Organizaţia se remarcă ca o organizaţie de menţinere a păcii şi securităţii internaţionale prin însăşi prevederile stipulate în preambul, în scopurile şi principiile sale. Din preambul reiese că popoarele Naţiunilor Unite şi-au propus ca scop suprem “ de a feri generaţiile viitoare de flagelul unui nou război “. În scopurile Cartei, care sunt prezentate în articolul 1 şi sunt în număr de patru, se stipulează:

–       un sistem de măsuri colective pentru menţinerea păcii şi securităţii internaţionale, reprimarea actelor de agresiune şi de violare a păcii, precum şi rezolvarea pe cale paşnică a diferendelor internaţionale;

–    dezvoltarea de relaţii prietenoase între state;

–       realizarea colaborării internaţionale între toate statele şi respectarea drepturilor omului;

–       organizaţia să devină un centru în care să se armonizeze acţiunile statelor pentru înfăptuirea scopurilor comune.

Sistemul Naţiunilor Unite are o triplă funcţiune:

• de a elabora instrumentele ce consacră drepturile şi libertăţile fundamentale ale omului;
• de a conveni căi şi modalităţi specifice de promovare şi respectare a normelor convenite;
• de a reacţiona la violarea sistematică şi flagrantă a drepturilor omului.

Sintetic, opera înfăptuită de Naţiunile Unite într-o jumătate de veac de activitate se înfăţişează astfel:

• Cinci acte constitutive ale ONU  ale unor instituţii specializate – Carta ONU, Constituţia OIM, Convenţia UNESCO, Constituţia OMS şi Constituţia FAO – tratează problematica drepturilor omului, instituţionalizând principiile de bază ale acestuia în alte cinci instrumente juridice – Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, Pactul Internaţional referitor la drepturile economice, sociale şi culturale, Pactul Internaţional cu privire la drepturile civile şi politice, plus cele două protocoale adiţionale la acestea din urmă – denumite generic Carta Internaţională a drepturilor omului, reglementează aspectele globale ale problematicii drepturilor omului.
• Alte 45 de instrumente internaţionale, adoptate sub auspiciile forului internaţional, acoperă diversele domenii particulare ale materiei pe toate planurile: în planul drepturilor civile şi politice au fost elaborate acte normative referitoare la dreptul la autodeterminare, dreptul la viaţă, libertatea de opinie şi de exprimare, protecţia minorităţilor, ş.a.; în planul drepturilor economice, sociale şi culturale, domeniile reglementate privesc dreptul la

muncă, dreptul la sănătate, dreptul la educaţie, ş.a.

• O serie de instrumente se ocupă de  protecţia drepturilor şi bunăstării membrilor grupurilor vulnerabili – copii, handicapaţi, deficienţi mentali, persoane fără locuinţă şi persoane în vârstă – de ameliorare a condiţiei femeii, de eliminare a discriminărilor şi intoleranţei, iar pe alt plan, de protecţie a drepturilor omului în perioada de conflict armat, de catastrofe naturale sau provocate de om.

Studiul realizat de ADL s-a concentrat pe o serie de stereotipuri antisemite şi felul în care populaţia mai multor state europene reacţionează la ele. Respondenţii au fost întrebaţi dacă mai multe afirmaţii sunt „mai degrabă adevărate” sau „mai degrabă false”. Acestea făceau referire la loialitatea cetăţenilor evrei faţă de ţara în care se află, de rolul acestora în lumea finanţelor şi despre Holocaust. De asemenea, participanţii la studiu au fost întrebaţi dacă consideră că „evreii sunt vinovaţi de moartea lui Hristos”, o altă veche prejudecată ce a alimentat antisemitismul european.

„Evreii sunt mai loiali Israelului decât ţării în care se află.” O parte importantă a europenilor chestionaţi pentru realizarea sondajului consideră că da, cei mai sceptici – francezii, răspunzând că afirmaţia este „probabil adevărată” în proporţie de 45%. Cei mai convinşi de faptul că loialitatea evreilor se îndreaptă în primul rând către Israel au fost, de departe, spaniolii, care au răspuns pozitiv în proporţie de 72%. În medie 55% dintre respondenţi au fost de acord cu respectiva afirmaţie.

Întrebaţi dacă evreii au prea multă putere în lumea afacerilor, ungurii au fost cei mai categorici, 73% dintre ei considerând că lucrurile stau astfel. Ei sunt urmaţi de spanioli cu 60% şi polonezi cu 54%. Cei mai puţini convinşi de puterea economică a evreilor au fost olandezii, care au răspuns pozitiv doar în proporţie de 10%.

În privinţa subiectului Holocaust, procentele europenilor care consideră ca evreii vorbesc prea mult de ce li s-a întâmplat în timpul Holocaustului sunt neaşteptat de mari. În medie, 41% din europeni cred acest lucru, cei mai convinşi de asta fiind maghiarii şi polonezii cu 63%, respectiv 53% răspunsuri pozitive. Cele mai mici procente s-au înregistrat în Marea Britanie şi Norvegia, 1 din 4 răspunzând afirmativ.

Neaşteptat de mulţi maghiari şi polonezi sunt convinşi (sau aproape convinşi) că „evreii sunt responsabili de moartea lui Hristos), aproape un polonez din doi crezând acest lucru (46%). Francezii şi nemţii sunt mult mai sceptici, doar 14% fiind de acord cu afirmaţia.

Anti-Defamation League  a chestionat antisemitismul european în Austria, Franţa, Germania, Ungaria, Italia, Olanda, Norvegia, Polonia, Spania şi Regatul Unit. Din punct de vedere metodologic studiul a fost realizat telefonic prin chestionarea a 5000 de participanţi – câte 500 pentru fiecare ţară – în luna ianuarie. Marja de eroare acceptată a studiului este de +/- 4.43%.

Prima modificare esenţială este legată de introducerea în dreptul comunitar a unor prevederi legate de posibilitatea sancţionării efective a unui stat membru dacă acesta încalcă tratatul. Această modificare a fost impusă datorită experienţei din Austria, când victoria în alegeri şi includerea în guvern a unei formaţiuni considerate extremiste nu a putut fi sancţionată de către comunitate, deoarece aceasta nu avea o bază juridică pentru a face acest lucru. Constatarea unei încălcări se face de către Consiliu, în unanimitate, la propunerea unei treimi din membrii Comisiei, după avizul Parlamentului. Odată ce constatarea este făcută, Consiliul poate, cu majoritate, calificată să suspende anumite drepturi pentru statul în chestiune, inclusiv suspendarea dreptului de vot. Aceste prevederi sunt aplicate dacă se constată violări grave ale principiului libertăţii, democraţiei, drepturilor omului, libertăţilor fundamentale, statului de drept, etc[1].

Se includ în tratat şi o serie de prevederi privind aderarea unor noi membrii Astfel, statul în cauză trebuia să adreseze o cerere de aderare către conducerea preşedinţiei Consiliului. Apoi Comisia emitea o părere (negativă sau pozitivă) în legătură cu această cerere care nu este obligatorie pentru Consiliu. Urmează negocierile efective cu statul candidat, definitivarea acordului de aderare (după închiderea capitolelor de negociere), semnarea tratatului de aderare, ratificarea lui şi intrarea statului candidat în Uniunea Europeană. Acordul de aderare are o forţă juridică cu cea a tratatelor constitutive, putându-se modifica dar nu poate fi supus validării Curţii de Justiţie, ci doar interpretării acesteia[2].

Modificările în pilonul doi sunt de nuanţă, în sensul că tratatul menţionează că PESC include ansamblul chestiunilor relative la securitatea Uniunii, inclusiv definirea progresivă a unei politici de apărare care să ducă în final la crearea unei politici comune. Sunt menţinute prevederile anterioare referitoare la misiunile asumate de UE prin această politică. PESC rămâne în continuare un apanaj al interguvernamentalismului, deoarece instituţia care decide trecerea la o politică în acest pilon este Consiliul, expresie clară a voinţei statelor membre.

Dacă în cea ce priveşte PESC am putut observa păstrarea unui rol mare pentru state, în ceea ce priveşte votul cu majoritate calificată tratatul prevede o extindere a acestuia la încă 30 de domenii, între acestea fiind incluse şi 10 politici comunitare guvernate până la acea dată de regula unanimităţii. Între aceste 10 politici sunt incluse cooperarea judiciară civilă şi acorduri comerciale care se referă la servicii sau proprietate intelectuală. Alte prevederi referitoare la Consiliu sunt numirea unui reprezentant pentru PESC şi includerea principiului flexibilităţii în luarea deciziilor. Conform acestui principiu orice stat membru poate să se abţină de la vot şi în acest caz Consiliul, hotărând în unanimitate, poate cere o derogare de la Consiliu European pentru a lua o decizie cu majoritate calificată.

Comisia îşi păstrează atribuţiile anterioare, modificările prin Nisa fiind legate de limitare numărului comisarilor la 25, câte unul pe ţară (din 2005, după realizarea primei extinderi spre Est). De asemenea tratatul prevede că în momentul când Uniunea va avea mai mult de 25 de membrii, numărul comisarilor să fie mai mic decât acesta, o decizie în acest sens trebuind să fie luată în unanimitate de către Consiliul de Miniştri. Sunt crescute puterile preşedintelui Comisiei pentru a fi asigurată coerenţa colegiului extins la 25 de membrii, care poate să ceară unui comisar să demisioneze, după obţinerea aprobării din parte colegiului. Prin aceste modificări Comisia mai face un pas spre un statut de supranaţionalitate, de viitor guvern al unui stat european federal.

În ceea ce priveşte Parlamentul, tratatul limitează numărul membrilor săi la 732, reprezentanţii noilor state membre urmând să participe la dezbateri după aderare lor.

În concluzie Nisa nu aduce modificări esenţiale pentru a se crea o structură federală, după modelul propus de J. Fischer în 2000 deoarece Comisia nu primeşte statutul unui veritabil executiv, Parlamentul nu are două camere (una a popoarelor şi una a statelor) şi nu se fac referiri la o Constituţie Europeană care să precizez clar rolul unui preşedinte european.

După preluarea puterii în Turcia de către AKP, relaţiile dintre cele două ţări au fost extrem de pozitive. În logica noii politici „zero probleme cu vecinii”, impuse de ambiţiosul ministru de externe al Turciei, premierul Erdogan a colaborat îndeaproape cu Damascul, vizitând în opt ani de şaizeci de ori capitala siriană. Comerţul s-a îmbunătăţit şi s-a renunţat la vize între cele două ţări. Şi nu doar instituţional relaţiile turco-siriene păreau să înflorească, ci şi la nivel personal, Erdogan petrecându-şi o vacanţă alături de dictatorul sirian şi familia sa.

Lucrurile s-au schimbat însă după izbucnirea revoltei siriene şi reacţia autorităţilor care au reprimat brutal militanţii din Homs şi Hama. Turcia, care are o graniţă sudică de 880 de kilometri cu Siria, a declarat, prin vocea ministrului de externe Davutoglu, că este pregătită să primească „toţi sirienii care vor să scape de opresiune”. Turcia a organizat tabere de refugiaţi, 17.000 de sirieni fugind deja peste graniţă. Dar Ankara a făcut mai mult decât atât. Ea a oferit un adăpost nu doar refugiaţilor ci şi activiştilor şi liderilor Armatei Siriene Libere.

Deteriorarea relaţiilor turco-siriene a arătat limitele politicii anterioare a Ankarei. Erdogan se aştepta ca relaţiile sale personale bune cu Assad să se transforme în influenţă politică. Pe măsură ce tancurile şi armata siriană asaltau oraşele rebele, cererile Turciei de încetare a violenţei au fost ignorate, ceea ce a dus la o schimbare de atitudine din partea autorităţilor turceşti.

Oficialii turci au dat de înţeles că ţara lor este dispusă să ridice miza, în cazul în care Damascul nu opreşte represiunea îndreptată împotriva propriilor cetăţeni. Susţinut de opinia publică turcă, guvernul lui Erdogan a închis ambasada de la Damasc şi analizează posibilitatea înarmării rebelilor, impunerea de coridoare umanitare şi chiar implicare militară. Până vor lua o decizie cu privire la o escaladare atât de puternică a conflictului, autorităţile din Turcia au anunţat informal că intenţionează să ofere „ajutor non-letal” grupurilor de opoziţie din Siria, constând în echipamente de comunicare şi provizii de medicamente.

Însă atitudinea Turciei are, pe lângă dimensiunea umanitară, şi una geopolitică. Ankara a calculat că zilele regimului Assad sunt numărate, susţinerea opoziţiei fiind un calcul politico-economic bun în viitor. Când opoziţia siriană va prelua puterea, prin atitudinea sa de astăzi Erdogan va fi bine poziţionat pentru a influenţa viitorul vecinului din sud, accesul companiilor turceşti pe piaţa siriană şi va avea un cuvânt de spus în problema minorităţii kurde.

sursă: Foreign Policy

Între ţările care au beneficiat de ajutorul financiar al FMI în anii ’90 au fost ţările din Europa Centrală şi regiunea Baltică, Rusia şi alte ţări din fosta Uniune Sovietică pentru înlesnirea trecerii lor  dificile din economia planificată la economia de piaţă. Multe eforturi au fost depuse în formarea structurilor financiare şi economice, foarte importante pentru funcţionarea economiei de piaţă.

O parte importantă în activitatea FMI ocupă colaborarea strînsă cu Banca Mondială în vederea sprijinirii celor mai sărace ţări din lume.

În criza financiară la mijlocul acestei decade în Mexico  FMI a aprobat pe data de 1.02.1995 cel mai mare pachet financiar pentru o ţară membră a FMI în valoare de $17,8 billion. Acest ajutor avea scopul să stsbilizeze situatia financiară şi să oprească ieşirile masive de capital din Mexic.

Criza financiară din Asia din anul 1998 a fost evenimentul financiar a anului. Cel mai mult afectate au fost Indonesia, Coreea si Tailanda.

Printre cauzele principale pentru această criză putem să considerăm împrumuturile externe făcute de aceste ţări în exces, cu scădente scurte. Pe de altă parte regurile bancare inadecvate şi intervenţia sa nereuşita n-au putut să contribuie la stabilizarea situaţiei economice. Întărzierea semnificativă în adaptării măsurilor corespunzătoare în rezolvarea acestor dificultăţi a aprofundat criza financiară şi a afectat şi alte ţări din această regiune.

FMI a ajutat cele trei ţări cel mai mult afectate – Indonesia, Coreea si Tailanda – aranjănd programe pentru reforme economice, care ar treebui să ajute refacerii situaţiei financiare. Coreea a beneficiat de ajutor financiar la valoare totală de $ 11,2 bilioane şi Tailanda $ 4,0 bilioane.

Au fost intensificate consultaţiile cu celelalte ţări membre pentru a fi luate măsuri, care să nu mai permit în viitor afectarea altor ţări din această regiune.

Au fost aplicate proceduri accelerate organizate sub numele de Mecanism Urgent de Finanţare. Astfel FMI a elaborat programe, care au fost adăugate la programele deja existente şi care  au  avut drept scop să adapteze FMI către cerinţele acestei perioade.

De asemenea a fost creată facilitatea de Rezerve suplimentare pentru a ajuta ţările afectate prin acordarea împrumuturilor pe termen scurt, necesare pentru recuperarea încrederii pierdute a investitorilor.

FMI a colaborat cu alte instituţii internaţionale financiare, de exemplu cu Banca Mondială şi Banca da Dezvoltare din Asia pentru a mări suportul financiar pentru programele de reforme economice.

Principalele concluzii făcute de funcţionării FMI sunt patru şi se referă la necesitatea punerii la dispoziţie la FMI a unei informaţii, cât se poate mai concrete, de către ţările membre. Pe de altă parte cu o mai mare atenţie trebuie să fie analizate rezultatele macroeconomice ale ţărilor pe termen scurt. Un rol crucial joacă existenţa unei transparenţe în privinţa programelor, care  se aplică pentru ieşirea din criză. Nu pe ultimul loc ca importanţă este faptul că ţările membre trebuie să binevoiască să ia în considerare sfaturile politice de la FMI.

Pentru a colabora mai străns cu ţările afectate de criza din Asia şi din cauza rolului important, pe care aceste ţări îl au în economia mondială FMI a deschis un nou office  pentru Asia şi Pacific în Tokyo.

Directorul acestui office este Kunio Saito. Între scopurile principale sunt păstrarea unui dialog permanent cu politicienii din Asia si supravegherea pieţei financiare în această regiune.

În luna iulie 1998, după dificultăţiile financiare serioase, Rusia a primit un împrumut de $11.2 bilioane, care va avea drept scop să suplimenteze cele $ 9.2 bilioane primite în luna martie 1996.

A 50-a anivarsare a FMI în anul 1994 a creat ocazia pentru efectuarea unui număr mare de întălniri si discutii privind activitatea fondului în viitor.

Schimbările în mediu economic international impun într-un fel si reevaluare a rolului FMI si eventual efectuarea unor schimbări în rolul său în economia mondială.

Folosirea largă a ratelor de schimb flexibile a dezavantajat  tările industriale si ele au beneficiat mult mai putinde ajutor financiar din partea FMI, aşa cum a fost prevăzut în Bretton Woods. Mai mult decât aceasta, multe ţări membre n-au avut aces la fluxurile de capital privat, mai ales în perioade de dificultăţi economice şi numărul acestor ţări a crescut mult, afectând şi ţările în traziţie. Aceste ţări se bazează pe asistenţa financiară din partea FMI în resolvarea problemelor financiare legate de balanţa de plăţi.

În viitor descentralizarea în sistemul valutar al ţărilor industrializate va continua. De aceea va fi necesară o reevaluare a rolului FMI privind supravegherea şi finanţarea ţărilor membre. De exemplu a fost făcută o propunere în sensul că valutele mai puternice să fie legate şi fixate întru-n sistem. Comisia din Bretton Woods a propus FMI să preia de la Grupul Celor 7 responsabilitatea de a efectua politica de coordonare, care să aibă ca scop reducerea instasbilităţii ratei de schimb şi eventual trecerea la un sistem mult mai flexibil.

Cu totul altă direcţie a fost propusă de la ceilalţi funcţionari FMI să abandoneze rolul său în domeniul financiar şi să concentreze activitatea sa asupra disciplinei comerciale, exercitată de fluxurile de capital privat, scopul fiind corectarea neadaptibilităţii bilanţelor de plăţi ale ţărilor membre. Astfel FMI poate să devină un fel de agenţie de evaluare pentru politiciile economice de stat ale ţărilor membre. Mai mult decât aceasta a fost propus în acest context FMI să joace un rol central în coordonarea restructurării datoriilor statelor, ca un fel de curte de faliment.

Toate aceste propuneri deocamdată n-au găsit o acceptare mai largă. În momentul în care FMI va acţiona ca o agenţie de evaluare, atunci relaţiile între FMI şi ţările membre se vor schimba substanţial.

În prezent rolul FMI este de a facilita relaţiile dintre debitor si creditor. Probabil schimbările, care se vor efectua nu mai vor fi cu rolul financiar, pe care l-are FMI şi în natura politicii de supraveghere a Sistemului Monetar International.

Martin M. Šimečka, RESPEKT PRAGA

Atunci când, în octombrie 2011, guvernul de dreapta al Ivetei Radičová a căzut în urma disensiunilor privind participarea Slovaciei la ajutorul financiar destinat statelor îndatorate din zona euro, mulţi considerau că problemele europene urmau să redefinească peisajul politic şi ideologic al Slovaciei. Alegerile anticipate din 10 martie trebuiau doar să înceapă o nouă eră, în care orientarea pro-europeană ar fi reprezentat un ferment de coaliţie mai important decât tradiţionalele opoziţii ideologice – şi culturale în cazul Slovaciei – între dreapta şi stânga.

Dar astăzi, totul s-a schimbat. Europa este lăsată deoparte şi subiectele care domină viaţa ţării sunt afacerile interne de corupţie, a cărei amploare fără precedent cangrenează înseşi fundamentele politicii slovace. Divulgarea dosarului Gorila – un raport al Serviciului de Informaţii Slovace (SIS) despre legăturile între lumea politicii şi lumea afacerilor – a împins alegătorii, în special cei tradiţionali de dreapta, spre noi partide, care au apărut ca ciupercile după ploaie. Dar, rapid, unul după altul, au căzut şi acestea în  scandaluri şi lupte interne, din care, distruse, au ieşit iremediabil schimbate. Consecinţele previzibile ale acestui haos sunt că estimările ratei de participare la vot sunt extrem de scăzute (45%), ştiind că aproape o treime din persoanele care declară că nu ştiu încă cu cine vor vota.

O clasă politică care şi-a pierdut faţa

Pentru a ilustra această situaţie, putem menţiona câteva cazuri care, pe lângă scandalul Gorila, au dominat scena politică şi în care au fost implicaţi noii-veniţi politici. SaS, partidul politic liberal [fondat în 2009], care prin poziţia sa anti-europeană a făcut să cadă guvernul Radičová, şi-a distrus el-însuşi reputaţia, pe care o construise din greu, anume cea de partid integru şi virtuos, prin două revelaţii: Ľubomír Galko, ministru al Apărării şi membru SaS, a pus serviciul de informaţii să spioneze jurnalişti; iar Richard Sulík, liderul partidului, a cerut unui om de afaceri cu o reputaţie mafiotă să conducă o anchetă de ”lustraţie” asupra responsabililor propriului său partid. Un videoclip clandestin publicat anonim îl arată pe acesta în casa lui, cu prietenul său ciudat comunicându-i informaţii despre culisele politice, atunci când era preşedinte al Parlamentului.

Un alt candidat la intrarea în Parlament: Igor Matovič şi partidul său Oamenii Obişnuiţi. Acest tânăr lider populist a părăsit SaS acum un an şi a adunat pe lista partidului său personalităţi care aparţin mai ales  cercurilor intelectuale conservatoare. În urma izbucnirii afacerii Gorila, el le-a cerut să treacă testul detectorului de minciuni pentru a dovedi că nu au mituit pe nimeni şi nici nu au primit vreodată bacşiş. Ei au refuzat, preferând să se retragă colectiv de pe lista de candidaţi. Numai Matovič a trecut testul. L-au considerat nebun şi un mincinos patentat.

Partidul „Cei 99%” este de asemenea un nou-venit. Fondat în octombrie anul trecut, el a întrunit nume necunoscute, dar a reuşit să finanţeze o campanie pre-electorală enormă datorită sprijinului unei întreprinderi de armament. Acest proiect evident cu structură antreprenorială, care a exploatat cu îndemânare idealurile şi sloganul ["Suntem cei 99%"] al mişcării Occupy Wall Street, strânge aproape 5% din intenţiile de vot. Ceea ce este o dovadă a confuziei din mintea a mulţi alegători slovaci. Dar, pe baza unei plângeri, poliţia a început să examineze validitatea celor 10 000 de semnături obligatorii ale petiţiei de sprijin care permite înregistrarea unui nou partid. Şi se pare că majoritatea au fost falsificate. Judecătorii Curţii Constituţionale au avertizat că există deci un risc de invalidare a alegerilor.

Toate aceste scandaluri, şi multe altele, ocupă în mare măsură spaţiul mass-media. Politicienii sunt nervoşi, refuză să răspundă întrebărilor jenante ale jurnaliştilor, dacă nu chiar părăsesc pur şi simplu platourile de televiziune, cum a fost cazul recent cu Ján Slota, liderul partidului naţionalist SNS [Partidul Naţional Slovac], care se prăbuşeşte rapid în sondaje. În acest context, sistemul informatic al Oficiului Fiscal a picat în pană. Ca urmare, deasupra bugetului de stat, într-un adânc deficit din luna februarie, atârnă ameninţarea unor pagube considerabile, fără a mai menţiona greutăţile care îi aşteaptă pe toţi cei care trebuie să-şi facă declaraţiile fiscale.

Aşteptându-l pe Fico

Sentimentul că politicienii corupţi sunt vinovaţi pentru incapacitatea statului de a asigura funcţiile de conducere de bază este foarte larg răspândit, deşi poate părea oarecum nedrept. Mai ales un partid profită de această situaţie: SMER, de stânga, al lui Robert Fico. Dacă micile partide mai sus-menţionate, covârşite de scandaluri, reuşesc să intre în Parlament, ele vor provoca un haos absolut în sânul unei drepte slăbite. Dar, în caz contrar, vocile lor“pierdute” vor fi contribuit în mare măsură să-l ajute pe Fico. Probabilitatea ca SMER să obţină o majoritate absolută în alegeri nu este deloc neglijabilă. Şi în anumite condiţii favorabile, ar putea obţine chiar şi majoritatea constituţională.

Prin urmare, întrebarea principală a alegerilor este de a şti câte scaune va câştiga partidul  SMER în Parlament. În caz de victorie covârşitoare, va începe o nouă eră, a cărui geneză va fi fost eşecul absolut al unei clase politice întruchipate de Mikuláš Dzurinda, liderul partidului de dreapta SDKÚ [Uniunea Democratică şi Creştină Slovacă], de două ori prim-ministru. Partidul său asistă acum, cu groază, la o scădere în intenţiile de vot în favoarea sa în jurul pragului electoral de 5%. Îi rămâne doar de sperat că alegătorii frustraţi îl vor salva.

Într-o situaţie în care sondajele de opinie nu sunt decât o vagă reflecţie a toanelor extrem de schimbătoare ale societăţii, în zadar facem divinaţii ale rezultatelor alegerilor. Nu putem decât să sperăm că, odată alegerile terminate, acest sentiment opresant în care se afundă societatea, al unei situaţii haotice şi fără scăpare, va dispare, şi că noul guvern îşi va aminti adevăratele probleme, precum viitorul Slovaciei în Europa.

sursă traducere: Presseurope.eu

Atât preşedintele Obama cât şi potenţialii săi competitori din toamnă sunt de acord că SUA are de înfruntat pericole – unele chiar existenţiale, motiv pentru care accentul pus pe apărare şi dezvoltarea armatei şi a echipamentelor militare este foarte important pentru siguranţa naţiunii. Într-un discurs adresat anul trecut veteranilor americani, principalul candidat pentru nominalizarea republican Mitt Romney arăta că lumea nu este un loc mai paşnic ci oamenii îşi doresc să creadă asta. “Situaţia este diferită. Gândiţi-vă la jihadişti, la un Iran aproape nuclearizat, un Orient Mijlociu turbulent, un Pakistan instabil, o Coree de Nord paranoică, o Chină asertivă şi o nouă putere mondială numită China. Nu, lumea nu devine un loc mai paşnic”, conchidea Romney.

Dacă Romney ar putea fi suspectat că exagerează situaţia din raţiuni electorale, membrii executivului american ar trebui să fie mai ponderaţi în evaluări. Şi, totuşi, atât Leon Panetta, secretarul Apărării, cât şi generalul Martin Dempsey, şeful de Stat Major, au avertizat în discursurile lor de ameninţările unei lumi în schimbare. Într-o cheie similară este prezentată de unii comentatori şi chestiunea iraniană, cei mai entuziaşti dintre ei clamând că este doar o chestiune de timp până când focoasele nucleare ale Teheranului vor ameninţa coastele Statelor Unite. De aici, dincolo de susţinere a poziţiei israeliene, miza americană devine mult mai serioasă, Iranul părând să constituie un pericol nu doar pentru Ierusalim, ci şi pentru Washington.

Dar nu toată lumea este convinsă de riscurile pe care oamenii politici de la Washington le prezintă în discursurile lor. Pentru a pondera teama de jihadişti, Iran sau de puterea economică a Chinei, alţi academici americani subliniază avantajele Americii. „America are cea mai bogată economie din lume, are cea mai puternică forţă militară, este apărată de două oceane enorme şi beneficiază de aliaţi în toate colţurile lumii. Şi, da, are un arsenal nuclear compus din mii de focoase, care ar devasta orice ţară care ar ameninţa SUA în mod direct”, scrie Stephen Walt, pe blogul său.

O altă analiză, publicată în numărul actual al Foreign Affairs, tratează exact aceeaşi problemă. Micah Zenko şi Michael Cohen, autorii articolului, nu neagă provocările contemporane. Cei doi argumentează însă că natura ameninţărilor este diferită de cea prezentată de factorii de decizie opiniei publice. Provocările sunt mai degrabă schimbările climatice, potenţialele pandemii, instabilitatea economică şi reţelele de criminalitate transfrontalieră. Dar acestea constituie provocări care pentru a fi confruntate este nevoie mai puţin de instrumente militare şi mai mult de diplomaţie şi economie. Pentru a le confrunta, scriu cei doi, „politica externă americană are nevoie de mai puţini oameni capabili să se paraşuteze în diferite zone şi mai mult de negociatori şi diplomaţi”.

Şi diferenţa dintre accentul pus pe cele două abordări este evidentă prin modul în care sunt  alocate fonduri. USAID şi Departamentul de Stat (care au 2000, respectiv 30.000 de angajaţi) au un buget comun de 50 de miliarde de dolari. Pentagonul, în schimb, angajează 1.6 milioane de oameni şi are un buget anual de aproape 600 de miliarde. De aceea, dimensiunea militară ocupă un rol important între instrumentele pe care factorii americani de decizie le au la dispoziție.

Dincolo de faptul că opțiunea militară este la dispoziție, unul din motivele pentru care disparitatea dintre ameninţările efective şi dimensiunea retorică acordată acestora de politicienii americani ţine, conform celor doi, de specificităţile sistemului politic american (democraţilor fiindu-le teamă să nu pară slabi), puternicelor interese birocratice şi infrastructurii naţionale de securitate (contractorii din domeniul apărării, grupuri de lobby, think tankuri).

sursă: Foreign Policy

Termenul “economiile sociale de piaţă”, aplicat constant sistemului capitalist german, este prea adesea considerat sinonim cu sistemul frecvent într-o economie capitalistă a cărei imagine este astfel falsificată. Când este vorba de satisfacerea nevoilor sociale ale ţării, companiile germane fac adeseori pasul de a-ţi asuma această responsabilitate, înainte ca guvernul să simtă că e necesar să intervină.

Economia germană, e în mare parte caracterizată de consens şi nu de conflicte între conducerea în corporaţie şi uniunile sindicale, ele stabilind împreună politica naţională a angajaţilor forţei de muncă.

Pentru germani, numărul de locuri de muncă e care dispune o companie este la fel de important ca valoarea şi rentabilitatea. Când se vestesc timpuri grele pentru o companie, se crează presiuni puternice asupra unei companii mai mari şi mai puternice sau asupra unei bănci pentru a sări în ajutor şi a păstra locurile de muncă.

Legăturile ce leagă companiile germane de comunitatea lor, depăşesc cu mult nivelul “creare şi menţinere a locurilor de muncă”. Mână în mână cu şcolile subvenţionate de stat, companiile germane plătesc voluntar peste 50 % din salariul net pentru a asigura pregătirea profesională a tinerilor muncitori de 15 ani.

O taxă pe care companiile trebuie să o plătească comunităţii în care operează, pe lângă taxa obişnuită pe venit este ţinta unor critice numeroase în cercurile de corporaţie şi poate reprezenta până la 20 % din taxa totală.

Dacă uneori companiile germane încearcă să evite anumite obligaţii sociale general acceptate, cum ar fi asigurarea asistenţei medicale, sau a comunităţii sau o taxă locală foarte ridicată este pentru că Germania este o ţară autentică a minunilor.

Puţine companii germane sunt protejate de guvern. Industria cărbunelui şi construcţiilor navale au fost subvenţionate timp de câţiva ani.

Germanii au mai puţine ore de lucru 37 de ore în comparaţie cu aproximativ 41 în S.U.A. şi peste 60 în Japonia. Beneficiile mandatate de guvern, cum ar fi securitatea socială şi asigurarea în caz de accident adaugă aproximativ 1/3 din salariul net. I.G.Metal este cea mai mare şi mai puternică uniune sindicală din Germania.

Mulţi dintre muncitorii emigranţi nu doresc cetăţenie germană. Scopul lor este să lucreze câţiva ani în Germania şi să strângă cât de mulţi bani pot pentru familiile lor de acasă, înainte de a se întoarce acolo ca să se pensioneze.

Nu este un fapt neobişnuit ca 3 – 4 bărbaţi turci sau iugoslavi să se înghesuie într-o garsonieră în care condiţiile de trai ţin să semene – cel puţin în ochii germanilor scorţoşi – cu cele dintr-o cocină.

Proasta reputaţie care îi însoţeşte pe mulţi muncitori emigranţi se răsfrânge din nefericire şi asupra acelora care ar adopta bucuroşi un stil de viaţă german.

La locul de muncă nu există propriu zis nici o discriminare în cadrul companiilor, sindicatele au luptat destul de mult pentru apărarea drepturilor muncitorilor musafiri.

Un avantaj al sistemului dual german este că oferă o pregătire umanistă pe care fiecare copil o doreşte sau de care are nevoie, o educaţie dedicată în întregime ştiinţelor umaniste. Mulţi tineri germani sunt mulţumiţi să-şi găsească o profesie de mecanic, chimist etc. Economia germană le oferă o gamă largă de posibilităţi cu care ei vin în contact la vârsta de 15 ani.

Economia germană excelează prin calificarea forţei de muncă. Succesul demonstrat al pregătirii de muncitori manuali au obligat Germania să ofere educaţie pentru tot felul de profesii birotice sau nemanuale. Anii de pregătire în cadrul corporaţiei îşi pun o amprentă de neşters asupra angajatului german şi asupra cunoştinţelor sale practice în domeniul respectiv. Educaţia aparţine tradiţiei germane.

În ansamblu, beneficiile acestui sistem sunt benefice pentru Germania. Rata şomajului în rândul tinerilor e mai scăzută decât în majoritatea celorlalte ţări industrializate. Lucrătorii cu pregătire nu lipsesc niciodată. Înalta calitate a produselor germane e cunoscută la scară mondială.

Sistemul pregătirii profesionale are puţine neajunsuri. În timp ce aceste programe de pregătire intensă fac parte din forţa de muncă a Germaniei, poate cea mai instruită forţă de muncă din lume, ele crează de asemenea unele dintre cele mai ridicate cheltuieli de muncă din lume. Oamenii cred că produsul realizat acasă este mai bun. În acest fel ei sunt mai încrezători în propriul sistem de pregătire profesională.

Nici unde nu e mai marcat rostul dintre executivul german şi colegiilor din S.U.A. decât în problema remunerării.

În timp ce executivii germani pot să dorească mai multe stimulente tip “flotă” pentru “ informaţie ” ei nu urmăresc să aducă acasă la fel de mult ca americanii. În sinea lor, ei s-ar putea să vrea, dar ceva le şopteşte că este nesănătos. Membrii tipici ai executivului german nu duc o viaţă luxoasă, nu zboară cu avioane cu reacţie ca să joace golf sau ca să-şi viziteze casele de vacanţă cele mai multe din corporaţiile de vârf nici nu au un avion cu reacţie.

În toamna anului trecut, încrederea italienilor, a pieţelor şi a partenerilor europeni în cabinetul lui Berlusconi ameninţa să arunce Italia într-o situaţie similară cu a Greciei, diferenţa fiind sumele enorme datorate de statul italian, care făceau un bailout european imposibil. În noiembrie, când Mario Monti a preluat funcţia de la Berlusconi, Italia ajunsese să plătească dobânzi de 7% la datoria sa pe termen lung, o cifră nesustenabilă. Dar înlocuirea vechiului cabinet cu un guvern tehnocrat, cu o puternică susţinere populară, s-a dovedit un succes pentru Italia.

La scurt timp după numirea sa, Monti a introdus o serie de reforme destinate a echilibra bugetul până în 2013 şi până la sfârşitul lunii martie guvernul a anunţat o serie de reforme destinate flexibilizării pieţei muncii. De asemenea,  reforma sistemului de pensii l-a transformat pe acesta în unul din cele mai sustenabile din Europa. Deşi primul efort al cabinetului Monti a fost de tăiere a cheltuielilor, a doua parte a agendei se concentrează pe generarea de creştere economică printr-o serie de decizii destinate să dereglementeze şi să liberalizeze piaţa italiană. Aceste decizii, dublate de lupta împotriva evaziunii fiscale, vor duce la sfârşitul anului 2012 la accentuarea creşterii economice, speră autorităţile italiene.

Cu o imagine internaţională foarte bună, Monti a argumentat în faţa omologilor europeni concentrarea pe politici care să genereze creştere economică. În privinţa viitorului zonei euro, premierul italian este unul din cei mai mari susţinători ai unei uniuni politice, aşa cum a fost imaginată ea de cancelarul german Angela Merkel. De aceea, notează Maria Elena Gutierrez, reprezentant al GMF SUA în Italia, „pacientul italian nu pare a fi doar în convalescenţă ci pare un potenţial contributor la însănătoşirea continetului”.

sursă, Flavius Ţone, Foreign Policy

Americanii – deşi nu se poate spune că este numai cazul lor – sunt nemulţumiţi de calitatea liderilor lor. Există percepţia, scrie Aaron David Miller, că marii oameni de stat au dispărut, locul lor fiind luat de personalităţi abile în construirea de aşteptări pe care niciodată nu le onorează când ajung în funcţie. De la Franklin Delano Roosevelt, crede Miller, America nu a avut niciun mare preşedinte şi şansele ca lucrurile să se schimbe sunt din ce în ce mai mici. Iată cinci motive în acest sens.

1. Americanii sunt ambivalenţi faţă de „măreţie”

Spre deosebire de europeni, americanii au o cultură politică care cultivă scepticismul faţă de „măreţie”. Tradiţional, personalităţile care i-au condus pe americani au fost parte a comunităţii, neexistând o elită socială conducătoare, cum a fost cazul bătrânului continent. Iar americanii mereu au simpatizat liderii care au dovedit o doză de umilinţă. Miller aminteşte surprinderea ambasadorului britanic, care era primit – contrar uzanţelor – de preşedintele Thomas Jefferson în papuci de casă.

2. Preşedinţia lui Roosevelt a fost greu de egalat

Realitatea este că să egalezi un preşedinte care a deţinut patru mandate, a înfrânt poliomielita pentru a conduce America în timpul unei catastrofe economice şi a celui mai mare război din istorie, este destul de dificil, crede Miller. Chiar dacă urmaşul său, Harry Truman a avut o preşedinţie de succes, anvergura lui FDR a fost imposibil de egalat. Şi, când în 1951, cel de-al 22 lea Amendament a fost ratificat, restricţionând numărul de mandate prezidenţiale la două, Roosevelt a devenit unul din cele mai importante nume ale panteonului prezidenţial american.

3. Criza modernă a Americii nu invită la „măreţie”

„Măreţia” ţine şi de context.  Nu întâmplător cei mai mari preşedinţi americani sunt Washington, Lincoln şi Roosevelt. Preşedinţiile lor au coincis cu cele mai importante evenimente ale istoriei americane: naşterea şi consolidarea republicii, războiul civil, Marea Depresiune şi cel de-al Doilea Război Mondial. Dar crizele, explică Miller, sunt doar factorul declanşator. Esenţială este capacitatea liderilor de a acţiona structural, de a-şi lăsa amprenta asupra istoriei.

Crizele recente prin care a trecut America s-au rutinizat începând cu epoca Războiului Rece. Singurul eveniment cu potenţialul de a trimite preşedintele în funcţie în istorie a fost 9/11. Dar Bush a reuşit doar să implice ţara în două războaie, fără a promova identitatea naţională a americanilor într-un fel în care să-i permită să rămână în cărţile de istorie.

4. Media trivializează

„Măreţia” este mereu înconjurată de o aură de mister. Presa a urmărit mereu activitatea preşedinţilor, dar niciodată lucrurile nu au stat ca în prezent. Abraham Lincoln a ţinut patru discursuri publice în timpul preşedinţiei sale, spre deosebire de Obama, care în primul său an de prezidenţiat a ţinut 500. De asemenea, astăzi, spre deosebire de secolul 19, viaţa privată a preşedinţilor este urmărită la milimetru de numeroase publicaţii dornice de scandal. În urmă cu un secol, viaţa privată a preşedinţilor nu ajungea în faţa opiniei publice.

5. Lumea este mult mai complexă

Preşedinţii contemporani interacţionează cu o lume pe care nu o pot controla, dar ale cărei acţiuni influenţează din ce în ce mai mult ce se întâmplă în America. Bineînţeles, şi preşedinţii secolului 19 au avut mari responsabilităţi, printre care edificarea unei naţiuni şi un război civil distrugător. Însă influenţele externe au fost minime, datorită unei vecinătăţi paşnice, de unde au lipsit duşmanii puternice.

Dar gândiţi-vă la perioada actuală, când orice eveniment se poate repercuta asupra Americii, când numărul actorilor internaţionali este mult mai mare, iar implicarea Americii în lume incomparabilă faţă de ceea ce se întâmpla în urmă cu un secol. Complexitatea lumii moderne, interdependenţa şi felul în care liderii sunt urmăriţi pas cu pas face aproape imposibil procesul de edificare a unor noi eroi prezidenţiali.

sursă: Foreign Policy