Fireşte, resursele naturale mai variate şi mai bogate creează un substrat favorabil procesului de industrializare. Dar principala forţă dinamică a industrializării este de astă dată suprapopulaţia agricolă care lasă anual un excedent de populaţie şi, dată fiind fărâmiţarea progresivă a proprietăţii ţărăneşti prin succesiune, determină formarea unui proletariat agricol.

Lichidarea completă a feudalismului agrar este o condiţie favorabilă pentru dezvoltarea pieţei ţărăneşti, dacă nu intervin factori care să nu micşoreze capacitatea de cumpărare a ţărănimii. Extinderea teritorială şi gradul mai ridicat de urbanizare din unele provincii istorice, precum şi necesităţile publice din era de reconstrucţie, completarea utilajului economic al statului şi dezvoltarea socială şi culturală implică condiţii favorabile pentru formarea cererii exogene indispensabile progresului industrializării.

Suprapopulaţia agricolă. Presiunea demografică rurală

În 1930 România se afla între cele 20 de ţări de pe glob care au cea mai mare densitate globală a populaţiei. Între acestea România ocupa locul al 14-lea, cu 61,2 locuitori pe km².În 1935 între ţările danubiene economia se afla în  rândul al doilea (Ungaria 93,4, România 65,1, Bulgaria 56, Iugoslavia 55,6).

Creşterea populaţiei în România a fost accelerată. Dacă o comparăm de la 1930 (data recensământului) până la 1938 cu aceea a altor ţări, constatăm că România, cu un spor de 57 locuitori pe km², ocupa locul 7.

România aparţine astfel grupei de ţări cu o tendinţă puternică de creştere a densităţii populaţiei.

Fenomenul specific care caracterizează structura socială şi economică a României, este însă densitatea rurală considerabilă. Apare din datele privitoare la repartiţia populaţiei între sate şi oraşe.

Din totalul de 18,1 milioane locuitori recenzaţi în 1930, un număr de 14,4 milioane sau 78,9% trăiesc în sate şi numai 3,6 milioane sau 11,1% la oraşe.

Pe o suprafaţă cultivabilă de 17,5 milioane de ha se află 13,5 mil. locuitori, care trăiesc din lucrarea pământului, iar din aceştia 95,6% locuiesc la ţară. Suprafaţa cultivabilă revine astfel la  1,34 ha pe cap de locuitor.

Dacă se face raportul între locuitorii care se îndeletnicesc cu agricultura activ şi întreţinuţii lor şi suprafaţa cultivabilă, se obţine densitatea populaţiei agricole. Acest raport este cu mult mai însemnat pentru înţelegerea structurii sociale şi economice a unei ţări.

După recensământul din 1930 reveneau 75 locuitori agricoli la 1 km teren cultivabil, această cifră exprimând densitatea agricolă.

Ea variază după ţinuturi, în modul următor:

- ţinuturile cele mai populate de locuitori agricoli, în ordine descrescătoare sunt: Bucovina (121), Carpaţii Moldovei (113) şi Carpaţii Munteniei şi Olteniei (109); cele cu densitate apropiată mediei pe ţară sunt Şesul Moldovei (70), Şesul Dunării (72), Platoul Transilvaniei (72), Câmpia Tisei (72) şi Basarabiei de Nord (89), iar cel mai rar populate sunt Dobrogea (43) şi Basarabia de sud (49).

În comparaţie cu ţările vecine în 1930, România cu cei 112 locuitori agricoli pe km²/suprafaţă agricolă, se prezenta cu o densitate urcată. De aici rezultă că în această parte a Europei şi îndeosebi în România exista o situaţie de suprapopulaţie agricolă relativă.

Suprapopulaţia agricolă este o situaţie caracterizată printr-o serie de simptome care sunt consecinţele directe sau indirecte ale unei disproporţionalităţi între populaţia agricolă şi mijloacele de subzistenţă şi câştig care sunt la dispoziţie, provocate de o creştere a componentelor populaţiei.

Este deci un fenomen relativ, întrucât densitatea populaţiei trebuie să corespundă unei creşteri proporţionale a spaţiului de hrană, în caz contrar nivelul de viaţă scade, dar echilibrul distrus prin mărirea densităţii populaţiei se poate stabili prin ridicarea gradului de intensitate al populaţiei. Dacă acesta nu poate fi proporţional  cu creşterea populaţiei, suprapopulaţia agricolă nu poate fi suprimată decât prin emigrare sau industrializare.

Simptomele suprapopulaţiei agricole

Extensivitatea agriculturii. Simptomele caracteristice pentru teritorii agrare suprapopulate sunt următoarele: fărâmiţarea pământului, preţuri de uz sau  arendare de pământ urcate, emigrare, răspândirea ocupaţiilor agricole anexe, salarii joase, raporturi de venituri agricole scăzute şi mizerie, regresul izlazurilor şi păşunilor.

Dar nu rolul mafiotului în conştiinţa consumatorului de entertainment este subiectul acestui articol ci semnalarea unei noi lucrări istorice pe tema mafiei. John Dickie, profesor de Studii italiene la University College London,  a lansat o nouă carte intitulată „Blood Brotherhoods: The Rise of the Italian Mafias”.

Autorul, renumit pentru istoria grupării Cosa Nostra, trage o concluzie foarte interesantă. Mafioţii – influenţaţi poate şi de atracţia ciudată pe care o exercită asupra oamenilor – au, de asemenea, o viziune romantică asupra propriei activităţi. Dickie observă că ceea ce îi separă pe mafioţii italieni de alţi infractori este sentimentul istoric. Sentimentul de apartenenţă faţă de ceva mai important decât ei înşişi. Deci, pe lângă activitatea infracţională cotidiană organizaţiile mafiote au şi o viziune strategică, legată de dezvoltarea pe termen lung, prezervarea valorilor şi transmiterea lor mai departe nealterate.

Dar iată ce scrie însuşi John Dickie: „Chiar dacă grupările actuale sunt prea ocupate cu traficul ilegal şi criminalitatea cotidiană pentru a fi interesate de ceea ce făceau predecesorii lor, le pasă de istorie. Toate cele trei mafii (n.r. Cosa Nostra, Camorra şi ’Ndrangheta) au mafiile lor fondatoare. Mafia siciliană se revendică de la Beati Paoli: o organizaţie secretă fictivă din Sicilia medievală. Camorra pretindea că este descendenta Garduña, o altă societate secretă din secolul XVII care nu e existat niciodată. (Deşi, în mod surprinzător, majoritatea istoricilor au admis ca adevărate aceste bazaconii). Şefii ’Ndrangheta povestesc noilor recruţi o poveste fondatoare şi mai improbabilă. Ei spun că trei cavaleri spanioli – Osso, Mastrosso şi Carcagnosso – au fost fondatorii celor trei societăţi onorabile: Mafia, Camorra şi ’Ndrangheta.

De aceea, crede autorul, există întotdeauna riscul – când scrii o carte despre istoria acestor grupări – să creezi de fapt un „mic ghid de legitimare istorică” a mafioţilor. Totuşi, efortul de a pune în ordine o zonă mitologică gri, prin care criminalitatea se legitimează istoric, merită efortul autorului dar şi al cititorilor. Cartea costă 10 lire sterline pe Amazon şi o puteţi procura şi în varianta electronică dacă sunteţi posesor de Kindle.

Cea mai celebră grupare criminală din Italia – Mafia Siciliană

Cunoscută sub denumirea de Cosa Nostra începând cu anii ’60, a fost (timp de un secol) un model pentru celelalte organizaţii mafiote. Tradiţional, este cea mai centralizată grupare mafiotă, înregistrând cele mai multe succese în încercarea de a infiltra instituţiile statului. Tocmai succesul său a determinat extinderea apelativului de „mafia” pentru toate organizaţiile criminale din Italia.

Subliniem faptul că în această carte sunt tratate subiecte fundamentale ale sociologiei precum: obiectul și problematica sociologiei, metodologia cercetării în sociologie, individul și societatea, socializarea, familia și gospodăria sau stratificarea și mobilitatea socială, problemele interetnice, comunicarea de masă sau cultura și civilizația.

Alcătuit îndeosebi pe baza experienței didactice a autorului, volumul se adresează cu precădere acelora care vor să se inițieze în studiul acestei vaste discipline științifice fără de care nu se poate înțelege corect complexitatea societății zilelor noastre, a omului contemporan.

În concluzie, considerăm că lucrarea intitulată Introducere în sociologie este o prezentare sumară însă lămuritoare a specificului sociologiei, respectiv a câtorva din problemele sale semnificative. Preluat: www.presalocala.com

Vă atașăm și un cuprins

Titlu surprinzător la prima vedere: Politica externă a Rusiei în epoca globalizării (?). Fără ipocrizie trebuie să recunoaştem că, potrivit sistemului nostru de concepţii şi valori, imaginea Rusiei a rămas nealterată de-a lungul secolelor; aceeaşi orgolioasă şi triumfală, arogantă şi cu ambiţii imperialiste care pare chiar să trăiască şi un timp numai al Ei, motiv pentru care privim oarecum cu circumspecţie această asociere de termeni. Cu toate acestea, uliţa rusească face şparte din Satul-pământ în care convieţuim în prezent, astfel încât trebuie să acceptăm ideea că „globalisation/mondialisation concerns Russia, too”.

Probabil ministru de Externe al Rusiei, Igor Ivanov a considerat drept o necesiate şi  datorie de a prezenta politica externă rusă în acest context nou, tocmai pentru a demitiza prin intermediul acestei cărţi imaginea unei Rusii imperiale de secol XVIII.

La nivel structural, cartea e riguros organizată pe capitole ce sistematizează amalgamul de alocuţuiuni, interviuri, discursuri ţinute de autor ăn calitate de ministru de Externe cu diferite ocazii, în ţară sau în străinătate.

Chiar dacă nu este o lucrare care să nareze frumos povestea diplomaţiei ruse în prezent, este uşor de sesizat care sunt intenţiile şi obiectivele autorului, de fapt ce urmăreşte acesta.

În primul rând, se prezintă o Rusie Nouă într-o lume Nouă, înfăţişînd mesajul politicii externe a Rusiei actuale prin sintetizarea trăsăturile care o definesc.

Secolul XXI reprezintă un moment de turnură în evoluţia politicii externe a Rusiei, fapt rezultat, pe de o parte, în urma procesului de modernizare internă cât şi a modificărilor survenite pe plan mondial.

În consecinţă, la 28 iunie 2000 va fi adoptată Concepţia politică externă a Rusiei într-o formă nouă, semnalând în cast fel încheierea etapei de tranziţie care a afectat inclusiv şi diplomaţia rusă după disoluţia U.R.S.S.Totuşi, fără a renunţa la „tradiţia multiseculară a diplomaţiei ruse”, Noua Concepţie a politicii externe se prezintă a fi „ o îmbinare complexă şi organică între tradiţiile renăscute ale diplomaţiei ruse, moştenirea diplomatică a perioadei sovietice şi experienţa contemporană proprie”(p. 460), fapt de la sine înţeles, întrucât n-ar fi putut să renunţe „tout simplement” la un trecut mereu apropiat prezentului rus. Şi atunci apare volens – nolens întrebarea: Cere sunt elementele ce disting Noua Concepţie în politica Rusiei de cea adoptată în 1993 care îşi propunea şi ea la rându-i să marcheze un „nou început” (pleonasm voit) în existenţa statului rus.

Mai întâi, diferă prin însuşi caracterul acesteia; devenită mai „raţională” şi „rentabilă”, Noua politică externă rusă pare să renunţe la „romantismul” anilor ’90 în favoarea realismului şi pragmatismului traduşi în termeni politici şi economici. Rusia contemporană renunţă la „ideologia mesianismului global” promovat de U.R.S.S şi „ambiţiile imperiale” ale acesteia, construindu-şi politica externă doar pe baza intereselor naţionale. În acest sens, autorul ataşează completarea potrivit căreia „Rusia a obţinut victorii atunci când s-a ghidat după considerente pragmatice [...] şi a avut insuccese când s-au impus ideologia imperială sau ambiţiile mesianice.” (p. 380)

În prezent inhteresele naţionale ale Rusiei, moştenitoarea de drept a U.R.S.S sunt definite în termeni cu caracter general, proprii fiecărui stat ca asigurarea securităţii naţionale, a dezvoltării economice, a consolidării societăţii civile şi în particular, a apărării drepturilor conaţionalilor ruşi de pretutindeni (idee accentuată de nenumărate ori, referindu-se în mod evident la „durerea” provocată de situaţia ruşilor de la Kaliningrad).

La nivelul conţinutului, politica externă se sprijină pe „diplomaţia economică şi energetică” , fapt ce confirmă preocuparea Rusiei de a-şi promova interesele economice prin intermediul politicii externe, profitând în acelaşi timp de Asul pe care  îl are în mânecă: 15% din rezervele monjdiale de ţiţei şi 45% din cele de gaze naturale.

În ceea ce priveşte direcţia de orientare a politicii externe, aceasta se prezintă a fi multivectorială, atât din punct de vedere geografic, cât şi instituţional, ceea ce înseamnă o deschidere totală spre colaborare cu toate statele lumii ca actori ai sistemului internaţional, cât şi cu actori non-statali ai căror importanţă nu o contestă(organizaţiile internaţionale).

Politica sa multivectorială este condiţionată de interpretarea a doi factori obiectivi: pe de o parte, a situaţiei sale geopolitice, iar pe de altă parte, a globalizării, proces căruia nici Ea nu i se poate sustrage (din păcate).

De altfel, Rusia priveşte cu ingrijorare şi circumspecţie problema globalizării însăşi, al cărei caracter contradictoriu este pus în evidenţă de autor datorită efectelor pozitive însuţite de cele negative în acelaşi timp pentru omenire.

Dacă partea pozitivă şi frumoasă a globalizării e palidă sau lipseşte aproape cu desăvârşire din discursurile autorului, în schimb, aspectele negative nu sunt trecute cu vederea, ci dimpotrivă. Analizând din perspectivă politică, economică, tehnologică şi culturală procesul globalizării, Ivanov alarmează societatea internaţională în legătură cu repercursiunile negative pe care le generează asupra lumii la nivel statal şi societal. În esenţă, acestea pot fi concentrate într-un singur cuvânt (atât de scump autorului): Decalaj – economic („ zone de creştere şi de stagnare) între nord şi sud (nu Est şi Vest), tehnologic şi politic, la care se adaugă marele pericol al „ştergerii diversităţii culturale şi pierderea identităţilor naţionale”. De fapt, autorul conduce spre ideea că în prezent lipseşte o „strategie de gestionare a globalizării” la nivel internaţional în această lume în care locuitorii stau, după părerea autorului, similar celor din „Ferma animalelor” lui G. Orwell unde „toate animalele sunt egale, dar unele sunt mai egale decât celelalte.”(p. 48). În acest context Organizaţiei Naţiunilor Unite îi revine meritul de a juca rolul „centrului politic şi intelectual” al omenirii pentru gestionarea globalizării, precum şi G-8 sau organizaţiilor de integrare regională pentru a-i conferi globalizării o orientare socială şi „faţă umană”.

Dacă Organizaţiei Naţiunilor Unite îi revine misiunea de a gestiona globalizarea, atunci statelor – datoria de a se comporta moral, astfel încât să fie promovată o „etică a globalizării”. Ca exemplu de conduită ce serveşte Rusia (bineînţeles) care e „cea mai generoasă ţară a G-8” datorită atitudinii sale faţă de ţările dezavantajate”. (p. 40)

Această problemă îşi cere rezolvarea imediată, cu atât mai mult că ecuaţia se complică:

LIPSĂ DE ETICĂ

DECALAJ ECONOMIC                      TERORISM INTERNAŢIONAL

LIPSĂ DE STRATEGIE

În concepţia autorului terorismul global se datorează şi inegalităţilor socio-economice născute în sânul globalizării, oferind ca exemplu situaţia Orientului Mijlociu sau a Balcanilor., unde decalajul economic alimentează terorismul şi extremismul religios. În consecinţă este necesară crearea unui sistem complex de contracarare a terorismului şi asigurarea securităţii internaţionale sub egida aceleiaşi O.N.U al cărei caracter universalist îi conferă autoritatea deplină. Aceasta ar fi soluţia problemei terorismului şi securităţii globale la nivel mondial, în timp ce la nivel regional sunt evidenţiate două aspecte: importanţa colaborărilor statelor din cadrul C.S.I, pe de o parte şi pe de alztă parte, necesitatea dezvoltării unui parteneriat cu U.E faţă de care Rusia are o atitudine binevoitoare. În acest sens, sunt menţionate „reuşitele” Ru – C.S.I şi Ru – U.E în problema terorismului încă din 1997 şi înfiinţarea unui Centru Antitero în 2001, iar în al doilea caz – relaţiile de bună vecinătate.

Fără surprindere, atitudinea Rusiei se modifică uşor când e vorba de N.A.T.O, astfel încât toată deschiderea şi bunăvoinţa faţă de U.E devine reticenţă şi suspiciune faţă de N.A.T.O. Deşi în anul 2002 la Roma a fost înfiinţat un Consiliu Rusia – N.A.T.O care consacră existenţa unui parteneriat, Rusia continuă să considere N.AT.O drept ceva deranjant a cărei „extindere mecanică spre Est este o greşeală strategică, întrucât alterează tabloul militar strategic în Europa şi crează zone cu diferite grade de securitate”(p. 258) (sau poate motivul e prezenţa şi statutul de „vioara întâi” a S.U.A în structurile N.A.T.O, amintindu-i Rusiei de un vis urât numit „Războil Rece”?).

Este inhteresant de observat faptul c[ U.E e preferată N.A.T.O de către Rusia, la fel cum China este opusă S.U.A, astfel încât este lesne de înţeles că „elementul deranjant” este S.U.A.

În pofida faptului că prezintă cu mult tact diplomatic relaţiile ruso-americane drept relaţii bune între doi parteneri de a căror conciliere depinde stabilitatea sistemului internaţional(Nota Bene! De fiecare dată prezintă Rusia drept partener egal al S.U.A deşi, la un moment dat, probabil forţat de împrejurări, recunoaşte în cadrul Expunerii de la Universitatea Stanford în 2002 că „S.U.A este cea mai puternică forţă militară şi economică din lume), lucrurile stau uşor altfel. Nu sete dificil să citeşti dincolo de cuvintele diplomatului Ivanov pentru a înţelege o singură realitate: Rusia rămâne în continuare un Est opus Vestului.

Un exemplu elocvent la nivel retoric este afirmaţia conform căreia „e o greşeală serioasă să identifici terorismul cu un stat sau o religie anume ”(p. 52), cu referire evidentă la intervenţia S.U.A în Irak, iar alteori renunţă pur şi simplu la „limbajul voalat” pentru a exprima în mod direct îngrijorarea Rusiei faţă de „tendinţele alarmante ce caracterizează comportamentul S.U.A în prezent pe arena internaţională (se referă şi la retragerea S.U.A din cadrul Tratatuluui Antirachetă semnat în 1972, cât şi la mărirea cheltuielilor militare ale bugetului american).

De asemenea, Ivanov nu ezită să arate sprijinul Rusiei faţă de Cuba, condamnând blocada economică de peste 40 de ani impusă de S.U.A, la fel cum asigură de toată susţinerea Belarus-ul, ameninţând chiar că „orice încercare de pedepsire a Minsk-ului pentru apropierea sa de Rusia, va primi o ripostă masivă din partea noastră.”(p.229)(Şi vorbea despre importanţa valorilor democratice în lume...).

În final, se cer a fi realizate câteva aprecieri:

-          la nivelul retoricii, cartea este excelentă: ca un bun diplomat, Igor Ivanov reuşeşte să îmbrace frumos şi modern ăn cuvinte de secol XXI ca democraţie, capitalism, conferindu-i „ a New Look”. Astfel ne apare o Ruise Nouă într-o lume Nouă, binevoitoare şi generoasă cu întreaga omenire, un înflăcărat susţinător al valorilor universale şi a O.N.U la crearea căreia se pare că a avut „o contribuţie majoră”;

-          şi la nivelul argumentelor, cartea nu pare să aibă carenţe;

-          dar totuşi credibilitatea raţionamentelor devine îndoielnică, iar în final chiar debusolează cititorul prin citatul ce-i aparţine marelui diplomat rus A. Gorceakov la care susţine că „subscriem pe deplin şi în prezent, cu unele corective derivate”: „ Rusia trebuie să depună toate eforturile pentru ca […] în Europa să nu se producă modificări de forţe şi influenţă; astfel Rusia va putea să-şi reia locul său, […], autoritatea, înfluenţa şi predestinarea întree marile puteri”(p. 447). Doar că marele Gorceakov era diplomaturl Rusiei imperiale de secol XIX, în timp ce Noua Concepţie în polirica externă ar avea pretenţia/intenţia să aparţină unui presupus stat democratic de secol XXI, declarat convertit la realităţile mileniului III…

Edmond Jacob (1909-1998) a fost profesor la facultăţile de teologie protestantă din Montpellier şi Strasbourg. A fost membru al echipei de specialişti catolici şi protestanţi care a realizat traducerea ecumenică a Vechiului Testament (1970) şi autorul a 11 studii cu această temă în perioada 1946-1979. Între acestea, L’Ancien Testament a apărut în 1967 la Presses Universitares de France, în colecţia ’’Que sais-je?’’.

Cea de a şasea sa ediţie, din 1991, a fost tradusă în româneşte de politologul Cristian Preda şi publicată în 1993 la editura Humanitas în colecţia ’’Ce ştiu?’’. Aşa cum se menţionează pe coperta ediţiei româneşti, colecţia preluată de la P.U.F. prezintă micromonografii pe teme de mare interes, într-un limbaj accesibil şi într-un format de carte de buzunar. În ’’Cuvînt înainte către cititorul român’’, E. J., comparând culturile anterioare mesopotamiene şi egipteană cu cea iudaică, remarcă faptul că la aceasta din urmă corpusul literar religios a fost unificat într-o singură carte scrisă cu ajutorul unui alfabet, fapt ce a permis conservarea sa într-o perioadă atât de lungă. Această unitate externă a cărţii sfinte este completată de ’’unitatea conţinutului cărţii’’, care este dată de ’’credinţa într-un Dumnezeu unic, creatorul lumii şi stăpânul întregii istorii’’.

Lucrarea teologului protestant este structurată în nouă capitole, concluzii şi bibliografie, pe parcursul a 192 pagini.
În primul capitol, ’’Aspectul exterior al Vechiului Testament’’, sunt analizate limba, textul, manuscrisele ebraice, ediţiile tipărite şi versiunile vechi. Cartea sacră a poporului evreu a fost scrisă în cea mai mare parte în ebraică, limbă semitică considerată de rabini ’’limbă sfântă’’ (tratatul Şota 7,1) şi înţeleasă probabil de o elită; parţial în cărţile Ezdra (4, 8-6, 18; 7, 17-26) şi Daniel (2, 4b-7, 28) este folosită aramaica, tot o limbă semitică folosită de strămoşii evreilor, care pătrunde în regatul Israel după căderea Samariei în 7121 î. H., pe fondul creşterii puterii popoarelor aramaice, şi devine limbă oficială după ce fostul regat al Iudeii devine provincie persană în sec. VI î. H. Textul a fost scris pe papirus şi apoi pe suluri de pergament din piele de oaie sau capră. În sec. III î. H. variantele se restrânseseră la trei: textul masoteric, textul folosit la traducerea greacă şi textul Pentateucului samaritean, pentru ca la sfârşitul sec. I d. H. să se impună Canonul unic. Principalele manuscrise ebraice sunt: sulul lui Isaia din grota de la Qumran (cel mai vechi), papirusul Nash cu Decalogul (sec. II î. H.), fragmentele din sinagoga din Cairo (Talmud şi Ecclesiast descoperite în 1890), manuscrisele familiei Ben Asher (Codexurile de la Cairo, Alep şi Leningrad/1008 d. H.), manuscrisele familiei Ben Neftali (Codexul umanistului Reuchlin aflat la Karsluhe) şi Pentateucul samaritean. Ediţiile tipărite încep în 1477 cu ediţii incomplete ale Pentateucului, Profeţilor şi Hagiografilor. Apoi primele două ediţii complete sunt publicate de Daniel Bomberg, sub îngrijirea lui Felix Pratensis şi Iacob ben Şaim (1524), urmată de ediţia lui B. Kennicott (1718-1783). În sec. XX au apărut ediţiile lui C. D. Ginsburg (1908), R. Kittel şi P. Kahle (Stuttgart) şi N. H. Snaith (1958). Versiunile vechi ale Vechiului Testament sunt traduceri greceşti (Septuaginta probabilă în Alexandria Egiptului în sec. III î. H.), aramaice, siriace, latineşti (Vetus latina după Septuaginta în sec. II d. H. şi Vulgata lui Ieronim din 390-405 după textul ebraic) şi Biblii poliglote (ediţia Walton din 1657 de la Londra cea mai completă).

Capitolul ’’La originea Vechiului Testament: tradiţia vie a unui popor’’ prezintă de asemenea şi primele sale documente scrise. Tradiţia orală iudaică s-a transmis la început prin poezie şi apoi proză. Poezia cuprinde cântece de masă, recoltă, muncă, căsătorie, doliu şi războiul sfânt purtat de Iahve, fără să se poată face distincţia între lirica profană şi cea religioasă, în care cântecul a fost adus la perfecţiune. Proza s-a exprimat prin naraţiuni sub forma maximelor (binecuvântări şi blesteme) şi proverbelor, discursurile înţelepţilor şi strămoşilor şi mai ales sub forma legilor şi profeţiilor, în care oamenii mandataţi de Dumnezeu vorbesc în numele acestuia. Primele documente scrise au fost redactate în sanctuare şi şcoli, care s-au laicizat după efervescenţa culturală din timpul regelui Solomon. Existenţa acestor acte este confirmată de prezenţa în Vechiul Testament a Decalogului, contractelor (Solomon cu Hiram, regele Tirului, Macabeii cu romanii), scrisorilor (Ioab către David prin Urie, Ieremia către exilaţi), listelor de persoane (judecătorii, eroii lui David, funcţionarii lui Solomon), listelor de oraşe şi listelor de ofrande. Autorul conchide că atunci când a început redactarea cărţilor Vechiului Testament scribii au avut un punct de plecare în arhivele oficiale sau în cele particulare aparţinând unor categorii sociale privilegiate.

În ’’Tora, Pentateucul–un ansamblu de documente diferite’’ Iahvistul este caracterizat ca ’’un autor original’’, fiind prezentate apoi prelucrările operei acestuia, cartea Deuteronomul şi opera sacerdotală, urmate de redactarea finală. ’’Marile opere istorice: de la cucerire la întoarcere’’ sunt împărţite în două, după autori: Deuteronomistul, considerat drept ’’un istoric profetic’’ (cărţile Iosua, Judecătorii, Samuel/Regi 1 şi 2 şi Regi 3 şi 4), şi Cronistul (Cronici I şi II, Ezdra şi Neemia). ’’Profeţii’’ sunt ordonaţi cronologic în proorocii din sec. VIII î. H.Amos, Onea, Miheia), cei de la sfârşitul regatului Iudeii (Sofonie, Ieremia, Naum, Avacum, Ioil), cei din timpul exilului babilonian (Iezechiel,Al doilea Isaia), cei de după exil (Agheu, Zaharia, Maleahi) şi separat Daniel, a cărui lucrare este apreciată de E. J. ca ’’o apocalipsă profetică’’. În ’’Poezia’’ teologul francez comentează cărţile Psalmii, Iov, Plângerile şi Cântarea Cântărilor, iar în ’’Literatura sapienţială’’ cărţile Pildele lui Solomon, Ecclesiatul, Estera (caracterizată ca ’’roman istoric) şi Rut (considerată ’’o nuvelă istorico-poetică’’). ’’Apocrifele’’ sunt acele cărţi pe care teologul protestant le consideră ca fiind ’’ascunse şi nefăcând parte din lectura cultual publică’’ şi în consecinţă le acordă puţină atenţie: Cartea a treia a lui Ezdra, cele trei cărţi ale Macabeilor, Tobit, Iudita, Rugăciunea regelui Manase, Adaosurile lui Daniel (Rugăciunea lui Azaria aruncat în cuptor, povestea Susanei, episodul lui Bel şi al balaurului ), Adaosurile la Estera (visul lui Mardoheu şi rugăciunea fiicei sale Estera), Cartea lui Baruh, Epistola lui Ieremia, Cartea înţelepciunii lui Isus, fiul lui Sirah şi Cartea înţelepciunii lui Solomon.

Ultimul capitol, ’’De la cărţi la canon’’, descrie procesul temporal al formării Canonului Vechiului Testament, proces paralel cu redactarea cărţilor. Acest cuvânt grecesc derivat dintr-o rădăcină ebraică înseamnă ’’regulă’’ şi a început să fie folosit în sec. IV d. H., când creştinismul a fost legalizat şi apoi a devenit religie de stat în imperiul roman. În opinia lui E. J., la originea ansamblului de scrieri inspirate, având în consecinţă caracter sacru şi normativ, a stat ’’credinţa în puterea şi autoritatea cuvântului’’. Aşa s-a ajuns la consemnarea cuvântărilor preoţilor, înţelepţilor şi profeţilor, care erau considerate a fi rostite de Dumnezeu şi erau citite în ceremoniile cultuale. Împărţirea Vechiului Testament evreiesc în Legi-Profeţi-Scrieri oferă un reper pentru procesul canonizării. Iudaismul palestinian şi-a stabilit Canonul la sinodul de la Iamnia din 98 d. H., în timp ce iudaismul din Alexandria Egiptului a recunoscut Tora ca principala autoritate normativă. În ceea ce priveşte creştinismul, Septuaginta, conform manuscrisului Codex Vaticanus din sec. IV d. H., a păstrat o ordine diferită de Biblia ebraică: a)Pentateucul; Iosua, Judecători, Rut, Samuel, Regi, Cronici, Ezdra, Neemia;c) Psalmi, Pilde, Ecclesiastul, Cântarea Cântărilor, Iov, Cartea înţelepciunii lui Solomon, Ecclesiaticul; d)Estera, Iudita, Tobit; e)Cei doisprezece mici profeţi, Isaia, Ieremia, Baruh, Plângerile, Epistola lui Ieremia, Iezechiel, Daniel (cu adaosuri). Această ordine corespunde, conform lui E. J., mai mult unei intenţii literare şi teologice decât uneia istorice: la începutul Canonului se află cărţile istorice, apoi cele poetice, cele didactice şi în final profeţii, semnificând o deschidere spre viitor.Bisericile creştine s-au inspirat din ambele tradiţii iudaice. Autorul consideră că bisericile orientale, spre deosebire de cele protestante, au făcut distincţie mai mult teoretic decât practic între scrierile canonice şi cele apocrife, în timp ce cea catolică a acceptat canonice cărţile apocrife la Conciliul de la Trento (1546). El conchide că: ’’Lungile discuţii prilejuite de constituirea Canonului ne sugerează că nu trebuie să luăm în seamă autoritatea Bibliei din perspectiva inspiraţiei sale literale, ci că se cuvine să căutăm raţiunile dinamice şi funcţionale care au făcut din tradiţie o realitatea vie, în stare să se reînnoiească ea însăşi fără încetare’’.

Răspunsul la întrebarea ’’Cum trebuie citit Vechiul Testament?’’ este influenţat de timpul îndelungat în care acesta s-a format şi este constituit din cele trei concluzii ale minimonografiei. Astfel, Edmund Jacob consideră că prima parte a Bibliei este o scriere literară de mare importanţă, deoarece conţine o mare varietate de genuri literare şi componentele sale sunt capodopere ale literaturii universale. De aceea el recomandă ca Biblia să-şi recapete locul în învăţământ alături de literatura Greciei antice şi a Romei, fapt ce nu ar afecta laicitatea şcolii. În plus, bogăţia de imagini şi metafore a cărţii sfinte a fost şi rămâne o sursă pentru pictori, sculptori şi muzicieni. În al doilea rând, Vechiul Testament este o lucrare istorică, concepţia despre istorie a poporului evreu fiind rezumată în cuvintele unitate şi finalitate. Istoria e unică pentru că umanitatea este unică, în cadrul ei Israel bucurându-se de o binecuvântare aparte, iar finalitatea istoriei nu e sfârşitul, ci naşterea unei noi istorii marcată de speranţă. În fine, Vechiul Testament este ’’un cuvânt al lui Dumnezeu’’ pentru evrei şi creştini. Faptul că creştinii citesc Vechiul Testament în lumina Noului Testament trebuie să evite, conform recomandării lui E. J., două consecinţe care s-au manifestat în timp: neglijarea istoriei în raport cu alegoria şi afirmarea inferiorităţii Vechiului Testament faţă de Noul Testament, ceea ce a favorizat antiiiudaismul. Teologul protestant conchide că evreii şi creştinii trebuie să mărturisească adevărul fundamental al Vechiului Testament: ’’lumea, neamurile şi indivizii sunt guvernaţi nu de un destin orb, ci de Domnul suveran şi înţelept, al cărui cuvânt nu rămâne niciodată fără rod (Isaia 55, 11), căci e putere de viaţă şi de mântuire’’.

Aşa cum stă bine unui produs cultural francez, vasta bibliografie (peste 50 de lucrări) a acestei cărţi este în întregime în limba franceză, acoperind anii 1950-1987. Majoritatea volumelor sunt comentarii (P. Beauchamp, A.Neher, S. Amsler), iar restul lucrări introductive (D. Lys, A. Lemaire etc) şi istorie-arheologie (R. de Vaux, A. Lemaire etc ).

Am citit cartea lui Edvard Radzinski despre viața și moartea ultimului țar rus cu atenția pe care o acorzi tărâmului virgin. O țineam de ceva timp în bibliotecă și, într-un final, i-a venit rândul. Radzinski nu este un istoric tipic ci, dimpotrivă, unul cu o abordare metodologică complet diferită. De aici și ambivalența opiniei mele privitoare la această carte. De fapt, rar mi s-a întâmplat să parcurg o carte pe care să o cataloghez în cursul lecturii ca “neserioasă”, numai pentru a o aprecia apoi, atât ca stil cât și concepție.

Spuneam că autorul nu este un istoric tipic. Ei bine, el este și scenarist și dramaturg, iar de aici se poate deduce stilul în care este scrisă lucrarea. Uneori tragic, alteori patetic, stilul nu-ți lasă loc de liber arbitru. Pentru cine are o sensibilitate pentru istoria “profesionistă”, în care ingerința autorului este voit limitată, va avea serioase probleme să digere această lucrare “anti-pozitivistă”. De fapt, cartea lui Radzinski este foarte zgomotoasă, atât autorul cât și personajele fac o hărmălaie de nedescris, determinându-l pe cititor să se imagineze luând parte la o agreabilă, deși nu fericită, piesă de teatru.

Autorul însuși este teatral, flamboaiant, aproape mistic în recurența anumitor simboluri și complet implicat în viața lucrării sale. De aici și o anumită doză de circumspecție pentru “cititorul profesionist de istorie”. Obsesia unei lungi perioade de izgonire a literaturii din scrierea istorică și-a lăsat urma asupra acestui tip de istoric, care cere rigoare, logică și se ferește ca dracul de tămâie de suprainterpretare, pe principiul, “decât să riști o concluzie potențial greșită, mai bine te abții”. Ei, bine, tocmai asta nu face Radzinski. Nu se gândește la modul în care lucrarea sa va fi receptată în cercurile academice, nu încearcă să fie rezonabil ba, din contră, înlocuiește scrupulozitatea istoricului cu un soi de discurs ușor criptic, atipic lucrărilor de istorie.  Într-un cuvânt, istoria scrisă de Radzinski este una de popularizare, care, dincolo de grimasele elitiste ale “profesioniștilor”, captivează și intrigă.

Sursele folosite de Radzinski sunt interesante. Folosește numeroase surse primare, în principal jurnalele țarului și ale țarinei, împreună cu multe documente oficiale și depoziții ale martorilor la evenimente. Documentarea pentru această carte este interesantă și inedită. Totuși, folosirea excesivă a citatelor, dă naștere unui dadaism epic, în mod paradoxal, destul de bine controlat de autor. Radzinski face în așa fel încât concluziile sale sunt trase de înșiși actorii invocați.

Dacă subtitlul lucrării este “Viața și moartea lui Nicolae al II lea”, onest ar fi fost ca el să fie inversat în “moartea și viața”, pentru că lucrarea se concentrează în special pe ultimul an din viața familie imperiale ruse, de unde și transpare o muncă anevoioasă dar real interesantă a istoricului, care a îmbinat cu migală diferite depoziții și dovezi. Deși uneori se lasă pradă suprainterpretării, autorul colectează o serie importantă de idei, mărturi și dovezi, de ajutor atât cititorului curios cât și istoricului.

Unul din păcatele lui Radzinski este lipsa contextualizării. Dincolo de viața personală a țarului, de micile can-can-uri ale tinereții sale și de relațiile cu ceilalți membrii ai familiei imperiale, cartea spune prea puțin despre motivele pentru care Imperiul Rus și conducerea sa autocrată a ajuns într-o situație atât de precară. Auspiciul de “omul nepotrivit la locul nepotrivit” nu cred ca este suficient pentru a explica destinul tragic al familiei Romanov. Nicio analiză socială, nicio analiză economică, doar mult microcosmos imperial, desprins ca un fluturaș de problemele Rusiei. Pentru cine vrea să înțeleagă firea interiorizată și neconflictuală a Împăratului, cartea este de un real ajutor, dar pentru cine încearcă să înțeleagă rolul lui Nicolae al II lea în “tragedia rusă” din primele două decenii ale secolului trecut, ea este complet inutilă.

Aș putea continua până mâine, dar majoritatea celor ce au ajuns până aici au înțeles esența acestei cărți. Per total, este o carte deosebită și merită citită atât pentru sursele folosite, cât și pentru stil. Ce reușește autorul să facă, cu adevărat bine, este să scrie o carte care nu te lasă indiferent. Într-o lume în care se tipărește mai mult decât se citește, în care fiecare individ cu aspirații intelectuale se simte obligat să lase posterității măcar o fracțiune din gândurile sale, Radzinski reușește să scrie o carte cu personalitate, care nu te lasă indiferent, aflată la granița literaturii cu cinematografia.

Ceea ce particularizează demersul lui Warwick este încercarea acestuia de a sintetiza cercetările anterioare şi de a identifica o serie de elemente comune între teoriile preexistente, aparent incongruente din multe puncte de vedere. Warwick face parte dintre acei cercetători curajoşi care nu acceptă existenţa unor paradigme antagonice sub pretextul că în ştiinţele sociale totul este relativ,  argument care se vrea o justificare pentru coexistenţa unor paradigme opuse. Demersuri de genul celui realizat de Warwick sunt de dorit în ştiinţele umane în general, în ştiinţele politice în special, pentru că reapropie ştiinţele sociale de proiectul lor original, de ştiinţele exacte, de fizică.

Warwick pleacă de la constatarea faptului că cercetările privind guvernările democratice sunt îngreunate de existenţa unor incongruenţe între dimensiunea teoretică şi cea practică. Pe de o parte, cercetarea empirică se concentrează mai degrabă asupra ipotezelor şi relaţiilor decât asupra teoriilor consacrate. Pe de altă parte, literatura teoretică tinde să opereze la un nivel de complexitate şi abstractizare care îngreunează considerabil testarea empirică. Pe cale de consecinţă, este nevoie de o legătură mai puternică între teorie şi testare. Warwick ne propune, cu alte cuvinte, un compromis.

Această falie între teorie şi practică este cel mai vizibil de observat în ceea ce priveşte spaţiile ideologice sau politice care caracterizează sistemele parlamentare. Dacă teoriile existente sunt de acord, în marea lor majoritate, în ceea ce priveşte caracterul pluridimensional a spaţiilor politice, când vine se pune problema identificării acestor dimensiuni încep să apară divergenţe. Încercările anterioare de a rezolva aceste divergenţe, în sensul stabilirii unor dimensiuni general acceptate, au eşuat.

Analiştii sistemelor politice a diferitelor ţări nu au putut conveni asupra unor dimensiuni comune, cramponându-se de particularităţile naţionale. Cercetările cantitative bazate pe sondaje au avut acelaşi rezultat pentru că s-au limitat la a cere votanţilor să se plaseze pe axa stânga – dreapta. În sfârşit, analiza programelor electorale s-a dovedit plină de erori pentru că, programele partidelor se vor nişte documente exhaustive a problemelor întregii societăţi, împiedicând identificarea cu claritate a principalelor elemente asupra cărora se centrează un partid.

Bineînţeles, Warwick crede că el a găsit soluţia de compromis şi propune trei dimensiuni comune tuturor sistemelor democratice vest europene:  stânga-dreapta, control social şi post-materialism. El demonstrează că dimensiunile identificate de numeroasele cercetări preexintente, aparent independente una de alta, au în realitate multe elemente comune, putând fi suprapuse şi reduse la trei axe de clivaj a partidelor politice vest-europene.

Aceste dimensiuni se caracterizează prin apelul la următoarele valori:

Stânga: naţionalizare, justiţie socială, neîncredere în armată, menţiuni favorabile privind munca.

Dreapta: încredere în armată, nevoia de eficienţă guvernamentală, liberă iniţiativă, stimulente (pentru afaceri, tineri), ortodoxie economică, justiţie şi ordine.

Post-materialism: preocuparea pentru mediu şi satisfacţii estetice, pace, drepturile omului, dezvoltare şi participare individuală.

Control social: acordarea unei cât mai mari libertăţi individuale.

Germania, subiectul eseului pe care-l analizăm astăzi, a fost un “mare jucător” al celui de-al doilea mileniu creștin, din planul simbolic, ca păstrător al tradiției imperiale occidentale, până în plan politic, când, de la Otto la Wilhelm al II lea și de la Frederic Barbarossa la Frederic cel Mare, a fost în prim planul politicii continentale.

Supravegheată timp de secole de Franța, obiectiv politic al Habsburgilor, Germania și-a găsit unitatea, paradoxal, înafara stăpânirii deținătorilor titlului imperial ai Casei de Austria, în 1871, sub conducerea Hohenzollernilor și a geniului politic al lui Otto van Bismarck. Intrarea triumfală în istorie a Germaniei centralizate în Camera Oglinzilor de la Versailles este, probabil, actul fondator al evenimentelor epocii contemporane. Inaugurarea celui de-al doilea Reich, în inima Parisului, istoricul adversar al unei Germanii unite, a predestinat, în plan simbolic, cel de-al XX lea secol european.

Acțiunile Germaniei au fost, pentru o lungă perioadă de timp, blamabile pentru distrugerea tradiționalului echilibru de putere european și pentru cele două războaie mondiale ale cărei principală protagonistă a și fost. Fără a folosi un termen tare ca revizionismul, istoriografia ar trebui să nuanțeze destinul acestei țări asupra căreia chiar și istoricii proprii i-au amplificat culpa, găsindu-i tragedia ca o predestinare.

Eseul marelui istoric român Lucian Boia este un pas dezirabil în acest sens. Inițiativa sa ar trebui să atragă atenția unei întregi generații de istorici români să își îndrepte atenția spre relațiile internaționale de la începutul secolului trecut. Dar lucrarea lui Boia nu este, cum spuneam, decât un eseu. Nu face decât să traseze ideile esențiale ale unei paradigme de cercetare. Ce i se poate “reproșa” istoricului este că nu a făcut decât să arunce mânușa, fără a oferi o lucrare cuprinzătoare, irefutabilă, exhaustivă.

Boia se rezumă doar la a atinge și a nuanța, fără a lua maceta, pentru a-și croi drum prin meandrele istoriei. Pentru cine-și propune să înțeleagă un capitol delicat al istoriei umanității, fără a depune un efort deosebit, Tragedia Germaniei 1914-1945 este o lectură folositoare, de ce nu, chiar revelatoare. În schimb, pentru chițibușarul istoriei, fie el amator sau profesionist, lucrarea lasă o promisiune neîndeplinită.

Este posibil ca autorul acestor rânduri să se afle încă, în ceea ce-l privește pe Boia, sub influența valoroaselor lucrări publicate de editura Humanitas în colecția de autor Lucian Boia: Napoleon al III lea cel Neiubit (2008) și excelenta lucrare Germanofilii – Elita Românească în anii Primului Război Mondial. Ca un cititor critic dar dedicat al lucrărilor lui Lucian Boia, îmi îngădui să resimt o undă de regret pentru că istoricul a expediat prea repede un subiect pe care-l putea trata cu mai multă atenție.

Revenind efectiv la Tragedia Germaniei, autorul încearcă să surprindă “zbaterea” națională și internațională a Germaniei după 1871 și până la sfârșitul celui de-al Doilea Război Mondial. Exercițiul contextualizării, pe care Boia nu îl scapă din vedere pe parcursul lucrării, este extrem de potrivit pentru a spulbera cititorului neavizat preconcepțiile unei Germanii posace, militariste, care, în fond, “nu știe de glumă”.

De asemenea, ororile Holocaustului au aruncat nu numai Germaniei contemporane tragediei o proastă faimă ci și istoriei de până atunci, care, bineînțeles, “nu putea să nu aibă nicio vină”. Istoria mereu are o vină sau, dacă nu, ea i se găsește volens-nolens. Boia arată că, în dimensiunea sensibilă a antisemitismului, Germania nu depășea pe vecinele sale Occidentale, în epoca când Franța era efectiv zguduită de afacerea Dreyfus. În schimb, nimeni înafară de Germania nu a avut un Holocaust, care a făcut efectiv din istoria acelui moment un “Ground Zero” istoriografic.

Aparenta lipsă a democrației, naționalismul și expansionismul german, inechitatea sistemului versaillez, momentul Weimar și tragicul episod Hitler, au fost analizate de condeiul istoricului. Concluzia este una nuanțată, în care nu determinismele ci tragedia au dus Germania în momentul 1945.

Pentru cititorul pasionat de istorie, care dorește o lectură ușoară, logică și ușor iconoclastă este invitat să citească Tragedia Germanilor. Pentru cititorii mai prețioși, care tânjesc la minuțiozitate și analiză pedantă a tuturor factorilor, eseul nu va fi suficient. Dar, cu siguranță, nici aceștia, după lectură, nu vor simți că au pierdut timpul.