Sultanul i-a îndepărtat pe amândoi de la domnie şi pentru a-i înlocui şi-a îndreptat privirea către un grup care slujise Imperiul cu loialitate timp de mai bine de un secol – familiile greceşti constantinopolitane.Datorită priceperii lor în ale negoţului,bogăţiei lor şi a cunoaşterii Europei şi a limbilor vorbite pe continent,aceste familii fanariote şi alte familii greceşti sau grecizate,aduseseră servicii nepreţuite Porţii,motiv pentru care dobândiseră o influenţă imensă la cele mai înalte niveluri,mai ales în domeniul afacerilor străine.Aici au ocupat funcţii cheie – precum cele de mari dragomani sau tălmaci – în relaţiile cu marile puteri europene.

Fanarioţii au devenit astfel,în mod logic,candidaţii la scaunul muntean şi moldovean,loialitatea lor ajungând cu atât mai indispensabilă cu cât cele două principate se aflau acum la fruntariile Imperiului şi formau obiectul intereselor Austriei şi Rusiei.Această asociere a pus bazele aşa-numitului regim fanariot,forma specifică de dominaţie otomană în ţările române,în secolul XVII.Acest regim a făcut să sporească dependenţa domnului faţa de sultan,iar modesta libertate pe care şi-o păstra în relaţiile cu străinătatea aproape a dispărut.Până şi formalitatea unei alegeri a dispărut după 1730, ultima ocazie cunoscută în care boierimea a mai avut un cuvânt de spus în alegerea domunului.Acestuia i se permitea să menţină contacte cu străinătatea,dar nu în propriul său beneficiu.Ei slujeau mai curând ca şi agenţi ai suveranului otoman,cu rolul de a strânge informaţii pentru acesta.

Cerinţele fiscale şi economice impuse de Poartă asupra Principatelor în secolul XVIII,erau practic nelimitate.Volumul lor reflecta criza generală care a pus stăpânire pe Imperiu.Tributurilor şi darurilor lise adăugaseră cheltuielile competiţiei pentru scaunul domnesc.Pentru a rămâne în competi ţie şi a câştiga premiul cel marecandidatul victorios intra în datorii imense,pe care nu ezita să le trecă pe seama contribuabililor din noua sa ţară.Cu toate că ar fi fost de presupus că aceste datorii să fie personale,îndată după sosirea în capitală,noul domn ridica dări sau recurgea la diferite alte stratageme pentru aşi plăti datoriile şi a-i descuraja pe viitori pretendenţi,dar şi pentru a pune ceva deoparte pentru pensie.Poarta şi înalţi dregători otomani profitau din plin sde această situaţie.Pentru ca afacerea să fie şi mai rentabilă,aceştia schimbau domnitori cu o frecvenţă ameţitoare,adesea mutându-i dintr-o ţară în alta.

În ciuda procedeelor de selecţie şi a instabilităţii mandatului şi a altor inconveniente,în ultima jumătate de veac fanariot în cele două scaune domneşti de la Bucreşti şi Iaşi,au ajuns câteva personalităţi deosebite.Acestea au vădit structuri complexe,având atât virtuţii cât şi vicii.

• Nicolae Mavrogheni (1786-1790) → fiind un grec de origine modestă,a fost cel mai înzestrat comandant militar dintre toţi domnii fanarioţi,repurtând numeroase succese în războiul ruso-austro-turc din 1788-1790.Înafară de aceasta a ferit masa mare a ţăranilor de biruri arbitrare,atrăgându-şi duşmănia boierilor,dat fiind faptul că-i obligase la poveri fiscale grele cu care aceştia nu erau obişnuiţi.
• Constantin Ipsilanti (1802-1806) → a fost un cârmuitor capabil care a nutrit planuri măreţe pentru unirea Principatelor şi creare unui stat dacic sub moştenitorii săi.
• Ioan Caragea (1812-1818) → a întrunit trăsăturile unui intelect cultivat cu cele ale unei avariţii nemăsurate.Ridica neîncetat biruri noi şi s-a dovedit a fi foarte inventiv în născocirea acestora,cum ar fi birul femeilor rele,cu gândul de a-şi strânge o avere personală.A introdus un nou cod de legi (Legiuirea Caragea) şi a promovat învăţământul.
• Scarlat Calimachi (1812-1819) → om blajin,cultivat,a sprijinit înnoirile în învăţământul superior şi a ininţiat o nouă codificare de legi civile: Codul Calimachi.
• Alexandru Ipsilanti → merită epitetul de despot luminat,încercând să introducă o serie de idei reformatoare,în spiritul vremurilot.Avea educaţie solidă,iar ca mare dregoman şi-a desăvârşit experienţa ca administrator.A încercat să refomeze sistemul judecătoresc (Pravilniceasca Condică),reînsufleţirea învăţământului şi să stabilescă relaţii cu suzeranul otoman pe baze raţionale,legale.

Vânzarea dregătoriilor devenise un obicei.Îndată ce se urca la domnie,noul domn scotea funcţiile înalte la mezat.Cumpărătirii,în special boieri şi membrii ai anturajului,vindeau la rândul lor funcţii la nivelul judeţelor,iar ispravnicii şi vătafii vindeau posturile locale.Această practică a avut un efect dezastruos asupra moralităţii şi eficienţei aparatului administrativ:au apărut noi dregătorii,iar numărul celor vechi a crescut de 2-3 ori,majoritatea ocupanţilor fiind lipsiţi de experienţă şi de aptirudini,ceea ce a dus la o birocraţie mai mult decât excesivă.Cu toate acestea sistemul administrativ avea o tendinţă centralizatoare.

Un personaj indispensabil bunului mers al administraţiei s-a dovedit a fi capuchehaia, reprezentantul domnului la Constantinopol,care făcea legătura cu marii dregători otomani şi cu lumea bancară constantinopolitană.

Din 1731 domnul a fost numit la 3 ani,fiind asimilat cu un demnitar otoman,echivalent unui paşa cu două tuiuri.Acesta avea autoritate absolută,deci era un regim absolutist.Avea drept de a pune orice dare,gestiunea lui era controlată doar formal de către divan,era judecător suprem.În intervalul 1711/1716-1821,în Moldova s-au perindat 36 de domni,iar în Ţara Românească,39 de domni.Pentru stabilizarea domniei în,firmanul din 1802,a reglementat domnia la 7 ani,dar această decizie nu a fost pusă în practică.În 1818 a fost impus un cartel de 4 familii :a lui Sacrlat Calimachi,Mihai Şuţu,Alexandru Şuţu şi Dimitrie Moruzzi.Cu toate acestea cele 4 familii luau în protecţia lor alte 50 de familii.

Ani de-a rândul economia Germaniei a avut la bază faptul că voia o adaptare la noua diviziune internatională a muncii cauzată de revoluţia din Estul Europei şi de creşterea în importanţă a unor noi centre economice în special cele din Asia de SE. Procesul de unificare al Germaniei va adăuga alte probleme – celei de stimulare a efectelor către o dezvoltare economică din următorii ani. Provocările politice nu sunt pentru a sacrifica importante investiţii în viitor, ca acea aparţinând R&D, educaţiei şi protecţiei mediului înconjurător, ci pentru a redefini priorităţile. Pe termen lung rolul Germaniei ca punte pentru relaţia din Est-Vest va duce la prosperitate.

Germania îşi gaseşte locul în noua diviziune internaţinală a muncii prin implementarea unei strategii active pe lângă reduceri semificative ale costurilor. Tratată ca o naţiune în condiţiile unor standarde globale sau mai degrabă ca o regiune cu o economie globală, Germania va rămâne pe un spectru înalt de piaţă. Dar reducerea costurilor nu este suficientă pentru Germania care se află pe o poziţie atât de înaltă şi ar putea fi chiar un fenomen periculos care ar putea provoca o scădere bruscă a preţurilor, ar declanşa chiar procesul inflaţionist, în cadrul caruia nimeni nu ar avea de câştigat. Totuşi, Germania este supusă inovării. Ea este pe cale să devină un spaţiu de apariţie a noilor tehmologii şi de introducere a acestora pe piaţă sau chiar un cadru de prosperitate a inovaţiilor sociale, de exemplu fenomenele noi de organizare a unui proces economic şi social. Inovaţii sociale majore sunt curente pentru a redefini rolul muncii (mai multă flexibilitate, reeducare, participare pe piaţă) şi să găsească surse de consum optime şi brevete de stabilizare şi găsirea unei soluţii economice – sociale privind noile tehnologii. Cu tot respectul pentru acest lucru politica economică din alte ţări ale Uniounii Europene, cum ar fi cea a Danemarcei sau Olandei este mai modernă decât cea a Germaniei.

Până în prezent sistemul politic german s-a dovedit a fi incapabil pentru a reintroduce o reformă instituţională de bază. Acest fapt se datorează atât grupurilor special interesate care fiind bine organizate, îşi apără drepturile lor cât şi de starea de spirit a publicului caracterizat de pesimism, de impresia unui deliciu de neânlăturat în bunăstare, de resemnare şi de acţiuni individuale (fără succese).

Germania a jucat întotdeauna un rol activ în procesul de Integrare Europeană şi a fost sau s-a numărat printre cei care au făcut propuneri la tratatul de la Maastricht. Totuşi, există unele opuneri în ceea ce priveşte integrarea mai departe a acestui stat. Prima opunere este acea care se referă la frica de asa numitul sacrificiu a a stabilităţii mărcii germane. apoi mai există sentimentul de nesiguranţă de a lua decizii, de a face delegaţii privind birocraţia autonomă din Brussel. Spaţiul existent între luarea deciziilor şi controlul democratic devine mai larg iar oamenii nu sunt pregatiţi să accepte acest lucru. In sfârşit, o a treia opunere ar fi aceea legată de aşa numitul principiu de subsidiaritate care contribuie la păstrarea identitaţii regionale.

In timp ce unele raţiuni consideră că integrarea ar fi o bună idee, altele au îndoieli în ceea ce priveşte prelungirea acestui proces (de exemplu “adâncirea” în problemele acesui proces şi “extinderea” acestuia la un nivel global).

Dezvoltarea economică a Germaniei şi stilul de viaţă nu sunt sprijinite. Performanţa economică este înca bazată pe generaţiile viitoare prin consumul mare de materiale nereciclabile şi pe surse de energie, pe emisii de gaze ale capacitaţilor unor maşini ce duc la distrugerea eco-sistemului precum şi pe brevete de folosire a termenilor care distruge spaţiul de trai al unor specii (inumane). Problemele privind protecţia mediului inconjurător adaugă o nouă dimensiune aşa numitului big-traf-off- deturnare de comerţ desfăşurat între eficienţa economică şi justiţie socială (între aceste două existând egalitate). Brevetele de dezvoltare vor trebui să se adreseze noului “triunghi magic” al eficienţei, egalităţii şi sprijinirii economice.

Soluţiile nu constau în apărarea unor structuri şi nici nu vin de la un dogmatism al pieţei libere ci vin atunci când se respectă tradiţiile şi valorile ţării respective. Propunerea asupra unei transformări a sistemului economic german într-o piaţă sau economie de piaţă social-economică a fost dată uitării odată cu intensificarea procesului de unificare al Germanie.

Totuşi această propunere rămâne proiectul cel mai ambiţios din agenda politică a Germaniei (proiect în cadrul căruia această ţară ar putea avea un rol major).

Germania îşi gaseşte locul în noua diviziune internaţinală a muncii prin implementarea unei strategii active pe lângă reduceri semificative ale costurilor. Tratată ca o naţiune în condiţiile unor standarde globale sau mai degrabă ca o regiune cu o economie globală, Germania va rămâne pe un spectru înalt de piaţă. Dar reducerea costurilor nu este suficientă pentru Germania care se află pe o poziţie atât de înaltă şi ar putea fi chiar un fenomen periculos care ar putea provoca o scădere bruscă a preţurilor, ar declanşa chiar procesul inflaţionist, în cadrul caruia nimeni nu ar avea de câştigat. Totuşi, Germania este supusă inovării. Ea este pe cale să devină un spaţiu de apariţie a noilor tehmologii şi de introducere a acestora pe piaţă sau chiar un cadru de prosperitate a inovaţiilor sociale, de exemplu fenomenele noi de organizare a unui proces economic şi social. Inovaţii sociale majore sunt curente pentru a redefini rolul muncii (mai multă flexibilitate, reeducare, participare pe piaţă) şi să găsească surse de consum optime şi brevete de stabilizare şi găsirea unei soluţii economice – sociale privind noile tehnologii. Cu tot respectul pentru acest lucru politica economică din alte ţări ale Uniounii Europene, cum ar fi cea a Danemarcei sau Olandei este mai modernă decât cea a Germaniei.

Până în prezent sistemul politic german s-a dovedit a fi incapabil pentru a reintroduce o reformă instituţională de bază. Acest fapt se datorează atât grupurilor special interesate care fiind bine organizate, îşi apără drepturile lor cât şi de starea de spirit a publicului caracterizat de pesimism, de impresia unui deliciu de neânlăturat în bunăstare, de resemnare şi de acţiuni individuale (fără succese).

Germania a jucat întotdeauna un rol activ în procesul de Integrare Europeană şi a fost sau s-a numărat printre cei care au făcut propuneri la tratatul de la Maastricht. Totuşi, există unele opuneri în ceea ce priveşte integrarea mai departe a acestui stat. Prima opunere este acea care se referă la frica de asa numitul sacrificiu a a stabilităţii mărcii germane. apoi mai există sentimentul de nesiguranţă de a lua decizii, de a face delegaţii privind birocraţia autonomă din Brussel. Spaţiul existent între luarea deciziilor şi controlul democratic devine mai larg iar oamenii nu sunt pregatiţi să accepte acest lucru. In sfârşit, o a treia opunere ar fi aceea legată de aşa numitul principiu de subsidiaritate care contribuie la păstrarea identitaţii regionale.

In timp ce unele raţiuni consideră că integrarea ar fi o bună idee, altele au îndoieli în ceea ce priveşte prelungirea acestui proces (de exemplu “adâncirea” în problemele acesui proces şi “extinderea” acestuia la un nivel global).

Dezvoltarea economică a Germaniei şi stilul de viaţă nu sunt sprijinite. Performanţa economică este înca bazată pe generaţiile viitoare prin consumul mare de materiale nereciclabile şi pe surse de energie, pe emisii de gaze ale capacitaţilor unor maşini ce duc la distrugerea eco-sistemului precum şi pe brevete de folosire a termenilor care distruge spaţiul de trai al unor specii (inumane). Problemele privind protecţia mediului inconjurător adaugă o nouă dimensiune aşa numitului big-traf-off- deturnare de comerţ desfăşurat între eficienţa economică şi justiţie socială (între aceste două existând egalitate). Brevetele de dezvoltare vor trebui să se adreseze noului “triunghi magic” al eficienţei, egalităţii şi sprijinirii economice.

Soluţiile nu constau în apărarea unor structuri şi nici nu vin de la un dogmatism al pieţei libere ci vin atunci când se respectă tradiţiile şi valorile ţării respective. Propunerea asupra unei transformări a sistemului economic german într-o piaţă sau economie de piaţă social-economică a fost dată uitării odată cu intensificarea procesului de unificare al Germanie.

Totuşi această propunere rămâne proiectul cel mai ambiţios din agenda politică a Germaniei (proiect în cadrul căruia această ţară ar putea avea un rol major).

1930 decembrie 24, Bucureşti,

“Renan descrie undeva, în amintirile sale, figura iacobinului clasic, animat de mistica revoluţionară. Într-un orăşel de provincie din Franţa trăia un tip de bătrân taciturn şi ursuz. Vedea puţină lume şi nimeni nu ştia cum îşi petrece viaţa. Existenţa lui maniacă şi severă era înconjurată de mister. În ziua când a fost găsit mort, s-a aflat şi rostul vieţii sale. Pe pieptul său, în mâini crispate, strângea un bucheţel de flori uscate, de care atârna o panglică. Pe panglică se găsea o inscripţie: “în amintirea An II Floreal 18″.

Trecuseră şaptezeci de ani. Europa schimbase atâtea regimuri! Franţa gemea sub călcâiul imperiului al doilea. Democraţia stătea pitită undeva în umbră. Şi totuşi, iacobinul înnăscut a murit cu credinţa tinereţii sale. Democraţia era atunci o religie. O mistică care, pornită din Franţa, a încins ca o formidabilă epidemie morală, cu încetul, întreg universul.

Numai creştinismul, altădată, s-a bucurat de un astfel de destin. Omenirea poate avea rătăciri. Dar dacă, cu îndărătnicie fără seamăn, toată suflarea îmbrăţişează de un veac un curent de idei şi de sentimente, e neîndoios că ea n-o poate face dintr-o simplă eroare şi că, din contră, noua învăţătură e un talisman vital, un principiu de viaţă.

Şi dacă astăzi, mai lucizi decât misticii de la 1789, înţelegem altfel democraţia, principiile ei fundamentale sunt păstrate în integritatea lor. O dogmă e cu atât mai viabilă, cu cât conţinutul ei poate varia, fără să-şi altereze esenţa primă. Fără îndoială, azi nu mai acceptăm în mod absolut noţiunea de libertate ca acum o sută de ani. Libertatea absolută e nedreaptă, neumană, fiindcă atinge solidaritatea şi existenţa. Libertatea clasică înseamnă libertatea pentru cel mai puternic şi bogat de a devora în linişte pe cel slab şi nearmat. Democraţia politică de independenţă absolută, de respect integral al altuia îşi primeşte corectivul său în democraţia socială, însufleţită de ideea de caritate şi filantropie. A respecta libertatea unei societăţi inegalitare, înseamnă a proteja privilegiul, a-1 lăsa să exploateze în pace desăvârşită.

Şi tot aşa cu noţiunea de egalitate. Mai ştiinţifică azi, nu mai plecăm de la premisa absurdă a egalităţii iniţiale a tuturor, aşa cum credea Rousseau. Obiecţiunile reacţionarilor, în această privinţă, sparg uşi deschise. Desigur, oamenii nu sunt egali. Aptitudinile congenitale şi hazardul vieţii îi ierarhizează. Lipsa de capital, incultura viciază însă acest punct de plecare, care ar trebui să fie egal pentru toţi.

Egalizând condiţiile de plecare, democraţia prezintă imense avantaje biologice. Toată lumea e de acord că idealul maxim al culturii şi al eticii e creaţiunea a cât mai multe exemplare de elită, a cât mai multe personalităţi. Dar regimuri sociale care, iară a verifica valoarea unui individ îl opresc a priori de la valorificare, opresc nu numai elanul vieţii, dar chiar selecţia valorilor. De aceea, democraţia trebuie concepută ca un regim stenic, stimulant, care tonifică şi sporeşte creşterea vieţii, în timp ce reacţiunea e un regim de înăbuşire şi de moarte.

Democraţia este o posibilitate, pe când reacţiunea e o interdicţie de selecţie. Adică fără a face un joc de cuvinte, putem spune că democraţia este o aristocratizare a mulţimii.

Dar pentru că am pus problema din punctul de vedere biologic trebuie să atingem şi un alt aspect al democraţiei, care-i adaugă un interes vita. Oricare ar fi obiecţiuniile pe care le aduc teoreticienii reacţionari democraţiei ei nu pot nega un avantaj evident al acesteia.

Regimul democratic e singurul regim politic în care e posibil controlul. E singurul pe care omenirea, în căutarea ei spre mai bine, l-a putut găsi până acum. Parlamentele, oricât ar fi ele de primitive, de neevoluate, au putinţa de a denunţa. In regimurile anterioare antiparlamentare cine va putea exercita controlul? Suveranul? Dar un singur om ponte fi în acelaşi timp medic conştient, bun profesor, excelent militar sau inginer, ca să poată fi competent în toate domeniile? Chiar regimul “bunului despot”, pornit de la cele mai minunate intenţii impasibilitatea controlului e un fapt ineluctabil.

Dar, pe de altă parte, un guvern, un regim necontrolat, fie el chiar perfect la început sfârşeşte corupt. Puterea nestăvilită lunecă uşor în abuz. Dacă egalitatea punctelor de plecareajută selecţia, controlul democrat o menţine şi o conservă.

lata de ce, pornită într-un moment al istoriei, dintr-o ţară în cel mai mic dintre continente mişcarea democratică a surprins în vârtejul ei toate neamurile planetei, iată de ce ea s-a transformat într-o mistică binefăcătoare, în care, cu toate oscilaţiile crizelor trecătoare,omenirea, în imensa ei majoritate, continuă să creadă.  Aşa înţelegem azi democraţia unregim care sporeşte vitalitatea.

Fiindcă, în definitiv, mulţimile nu adopta decât principii de viaţă, credinţe care îi măresc energia, regimuri care o stimulează nu care o deprimă. Instinctul lor orb de conservare se îndreaptă câtre ceea ce favorizează şi ajută creşterea şi prospeţimea pieţei. Democraţia e o valoare biologica.

Astăzi spiritele pot fi confuze un moment. Mâine ele vor reveni neîntârziat la ceea ce le  ajută si trăiască. Sinucideri individuale există, nimeni nu a auzit până acum de unanime sinucideri colective”.

            Problematica pe care acest eseu o va prezenta ţine în special de coordonatele mistico-religioasă şi naţionalistă a Gărzii. Nu vom insista asupra caracterului antisemit, deşi îi recunoaştem din plin importanţa. Limitarea are ca scop principal surprinderea clară a temei urmărite, noţiuni ca „om nou”, „înnoire morală” fiind legate mai mult de latura filozofică a doctrinei legionare, şi a ideilor de dreapta în general.

            Ca evoluţie antebelică, din care Mişcarea Legionară preia unele concepte, naţionalismul propunea evidenţierea patriei ca ceva supraindividual, ce graţie scrierilor unor autori celebrii, scrieri ancorate fie în istorie, fie în realitatea de zi cu zi, se transformă în ceva cu personalitate proprie, care nu doar supune dorinţele individuale dar ba mai mult trasează omului un sens bine definit.[1] Odată cu Constantin Stere nostalgia după un trecut idilic, idee preluată de poporanişti, aduce alt element de noutate, istoria trebuind sa aiba ca scop principal, ridicarea conştiinţei patriotice. Monarhia la rândul ei primeşte valenţe „voievodale”, ea fiind privită ca ceva deasupra clasei politice, pe care are dreptul să o controleze parţial. Primatul acestor idei de sorginte idilic-medievală, aruncă automat o lumină pozitivă asupra lumii rurale, considerată ca model de organizare socială, şi ca matrice a românismului.

            Acestă nostalgie a trecutului, a ruralului, întâlneşte susţinători în persoana a doi profesori universitari de marcă, care vor influenţa ideile generaţie tinere într-o primă fază: A. C. Cuza şi Nicolae Iorga. Pentru ambii este imperativă supunerea individului în faţa idealului naţional, ba mai mult individul trebuie să fie o parte activă în urmărirea oricărui deziderat de acest tip. Cei doi văd în istoria naţională un şir neîntrerupt de lupte înpotriva asupririi străine, deci o opoziţie la vitregiile la care „celălalt” ne-a supus.[2] Acest curent, numit de istorici, naţionalist, curent în care poate fi integrat şi grupul junimist, cu precizarea că acesta nu propune soluţii, doar observă aspecte negative, va fi preluat în ideile sale centrale de mişcarea legionară.

            Patru elemente sunt considerate de doctrinarii săi, fundamentale în definirea Legiunii: Patria, Monarhia, Biserica, Proprietatea Privată. Toate vor marca intreaga perioadă în care aceasta îşi va duce existenţa[3]

            După război, tulburările din 1918-1921, plasează în opoziţie mişcările de stânga cu acestă dreaptă naţionalistă. Ca opoziţie la „bolşevismul ateu”, tinerii de dreapta adoptă simboluri creştine ce ţin de mistica religioasă.[4] Crucea ca element definitoriu al extremei drepte, îşi are originea în această perioadă, ba mai mult analizat ca structură psihică, Corneliu Zelea-Codreanu consideră că acei tineri opuşi „bolşevismului”, primesc ajutor de la Dumnezeu, el însuşi fiind „apărat” de Ştefan Cel Mare şi de Arhanghelul Mihail.[5]

            Care este aşadar legătura Dumnezeu – extremă dreaptă? O mare parte din autorii publicaţi la noi postdecembrist, consideră că greşeala fundamentală a istoriografiei comuniste o reprezintă raportarea, din punct de vedere doctrinar a mişcării legionare la mişcările de tip fascist sau naţional socialist din vest. Diferenţa esenţială o reprezintă caracterul mistico-religios al celei dintâi şi cel preponderent ateu al celorlalte. Pentru Corneliu Zelea-Codreanu şi cei asemeni lui poporul român suferă această soartă din cauza lipsei de credinţă. Doar cine îl regăseşte pe Dumnezeu  poate spera la mântuire aici şi pe lumea cealaltă.[6] Cu toate acestea există diferenţe marcante între Biserică ca instituţie şi chiar ca mesaj şi extrema dreaptă, cea din urmă reproşând neimplicarea şi formalismul celei dintâi, iar, în altă ordine, mesajul revanşand şi militant al legionarilor contravine noţiunii de iertare a aproapelui specific biblică.[7] Ideile creştine merg însă odată cu trecerea timpului mai departe. Legionarul este oprimat pentru acţiunile sale, deci un martir religios. Ideile după care se ghidează aceştia sunt ideile Bisericii de moralitate, sufletul celui mort în numele legiunii este automat în mâinile lui Dumnezeu. Chiar si Căpitanul se supune unei Imitatio Cristi, patimile sale fiind comparabile cu patimile lui Hristos, scopul acestora din urmă fiind însă izbăvirea neamului.[8] Discursul căpitanului când este închis la Jilava, denotă din nou acea înclinaţie spre superstiţie, spre practicarea ferventă a religiei ortodoxe, el redând sentimentul de extaz pe care îl are la citirea epistolelor lui Pavel către Timotei, sau la o rostire a rugăciunii Tatăl Nostru.[9]

            În viziunea legionară, moartea, cultul morţilor mai bine zis, ajută la obţinerea Graţiei Divine. Legionarii omagiaţi postum sunt consideraţi eroi ai ţării, cultul lui Moţa fiind exemplul cel mai elocvent.[10] De cealaltă parte cei ce doresc să intre în mişcare sunt supuşi unui ceremonial asemănător unui botez. Are calitatea de a izbăvii sufletul, noul legionar trebuind să enumere păcatele săvârşite înainte de iniţiere, şi să afirme adeziunea nemijlocită la ordinele căpitanului. Primeşte în schimb un săculeţ cu pământ dintr-o zonă istorică şi este obligat să ţină un caiet unde să noteze contribuţiile sale la fondul legionar.

            O altă problemă intens dezbătută de legionari, la nivel doctrinar o constituie ideea de naţiune. Raportarea noi – ceilalţi este nelipsită din orice discurs naţionalist al acestora, iredentismul fiind o constantă care arată la un nivel de psihologie a maselor, pe de o parte mobilul claselor de mijloc ce se temeau de o revoltă sociala, pe de alta aruncarea răspunderii pentru greşelile proprii pe umerii celuilalt, duşmanul extern şi, dacă e vorba de evrei, cel intern.[11] Naţionalismul are ca idei principale, idealizarea trecutului, condamnarea celuilalt ca duşman, opoziţia faţă de elementele ce, în opinia lor, afectează naţiunii: democraţia şi politicianismul. Acestora legionarii le opun dorinţa de a lua în propria mână dreptatea, şi pentru această folosesc mitul haiducului. Acesta legitimează justiţia făcută cu propriile mâini, scrieri ca „Haiducul” lui Bucur Dumbravă având tocmai acest scop. În lumea rurală mesaje de acest tip, răzbunarea ca act de justiţie, fiind foarte gustate şi chiar mai mult, apreciate pozitiv. Un alt element specific naţionalismului, acea amintită deja idealizare a trecutului, transformă societatea de tip feudal românesc, într-una de tip patriarhal, în care boierii devin păstrători ai valorilor tradiţionale, valori „pervertite de acapararea de către arendaşii evrei” a lumii rurale.[12]

            Cât priveşte raportarea noi ceilalţi, pe care legionarii o folosesc, se încearcă o distincţie clară între ei, promotori ai ideii de om nou, şi ceilalţi, supuşi unor reguli perimate ale democraţiei şi ale niminiciei de zi cu zi. „Ne legăm cei ce simţim la fel”,[13] zicea Căpitanul, explicând astfel lipsa unei doctrine şi în acelaşi timp caracterul mistic al grupării.

            Opoziţia faţă de politicianism şi democraţie este o altă temă fundamentală a scrierilor legionare. Pentru că nu se consideră parte a clasei politice, legionarismul se opune fundamental acesteia.[14] În ceea ce priveşte democraţia, ea este privită ca ceva la care timpurile moderne au găsit o alternativă, în fascism şi nazism: „hainele democraţiei, bune, rele, pot fi schimbate cu altele, … ca alte naţiuni europene”.[15] Aşadar „democraţia pune în imposibilitate pe omul politic de a a-şi face datoria faţă de neam”.[16]

            Cine aderă la acest set de valori, legionar sau nu? O întreagă listă de intelectuali se raportează la cel puţin unele din dezideratele mişcării. În timp ce unii acceptă unele idei pentru a le critica pe altele, alţii le dezbat dar cu un ton aprobator, iar o categorie înregimentată deja se doreşte elementul doctrinar al legiunii. Ceea ce au în comun reprezintă necesitatea ca acest crez să se transforme în faptă odată cu accederea la putere. S-ar implemeta astfel un nou stil de viaţă, „stilul propriu al sensului românesc”.

            Mircea Vulcănescu recunoaşte existenţa unei matrici stilistice a poporului român, a unui tipar ce defineşte românismul. Mircea Eliade colaborator la reviste legionare este pătruns de mistica religioasă, de apariţia omului nou, în timp ce Nichifor Crainic susţine latura ortodoxă a legiunii. Constantin Noica, subscrie şi el la idei de acest tip dar se opune vehement, violenţei şi anarhismului ca mijloace de implementare a acestora. Odată cu Nae Ionescu, trăirismul aduce atât explicaţia exaltării misticii religioase, cât şi fundamentul filosofic al necesităţii suferinţei evreieşti, „evreul suferă pentru că trebuie să sufere”, urmarea nerecunoaşterii lui Mesia, transformă Poporul Ales dramatic. Emil Cioran aduce nou o critică a societăţii în care trăieşte, căreia i s-ar opune una de tip nou, în timp ce Petre Ţuţea găseşte fundamentale pentru un popor religia sa şi ideile sale naţionale, dar iubirea de neam nu ar trebui dublată de ura celuilalt.[17] Toţi aceştia intră în contact la un moment dat cu mişcarea legionară conferindu-i un plus de prestigiu.

            Ca doctrinari, pe prim loc trebuie aşezat Corneliu Zelea-Codreanu mentorul şi liderul mişcării, urmat apoi de Moţa cu a sa „Cranii de lemn”, profund ataşat ideilor Căpitanului. Mihail Polihroniade şi Ernest Bernea, colaboratori importanţi ai revistei „Axa” prezintă scopul final al poporului „o ţară legionară de la un capăt la altul”, condusă de un sistem de factură dictatorială.[18]

            După Horia Sima, Legiunea este o „şcoală spirituală , ce încadrează individul în ordinea socială a creaţiei”. El consideră ca elemente esenţiale pentru mişcare, jertfa legionară, cuvântul Căpitanului, caracterul moral al membrilor.[19]Aceste idei se vor vrea coordonatele directoare ale noii lumi propusă de legionari.

            În concluzie Mişcarea Legionara, caracterizată pe de o parte de o mistică religioasă dusă la extrem, în care imaginea Căpitanului, este asemănată cu cea a lui Hristos, iar pe de altă parte de opoziţia faţă de valorile democratice, de unde admiraţia pentru experimentul nazist şi fascist, nu se poate integra într-o societate normală, ba mai mult nu ceează „omul nou dorit”, ci de cele mai multe ori opusul lui.

            Voi încheia parafrazându-l pe H. Spencer: „oricât s-ar chinui, defectele naturale ale cetăţenilor se vor manifesta inevitabil, într-o funcţiune defectuoasă a oricărei identităţi sociale … nu există o alchimie politică cu ajutorul căreia să se poată obţine o componentă de aur din instincte de plumb”.[20]

            Bibligrafie:

1. Buzatu, Gheorghe, Corneliu Ciucanu, Cristian Sândache, Radiografia Dreptei Româneşti, 1927 -1941, Ed. FF Press, Bucureşti 1996;
2. Heinen, Armin, Legiunea „Arhanghelului Mihail”. Mişcare socială şi organizaţie politică: o contribuţie la problema fascismului internaţional, Humanitas, Bucureşti, 1996;
3. Hobsbawn, Eric, Naţiune şi naţionalism: din 1870 până in prezent. Program, mit, realitate, Ed. ARC, Chişinău, 1997;
4. Stânescu, Gabriel, Corneliu Zelea Codreanu şi epoca sa: crestomanţie de Gabriel Stănescu, Ed. Criterion 2001;
5. Zamfirescu, Dragoş, Legiunea Arhanghelului Mihail de la mit la realitate, Ed. Enciclopedică, Bucureşti, 1997;
6. Zelea-Codreanu, Corneliu, Pentru Legionari, Ed. „Totul pentru Ţară”, Sibiu, 1936, p. 299;

UDMR este un partid organizat pe criterii etnice. în aceasta calitate baza sa electorala este constituita aproape exclusiv din maghiari din Romania, şi în programul sau reprezinta în primul rand interesele acestora. La fel ca orice partid etnic, şi UDMR are o dubla functie. Pe de o parte în calitate de partid politic ia parte la viata politica din Romania, pe de alta parte indeplineste sarcini de organizator al societatii maghiare din Romania.

Pe baza programului UDMR şi a activitatii parlamentare a grupului sau de alesi se poate afirma ca Uniunea a staruit pentru descentralizare, pentru realizarea functionabilitatii economiei şi în favoarea integrarii euro-atlantice a Romaniei. în acest sens, spre exterior, UDMR poate fi clasat în randul partidelor liberale moderne.

In concenptia UDMR aderarea la Uniunea Europeana şi la NATO poate crea un cadru favorabil pentru promovarea drepturilor – individuale si/sau colective – ale maghiarimii din Romania. Prin descentralizare se pot crea acele unitati dispunand de competente proprii, în care pot lua decizii intr-o mai mare masura (si) maghiarii, privind problemele – în primul rand politice, culturale şi economice – care ii privesc.

In termeni generali putem spune ca UDMR ca partid etnic, la nivel macro, are o dubla prioritate:

a) crearea unor unitati mai mici şi mai autonome, unde pot fi incluse descentralizarea administratiei, autonomia, federalismul

b) realizarea sistemului institutional de sine statator unde este inclus invatamantul, în primul rand universitatea maghiara autonoma, şi diferitele institute şi asociatii. în ansamblu, acestea semnifica crearea societatii paralele maghiare, institutionalizarea „sferei” maghiare din Romania.

Ca organizatie obsteasca UDMR se straduieste sa organizeze sfera civica a comunitatii maghiare din Romania. Din acest punct de vedere intareste diferitele organizatii şi institutii, nu în ultimul rand pentru a-si putea pastra, eventual intari, propria sa baza electorala.

De la infiintarea sa UDMR si-a asumat reprezentarea politica a ansamblului maghiarimii din Romania, dar au existat de la inceput discutii cu privire la definirea a ce şi cum ar trebui sa reprezinte. Neintelegerile interne provin în parte din conceptia diferita cu privire la sarcina şi strategia UDMR.

In privinta genezei participarii la guvernare trebuie evidentiate doua evenimente. Cel mai important este incheierea urgenta a tratatului de baza romano-ungar în septembrie 1996.

Faptul ca tratatul a fsot elaborat de guvernul Iliescu şi respectiv Horn a avut ca efect pe de o parte trecerea retoricii nationaliste pe planul al doile în timpul campaniei electorale, pe de alta parte a constituit un semnal din partea guvernului ungar adresat UDMR ca în aceste probleme decizia apartine guvernelor celor doua tari.

Al doilea factor a fost numirea de catre UDMR a unui candidat propriu la alegerile prezidentiale. Unii analisti considera ca retorica mai „moderata” a lui Gyorgy Frunda din timpul campaniei, care a plasat programul de autonomie pe plan secund, a avut ca efect perceperea maghiarilor şi a UDMR de catre partidele romanesti ca fiind apti de guvernare, sugerand acelasi mesaj şi electoratului maghiar.

Participarea la guvernare a UDMR punea în lumina favorabila Romania în fata Occidentului. Politicienii au presupus ca la summit-ul NATO din 1997 acest fapt ar fi putut inclina balanta în sens pozitiv.

Din diferite manifestari reiese ca pe parcursul / în interesul participarii la guvernare, UDMR a trebuit sa renunte la anumite obiective. Acestea se refera în principal la ideea de autonomie şi la modul de autoguvernare. Este probabil ca pe parcursul negocierilor purtate pentru formarea coalitiei, CDR şi / sau PD au pus conditia ca UDMR sa renunte pe moment la aceste deziderate.

In urma negocierilor pentru formarea coalitiei UDMR i-au revenit doua posturi de ministru din care unul în fruntea Ministrului Turismului, al doilea în fruntea Departamentului de Protectie a Minoritatilor, infiintat în ian. 1997 (primul a fost adus de Akos Birtalan, al doile de Gyorgy Tokay). Mai tarziu, în locul portofoliului turismului, UDMR i-a fost atribuit cel al sanatatii si, în primii doi ani ai coalitiei, a avut 11 posturi de secretar de stat.

La nivel local şi judeţean UDMR a obtinut doua posturi de prefect şi opt de subprefect.

Pelitologii impart cu predilectie mandatul guvernamental de 4 ani în etapele guvernului Ciorbea, Vasile şi Isarescu. Parerea generala este ca Guvernul Ciorbea a fost cel mai favorabil minoritatii maghiare din Romania.

Trebuie avut în vedere insa, faptul ca în perioada premergatoare summit-ului NATO de la Madrid Romania spera ca va fi acceptata în NATO cu primul val. tratatul de baza dintre Romania şi Ungaria, prezenta în coalitai guvernamentala a UDMR precum şi deciziile, favorabile în special maghiarilor din Romania şi în general minoritatilor nationale, erau menite, a dovedi Occidentului ca guvernul roman de atunci isi schimbase orientarea.

Guvernul Ciorbea a modificat chiar, prin ordonanta de urgenta legea invatamantului adoptata în legislatia precedenta. în perioada de dupa summit-ul de la Madrid UDMR, n-a mai fost atat de importanta din punct de vedere extern pentru politica romaneasca. Acest fapt s-a reflectat şi în activitatea guvernamentala ulterioara.

Autoevaluarile UDMR trec în revista succesele şi insuccesele mandatului guvernamental. Opozitia interioara a UDMR contesta mai degraba modalitatea intrarii la guvernare, pune accentul pe esecuri şi cere socoteala pentru nerealizarile UDMR din domeniul constructiei sociale şi al democratizarii interne.

Se pot evidentia doua discursuri paralele care accentueaza liniile de clivaj deja existente. Conducerea UDMR a adoptat tactica „pasilor marunti”, bazandu-se pe ideea ca drepturile trebuie obtinute treptat, şi fiind constienta ca acest lucru nu poate reusi decat prin compromisuri. Opozitia în schimb porneste de la ideea ca maghiarilor din Romania li se cuvin anumite drepturi, şi în chestiunile cheie nu se pot face compromisuri, nici macar temporar. Opozantii considera ca intrarea în coalitie a fost infaptuita de conducere printr-un fel de puci, fara nici o legitimatie.

autor: Timea Szekely

Epistola se află la Arhivele Naţionale Istorice Centrale, Fond Vaida-Voevod, dosar 59. Este o copie dactilografiată a originalului, cu câteva cuvinte corectate de mâna, cu creionul, şi adăugiri făcute similar.

I/28

Paris 6/V/1919., 52, Rue Francois I-er

Iubite Iuliu!

[…]

[4. o.]

Alăturat îţi trimit harta cu traseul de frontieră propus de comisia de 10, prezidată  de Tardieu. La nord-vest ea trece până din jos de Salonta Mare, de-a lungul liniei ferate, la o distanţă între 3-20 kilometri de acesta. În apropierea oraşelor, considerând că ele se vor dezvolta în viitor, distanţa e mai mare până la graniţă (Sătmar, Oradea). Comisia a fost de părerea că de la Salonta-Mare la Arad vom putea uşor trasa o linie de cale ferată. (Vid[1] şi raportul meu prim: decursul şedinţei comisiei de 10. Întrebările adresate de Tardieu lui Brătianu.)

De la Nădlac înspre apus la 15-20 kilometrii cade punctul graniţei pe malul drept al Murăşului.

Idioţiile  bărbaţilor de stat seamănă germenii războaielor!

Apoi urmează castrarea Torontalului de sus şi Timişului de jos, conform liniei roşii. Linia albastră indică propunerea primă a comisiei. Prinzând sârbii de veste, au alergat la Pichon– Clemenceau etc. Tardieu a supus chestia din nou comisiei şi astfel s-a făcut corectura prin care Vârseţul şi Biserica-Alba li să dă sârbilor. Baziaşul ne rămâne. Ce fleacuri imponderabile, uşurinţe criminale, bunăvoinţe

[5. o.]

de savanţi şi idioţii de bărbaţi de stat determină soarta a zeci de mii de familii, semănând germenii viitoarelor războaie! Ce ar trebui să facem!? Câte intervenţii s-au putut face s-au [făcut] şi le vom face şi pe viitor. Părerea mea e însă că avem lipsă de fapte. Înainte de toate mobilizaţi-i pe slovacii din Bichiş (din întregul comitat).

Trimiteţi o deputăţie[2] de câţiva membrii care [să] aducă un memorand iscălit cu mii de iscălituri ori de antistiile comunale[3]prin care să ceară anexarea către noi. Dacă puteţi îndupleca pe ungurii dintre munţi şi Tisa, oferiţi-le parlament etc (ce am propus în ultimul raport) arătaţi-le că dările de pământ etc. sunt incomparabil mai mici în România Mare decât în Ungaria Mică, de asemenea că vor avea sare, fier, lemn etc.

Din Banat să vină o deputaţie de 2-3 români care să stăruiască pentru evacuarea trupelor franceze, apoi câte 2-3 din Timiş şi Torontal. Să vină de asemenea 2-3 şvabi, care în numele celorlalţi să ceară ca Vărşeţul, Biserica-Alba şi întregul Timiş şi Torontal se fie date României. Pâna ceBrandsch cu unul de ai noştrii vor pregăti deputăţia şi hotărârea, pregătiţi voi memorandul şvabilor şi românilor în limba franceză şi – de se poate – engleză. Bine ar fi dacă – fiind abia o divizie sârbească în Banat – s-ar naşte revolte în contra ocupaţiei sârbeşti şi populaţia ar trimite deputaţii la comandanţii francezi din Arad şi Lugoj, cerând evacuarea Banatului de sârbi. Acesta înainte de plecarea deputăţiei ori pe când or fi pe drum încoace, ca astfel se fie sprijinită stăruinţa deputăţiei prin referatele telegrafice ale comandanţilor francezi. Totul trebuie însă pus la cale cât de urgent, căci azi, mâine, ajungând un guvern – orice guvern!- maghiar la putere, ne vom pomeni cu Varjassy[4], Károlyi, Garamişi Fenegyemeghy[5] la Paris. Babele rele care ne stăpânesc îl vor primi şi pe dracu’, numai se aibă o iscălitură pe pocita de pace.

[6. o.]

O chestie tot aşa de importantă:

Caius[6] îţi va refera mai larg, cu privire la buclucurile iscate în jurul comisiei deravitaliare. Mai întâi nu am fost invitat să numesc delegaţi. Când a-ţi început se stăruiţi ca să procurăm cutare articole, păşind extrem de voideşte (?)  au fost admişi Caius şi Şerban.

Delegaţia ardeleana care au adus la Bucureşti actul Unirii. De la stânga la dreapta: Vasile Goldiş, Miron Cristea, Iuliu Hossu, Alexandru Vaida-Voievod şi Caius Brediceanu (“Caius” din scrisoarea de faţă). Decembrie 1918

După 2-3 săptămâni mi-au declarat că nu pot colabora şi obţine rezultate, rolul lor reducându-se la iscălirea hotărârilor luate de fraţii din Regat, majoritatea comisiei. Au căzut de acord cu aceştia – la aparenţă ori serios, nu ştiu – ca să-i fie propusă prim ministrului separarea comisiei. Petrescu, obermacher[7]-ul, a venit la mine şi am căzut de acord ca dânsul sa-i refereze această propunere. Era să funcţioneze comisia noastră independent, procurând pentru trebuinţele noastre articolele necesare şi plătind în bonuri de tezaur. Acestea ar fi fost [a] ni le pune la dispoziţie Brătianu, rămânând ca socoteala să se facă între Sibiu[8] şi Bucureşti.

Eforturile lui Brătianu şi ameninţarea cu guvernul ardelenesc

Brătianu a trimis după  mine. Mi-a declarat că nu se poate învoi. Am arătat că prin comisia comună se îngreuiază operaţiile foarte mult, noi avem lipsă de alte mărfuri decât ei, cota nu se poate face echitabil la Bucureşti, mecanismul birocratic răpeşte mult timp iar ravitaliarea – începând cu îmbrăcămintele şi sfârşind cu chimicalele trebuincioase telegrafiei şi farba de tipar – suferă enorm. Pe lânga aceea fricţiunile inevitabile aici şi la Bucureşti împiedică înţelegerea şi unificarea sufletească. Totul fost zadarnic. De adio am întrebat dacă a văzut condiţiile pe care le-a pus Flondor spre a r­ămâne ministru[9]. I-am întins hârtia. A zis, facând un semn de refuz: „Dta ştii că Flondor e nebun! Il cunoşti? Nu mă înteresează ce e scris.” Am retras mâna, voind să bag în buzunar actul, răspunzând: „Nu-l cunosc pe Flondor în persoană şi poate că va fi fiind nebun, dar ceea ce a cerut nu a fost greu de împlinit, numai cât e greu de a iesi cu Dl Constantinescu[10]!” Atunci a întins mâna după hârtie.

[7. o.]

Mânezi a telefonat după mine. Am plecat la plimbare. Ne-am dus spre Place de la Concorde să vedem demonstraţia de 1 Mai, apoi am umblat, povestind, aproape 3 ore. Iţi dau esenţa conversaţiei:

Mai întâi mi-a spus că prin lectura demisiei lui Flondor i-am făcut o noapte rea. Bucovina ca Bucovina, ea nu a dorit unitatea, a primit-o de silă. Noi, ardeleni, am lucrat pe cât am putut pentru unitatea naţională. Acum se ivesc curente separatiste. Din multele unul e şi chestia comisiei de ravitaliare. Unde vom ajunge dacă, în loc de a ne uni tot mai strâns, vom lua o direcţie spre autonomii şi spre separatism? El e obosit şi –precum mi-a mai spus– îndată ce se termină conferenţa de pace, mai cu

seamă nereuşind se obţinem Banatul, se va retrage. A făcut ceea ce a putut face pentru neam şi ţară. A suprimat cu sânge revoltele din 1907, pentru că interesele ţării o cereau. A început reforma Constituţiei spre a putea face reforma agrară, a încheiat tratatul cu Antanta spre a asigura întregirea neamului. A suportat toate grijile şi necazurile războiului, mergând pâna la uşa temniţei (când cu Marghiloman), şi-a pierdut ½, iar Doamna ¾ din avere şi poartă gloanţele atentatului în piept[11]. Ce se mai facă? Avea nădejdea că va putea pune temeliile viitoarei dezvoltari şi unităţi şi sufleteşti a neamului.

Din ce în ce se convinge tot mai mult însă că noi nu voim să-l ajutăm, ci nutrim tendinţe opuse. Şi cu Moldova au fost greutăţi, dar noi ii facem impresia că suntem mai dârji. Dacă continuăm, se va hotărî pe încetul, – căci pe încetul ia o deciziune, dar odată luată nu şi-o modifică- şi-i va propune Regelui un guvern ardelenesc[12]. Vom vedea apoi ce vom face. Suntem datori a lua răspunderea.

Vezi mâine ce a răspuns Al. Vaida-Voivod şi propunerea sa privind organizarea României mari ca o federaţie! Tot mâine vei putea consulta întregul document, fotocopiat, pentru afla şi alte dedesubturi ale Conferinţei de Pace de la Paris!

[1]

Prob. din lat. vide=vezi

[2]

Delegaţie

[3]

Organism care aplica hot­­­­­­­ărârile adunărilor reprezentantei comunale şi cele sosite din partea “municipiului”. Vezi aici

[4]

Lajos Varjassy: politician maghiar, comite suprem al comitatului Arad în 1918;

[5]

Fenegyemeghy: fals nume care imită pe cele ale aristocraţilor maghiari; din expresia maghiară  „ A fene egye meg!”-la naiba!

[6]

Caius Brediceanu, membru al delegatiei lui Vaida la Paris.

[7]

O persoană care incearcă să se amestece în orice şi să conducă totul de unul singur.

[8]

Unde funcţiona Consiliul Dirigent

[9]

Iancu Flondor era ministru secretar de stat, fără portofoliu, fiind însărcinat cu administrarea Bucovinei. Vezi şi aici.

[10]

Constantinescu: probabil Alexandru Constantinescu, zis Alecu Constantinescu-Porcu.

[11]

A existat o incercare de asasinarea lui Bratianu pe 8 Decembrie 1909.

[12]

Un guvern exclusiv ardelenesc nu ar fi reprezentat o opţiune pentru Partidul Naţional Român, condus de Iuliu Maniu, întrucât membrii acestuia nu aveau conexiunile necesare în aparatul de stat din Vechiul Regat. Probabil că Brătianu nu intenţiona să lase guvernarea exclusiv în sarcina ardelenilor, fiind vorba de o ameninţare tactică.

 sursă articol: http://www.septemcastra.ro/index.php/2011/01/scrisoare-vaida1_bratianu_separatism/

 Articolul IV prevedea ca chestiunile relative la vechea graniţă sârbo-bulgară vor fi regulate după înţelegerea stabilită între cele două părţi contractante, constatată în protocolul anexat acestui articol.

Articolul V stabilea că între Regatul Greciei şi Regatul Bulgariei, graniţa va urma conform procesului-verbal încheiat de către delegaţii militari respectivi şi anexat la Protocolul numărul  9 din 25 iulie(7 august) 1913 al Conferinţei din Bucureşti, următorul traseu: Linia de graniţă va pleca  de la noua graniţă bulgaro-sârbă pe creasta Belasica Planina pentru a ajunge la vărsarea Mestei în Marea Egee.

O comisiune mixtă, compusă din reprezentanţii celor două părţi contractante, în număr egal din ambele părţi, era însărcinată ca în 15 zile după semnarea tratatului, să execute la faţa locului traseul noii graniţe, conform stipulaţiilor precedente.

Această comisiune va prezida la împărţirea proprietăţilor imobiliare şi capitalurilor care au aparţinut în comun judeţelor, comunelor sau comunităţilor de locuitori despărţiţi prin noua graniţă. În caz de neînţelegere asupra traseului şi asupra măsurilor de execuţie, cele două părţi contractante se obligau să se adreseze unui al treilea Guvern amic pentru a-l ruga să desemneze un arbitru, a cărui deciziune asupra punctelor în litigiu va fi considerată ca definitivă.

Articolul VI stabilea ca trupele a căror garnizoană se găsea situată în zona de ocupaţie a uneia din părţile contractante, vor trimise în alt loc pe teritoriul bulgar şi nu vor putea să-şi ia garnizoanele obişnuite, decât după ce se va evacua zona de ocupaţie respectivă.

Articolul VII stabilea ca evacuarea teritoriului bulgar va începe îndată după demobilizarea armatei bulgare şi se va sfârşi în cel mult 15 zile.

Articolul VIII prevedea că în timpul ocupaţiei teritoriilor bulgare, diferitele armate vor avea dreptul să rechiziţioneze, plătind în numerar. Vor avea dreptul să întrebuinţeze căile ferate la transportul trupelor şi aprovizionărilor de orice natură, fără nici o indemnizaţie pentru autoritatea locală.

Articolul IX prevedea că îndată după schimbul ratificărilor prezentului tratat, toţi prizonierii de război vor fi în mod reciproc predaţi. Guvernele înaltelor părţi contractante vor desemna fiecare comisari speciali însărcinaţi să primească prizonierii.

Articolul X stipula că acest tratat va fi ratificat şi ratificările se vor schimba la Bucureşti în termen de 15 zile sau mai curând dacă se poate. Prin iscălirea păcii de la Bucureşti(1913), România, Serbia, Grecia şi Muntenegru au reuşit, trecând peste capul marilor puteri, să-şi impună doleanţele, în cea mai mare parte. Participarea României la cel de-al doilea război balcanic şi rolul activ jucat în această perioadă de diplomaţia românească, a pus un serios semn de întrebare Puterilor Centrale în legătură cu poziţia Bucureştiului într-un eventual conflict mondial.

Victoriile României şi Serbiei au insuflat un nou avânt mişcărilor de eliberare a popoarelor din cadrul monarhiei habsburgice . Serbia şi-a mărit considerabil teritoriul, şi-a dublat populaţia şi a obţinut frontieră comună cu Muntenegru, putând în viitor să-şi coordoneze acţiunile.

Şeful delegaţiei bulgare nu şi-a pus semnătura pe document decât cu condiţia supunerii tratatului unei revizuiri a marilor puteri.

Macedonia fusese împărţită între Serbia, Grecia şi Bulgaria, iar Sangiacul Novibazar atribuit Serbiei şi Muntenegrului. Tracia de vest cu portul Kavalla a revenit Greciei, iar linia Turtucaia-Ekrene, României.

Intervenind oportun România a constituit în mod decisiv la restabilirea păcii în Balcani, sporindu-şi astfel prestigiul internaţional. Dobrogea românească a fost întregită cu două judeţe: Durostor(cu reşedinţa la Silistra) şi Caliacra(cu reşedinţa la Bazargic). Judeţele respective constituiau bucata de pământ dintre Dunăre şi Marea Neagră, cunoscută după configuraţia graniţelor sale, sub numele Cadrilaterul Românesc, având o suprafaţă de 7.726Km² şi o populaţie de 378.027 suflete.

Războaiele balcanice şi pacea de la Bucureşti au adus modificări importante raportului de forţe din sud-estul Europei, influenţând contradicţiile fundamentale existente pe plan mondial dintre marile puteri imperialiste.

Peninsula Balcanică ieşise în urma crizei din anii 1912-1913 complet transformată. Imperiul Otoman dispăruse aproape cu totul ca putere europeană. Serbia, Muntenegru, Grecia, într-o măsură mai mică Bulgaria, reuşiseră să-şi mărească teritoriul în urma eliberării Macedoniei şi Traciei. Poporul albanez şi-a obţinut independenţa, profitând de jocul marilor puteri şi în primul rând de diplomaţia austriacă, care urmărea să împiedice ieşirea sârbilor la Marea Adriatică.

Se făcuse un pas important în rezolvarea problemei naţionale, în sensul eliberării complete a popoarelor din Peninsula Balcanică de sub dominaţia învechitului Imperiu Otoman cu nenumărate rămăşiţe feudale în structura sa economică şi politică.

După războaiele balcanice, Rusia  a rămas „protectoarea” Serbiei pe care o lăsa să spere într-o mărire pe seama Ungariei, dar nu a pierdut din vedere principalul scop al politicii sale balcanice: strâmtorile.

Balcanii au rămas un câmp de înfruntare a intereselor marilor puteri, care au promovat o intensă activitate de pregătire diplomatică şi militară pentru soluţionarea problemelor existente.

Această situaţie a constituit baza luptei antirăzboinice premergătoare războiului şi care a îmbrăcat aspecte tot mai ascuţite în marile state capitaliste ce au pregătit şi dezlănţuit conflictul.

În urma păcii de la Bucureşti, contradicţiile pe plan european s-au accentuat în mod vădit, iar criza antebelică se desfăşura din ce în ce mai intens. Imediat după semnarea tratatului de la bucureşti, în Peninsula Balcanică s-au conturat două grupări: pe de o parte Grecia, Serbia şi România, care erau interesate în menţinerea echilibrului stabilit, pe de altă parte, Turcia şi Bulgaria, care luptau pentru revizuirea acestuia. Evenimentele din anii 1912-1913 au modificat harta sud-estului european şi au adus schimbări în raportul de forţe între marile puteri imperialiste.

Noul raport de forţe din Balcani a constituit în primul rând o slăbire a poziţiei Puterilor Centrale în acea zonă a Europei.

După încheierea tratatului de pace de la Bucureşti, regele Carol I şi premierul Titu Maiorescu au depus eforturi pentru ameliorarea relaţiilor cu  monarhia habsburgică, puternic zdruncinată în timpul celui de al doilea război balcanic.

Politica balcanică a guvernului român a fost tot timpul urmărită cu mare atenţie la Viena, manifestându-se temeri că România ar fi putut da curs încercărilor guvernanţilor de la Belgrad şi Atena de a reconstitui alianţa balcanică.

Chiar dacă în privinţa Balcanilor atitudinea diplomaţiei româneşti nu s-a identificat cu cea de la Ballplatz, acest lucru nu a afectat în prea mare măsură raporturile dintre România şi Tripla Alianţă, deoarece nici între partenerii Triplicei nu au existat în domeniul politicii lor sud-est europene un punct de vedere comun.

Evenimentele petrecute în sudul Dunării au influenţat indirect relaţiile ţării noastre cu Puterile Centrale prin faptul că  au creat la români încrederea în propria lor forţă, şi-au întărit „năzuinţele lor iredentiste”, după cum a apreciat noul ministru al Rusiei la Bucureşti, Poklewsky Kozieell.

14 Aprilie 1943. Lagărul de Concentrare Sachsenhausen – aflat la 30 de km de Berlin. O zi ca oricare alta pentru deținuții. Majoritatea, soldați sovietici capturați în primii doi ani ai războiului din răsărit, așteptau liniștiți soarta hărăzită de învingători, dar și de Stalin, indirect, care îi condamnase la o luptă nedreaptă, inegală, văduvindu-i de echipament și mai ales de lideri competenți. Mulți dintre aceștia muriseră între 1936 și 1938, iar nefericiții de astăzi își imaginau probabil că le vor lua urma.  Era, posibil, una din acele zile în care venirea serii e anunțată de o îngemănare aproape perceptibilă a luminii cu întunericul. O seară a cărei cadență normală fu stricată de ieșirea intempestivă a unui deținut dintr-o baracă a prizonierilor. Căutându-și moartea, individul, s-a aventurat în afara perimetrului de securitate al prizonierilor. A fost împușcat pe loc. O sinucidere și o conștiință încărcată de moartea prematură a unui tânăr ofițer rus de artilerie.

Uniunea Sovietică, între 1936-1941, a fost un stat care a trecut de la o izolare completă la statutul de participant esențial la cel de-al doilea război mondial. Pe plan intern, Rusia cunoaște, începând cu 1936, o perioadă de represiune a statului împotriva propriilor cetățeni, comandată de Stalin. Estimările istoricului britanic Robert Conquest sugerează că 20 de milioane de cetățeni ruși, dușmani ai poporului, au suferit în urma Marilor Epurări (1936-1938)(Conquest, Robert – The Great Terror, Penguin Books Ltd, Harmondsworth, Middlesex, England, 1971, pg. 711). Procesele politice au lovit în toate categoriile sociale, de la colaboratorii apropiati ai lui Stalin, la kulaci sau ofițerii armatei sovietice. Majoritatea au fost condamnați la moarte sau la executarea de pedepse grele în Gulaguri.  Din cele 8 milioane de tineri ruși condamnați să populeze faimosul arhipelag al lui Soljenițîn, estimările arată că doar 10% au supraviețuit experienței. Alături de ei, în aceeași perioadă, au fost executați aproximativ 35.000 de ofițeri ai Armatei Roșii, eveniment ce a decapitat, cu numai 2-3 ani înainte de începutul celei de-a doua conflagrații mondiale, structurile de conducere ale armatei.

În plan internațional, datorită contextului, Rusia iese din izolarea impusă de Occident și reușește la 23 august 1939 să semneze un tratat de neagresiune cu Germania Nazistă, asociere cunoscută în istorie sub denumirea de Pactul Ribbentrop-Molotov. Acesta este primul pas spre acceptarea Rusiei Sovietice ca partener de luptă și dialog de către comunitatea internațională.

URSS pleacă la război, fiul lui Stalin e soldat pe front

Tumultoasa epocă a prigonirilor interne se oprește brusc, în vara lui 1941, când Germania nazistă atacă URSS și toata atenția liderilor sovietici se concentrează pe efortul de război. De aici începe și povestea noastră. Mai exact, la Smolensk, acolo unde s-a dat una din marile batalii de pe frontul de est, lupta soldată cu 250.000 de victime rusești.

Printre acestea s-a aflat și Iacov Giugașvili, fiul Ecaterinei Svanidze și a lui Iosif Visarionovici Stalin. Iacov s-a născut pe 18 martie 1907 în satul Borji, din Georgia, și a fost primul copil al lui Stalin. Crescând în Georgia, departe de capitala URSS, Iacov Giugașvili a avut o relație mai rece cu tatăl sau, fapt ce se va păstra de-a lungul vieții sale și pe care îl vom observa în cele ce urmează.

Trăindu-și o parte a vieții într-un mediu paranoid, alături de un tată neîndurător și crud, nu este de mirare că fiul dictatorului a avut o labilitate emoțională, care l-a determinat, în tinerețe, să încerce să se sinucidă. Tânărul Iacov a încercat să se sinucidă din dragoste, pentru că tatăl său nu a fost de acord cu logodna sa cu o tânăra evreică de o reputație discutabilă. Scăpând, fiul a primit numeroase aprecieri din partea tatălui său, care, într-un acces de dragoste părintească a afirmat că “fiul meu nu este în stare nici măcar să se sinucidă”. În mod inexplicabil, caldele cuvinte ale tatălui au rămas fără ecou în sufletul fiului care a continuat să aibă o relație tumultoasă cu acesta(Wikipedia - http://en.wikipedia.org/wiki/Yakov_Dzhugashvili).

Iacov Giugaşvili, în detenţia nazistă

În 1941, în primele faze ale războiului, Iacov Giugaşvili a fost capturat și trimis de nemți în lagărul de concentrare de la Sachsenhausen. Alături de alți militari ruși, Iacov a intrat în contact și cu soldați și ofițeri polonezi sau britanici. Aici a aflat, cu puțin timp înainte de moartea sa, povestea masacrului din pădurea Katyn, așa cum a fost ea relatată de ziarele germane. Unele surse sugerează că Iacov a fost marcat de acest eveniment, ce i-a sporit neliniștea psihică.

Dacă în primă fază germanii nu au știut că este fiul lui Stalin, ulterior au încercat să se folosească de el pentru a spori eficiența propagandei germane pe frontul de est. Lui Iacov i s-a propus să colaboreze cu autoritățile naziste, lucru pe care l-a refuzat. Refuzul său nu a putut însă bloca tentativa de manipulare a germanilor care au creat fluturași de propagandă în care se sugera că Iacov Stalin s-a predat pentru a se salva.

Mai multe povești neverificate se învârt în jurul capturii lui Iacov Giugașvili. Unele date sugerează că Stalin nu a ramas indiferent la suferința fiului și a încercat organizarea a doua tentative de salvare, lipsite de succes. De asemenea, la sfârșitul războiului, Stalin a încercat să afle mai multe informații referitoare la soarta lui Iacov, oferind recompense pentru cei ce dețineau informații în acest sens, spun unele surse. Totusi, aceste povesti nu sunt acoperite de dovezi palpabile si raman doar supozitii.

Alți istorici acrediteaza povești mai puțin flatante pentru liderul sovietic. În 1943, după lupta de la Stalingrad, când sovieticii l-au capturat pe mareșalul Friedrich von Paulus, se pare ca nemții au propus un schimb: fiu contra mareșal. Răspunsul lui Stalin pare sa fi fost negativ, și sursele invoca două variante. În prima, răspunsul ar fi fost “Nu schimb un mareșal pe un soldat”( Http://en.wikipedia.org/wiki/Yakov_Dzhugashvili) Iacov Giugașvili nu numai pe fiul meu Iacov, ci milioane de fii ai mei. În cazul în care nu îi eliberați pe toți, fiul meu va împărți aceeași soartă”( Revista Time -http://www.time.com/time/magazine/article/0,9171,941216,00.html).

Dacă în spatele acestor vorbe s-a aflat un tată îndurerat de postura de om de stat pe care o deținea sau pur și simplu Stalin a rămas insensibil la suferința fiului său, este neclar. Îi era lui Stalin teamă că un eventual schimb de prizonieri ar slăbi moralul societății într-un moment încă delicat sau, din contră, a refuzat orice negociere pentru a nu fi perceput drept un conducător slab? Asta, probabil, n-o vom ști niciodată. Așa cum nu vom ști de ce, pe 14 aprilie 1943, un tânăr ofițer rus de artilerie, a depășit voit linia de demarcație a  lagărului de concentrare Sachsenhausen, fiind ucis pe loc de un glont nazist.

Studierea istoriei unei legiuni nu se poate face fără cercetarea materialului tegular ştampilat al acesteia. Legiunea V Macedonica , adusă la Potaissa în 167 / 168 a desfăşurat în întreaga perioadă de staţionare în castru o intensă activitate de producere şi utilizare a materialului tegular. Cu toate acestea cărămidăriile legiunii nu au fost descoperite. Rămânem în speranţa că cercetările viitoare vor identifica locul acestor cărămidării.

Cercetarea ştampilelor tegulare ale legiunii V Macedonica de la venirea ei în Moesia şi până în secolul al III-a , când a părăsit Dacia , a permis realizarea unei tipologii şi cronologii a ştampilelor unităţii. Astfel , după criteriul locurilor de garnizoană , avem patru grupe¹:

1. Oescus I ( pentru perioada de staţionare în provincia Moesia – până în anul 106 d.Hr.) fig. 5
2. Troesmis ( pentru perioada de staţionare în provincia Moesia Inferior – 106 / 168 )
3. Potaissa ( pentru perioada de staţionare în provincia Dacia Porolissensis – 168 / 271 / 275 )
4. Oescus II ( pentru perioada de staţionare în provincia Dacia Ripensis – 271 / sec. IV )

Această catalogare , după locul de staţionare al legiunii pe grupe tipologice , se pare că este cea mai potrivită pentru a stabilii nişte criterii cronologice. Este necesară o ordonare a ştampilelor pe tipuri şi variante , care să permită observarea unor eventuale modificări ale numelui legiunii , a epitetelor şi apelativelor imperiale primite la un moment dat².

I. Materialul tegular din perioada staţionării legiunii la Oescus şi Troesmis este mai puţin cunoscut. Pe ştampilele din această perioadă numele unităţii apare prescurtat astfel: LEG V MAC (deseori apare ligatura M + A, hasta orizontală deasupra cifrei care reprezintă numărul de ordine al legiunii) cu litere înalte în relief, cu cartuş simplu dreptunghiular, adâncit³.

Ştampile ale legiunii V Macedonica din perioada stabilirii la Troesmis au fost atestate la Noviodunum⁴, Capidava⁵, Arrubium⁶, Dinogeţia⁷, Barbo şi⁸, Orlovka⁹, Tyras¹⁰

(fig. 3).

II. Ştampilele din perioada Potaissa suportă o transformare a stilului de ştampilare a materialului tegular: numele legiunii apare prescurtat sub forma LVM sau LVMP / Legio V Macedonica Pia , dimensiunile literelor sunt mai mici fără semne distincte între litere , forma cartuşului diferind fie dreptunghiular , fie tabula ansata.

După modul de abreviere a numelui legiunii V Macedonica, în perioada staţionării la Potaissa , M. Grec a stabilit 20 de tipuri de ştampile ale legiunii, fiecare cu numeroase variante , pe care le-am preluat în lucrarea de faţă.

Tipul 1:  LEG V MAC; L ( egio ) V MAC ( edonica )

Acest tip de ştampilă predominant pentru perioada Oescus – Troesnis¹¹ (fig. 5 ,6 ) este atestat la Potaissa în puţine exemplare cu variante asemănătoare: cartuş simplu, fără chenar, cu sau fără puncte de despărţire între prescurtările utilizate ( fig. 7, 1 – 2) cu dimensiunile 17.5 X 17.5 X  7 cm. Sunt datate în primii ani ai staţionării legiunii în castrul din Dacia Porolissensis¹².

Tipul 2 : LEG V MA; L (egio) V MA ( cedonica ) fig. 8

Se păstrează în două exemplare cu două variante: cartuş cu anse laterale, litera A executată în forma cursivă, iar la cealaltă variantă înscrierea “monumentală”¹³ 

Tipul 3: LEG V M; LEG (io) V M (acedonica) fig. 9

La Potaissa sunt atestate patru varianta ale acestui tip. Aceste ştampile au cartuş simplu sau cu anse laterale, literele frumos executate de  1-2 cm, dimensiunile variază între 7-9 X 2 – 2.5 X 2 – 2.5 cm. La ultima variantă se remarcă prelungirea hastei orizontale de la litera L peste cea de la litera E¹⁴ (fig. 9, 3)

Tipul 4 : LEG MA ; LEG (io) MA ( cedonica)¹⁵ fig.10

Păstrat în două exemplare, unul descoperit în 1993. Acest tip are cartuş simplu , lipseşte numărul de ordine al legiunii, literele M + A sunt în ligatură. Aceste ştampile au o circulaţie redusă .

Tipul 5 : LEGIO V fig.11

Acest tip de ştampilă a fost găsit în campaniile din anii 1993-1994¹⁶, este caracteristic numai pentru zona castrului. Cartuşul este simplu, litera L este inversată. Se păstrează în trei exemplare.

Tipul 6 : LE V M ; LE (gio) V M (acedonica) fig. 13

În urma descoperirilor recente acest tip este atestat prin şase ştampile . Au cartuş simplu cu anse laterale , diferenţa dintre variante este că litera M apare uneori răsturnată ¹⁷.

Tipul 7 : LG V M ; L (e) G (io) V M (acedanica) fig.14

Se prezintă în câteva variante, diferite în ceea ce priveşte dimensiunile. O variantă a acestui tip poate fi considerată ştampila LG Q M fig.15, unde cifra care desemnează numărul de ordine al legiunii este înlocuită cu litera Q (quinta). Folosirea unei litere în prescurtarea numărului de ordine a unei unităţi militare nu este o noutate ¹⁸.

Tipul 8 : L V MA;  L (egio) V MA (cedonica) fig.16

Acest tip este prezent în zece variante, în toate este utilizată prescurtarea MA, pentru MA (cedonica) uneori cu ligatură între M+A. Ancadramentul este variat.

Tipul 9 : L V M; L (egio) V M (acedonica) fig.17

Este tipul de ştampilă cel mai bine reprezentat la Potaissa, fiind atestat până acum în 20 de variante (fig.17, 1 – 20). Ele se deosebesc prin forma şi dimensiunile ancadramentului, dimensiunile ştampilelor variază între 5 – 11.5 cm X 2-5 cm , înălţimea literelor între 1-3 cm .

Materialul tegular cu acest tip de ştampilă reprezintă mai mult de 2/3 din totalul materialului tegular ştampilat de la Potaissa. Cea mai mare parte a acestui material ştampilat provine din descoperirile din castru, dar şi din oraş, precum şi din localităţile din apropierea oraşului (Lunca Mureşului, Moldoveneşti, Gligoreşti) .

Cronologic, acest tip este specific perioadei cuprinse între a doua jumătate a secolului al II-lea şi până la şfârşitul secolului al III-lea ²⁰.

Acest tip L V M îl întâlnim într-un număr mare şi cu câteva variante la Drobeta ²¹, Sucidava ²², Hinova²³ fig.18. Cronologic, aceste ştampile se plasează în primii ani de staţionare a legiunii în castrul de la  Oescus,  după  271/275  când  unitatea  a  fost  transferată

aici ²⁴ .

Variantele acestui tip de ştampile sunt :

1. L V M cu cartuş simplu dreptunghiular , cu dimensiunile 10X6–6.5 cm, literele înalte de 4 cm, scris de la stânga la dreapta (fig.17,1) .
2. L V M cu cartuş simplu dreptunghiular, cu dimensiunile 6 – 6.5 X 2.5 -3,5 cm , cu litere înalte de 1.5 cm (fig.17,2) .
3. L V M cu cartuş simplu dreptunghiular , cu dimensiunile 6,2X4 cm , litere înalte de 2 cm  (fig.17, 3) .
4. M V  I cu cartuş simplu dreptunghiular, cu dimensiunile 8.8 – 9 X 6 –6.2 cm, literele înalte de 2 – 3 cm, litera M este mai înaltă, scrisă de la dreapta spre stânga, cu o ansă în partea stângă (fig.17, 4) .
5. L V M cu cartuş simplu dreptunghiular, cu dimensiunile 9.5 X 4 – 4.3 cm, literele înalte de 3.8 cm pe laturile mici cu două anse (fig.17, 5) .
6. V W  I cu cartuş simplu dreptunghiular, cu dimensiunile 8 –9 X 4 cm, literele înalte de 2-2,5 cm , scris de la dreapta la stânga , litera M rasturnată (fig.17, 6) .
   1. L V M cu cartuş simplu dreptunghiular, cu dimensiunile 9.5 –9.8 X 4 –4.5 cm, înalţimea literelor de 3.8 cm cu anse pe laturile mici (fig.17,7).
7. W        cu cartuş simplu dreptunghiular , fragmentară , cu dimensiunile de 7.5 – 8 X 4.2 cm, literele înalte de 3.2 cm, cu o ansă pe latura mică din dreapta (fig.17, 8).
   1. L V M cu cartuş simplu dreptunghiular, cu dimensiunile 5.5 X 4.2 cm, literele înalte de 2,5 cm , cu anse pe toate laturile (fig.17,9) .
   2. L W      cu cartuş simplu dreptunghiular , cu dimensiunile 10 X 7 cm, litere înalte de 2.8 – 3cm, litera M şi cifra V sunt răsturnate  (fig.17,10).
8. M V      cu cartuşul în tabula ansata , cu dimensiunile 5 X 2.8cm, înălţimea literelor de 2 cm , scris de la dreapta spre stânga (fig.17,11) .
9. L V M cu cartuş simplu dreptunghiular , cu dimensiunile 6,8X2,4 cm , înălţimea literelor 1,8 cm , între litere apar două semne (puncte) , iar lateral décor cu frunze (fig.17,12) .
10.  I V M cu cartuş simplu dreptunghiular , cu dimensiunile 7,5-7,8X3,6 cm , înălţimea literelor 1,5-2 cm , cu linii perpendiculare pe laturile mici , iar pe cele mari zimţi (fig.17,13) .
11. L V M cu cartuş simplu dreptunghiular , cu dimensiunile 7X2,5 cm , literele înalte de 1,5 cm , laturile lungi ale cartuşului sunt zimţate , lateral décor cu frunze (fig.17,14) .
12. W V  I cu cartuş simplu dreptunghiular , cu dimensiunile 7-7,5X1,8-2 cm , înălţimea literelor 1,8-2 cm , litera M este răsturnată , scris de la dreapta la stânga , cu anse pe laturile mici (fig.17,15) .
13. M V  I  cu cartuş simplu dreptunghiular , cu dimensiunile 6-6,5X2,6 cm, literele înalte de 1 cm , cu anse pe laturile mici , chenarul este zimţat , scris de la dreapta spre stânga (fig.17,16) .
14. M V  I  cu cartuş simplu dreptunghiular , cu dimensiunile 8,7-9,9X1,2 cm, literele înalte de 1,2 cm , scris de la dreapta la stânga , în partea dreaptă are décor în forma frunzelor de brad (fig.17,17) .
15. M V  I  cu cartuş simplu dreptunghiular , cu dimensiunile 4,5X2,6 cm , literele înalte de 1-1,5 cm, scris de la dreapta la stânga , chenar zimţat (fig.17,18) .
16. V W I cu cartuş simplu dreptunghiular , cu dimensiunile 5,2-6,2X3-3,2 cm, literele înalte de 1,5-2,5 cm , scris de la dreapta la stânga , litera L şi M sunt răsturnate (fig.17,19) .

20.    L V N  cu cartuş simplu dreptunghiular , cu dimensiunile 4-4,5X2 cm , literele înalte de 1-1,2 cm litera M este doar pe jumătate , litera L este mai mare , laturile lungi sunt zimţate (fig.17,20) .

Tipul 10 : L V M P ; L (egio) V M (acedonica) P (ia) fig.19

Cunoscut până în prezent la Potaissa , materialul tegular cu această ştampilă este atestat doar într-o singură variantă : chenar simplu fără anse laterale , dimensiunile 4,5-6X2-2,5 cm , literele au înălţimea 1-1,5 cm ; apare doar pe fragmentele de ţiglă , câteva exemplare provin din colecţia lui I. Teglas ²⁵ .

Tipul 11 : L V M P F ; L (egio) V M (acedonica) P (ia) F (idelis) fig.20

Este cunoscut până în prezent în cinci variante . Materialul tegular ştampilat a fost descoperit la Potaissa şi în apropierea oraşului ²⁶  . Variantele sunt :

• chenar dreptunghiular simplu , cu dimensiunile 6,5-7X1,8-2,5cm, înălţimea literelor fiind de 1-1,5 cm (fig.20,1) .
• chenar dreptunghiular simplu, cu linii paralele perpendiculare pe cele patru laturi ale chenarului, dimensiunile ştampilei sunt 7,5X2 cm, înălţimea literelor de 1 cm (fig.20,2).
• chenar dreptunghiular simplu , ultimele două litere ale prescurtării PF sunt răsturnate , dimensiunile ştampilei 6,5X1-1,5 cm , înălţimea literelor de 1 cm (fig.2o,3) .
• chenar dreptunghiular simplu, dimensiunile variază între 9,5-10,5X2,5-3 cm , literele au înălţimea de 1,5-2,5 cm (fig.20,4) .
• chenar dreptunghiular simplu , ultimile litere PF fiind răsturnate , are dimensiunile 6X2,5 cm , înălţimea literelor de 1,5 cm (fig.20,5) .

Acest tip de material tegular ştampilat este caracteristic perioadei de staţionare a legiunii de la Potaissa (168-271) .

Tipul 12 : L V M P F I ; L (egio) V M (acedonica) P (ia) FI (delis) fig.21

Această formă de prescurtare a numelui unităţii a fost descoperită în urma cercetărilor mai vechi la Copăceni²⁷ , Sănduleşti ²⁸, În apropiere de Potaissa . În cercetările mai recente acest tip apare în oraş şi în castru .

Tipul 13 : L V MA P F S ; L (egio) V MA (cedonica) P (ia) F (idelis) S (everiana) fig.22.

Tip descoperit recent în săpăturile din campania din anul 1996²⁹ . Ştampila , un singur exemplar este imprimată pe un olan. Este pentru prima dată când acest apelativ imperial SEVERIANA apare pe materialul tegular (până acum a fost atestată doar în inscripţii³⁰). Ştampila are cartuş simplu , cu dimensiunile 9,3 X 3 cm , înălţimea literelor 2-2,2 cm , scrisă de la dreapta la stânga , se remarcă ligatura între M + A.

Tipul 14 : L V M ANT ; L (egio ) V M( acedonica ) ANT( oniniana )fig. 23

Acest tip de prescurtare a numelui legiunii a fost publicat de I. I. Russu în anul 1964³¹. Ştampile identide s-au descoperit şi în campaniile din anii 1993 – 1996 (fig. 23 , 2 , 3). Chenarul acestor ştampile este simplu , literele A + N sunt în ligatură. Cronologic aceste ştampile le putem data pe la începutul secolului al III-lea.

Tipul 15 : L V MA A ; L (egio ) V MA(cedonica ) A (ntoniniana )fig. 24

Ştampila a fost descoperită în castru , în principia , în campania anului 1994³² în cinci exemplare identice. Chenarul este simplu , dreptunghiular , cu dimensiunile 10-10,8 X 4,8 cm , literele M + A în ligatură şi mai înalte decât restul literelor .

Tipul 16 : V MA ; V MA (cedonica) fig.25.

Acest tip este inedit ³³ , a fost descoperit în anul 1996 , în timpul săpăturilor din termele legiunii. Cărămida spartă în timpul săpăturilor avea în zona centrală nu mai puţin de 10 ştampile identice , dispuse haotic , fără a fi suprapuse. Are cartuş simplu , literele M + A fiind în ligatură , A este răsturnat. Ştampila demonstrează că pot exista tipuri care nu prezintă prescurtarea pentru “legio”³⁴.

Tipul 17 : V A V , V A A (succesiune a cifrei V – quinta) fig. 26

Reprezentat de două ştampile care provin din colecţia lui I. Teglas , sugerând succesiunea cifrei V(quinta)³⁵. Ştampila cuprinde numai numărul de ordine al legiunii , fără ai menţiona şi numele. Această situaşie este întâlnită şi în cazul altor legiunii³⁶. Cele două ştampile sunt încadrate într-un cartuş simplu .

Tipul 18 : LEG V ; LEG(io) V fig 12

Acest tip este reprezentat de un singur exemplar păstrat la Muzeul de istorie din Turda,provenind din colecţia lui Teglas³⁷.La fel ca şi tipul 17 această ştampilă conţine numărul de ordine al legiunii, fără menţionarea numelui unităţii.

Pe lângă tipurile de ştampile , pemtru care există informaţii şi desene , în literatura de specialitate ³⁸ , mai apar menţionate încă două tipuri LEG MAC şi L V MC , pentru care însă nu mai dispunem de alte date.

După analiza tipurilor de ştampile care apar la Potaissa , se pot formula câteva concluzii. Astfel tipul de ştampilă LEG V MAC , specific pentru perioada de staţionare a legiunii la Oescos I şi Troesmis , la Potaissa este repede înlocuit cu modalităţi mai simple de prescurtare a numelui legiunii. Situaţia este cam aceeaşi şi pentru tipul LEG V MC , formă care apare doar în carnetul de inventar al lui Teglas (fig. 31, 32, 33, 34)³⁹.

Pentru perioada staţionării legiunii V Macedonica la Potaissa s-a putut observa existenţa unor ştampile mai rar utilizate. Dovadă sunt exemplarele puţine , uneori chiar unicate. În această categorie am putea încadra următoarele modalităţi de prescurtare a numelui legiunii: LEG V MA, LEG MA, LEG V, LE V M, V MA, V A V-V A A, LEGIO V, LG V M, toate datate din perioada 168-271.

Pe ştampilele legiunii V Macedonica , în perioada staţionării ei la Potaissa , sunt rare cazurile când apar şi epitete ale legiunii. Epitetele cele mai des utilizate sunt pia şi pia fidelis şi sunt ataşate întotdeauna celui mai răspândit tip din perioada Potaissa : L V M ( fig. 20, 21). După încetarea războaielor împotriva barbarilor din timpul lui Commodus (180-192 d Hr.) şi a tulburărilor din această perioadă , legiunea, datorită poziţiei sale fidele faţă de împărat, primeşte epitetul pia constans sau pia fidelis⁴⁰. După această dată legiunea apare menţionată cu epitetele în inscripţii⁴¹ şi în ştampile cu numele L V M P F . Dovadă că aceste ştampile pot fi datate în perioada 180-271. După această dată , forma de prescurtare a numelui legiunii menţionată anterior , dispare, epitetele apărând însă destul de des în inscripţii.

Pe ştampilele tegulare de la Potaissa apar două apelative imperiale – Severiana şi Antoniniana ,primite de legiunea V Macedonica în timpul împăratului Septimius Severusşi respectiv a împăratului Caracalla (211-217 d. Hr.).

Tipul cel mai reprezentativ pentru perioada staţionării legiunii V Macedonica în Dacia Porolissensis , la Potaissa , este tipul L V M , L(egio) V M(acedonica) atestat prin foarte multe variante , care se completează de la un an la altul. Ştampile de acest tip au fost descoperite în castru , dar şi în oraş şi împrejurimi. Ştampile de acest tip au fost găsite la Praid⁴² , Porolissum⁴³ , Cristeşti⁴⁴ , Corund⁴⁵.

Prezenţa materialului tegular ştampilat în aşezările situate de-a lungul drumurilor , presupune existenţa unor staţii de drum în care staţionau detaşamente ale legiunii V Macedonica .Asemenea stationes aveau o serie de atribuţii , nu numai de a proteja negustorii şi comerţul , ci asigurau serviciul de poştă al Imperiului , respectiv al provinciei .

După părăsirea Daciei de către legiunea V Macedonica şi până la reformele lui Diocleţian şi Constantin cel Mare (perioada Oescus II ) tipului de ştampilă L V M i se mai adaugă şi numărul cohortei căreia îi aparţine ştampila :L V M CORS III / L( egionis )V M (acedonicae) CO (ho) RS III ; L V M C IIII / L( egionis )V M (acedonicae) C(ohors) IIII ⁴⁵ sau L V M P P C III /L (egionis) V M (acedonicae) P(rae) P(ositus) C(ohortis) III⁴⁶ (fig.27, 1, 2, 3).

La sfârşitul secolului al III-lea – începutul secolului al IV-lea , când are loc fracţionarea legiunilor în praefecturi şi crearea noilor tipuri de trupe auxiliare , ştampilelor li se adaugă şi numele locului de cantonare a unităţii respective: L V M OESCICO⁴⁷ , L V M VAR(inia)⁴⁸ (fig.28, 1, 2). În prima jumătate a secolului al IV-lea , pe ştampile apere numai numele locului de staţionare a unităţii: VARINIA sau VARINIA(na), UTO, OESCVS ⁴⁹ .

Studierea materialului tegular ştampilat produs de legiunea de la Potaissa ne oferă informaţii preţioase despre locul de staţionare a legiunii , despre teritoriul economic şi militar al unităţii , despre activitatea constructivă a legiunii. Sperăm că noile cercetări ne vor oferii mult mai multe informaţii legate de staţionarea legiunii V Macedonica în Dacia şi a prezenţei detaşamentelor ei în spaţiul care intra în jurisdicţia şi autoritatea sa.

                                                   NOTE

1. P. Aurelian, în Revista Muzeelor, 11, 1974, 1, p. 37-38
2. D. Benea, Acta Musei Porolissensis, 1977, p.174
3. Ibidem; M. Grec, O istorie a Daciei Porolissensis, p.124
4. E. Doruţiu-Boilă, SCIV, XXIII,1,1972, p.49
5. Gr. Florescu, Capidava. Monografie arheologică, vol. I, p.19-20
6. CIL, III, 7512
7. E. Doruţiu-Boilă, op. cit.,p. 58
8. N. Gostar, Unităţile militare din castellum roman de la Barboşi, în Danubius, 1, 1967, p.108
9.  I. D. Golovko, R. D. Bondari, A. D. Zaghinailo, în Kratkie Sobşcenia, Odessa, 1963,p.98,fig. 3, nr. 8,9,10
10. P. Nicorescu, O inscripţie a împăratului Traian găsită la Cetatea Albă, în ARMSI, ser III, tom. XXVI, mem. 16(1944)
11. M.Grec, op. cit., p.129
12. Idem, p.130
13. Idem, p.131
14. Idem, p.132
15. Ibidem
16. Ibidem
17. Ibidem
18. IDR III / 4, 212, 220, 299
19. M.Grec, op. cit., p.133
20. M. Bărbulescu, Potaissa-studiu monografic, p.96-97
21. D, Benea, op. cit., p.176-177
22. D. Tudor,  Contribuţii privitoare la armata Daciei Ripensis, în SCIV, XI. 2, 1960, p.337
23. D. Benea, op. cit., p.177
24. M. Grec, op. cit., p.135
25. Ibidem
26. Ibidem
27. Ibidem
28. Ibidem
29. Ibidem
30. M. Bărbulescu, Din istoria militară a Daciei romane. Legiunea V Macedonica şi castrul de la Potaissa, Cluj-Napoca, 1987, p.28
31. M. Grec, op. cit., p.137
32. Idem, p.136
33. Ibidem
34. Idem, p.137
35. Ibidem
36. V. Moga, Din istoria militară a Daciei romane. Legiunea XIII Gemina, Cluj-Napoca , p. 166
37. M. Grec, op. cit., p.131
38. Ibidem
39. A. Cătinaş, Ceramique romaine dans les collections de Turda, Acta  Musei Napocensis, 32, I, 1995, p. 463-471
40. M. Grec, op. cit., p.139
41. Idem, p. 140
42. RE, XII, 2, c. 1580 (Ritterling)apud. M. Bărbulescu, Din istoria militară a Daciei romane. Legiunea V Macedonica şi castrul de la Potaissa, Cluj-Napoca, 1987, p.26
43. M. Petrica, Salinele din nord-estul Daciei romane, în Napoca 1880 de ani de la începuturile vieţii urbane, Cluj-Napoca, 1999, p. 206
44. IDR, III / 4, 150
45. IDR, III / 4, 304
46. D. Tudor, în SCIV, XI,2, 1960, p.337
47. M. Grec, op. cit., p. 141
48. D. Tudor, op. cit., p. 337-338
49. Ibidem