică numeroase monumente publice: Victor Louis (1731-1810) construieşte Teatrul Mare (Grand Theatre) din Bordeaux, iar Marie-Joseph Peyre cel Bătrân este autorul teatrului Odeon din Paris. Printre proiectele grandioase ale Imperiului se numără Arcul de triumf din Carrousel (1806) şi Arcul de triumf din Place de l’Etoile, început de Jean Chalgrin şi terminat treizeci de ani mai târziu. Pierre-Alexandre Vignon construieşte monumentul Marii Armate, actuala biserică La Madelaine, copie fidelă a unui templu roman.[2]

          În Anglia se păstrează încă gustul pentru Palladianism, instituit în secolul al XVII-lea de Inigo Jones. Arhitectul Richard Boyle (1694-1753) aduce în Anglia desenele lui Palladio. Robert Adam (1728-1792), după ce călătoreşte la Roma, devine împreună cu cei trei fraţi ai săi, consilierul în privinţa decoraţiilor pentru toate casele din Anglia. El introduce în ţară stilul pompeian. Din Anglia, Neoclasicismul trece în America, sub numele de Stil Colonial.

          În Germania, Berlinul se îmbogăţeşte cu lucrări neoclasice ca Poarta Brandemburg de Carl Gotthard Langhans (1788-1789), inspirată din compoziţia Propileelor din Atena, Carl Friedrich Schinkel construieşte “Noul corp de gardă, (1816-1818) plecând de la templul doric. La Munchen, Leo von Klenze schimbă înfăţişarea orasului cu Gliptoteca (1816-1830), cu Vechea Pinacotecă (1826-1836) şi cu Propileele (după 1848). În apropiere de Regensburg, construieşte Walhalla între anii 1830-1842, copie a unui templu antic. În ţările nordice, succesul Neoclasicismului este imens, în special la Helsinki, dar şi la Sankt Petersburg, cu Muzeul Ermitaj.

          Romantismul. În artă, Romantismul, respingând exemplul Antichităţii greco-romane, se afirmă ca o reacţie împotriva tiraniei Neoclasicismului. Romantismul marchează o ruptură completă cu ideile trecutului. El proclamă superioritatea individului şi a personalităţii sale. Raţiunii reci îi raspunde puterea sensibilităţii, a pasiunii şi a imaginaţiei.

          Curentul romantic apare treptat în decursul secolului al XVIII-lea, după Revoluţia franceză, se exprimă prin cultul pentru eroi, “evadări” şi stare de visare, exotism, întoarcere spre istoria proprie. El se impune începând din 1824 şi după o perioadă de afirmare febrilă, Romantismul îşi pierde din suflu şi spre 1850 se estompează.

          Artiştilor le place să-şi aleagă subiectele din textele poemului “Cântecul lui Roland” în Franţa şi din “Cântecul Nibelungilor” în Germania. Această referire la Evul Mediu suscită dorinţa de a face să reînvie şi de a restaura monumentele acelei epoci. La Koln reîncep lucrările pentru terminarea catedralei, considerată focarul germanismului.[3]

          Orice formă arhitecturală devine citat şi reflectă un discurs cultural. Arhitectura romantică vrea să viseze la trecut, ceea ce motivează restaurările costisitoare de monumente. În Franţa, Viollet-le-Duc reconstruieşte Castelul Pierrefonds, în Germania, Karl Friedrich Schinkel termină Catedrala din Koln. Arhitectul imită lucrările construite în alte locuri, în alte timpuri. Această arhitectură ia numele de “Istoricism”: Parlamentul din Londra, monument neogotic de Sir Charles Barry, Burgheater din Viena, monument neorenascentist de G. Semper, biserica Sacre-Coeur din Paris, monument neobizantin de Paul Abadie etc. Uneori, arhitectul dă frâu liber imaginaţiei, precum John Nash în Pavilionul regal neoindian din Brighton, sau combină stiluri variate dând naştere “eclectismului”, ca, de exemplu, la Opera din Paris de Charles Garnier sau la Rijksmuseum din Amsterdam de P. Cuijpers.

          Arta 1900. Pe toată durata secolului al XIX-lea, arhitecţii cer restabilirea unei legături cu trecutul creând pastişe care îmbină diferite stiluri de altădată (neobizantin, neogotic, neoromanic, neobaroc, etc.). La mijlocul secolului dorinţa de a reîntrerupe această tradiţie şi de a se exprima într-un limbaj nou dă un nou imbold artelor plastice. Inovaţia în arhitectură aparţine acum inginerilor care concep construcţii îndrăzneţe, folosind structuri din fier.

          În Europa, arhitectura în fier se extinde în cea de-a doua jumătate a secolului al XIX-lea. Acest stil “ingineresc” triumfă odată cu turnul lui Gustave Eiffel, la Expoziţia universală din 1889.

          De altfel, reînoirea arhitecturii se manifestă în paralel cu revigorarea artelor aplicate. În cadrul lor ia naştere principala mişcare artistică de la sfârşitul secolului al XIX-lea: arta nouă (Art Nouveau) sau “modern style”. Acest stil, de o omogenitate relativă, îşi defineşte trăsăturile în anii 1890 şi răspândirea lui durează până spre 1905, cu câteva prelungiri până la izbucnirea Primului Război Mondial – 1914.

          În opoziţie cu arhitectura bazată pe folosirea pietrei, apar sugestii noi, caracterizate prin utilizarea fierului.

          Din 1851, J. Paxton construieşte “Crystal Palace”, pentru a adăposti Expoziţia universală de la Londra, apoi între 1853-1858 la Paris, V. Baltard realizează noile hale.

          Această inovaţie ce uneşte frumosul cu utilul, arta şi industria, a fost reluată de inginerii care propun soluţii tehnice, permiţând transformarea limbajului arhitectural cu mai multă îndrăzneală. M. Barcon construieşte în 1864 o gară metalică: Gara Saint Pancras, la Londra. Dutert si Contamin realizează “Galeria maşinilor” pentru Expoziţia universală de la Paris din 1889, cu o travee având o singură deschidere de 115 m x 420 m. Gustave Eiffel (1832-1923), specializat mai întâi în construcţia de poduri (podurile din Porto şi Bordeaux, viaductul din Garabit), se preocupă apoi de problemele legate de rezistenţa la vânt şi înalţă, în 1889, celebrul Turn Eiffel.

          La originea stilului Art Nouveau recunoaştem preocupările unor artişti englezi ca William Morris, Voysex, apoi Mackintosh. Sub influenţa acestui “modern style” de peste Canalul Manecii, iniţiativele se multiplică în restul Europei. Un spirit comun se răspândeşte sub apelative diferite: “Art Nouveau în Franta şi Belgia, “Style Liberty” în Italia, “Jugendstil” în Germania, “Sezession” în Austria, “Modernista” la Barcelona.[4]

          În Belgia, Henry van de Velde abandonează pictura pentru a se consacra artei decorative şi arhitecturii. În jurul lui se grupează arhitecţi precum Paul Hankar şi Victor Horta (1861-1947).

          În Spania, reînoirea artistică apare la Barcelona, unde se înalţă clădirile fantastice ale lui Antonio Gaudi.

          Acest arhitect crează Catedrala Sagrada Familia, în care exaltarea lirică, combinată cu verva imaginativă produce o derută totală. Temperamentul său hiperbaroc explodează în construcţia caselor Guell, Battlo si Mila.

          Artiştii se lasă prinşi în vârtejul creaţiei ornamentale, prin compoziţiile asimetrice sau prin ritmurile grafice ale liniei “coup de fouet”. Tendinţei exasperante de utilizare a liniei curbe, care reprezintă adesea imaginea florii şi a femeii, îi răspund protestele arhitecţilor de peste Rin, în Germania Behrens sau Loos şi în Austria Otto Wagner, Josef Hoffman sau Olbrich, arhitectul clădirii Sezession din Viena. Sub influenţa scoţianului Mackintosh, ei propun o decoraţie bazată pe simplitatea riguroasă a formelor pătrate, făcând să coincidă decorativul cu funcţionalul, apoi orientându-se către renunţarea la elementele decorative, premise ale stilului secolului XX.

          Acest “stupid secol al XX-lea” – cum fusese denumit de unii conservatori   – era departe de a fi stupid sau neputincios. Fusese un secol al exploziilor, al revoluţiilor sociale, politice, tehnice, ştiinţifice, al tradiţiilor dărâmate, reluate şi păstrate doar în elementele lor esenţiale, al reevaluării tuturor ideilor de la religie la monarhie, de la filosofie la poezie, de la ştiintă la artă.[5]

În literatura de specialitate , pe măsura îmbogăţirii cunoştinţelor despre organizarea limesului roman , s-au impus două accepţiuni ale termenului de teritoriu al legiunii:

1. territoriu sau prata legionis, în sensul posesiunii funciare, al teritoriului economic , de unde legiunea se aproviziona şi unde funcţionau diverse instalaţii “anexe” ale legiunii, teritoriu limitat la o zonă apropiată castrului².
2. noţiunea mai cuprinzătoare numită în literatura germană de specialitate “Militarland”, reprezintă zona în care legiunea şi unităţile sale auxiliare îndeplineau o funcţie strategică de pază a graniţei şi asigurarea căilor de comunicaţie³.

Teritoriul economic trebuia să cuprindă în primul rând terenurile care produceau produsele necesare legiunii. În urma calculelor întreprinse, o legiune consuma aproximativ 1500-2000 tone de cereale anual⁴. Pentru producerea a 1500 tone cereale era necesară o suprafaţă de 1500-1800 ha, iar pentru 2000 tone terenul arabil era de vreo 2000-2400 ha , ceea ce însemna o suprafaţă de maximum 24 kmp⁵. Probabil că cele peste 2000 ha de teren arabilnu formau o unitate compactă, ci rezultau din însumarea mai multor loturi, aflate la distanţe diferita faţă de castre. Terenurilor cultivate cu cereale li se adăugau şi cele cultivate cu legume şi probabil, cele destinate viticulturii.

Totodată , din teritoriul economic făceau parte păşunile şi fâneţurile legiunii, a căror suprafaţă  a fost apreeciată la cel puţin 1000ha, ţinând seama de miile de animale necesare alimentaţiei , de cai şi animale de tracţiune ( circa 5000 de capete)⁶.

Prezenţa în armată a unor pecuarii – păstori ca immunes – grad ce nu aparţinea unui militar activ, dovedeşte existenţa unui serviciu auxiliar al armatei , ce includea şi diferite categorii de meşteşugari, fierari, măcelari etc.⁷.

Mărimea teritoriului economic este greu de apreciat teoretic , iar delimitarea sa pe teren , pe baza răspândirii materialului tegular ştampilat se poate face doar aproximativ.

După cum am amintit mai sus teritoriul militar sau “Militarland” era zona de supraveghere a legiunii. Crearea unui teritoriu militar se făcea prin confiscări de teren în defavoarea aşezărilor rulare băştinaşe în preajma cărora fiinţau castrele respective. Administraţia romană era deosebit de atentă în realizarea acestei operaţiuni , pentru a împiedica apariţia unor nemulţumiri în rândul populaţiei autohtone (de obicei erau confiscate zone de deal , chiar terenuri mlăştrinoase ce nu afectau terenurile agricole⁸). Delimitarea unui astfel de teritoriu militar poate fi cu greu apreciată pe teren.

Cercetările arheologice au dus la stabilirea teritoriului mai multor legiuni: ale celor din Pannonia, de la Vindobona⁹, Carnuntum¹⁰, Brigetio¹¹, Aquincum¹², ale legiunilor care au staţionat în castrul de la Vindonissa¹³, al legiunii IV Macedonica în Hispania (aici teritoriul a fost determinat cu precizie prin bornele denumite cippi, ce marcau punctele termini ale teritoriului, întreaga suprafaţă era de 600 kmp)¹⁴, II Augusta de la Isca¹⁵, VII Claudia şi IIII Flavia în Moesia Superior¹⁶, XIII Gemina la Apulum¹⁷, V Macedonica la Troesmis¹⁸.

Delimitarea teritoriului unei legiuni poate fi stabilită prin cartarea ştampilelor legiunii aflate pe teritoriul provinciei , la care se adaugă inscripţiile cu caracter militar , armele şi alte piese de factură militară descoperite în diferite aşezări.

Întinderea teritoriului legiunii de la Potaissa este mai greu de stabilit , pentru că nu există nici un cippi terminali, cum există în alte provincii, nici informaţii epigrafice referitoare la lustrum, precum nici atestări epigrafice ale unor detaşamente din legiune în castrele auxiliare din jur. În această situaţie , doar răspândirea materialului tegular cu ştampila legiunii ar putea furniza vreo lămurite.

Prin cartarea materialelor tegulare (cărămizi, ţigle, olane) produse în cărămidăriile legiunii V Macedonica, constatăm că unele apar în apropiere de Potaissa la Mihai Viteazul¹⁹ şi Moldoveneşti^,20 spre vest de drumul roman spre Napoca²¹- la Sănduleşti²², Miceşti²³, Vâlcele²⁴ şi Rediu²⁵, sau în zona de câmpie la Aruncuta²⁶ şi Soporu de Câmpie²⁷ (fig. 2). Descoperirile de la Moldoveneşti²⁸, Vâlcele²⁹ şi Soporu de Câmpie³⁰ conturează un perimetru de aproximativ 20X30km ,adică 600kmp.Presupunem că acest areal ar reprezenta teritoriul economic al legiunii de la Potaissa. Suprafaţa sa este egală cu zona care a servit drept prata legiunii IV Macedonica în Asturia, stabilită pe baza bornelor şi a răspândirii ştampilelor legiunii³¹. Materialul tegular al legiunilor care au staţionat la Vindonissa este cuinoscut pe o suprafaţă mult mai mare, de aproximativ 30 X 45 km³².

În preajma castrului se aşezau întotdeauna elementele civile ce însoţeau peste tot unitatea militară. Despre exustenţa canabae-lor legiunii de la Potaissa nu avem nici o ştire directă, ele nu sunt documentate epigrafic.

După anul 106, aşezarea de la Potaissa suferă profunde modificări, devenind o aşezare daco-romană. Aşezată lângă Arieş, pe drumul principal care străbătea provincia Dacia de la Dierna la Porolissum, înconjurată de terenuri fertile , cariere de piatră şi poduri, Potaissa a constituit o atracţie pentru coloniştii romani. Miliarium-ul descoperit la Aiton³³ , datat în 108 menţionează tronsonul de drum Potaissa – Napoca construit de unitatea auxiliară cohors I Flavia Ulpia Hispanorum miliaria civium Romanorum equitata. Inscripţia nu indică situaţia administrativ-juridică a aşezării în aceşti primi ani de stăpânire romană; este evident că era un vicus.

Resursele din preajma Potaissei puteau constitui o atracţie pentru colonişti, care, încă din primii ani de stăpânire romană, au venit aici, ca pretutindeni în Dacia, ex toto orbe Romano ³⁴  .Descoperirea a două altare votive închinate lui Hercules, respectiv zeiţei Terra Mater³⁵, dedicate de către comunitatea cetăţenilor romani (cives Romani), prin intermediul conducătorilor din momentul respectiv al acestei comunităţi.

În Dacia romană cives Romani mai erau cunoscuţi epigrafic doar la Apulum³⁶ şi Micia ³⁷. La Apulum ei locuiesc în canabaele legiunii XIII Gemina, iar la Micia comunitatea cetăţenilor romani era organizată împreună cu veteranii, deci şi aici locuiau în canabae.

Aşezarea elementelor civile la Potaissa a întărit simţitor comunitatea de cives Romani existentă deja. Cauza neatestării epigrafice a canabae-lor legiunii V Macedonica ar putea fi explicată prin asimilarea completă a noilor veniţi de către comunitatea de cives Romani.

În teritoriul economic intrau ,probabil,şi suprafeţele necesare aprovizionării civililor ,care lucrau pentru armată.Dovadă ar fi prezenţa cărămizii cu ştampila legiunii V Macedonica la Soporu de câmpie.Stabilită în territorium-ul legiunii (distanţa până la Potaissa ,urmând spre sud valea Bolduţului şi apoi cursul Arieşului este de 30km) populaţia dacică adusă (din cuprinsul provinciei) ³⁸ putea fi uşor supraveghiată şi obligată să presteze servicii în folosul armatei .

Din teritiriul economic făceau parte pădurile şi sursele de apă care alimentau castrul şi oraşul. Cercetările arheologice au demonstrat că din zona Copăcenilor, probabil de la izvoarele situate lângă şoseaua Turda – Săvădisla³⁹ în zona Copăceni – Sănduleşti⁴⁰ pornea un apeduct pentru castru şi altul pentru oraş.  Primul avea tuburile de ceramică, lungi de 43 cm, cu diametrul de 16,5 cm. Conducta permitea un debit maxim de vreo 20 litri pe secundă. Acest apeduct a fost construit sigur de militari.

În folosinţă şi în teritoriul legiunii se găseau probabil şi unele exploatări a carierelor de piatră din zona Cheia – Sănduleşti , utilizate pentru construcţia castrului şi a altor lucrări publice (drumuri, poduri, clădiri etc.)⁴¹

Deşi legiunea a fost probabil cel mai mare producător de material tegular din Dacia Porolissensis , după anul 168, încă nu s-a descoperit locul cărămidăriei legiunii. Uneori cărămidăriile erau plasate departe de castru, de exemplu cele ale legiunii  XX Victrix de la Chester se găseau la 19 km distanţă de castru⁴² .

În teritoriul legiunii se găseau şi diferite alte ateliere , fierării, măcelării, brutării. Câmpul de exerciţii a cărui suprafaţă necesară pentru o legiune era de vreo 4 ha , era situat la distanţe variabile de castru⁴³.

Legiunea V Macedonica a fost adusă la Potaissa când sistemul defensiv al Daciei Porolissensis – parte integrantă a sistemului defensiv al Daciei- era deja închegat, cu numeroase castre , castele şi turnuri pe graniţele de nord-vest, nord şi nord-est ale provinciei, cu câteva castre de interior , cu drumuri militare. Legiunea nu va mai ocupa poziţii pe limes, aşa cum a avut când se afla cantonată la Troesmis, ci, stabilită în interiorul provinciei , va consolida nucleul central al apărării nordului Daciei, care până atunci fusese constituit numai de legiunea XIII Gemina la Apulum. Pe de altă parte , plasarea în interiorul provinciei înlesnea participarea legiunii la un sistem unitar de apărare al Daciilor.

Din poziţiile pe care le deţineau în sistemul defensiv, cele două legiuni se puteau deplasa sau puteau trimite detaşa mente spre hotare , oriunde era necesar. Probabil că rezultatele experienţei anterioare, cu o legiune în centrul provinciei, să fi determinat continuarea acestui sistem şi să fi impus alegerea Potaissei, ca sediu al nou sositei legiuni.

Constituindu-se un castru de legiune la Potaissa, s-a marcat centrul unui imaginar arc de cerc pe care erau plasate deja fortificaţiile de la Bologa⁴⁴, Buciumi⁴⁵, Românaşi⁴⁶, Romita⁴⁷, Porolissum⁴⁸, Tihău⁴⁹, Căşei⁵⁰, Ilişua⁵¹, Orheiul Bistriţei⁵², Brâncoveneşti⁵³, Călugăreni⁵⁴, Sărăţeni⁵⁵ şi Inlăceni⁵⁶.(fig. 1)

Răspândirea materialului tegular în unele localităţi situate de-a lungul drumului principal ce străbătea provincia de la Apulum-Napoca-Aiud⁵⁷ - Unirea⁵⁸, Potaissa, Copăceni⁵⁹, Ceanu Mic⁶⁰, Aiton ⁶¹ şi Napoca⁶², în localităţile de pe drumul secundar care se desprinde ăn zona localităţii Salinae de-a lungul Mureşului: Războieni-Cetate⁶³, Lunca Mureşului ⁶⁴, Gligoreşti⁶⁵ , Bogata⁶⁶ şi ceva mai departe Cristeşti ⁶⁷, conturează teritoriul militar al legiunii de la Potaissa (fig. 2) mult mai mare decât cel economic.

Totodată surprinde şi una din atribuţiile legiunii în teritoriul său militar şi anume supravegherea arterelor de comunicaţie prin posturi de pază. În partea sudică a acestei zone apar şi ştampile ale legiunii XIII Gemina , la Aiud şi Războieni Cetate⁶⁸. Probabil aici era sectorul de interferenţă între teritoriile celor două legiuni. Ştampile ale legiunii V Macedonica nu au fost descoperite mai la sud de Războieni-Aiud. Nici cele ale legiunii XIII Gemina nu apar mai la nord de aceste localităţi. Astfel se observă o delimitare clară a porţiunilor de drum ce reveneau supravegherii fiecărei legiuni⁶⁹.

Faţă de Potaissa , cele mai apropiate casre auxiliare sunt la Gilău, Gherla, Războieni şi Cristeşti (fig. 1). În toate existau unităţi de cavalerie, care cooperau militar cu legiunea. Din păcate numai la Cristeşti şi Războieni  s-au semnalat ştampile ale legiunii V Macedonica. Acest lucru ar putea reflecta o activitate de construcţie şi prezenţa unor detaşamente din legiune , una din modalităţile de realizare a “legăturii teritoriale şi tactice “ dintre legiune şi auxilii⁷⁰ .

Prezenţa şi staţionarea detaşamentelor legiunii V Macedonica ăn castrele auxiliare din apropiere nu este clară încă. Spre deosebire de activitatea constructivă desfăşurată- mai ales pe limesul Dunării de Jos – în timpul cantonării legiunii la Troesmis, după venirea la Potaissa dovezile privind participarea unor detaşamente la lucrări de reconstrucţie de castre sunt puţine şi controversate.Este adevărat că, după Marcus Aurelius, epoca ridicării de castre sau a reconstituirii în piatră a castrelor auxiliare trecuse,iar la venirea legiunii majoritatea castrelor auxiliare erau deja construite.Cu toate acestea, nu este exclus că legiunea V Macedonica să fi participat la unele lucrări de reparaţii din castrele din jur. Deşi, după 168 nu există indicii certe că detaşamentele de la Potaissa ar fi luat locul detaşamentelor legiunii XIII Gemina în numeroasele puncte ale Daciei nordice , unde acestea participaseră la lucrări de fortificaţie. Probabil că nu s-a realizat o “împărţire” a teritoriului Daciei din punct de vedere militar, între cele două legiuni. O dovadă ar fi prezenţa în fruntea unităţilor auxiliare de la Cigmău-Germisara⁷¹ şi Orăştioara de Sus⁷² cu titlul de praepositi , a unor centurioni din legiunea V Macedonica , deşi după criteriul geografic, ei ar fi trebuit să provină din legiunea de la Apulum.

La Căşei , mai multe inscripţii din secolul al III-lea atestă o serie de beneficiarii consularis. C. Daicoviciu a atras atenţia că în timpul lui Severus Alexander ei sunt şefii unor pichete de pază , ai unei statio situate în barbaricum , iar sub Gordian III, în urma anexării teritoriului respectiv , ei conduc administraţia din acea regio⁷³.

Aceşti beneficiarii consularis se aflau în serviciul legatului consular al Daciilor, care îi trimitea din Apulum , după disponibilităţi. Ei puteau provenii din ambele legiuni dacice – în 230 e atestat un bf. cos. din legiunea V Macedonica⁷⁴, iar în 239 e cunoscut altul, din legiunea XIII Gemina⁷⁵ , iar în 243 apar menţionaţi doi subofiţeri cu acest grad din legiunea V Macedonica⁷⁶. Corpul militar pe care aceştia îl conduceau era extras, probabil, din garnizoana permanentă de la Căşei ( coh. I Britannica mil.). Deci deşi mai aproape de Potaissa decât de Apulum, zona Căşei nu intra în administrarea şi competenţa militară a legatului legiunii V Macedonica , ci se afla sub directa îndrumare a guvernatorului Daciei.

Probabil că legiunea de la Potaissa avea în atribuţiile sale apărarea şi supravegherea exploatărilor de sare. Prezenţa sa este semnalată la Praid (jud. Harghita) de câteva cărămizi cu inscripţia “L V M” găsite în împrejurimi⁷⁷.

Descoperirea unei ştampile, fără desen, ce conţine literele M U S la Porolissum a fost interpretată de N. Branga ca fiind vorba de “tria nomina” ale unui producător civil ⁷⁸. Piesa a fost reinterpretată de M. Grec⁷⁹, care susţine că litera S este în realitate L, în scrierea cursivă, iar litera U este cifra V(quinta). Atunci ştampila se poate citi LVM/L(egio)V M(acedonica). Acest lucru ne permite să presupunem prezenţa unui detaşament al legiunii la Porolissum, ce era un centru militar important şi cheia sistemului defensiv al Daciei de nord-vest.

Prezenşa unei vexilaţii  a legiunii de la Potaissa, poate fi presupusă şi în localitatea Păuca (jud. Sibiu) unde a fost descoperită o ştampilă care a fost citită M A M A (fig. 30)⁸⁰. M. Grec interpretează semnele de pe această ştampilă ca fiind o repetare a cifrei V (quinta)⁸¹ . Astfel de ştampile au mai fost găsite în depozitul  Muzeului de istorie din Turda. Dacă acceptăm această interpretare , atunci e posibil ca la Păuca , în secolul al III-lea, să fi staţionat o vexilaţie a legiunii V Macedonica. Mai ales că ştampilele unităţii de la Potaissa sunt clar atestate, tot în această perioadă la Cristeşti (jud. Mureş)⁸² sau la Corund (jud. Harghita)⁸³ .

În concluzie, delimitarea teritoriului legiunii V Macedonica, în perioada staţionării în castrul de la Potaissa, este greu de trasat pe tern. Doar cartarea materialului tegular produs de această unitate poate oferi date interesante .

Teritroriul economic al legiunii de la Potaissa se întindea pe o suprafaţă de aproximativ 20 X 30 km. Din acest areal făceau parte terenurile agricole, păşunile, fâneţurile, pădurile, carierele de piatră.

Teritoriul militar al unei legiuni era mult mai întins decât cel economic. Delimitarea sa poate fi stabilită prin cartarea materialului tegular ştampilat al legiunii.

Prezenţa materialului tegular în aşezările situate de-a lungul drumului imperial ce străbătea provincia Apulum-Napoca: Aiud, Unirea, Potaisa, Copăcei, Ceanu Mic, Aiton, Napoca; şi a celui secundar care se deesprinde în zona localităţii Salinae de-a lungul Mureşului – Războieni Cetate, Lunca Mureşului, Gligoreşti, Bogata şi Cristeşti surprinde una din atribuţiile legiunii şi anume, paza şi grija căilor de comunicaţie.

Atestarea epigrafică a unor militari din legiunea V Macedonica la Cigmău-Germisara şi Orăştioara de Sus demonstrează că teritoriul Daciei nu a fost împărţit între cele două legiuni. Încă o dovadă a nonpartajării teritoriului este existenţa unor beneficiarii consularis din ambele legiuni în fruntea pichetului de pază de la Căşei.

Staţionarea unor detaşamente din legiunea V Macedonica ăn castrele trupelor auxiliare nu este clară încă. Descoperirea ştampilelor legiunii în castrele Războieni Cetate, Cristeşti, Porolissum, atestă existenţa vexilaţiilor legiunii V Macedonica în aceste puncte.

                                                      NOTE

1. 1.        M. Bărbulescu , Din istoria militară a Daciei romane. Legiunea V Macedonica şi castrul de la Potaissa.; D. Benea, Din istoria militară a Moesiei Superior şi a Daciei romane. Legiunea a VII-a Claudia şi legiunea a IIII-a Flavia; V. Moga, Din istoria militară a Daciei romane. Legiunea XIII Gemina
2. M. Bărbulescu , Din istoria militară a Daciei romane. Legiunea V Macedonica şi castrul de la Potaissa., p.48
3. Ibidem
4. H. von Petrikovits, Die innenbauten romischer Legionislander wahrend der Prinzipatszeit. Dusseldorf-Opladen, 1975, p.239
5. A. Mocsy, Das Problem des Militarischen Teritorien in Donauraum, în Acta Antiqua Academiae Sientiarum Hungariae, XX,1972, 1-2,p.133-168
6. H. von Petrikovits,Actes du VII-e Congres International d’ epigraphie grecque et latine, Bucureşti-Paris, 1979, p.238
7. Ibidem
8. Ibidem
9. E. Nowotny, în Der romische Limes in Osterreich, XVIII, 1937, col.129 – 152
10. A. Mocsy, în Acta Archaeologica Academiae Sientiarum Hungariae,III, 1953, p. 179-200
11. A. Mocsy, Das Problem des Militarischen Teritorien in Donauraum, în Acta Antiqua Academiae Sientiarum Hungariae, XX,1972, 1-2,p.133-168
12. M. Kandler, Limes, 11, p. 145-154, apud M. Bărbulescu , Din istoria militară a Daciei romane. Legiunea V Macedonica şi castrul de la Potaissa. p. 48
13. Victorine von Gonzenbach, BJb,163,1963, p.76-150, apud M. Bărbulescu , Din istoria militară a Daciei romane. Legiunea V Macedonica şi castrul de la Potaissa.
14. A. Garcia y Bellido, Hommages a Leon Herrmann ,col. Latomus, XLIV, p.374-382
15. G. C. Boon, Apulum, XI, 1973, p. 153-156
16. D. Benea, Din istoria militară a Moesiei Superior şi a Daciei romane. Legiunea a VII-a Claudia şi legiunea a IIII-a Flavia,p. 35-42,161-165
17. V.Moga, op. cit. P.75-77
18. E. Doruţiu Boilă, în SCIV, XXIII,1,1972, p.45-62
19. CIL, III, 8066g
20. CIL, III, 1630f,g
21. I. Mitrofan în Acta MN , XVII, 1980, p.91
22. CIL, III, 8066h, i
23. C. Daicoviciu, în A I S C, 1, 2, 1928-1932, p. 59 apud M. Bărbulescu , Din istoria militară a Daciei romane. Legiunea V Macedonica şi castrul de la Potaissa. p. 50
24. I. Mitrofan în Acta MN , XVII,1980, p.91
25. M. Bărbulescu , Din istoria militară a Daciei romane. Legiunea V Macedonica şi castrul de la Potaissa. p.50
26. Ibidem
27. D. Protase, Un cimitir dacic din epoca romană la Soporu de Câmpie, Bucureşti, 1976, p. 45
28. I. Mitrofan în Acta MN , XVII,1980, p.91
29. Ibidem
30. D.Protase, op. cit. p. 77
31. A. Garcia y Bellido, Hommages a Leon Herrmann ,col. Latomus, XLIV, p.374-382
32. Regula Frei-Stolba, A N R W , II, 5,1,1976, p.369
33. CIL, III,1627
34. Eutropius, VIII, 6,2
35. M. Bărbulescu , Din istoria militară a Daciei romane. Legiunea V Macedonica şi castrul de la Potaissa. p.63
36. CIL, III, 1158
37. IDR, III/3, 80-83 şi 84
38. D. Protase, op. cit. p. 86
39. M. Bărbulescu, Potaissa- studiu monografic, Turda, 1994, p.70-71
40. Ibidem
41. V. Wollmann, Minele , salinele şi carierele de piatră din Dacia romană, Cluj-Napoca, 1983, p.187-188
42. G. C. Boon, Apulum, XI, 1973, p. 153-156
43. H. von Petrikovits, Die innenbauten romischer Legionislander wahrend der Prinzipatszeit. Dusseldorf-Opladen, 1975, p.239
44. N. Gudea, Acta MN, VIII,1971,p. 508-529
45. M. Macrea, Acta MN, VI, 1969, p. 150; I.I. Russu, în SCIV, X, 1959, p. 120
46. Al. A. Matei, E. Lako, Acta Mp, III, 1979, p.134-135
47. Ibidem
48. N. Gudea, Acta M P , VII, 1983
49. D. Protase, Castrul roman de la Tihău în Ef. Nap.,IV, 1994
50. D. Isac, S. Cociş, Fibule de la Gilău şi Căşei, în Ef. Nap., V, 1995
51. M. Macrea , SCIV , VIII, 1957, p.239
52. M. Macrea, D. Protase, Şt. Dănila, în SCIV, 1961, XVIII, 1,p.118-120
53. I. Russu, SCIVA, 28, 1977,1; D. Protase, A. Zdrinyi, în Ef. Nap. 1992, II, p.96-101
54. N. Gudea, A N R W , II, 6, 1977, p.873
55. Ibidem
56. N. Gudea, Acta M P, III, 1979, p.166-167
57. M. Bărbulescu , Din istoria militară a Daciei romane. Legiunea V Macedonica şi castrul de la Potaissa. p.49
58. CIL, III, 1630h
59. CIL, III, 8066k
60. M. Bărbulescu , Din istoria militară a Daciei romane. Legiunea V Macedonica şi castrul de la Potaissa. p.50
61. I. Winkler, M. Blăjan, T. Cerghi, Potaissa II, 1980, p.68, fig.6 / 1
62. I. Mitrofan, Acta M N , XIII, 1976, p.201
63. Repertoriul arheologic al R.S.R.,s.v. Războieni, apud M. Bărbulescu , Din istoria militară a Daciei romane. Legiunea V Macedonica şi castrul de la Potaissa. p.50
64. Idem,p.52
65. M. Bărbulescu , Din istoria militară a Daciei romane. Legiunea V Macedonica şi castrul de la Potaissa. p.85
66. CIL, III, 8066
67. N. Gudea, A. Zrinyi, Epigraphica-Travaux, p.227
68. V. Moga, op. cit. p.65-66
69. M. Bărbulescu , Din istoria militară a Daciei romane. Legiunea V Macedonica şi castrul de la Potaissa. p.52
70. E. Doruţiu Boilă, în SCIV, XXIII,1,1972, p.45-62
71. IDR, III / 3, 237
72. IDR, III / 3, 262
73. C. Daicoviciu, Acta M N III, 1966, p.164
74. I.I. Russu în Activitatea muzeelor, II, 1956, p.120-131
75. CIL, III, 827
76. I. Russu, op. cit. ,p. 123
77. M. Petrica, Salinele din nord-estul Daciei romane, în Napoca 1880 de ani de la începuturile vieţii urbane, Cluj-Napoca, 1999
78. N. Branga, Urbanismul Daciei romane, p. 152. El deţine informaţii de la I.I. Russu
79. M. Grec, O istorie a Daciei Porolissensis. Istoria militară a provinciei în material tegular, Arad, 2000, p.143
80. IDR III / 4 ,37
81. M. Grec, op. cit., p.143
82. IDR III / 4 ,150
83. IDR III / 4, 304

Ţărănimea este forţa socială capabilă să susţină un evoluţionism istoric, să asimileze treptat şi cu măsură echilibrată noile cadre de viaţă social-politică, asupra cărora să-şi pună amprenta propriile sale soluţii.

În România doctrina ţărănistă s-a putut dezvolta în dependenţă de ponderea masivă a ţărănimii în structura generală a populaţiei, în condiţiile în care asimilarea structurilor capitaliste de producţie şi a sistemului politic corespunzător întâmpină o puternică rezistenţă în a doua jumătate a secolului trecut un întreg climat spiritual se construia în legătură cu nevoia promovării specificului naţional al poporului nostru, cu dezvoltarea unor „forme” instituţionalizate şi normative legate de „fondul” problemelor reale ale societăţii româneşti, care nu îngăduia salturi, revoluţii.[2]

Influenţa capitalismului asupra agriculturii şi clasei ţărăneşti s-a manifestat în diferite feluri. Mai întâi, a dispărut, sub puternica concurenţă a fabricatelor, industria casnică şi acest fapt a însemnat o sărăcire a ţărănimii, atâta timp cât agricultura ţărănească nu s-a intensificat, atâta timp cât ţăranul, muncitor al ogorului său propriu, n-a fost împins de forţe externe să concentreze munca sa în gospodăria agricolă şi să producă mai mult. Aceasta                   s-a întâmplat însă curând, prin faptul că dezvoltarea orăşenească a creat o piaţă largă pentru produsele gospodăreşti, îmboldind la muncă intensivă şi despăgubind ţărănimea de pierderea cauzată prin lipsa de lucru silită la care o condamnase industria capitalistă, prin distrugerea industriei casnice.[3]

În acest context se dezvoltă în România o serie de curente de gândire (junimism, poporanism) cu un puternic conţinut conservator, animate de o viziune evoluţionist-istorică, de o critică la adresa formelor de civilizaţie modernă, de un apel la tradiţiile şi felul de a fi a poporului român, de o dorinţă de a rezolva ceea ce în epocă se numea „chestia ţărănească”. Problema reală pe care Mihai Eminescu o semnalează în „Timpul” cu o vigoare rar întâlnită.

În înţelegerea stării ţărăneşti pot fi invocate numeroase explicaţii. Mai întâi este vorba de o dezvoltare de loc organică a economiei româneşti a timpului, creându-se disfuncţionalităţi între industrie, agricultură, comerţ şi finanţe. Apoi trebuie avut în vedere faptul că sistemul de producţie în agricultură nu stimula modernizarea ei, nici marii latifundiari nici ţăranii nefiind interesaţi în dezvoltarea unor tehnologii noi.[4]

Elementele doctrinei ţărăniste au stat la baza activităţii Partidului Naţional Ţărănesc, participant la guvernarea ţării din perioada interbelică. Deşi a avut câteva aripi (de stânga, reprezentată de V. Madgearu, D. Dobrescu, P. Andrei; de centru, avându-i ca personalităţi pe A. Călinescu, M. Costăchescu, M. Ralea şi de dreapta în frunte cu I. Maniu, I. Mihalache şi A. Vaida-Voievod, aceşti trei fruntaşi politici ilustrând direcţii programatice distincte), P.N.Ţ. a acţionat relativ unitar în guvernare deşi cu multe inconsecvenţe.

Alături de P.N.Ţ., în numele ţărănimii şi al problemelor ei acţionau şi alte forţe politice (Partidul Ţărănesc Radical, Partidul agrar) unele fiind dizidente. La alegerile din 20 decembrie 1937, P.N.Ţ. a obţinut 20,40% din voturi, fiind al doilea mare partid politic al ţării. Dizolvat în perioada comunistă el s-a reînfiinţat după 1989 ca partid democrat-creştin.[5]

Biografie
Născut la 14 mai 1854 lângă Focşani, într-o familie de origine franceză, Anghel Saligny a urmat liceul Şcoala tehnică superioară de la Berlin în prima jumătate a anilor ’70. Specializat în construcţii hidrotehnice şi feroviare, revine în 1876 în ţară. Este încadrat ca inginer clasa III la Ministerul Lucrărilor Publice, unde devine subdirector al Serviciului de poduri şi şosele în 1881. Ca o recunoaştere a meritelor sale profesionale, în 1884 este numit profesor la Şcoala naţională de Poduri şi Şosele. Cariera sa, care nu s-a oprit aici, a fost însă lăsată în umbră de cele două mari realizări tehnice ale sale: podul de la Cernavodă şi portul Constanţa. Nu întâmplător, apropiaţii săi au reţinut câteva cuvinte mereu repetate de marele inginer cu forţa unui dicton: “Eu vreau să construiesc!”.

Podul de la Cernavodă
Saligny este autorul a numeroase realizări româneşti în domeniul construcţiilor şi a tehnicii. Printre acestea se numără şi podul de cale ferată “Regele Carol I”, care traversa Dunărea pe segmentul Feteşti – Cernavodă. Scopul acestei construcţii era de a lega capitala ţării de oraşul Constanţa aflat în plină dezvoltare. Prima cursă directă Bucureşti-Constanţa a avut loc chiar în seara zilei în care podul a fost supus unui test ce a constat în trecerea unui tren de 16 vagoane. În acea zi de septembrie 1895 trenul de călători inaugural a fost întâmpinat de o mulţime entuziastă în oraşul de pe litoral, unde sărbătoarea a durat mai multe zile. A doua zi garnitura, cu locomotive vechi care ieşeau acum din uz, a făcut în drumul de întoarcere în bune condiţii, fiind primită cu urale în capitală.

Portul Constanţa
În 1856, autorităţile otomane au concesionat unei companii engleze, pentru 99 de ani, construirea unui port la Constanţa. După preluarea controlului asupra Dobrogei, guvernul român a fost nevoit să răscumpere de la această companie portul existent. Operaţiunea s-a realizat în noiembrie 1882, pentru 16 milioane franci aur. Autorităţile de la Bucureşti intenţionau dezvoltarea vechiului Kiustenge, care, în 1875, apărea călătorului englez Henry Berkley ca o mică adunătură de colibe de lut, cu minaretul unei moschei tronând în mijloc.
Piatra de temelii a noului port a fost pusă la 16 septembrie 1896, de către antrepriza franceză Hallier. Firma a dat faliment în 1899, dar a cerut despăgubiri statului român în valoare de 18 milioane de lei aur, pe motiv că administraţia românească a fost cea care a împiedicat firma franceză să ducă lucrările la bun sfârşit. Statul român a oferit 3 milioane, iar procesul început la 1 martie 1900 cu arbitri străini s-a încheiat cu o sentinţă ec stabilea achitarea a 6,2 milioane de lei.
Apoi, managementul lucrărilor a fost preluat de ingineri români. Coordonatorul acestora, Anghel Saligny, aprecia faptul că ei erau absolvenţi ai şcolii româneşti de poduri şi şosele. Printre colaboratorii săi s-au numărat şi inginerii Gh. Duca şi I. B. Cantacuzino, Înainte de reluarea lucrărilor, Saligny a efectuat o călătorie de studii timp de două luni, pentru a se documenta minuţios în privinţa modului în care fuseseră construite marile porturi moderne ale lumii. Dinu Moroianu şi I. M. Ştefan, specialişti în istoria tehnicii, precizau în 1976 că el a vizitat porturile ruseşti de la Marea Neagră şi a corespondat cu reputaţi constructori europeni. În aceste demersuri a fost interesat de calculul şi tehnologia betonului armat, precum şi de lucrările de docuri şi antrepozite din străinătate. Toate acestea însă pentru a servi ca bază de plecare în aplicarea unor soluţii proprii.
În proiectul iniţial era inclus şi un chei mic pe care inginerul român nu l-a luat în consideraţie, deoarece avea perspectiva dezvoltării industriei petroliere în România. Ca urmare, a construit un bazin special pentru export, precum şi numeroase rezervoare cu instalaţii de pompare pentru primirea, depozitarea şi predarea petrolului şi derivatelor sale.
În fazele engleză şi franceză ale dezvoltării portului fuseseră construite magazii, dar de mică anvergură. Deoarece porturile Brăila şi Galaţi puteau fi blocate de gheţuri iarna, el a ridicat în 1906 trei magazii cu două mari silozuri pentru cerealele exportate. Acestea au fost construite după modelul îmbunătăţit al celor pe care realizase între 1884-1889 în cele două porturi dunărene. Silozurile aveau o înălţime de 35 m şi o capacitate de 70000 t şi în realizarea lor fusese utilizat betonul armat, soluţie experimentată la SNPS.
Saligny a folosit în cazul Constanţei turnarea plăcilor prefabricate în cofraje metalice, pentru a obşine un beton neted şi fără tencuială necesară evitării scurgerii cerealelor. Cu această ocazie s-au executat pentru prima dată în Romănia piloţi şi radiere de beton armat, folosindu-se ciment şi armături importate. În Istoricul dezvoltării tecnice din România, apărut în 1931, se sublinia cu mândrie: “România a fost astfel prima ţară unde s-a întrebuinţat betonul armat la construcţii de silozuri”. Tot ca elemente de noutate, Moroianu şi Ştefan indic㪠variaţia plăcilor prefabricate pe înălţime, consruirea de plăci articulate cu secţiune eliptică, fixarea punctelor de articulaţie etc.
În timp ce a coordona lucrările la Constanţa, a fost numit la 1 aprilie 1901 şi director al Direcţiei generaşle a porturilor şi comunicaţiilor pe apă. În această calitate, înfiinţează importanta linie maritimă comercială Constanţa-Rotterdam.
Activitatea intensă nu-i permite să menţină contactul cu comunitatea ştiinţifică europeană. Chiar şi profesorul său german, Franzius, îi reproşa cu afecţiune că “marele Saligny” nu mai are timp să-i răspundă. Mentorul său îi solicitase, de fapt, fotografii după proiectele şi construcţiile de la Constanţa pentru a le include în noua ediţie a manualului de circulaţie internaţională “Îndreptar al ştiinţelor inginereşti”.

Lucrările principale pentru dezvoltarea portului s-au încheiat în 1909, dar îmbunătăţirea şi extinderea lor a devenit o grijă permanentă pentru generaţiile de ingineri care i-au urmat lui Anghel Saligny. Totuşi, capacitatea de proiectant sa nu a putut fi depăşită prea repede de epigonii săi. Academicianul Remus Răduleţ constata că, până la cel de-al doilea război mondial, cu metodele moderne de calcul, nu s-au putut realiza economii mai mari de 6% în construirea silozurilor de beton din zonele agricole.

Marele inginer în memoria Constanţei
În onoarea marelui inginer în 1957 a fost realizată o statuie de bronz de către renumitul sculptor Oscar Han. Opera de artă a fost ridicată în 1965 în faţa intrării nr. 1 a portului.

SURSE:
***, Istoricul dezvoltării tecnice în România, vol I, Bucureşti, 1931, p. 129.
Crişan, Ion, Anghel Saligny, Editura Tineretului, Colecţia oameni de seamă, Bucureşti, 1959. (BJC)
Moroianu, Dinu, Ştefan, I. M., Maeştrii ingeniozităţii româneşti, Editura didactică şi pedagogică, Bucureşti, 1976, p. 160-161.
Rădulescu Adrian, Lascu Stoica, Haşotti Puiu, Ghid de oraş. Constanţa, Editura Sport Turism, 1985
Rădulescu Adrian, Constantin Scorpan, Athena Herbst Rădoi, Gheorghe Dumitraşcu, Constanţa. Ghid turistic al judeţului, Sport Turism, Bucureşti 1980.
Răduleţ, Remus, Istoria cunoştinţelor şi a ştiinţelor tehnice pe pământul României, Editura Academiei Române, Bucureşti, 2000, p. 144-145. (BJC)
Ştefan, I. M., Podul de la Cernavodă şi constructorul lui, “Magazin istoric”, 1/1976, p. 61.

Primele vizite
Prezenţa lui George Enescu la Constanţa nu a fost ocazionatã numai de intensa sa activitate profesionalã. Astfel, la 13/26 septembrie 1906 el îi scria de la Sinaia mamei sale, anunţând-o cã va examina a doua zi în oraşul-port, dar fãrã a detalia. Este, probabil, prima sa deplasare în vechiul Tomis.
Pe de altã parte, publicistul şi omul de culturã Romeo Profit semnala în 1970 o primã vizitã în anul 1914, subliniind cã evenimentul a fost înregistrat în presa localã. Tot Profit trimite la o lucrare memorialisticã din 1939, în care era semnalatã la 1 decembrie 1915 primirea maestrului la garã de cãtre 500 de cetãţeni mobilizaţi de impresarul Komet.

Muzicianul Enescu la Constanta
Maestrul a concertat la Constanţa în timpul unor turnee pe care le-a susţinut în ţarã în perioada anterioarã celui de-al doilea rãzboi mondial. O cronologie a acestor turnee a fost realizatã în 1990 de biograful sãu Alex Cosmovici.
Astfel, oraşul lui Ovidiu l-a putut vedea pe Enescu concertând la 4/17 martie 1915 şi la 8/21 ianuarie 1916 în beneficiul orgii Ateneului, iar la 25 aprilie 1919 şi la 29-30 mai 1921 în scopuri de binefacere.
Apoi, în perioada interbelicã a susţinut concerte profesionale în oraşul de pe litoral în decembrie 1923, la 24-25 ianuarie 1927, la 20-21 noiembrie 1928, la 13-14 decembrie 1930, la 28 octombrie 1936, la 9 noiembrie 1937.
Scriitoarea constãnţeanã Aurelia Lãpuşan considerã însã cã primul concert al maestrului la Constanţa a avut loc la 8 februarie 1916. La sala “Elpis” (Teatrul de Pãpuşi), Enescu a fost acompaniat la pian de cãtre Theodor Fuchs. Printre cele şase piese interpretate s-au numãrat “Arie” de Bach şi “Sonata în re major” de Haendel, muzicianul acceptând sã biseze la sfârşitul concertului.
Acelaşi punct de vedere era împãrtãşit de Romeo Profit. El preciza, pentru context, cã impresarul a cerut autoritãţilor reduceri de taxe, temându-se de o eventualã lipsã a spectatorilor din cauza concentrãrilor, deşi consemnãrile de presã au înregistrat contrariul.
Gazetele locale “Dacia” şi “Farul” au omagiat prestaţia maestrului, ultima clamând onoarea oraşului de a fi audiat o personalitate a muzicii contemporane: “Ne-a fost dat şi nouã ca în uitata de toţi cetate a lui Ovidiu sã primim pe marele nostru Enescu…”. “Dacia” sublinia cã muzicianul a fost condus cu alai, în urale, la hotel, conform unui obicei al timpului. Evenimentul nu a scãpat nici jurnaliştilor în devenire, cum erau cei de la publicaţia “Şoimii Dobrogei”, editatã de Liceul “Mircea cel Bãtrân”.
În “Farul” anului 1921, publicistul N. Sever Cãrpenişan reitera respectul la superlativ al urbei tomitane faţã de cel a cãrui stea muzicalã se apropia de zenit: “Maestrul George Enescu este în afara criticei – ori dela care ar veni ea – dar ne facem o datorie de admiraţie şi de respect faţã de tot ce are România mai bun şi mai superior în arta muzicalã, faţã de acela care nu-şi gãseşte rival în Europa”.
În ceea ce priveşte ultimul popas muzical al lui Enescu în oraşul port, Aurelia Lãpuşan apreciazã cã ar fi avut loc în 1923. Atunci s-au vândut toate biletele la spectacol, dar au fost prezente numai 20 de persoane. Aceastã situaţie neplãcutã s-ar fi explicat prin prezenţa simultanã a “Teatrului Cãrãbuş”, în cadrul cãruia juca şi marele actor Tãnase. În consecinţã, maestrul s-ar fi decis sã mai concerteze în Constanţa.
Un foarte expresiv omagiu pentru epoca în care trãia şi activa Enescu i-a fost adus în decembrie 1930 de B. Caraiman, publicist la “Dacia”: “Enescu este una dintre cele mai mari glorii ale muzicii contemporane şi aduce neamului nostru mai multã cinste decât toţi politicienii noştri la un loc”.

Plecarea din ţarã
Plecarea definitivã a lui Enescu din România a avut loc într-un context problematic. În opinia biografilior sãi, din cauza izbucnirii rãzboiului mondial în 1939, nu şi-a mai putut îndeplini angajamentul de a concerta în SUA, deşi probabil, luase şi un aconto, conform uzanţelor. Dupã încetarea rãzboiului a considerat cã era momentul pentru a se deplasa în America. Pe de altã parte, “Cuget liber”, oficiosul local al PCR, susţinea cã fusese invitat de cel mai valoros elev al sãu, Yehudi Menuhin.
Înainte de a pleca, însã, a fost vizitat pe neaşteptate la Teţcani de premierul Petru Groza (1945-1952), sub pretextul unei întâlniri amicale. De fapt, acesta i-a solicitat sã plece cu delegaţia reprezentanţei române la Washington, condusã de Mihai Ralea. România tocmai reluase relaţiile diplomatice cu SUA şi în opinia guvernului compania lui Enescu ar fi dat bine delegaţiei. Enescu a acceptat politicos invitaţia şi astfel a plecat în Lumea Nouã pe calea maritimã.
Din Bucureşti a plecat la 6 septembrie cu un tren de protocol guvernamental, fiind însoţit de d-na Enescu şi dl. Bedeţianu. Dupã sosire, la Gara Maritimã a avut loc o întâlnire cu o delegaţie localã a ARLUS (Asociaţia Românã pentru Legãturi cu Uniunea Sovieticã) şi cea a Sindicatului Marinarilor Civili. Printre personalitãţile prezente se numãrau inginerul Agricola, I. Stoenescu, directorul filialei Bãncii Naţionale, precum şi consilierul Legaţiei române, Vlad Mãldãrescu. Cu aceastã ocazie a fãcut o declaraţie de presã, în care nu a uitat sã sugereze contextul în care va fi posibilã întoarcerea sa: “Sã fie bunã înţelegere între fii întregului popor, astfel ca atunci când mã voi înapoia, sã gãsesc feţe liniştite şi încredere într-un viitor fericit al ţãrii”.
În ceea ce priveşte iconografia, în colecţia Romeo Drãghici (prieten şi biograf) existã o fotografie realizatã pe vasul “Ardealul” aflat în portul Constanţa. Cei doi au fost surprinşi în timpul unei ultime discuţii. La rândul sãu, prietenul sãu muzician Ilie Kogãlniceanu îşi aminteşte cã în port a fost fãcutã o fotografie a maestrului cu câinele sãu Mutzi, care îl va însoţi în America.
A pãrãsit Constanţa şi ţara la 10 septembrie 1946, îmbarcându-se pe nava “Ardealul”, cu destinaţia New York. Dupã turneele prelungite din SUA, a plecat în Franţa. De la Paris i-a scris lui Groza, explicându-i cã nu poate reveni în ţarã, deoarece era suferind şi urma un tratatament. În cele din urmã va înceta din viaţã, bolnav, în capitala Franţei, în 1955.

Amintirea maestrului în oraşul lui Ovidiu
Personalitatea lui Enescu a fost mereu evocatã în viaţa intelectualã a Constanţei. La scurt timp dupã moartea sa în strãinãtate, activitatea sa a devenit subiecul primei conferinţe dintr-o serie ţinutã la Teatrul de Stat. La 14 decembrie 1958, criticul Andrei Tudor sublinia pentru auditoriul sãu cã Enescu a fost un violonist de excepţie în interpretarea lui Bach. El a precizat cã maestrul a concercat şi în localitãţi dobrogene mici, precum Hârşova şi Babadag.
Capodopera enescianã Oedip nu a fost pusã în scenã la Constanţa decât în 1958, dupã moartea maestrului. Totuşi, dupã 30 de ani, ecourile acestei manifestãri muzicale erau proaspete în memoria maestrului David Ohanesian. Cu aceastã ocazie, el a interpretat rolul lui Oedip la “Teatrul Liric”, mãrturisind cã este un rol apropiat personalitãţii sale muzicale.
Memoria celui important muzician român a fost pãstratã şi în instituţia de referinţã în domeniul memoriei culturale constãnţene, respectiv Muzeul de Istorie Naţionalã şI Arheologie.

SURSE:
Cosma Viorel (ed.), George Enescu, Scrisori, vol. 1, Editura Muzicalã, Bucureşti, 1974
Cosmovici Alex, George Enescu, în lumea muzicii şi în familie, Editura Muzicalã, Bucureşti, 1990.
Ghibu, Veturia, Amintiri despre George Enescu. Corespondenţã muzicalã, Albatros, Bucureşti, 2000, p. 130.
Kogãlniceanu Ilie, Destãinuiri despre George Enescu, Editura Minerva, Bucureşti, 1996.
Lãpuşan, Aurelia, Presa şi teatru în Dobrogea, Mondograf, Constanţa, 2000, p. 93-94.
Manolache Laura (ed.), George Enescu, Interviuri din presa româneascã, vol. I (1898-1936), Editura Muzicalã, Bucureşti, 1988.
Rãdulescu Adrian, Lascu Stoica, Haşotti Puiu, Ghid de oraş. Constanţa, Editura Sport Turism, 1985
“Cuget liber”, 15.09.1946
“Dacia”, 13.12.1930
“Dobrogea Nouã”, 05.09.1970
“Litoral”, 17.09.1988