De ce se întâmplă asta?

1. Tişe ar fi afirmat în cel puţin trei situaţii că va trage după el rahatul.

2. Băsescu îi arată pisica lui Boc.

3. Walter este supărat că nu a prins contractul cu panseluţele clujene.

4. SRI năpârleşte şi dă 2-3 ghionturi

5. Război intern PDL Cluj: Gaşca lui 50%-50% cu cea a dlui Păunel Tişe.

Cine mai poate intra în hora DNA?

Teofil Muresan - Electrogrup, Radu Moisin, oficiali ai Rosal,

Boc un UTC-ist de primă mână.

Premierul Emil Boc a deţinut în regimul comunist funcţiile de vicepreşedinte şi preşedinte al Consiliului Uniunii Asociaţiilor Studenteşti al Universitatii „Babes-Bolyai”, şi al Uniunii Asociatiilor Studentilor Comunisti din Romania, filiala Cluj.

Emil Boc deţinea trei funcţii care în mod teoretic, îl plasau în ierarhia tinerilor comunişti pe locul 2 în judeţul Cluj, avându-l ca superior doar pe actualul sociolog şi mogul de presă Vasile Dâncu, preşedinte al UTC Cluj la acea vreme şi pe tânărul Nicu Ceauşescu.

Suspiciunile că premierul Emil Boc ar fi semnat în trecut un angajament cu Securitate pe vremea UTC-ului sunt bolduite de alte cazuri similare. Liderii UTC foloseau deseori delaţiunea pentru a câştiga câteva privilegii şi pentru a obţine încrederea partidului mult iubit.

Boc a făcut armata la Securitate.

O altă curiozitate interesantă este că micul Boc a făcut armata în cadrul Securităţii. La 26 septembrie 1985 tânărul Boc era încorporat şi face nouă luni de armată la Unitatea Militară 0412 din Feteşti, unitate care până la revoluţie a fost folosită pentru instruirea militarilor în termen din trupele de Securitate. Unitatea a trecut la sfârşitul epocii Gheorghiu Dej din subordinea Ministerului de Interne începând cu anul 1963 la Ministerul Apărării.

Familia Boc pârâtoare?

Familia Boc este bănuită de către istorici ca fiind una dintre familile care au ajutat trupele statului comunis să îi captureze pe membrii, apoi liderii rezistenţei din Ţara Moţilor, Munţii Apuseni originari din Răchiţele. Traian Şuşman este unul dintre aceştia.

“Degeaba opozitia a aratat ca noile reguli din Codul Muncii privind concedierea si contractele de munca in general, disparitia contractelor colective si anularea puterii sindicatelor au fost “dictate” Guvernului de catre consultantii marilor multi-nationale din Romania si evident doar cu slujirea intereselor acestora si desconsiderarea intereselor angajatilor.”

Care e concluzia senatorului Dan Şova? El susţine că la Jucu se putea primi aceleaşi despăgubiri pe care Nokia le-a plătit la Bochum, în Germania. Demonstraţia chiar AICI-http://blog.dansova.ro/ Ce credeţi… are sau nu Şova dreptate?

Prezent la emisiunea “A IV-a Putere” moderată de Ion Novăcescu, Vasile Dâncu face o analiză interesantă despre opoziția clujeană și presa locală. Dacă în privința considerațiilor privind opoziția locală nu sunt de acord, trebuie să recunosc că presa din Cluj, trăiește pe cash-ul PDL-ului (Tișe, Apostu, Paszkany, etc.) – curios este faptul că și dl. Dâncu este finanțator la un trust de presă

Vă invit doar să studiați proveniența reclamelor de pe site-urile de știri „echidistante” de la Cluj. Toate au legături cu actualul partid de guvernământ PDL, mai puțin presalocala.com Și nu fac doar reclamă site-ului unde aștern câte un editorial ci afirm un trist adevăr: În Cluj nu există presă ci doar emanații securiste ori erecții penale șantajiste.

Poftă bună http://www.youtube.com/watch?v=lq8ABl7yLjo&feature=player_embedded

Trecând la subiectul zilei: Teodor Baconschi, am scos din jobenul cu surprize următoarele documente deosebit de interesante ce atestă că numitul Teodor Anatol Baconschi nu a fost securist pe vremea lui nea Ceaşcă.

Teodor Baconschi (n. 14 februarie 1963, București) este un politician român (PDL), ministru de externe al României din data de 23 decembrie 2009 în Guvernul Emil Boc.

Dosarul informativ cu nr I 5332, deschis de Securitate actualului ministru de Externe Teodor Anatol Baconschi în 1985, “pentru manifestări ostile şi legaturi neoficiale cu cetăţeni straini”, a fost închis în 1991.

Ministrul de externe, Teodor Baconshi este autorul unei serii de cărți de filozofie și eseistică creștină:

•  Le Rire des Pères. Essai sur le rire dans la patristique grecque
•  (Desclée de Brouwer, Paris, 1996) (cu o prefață de Olivier Clément);
• Râsul Patriarhilor. O antropologie a deriziunii în patristica răsăriteană (Ed. Anastasia, 1996) (cu o prefață de Andrei Pleșu);
• Iacob și îngerul. 45 de ipostaze ale faptului religios (Ed. Anastasia, 1996);
• Ispita Binelui. Eseuri despre urbanitatea credinței (Ed. Anastasia, 1999);
• Puterea schismei. Un portret al creștinismului european (Ed. Anastasia, 2001);
• Roma Caput Mundi. Un ghid subiectiv al Cetății eterne (împreună cu Horia Bernea), (Ed. Humanitas, 2001), carte ce a obținut Premiul Asociației Editorilor din România pentru cea mai frumoasă carte de artă;
• Dumitru Stăniloae sau paradoxul teologiei (Ed. Anastasia, București, 2003) – împreună cu Bogdan Tătaru-Cazaban;
• Insula Cetății. Jurnal parizian (Ed. Curtea Veche, 2005);
• Despre necunoscut (Ed. Humanitas, 2007)
• Creștinism și democrație (Ed. Curtea Veche, 2010)

Într-un interviu realizat de FP România cu conducătorul cultului musulman din România, Muftiul Iusuf Muurat, acesta transmitea apăsat ideea unui pericol venit dinspre diferite ONG-uri, care militează pentru radicalizarea musulmanilor români. Întrebat despre evoluţia comunităţii islamice în România, Muurat explica:  „Problema este că la acestea (n.r. geamiile legale aprobate de muftiat) se adaugă unele geamii care aparţin ONG-urilor şi sunt finanţate din străinătate. ONG-urile care obţin avizul nostru şi conlucrează cu noi nu afectează practica Islamului în România, dar sunt şi unele care practică principii dogmatice radicale şi care nu fac decât să divizeze comunitatea musulmană din România, de 70.000 de musulmani, în mai multe facţiuni religioase, pe lângă cea tradiţională. Acestea sunt un pericol pentru comunitatea musulmană din România pentru că se pierde tradiţionalismul existent de opt secole. Ele nu respectă Legea cultelor şi promovează idei radicale.”

Actualele cablograme ne relevă o adevărată luptă pe teritoriul României între Muftiat, sprijinit de Turcia, şi alte organizaţii, cu o agendă mult mai radicală. În cablograma intitulată „Turkish and saudi pressure on Romanian Mufti”, clasificată „Secret” şi trimisă de la ambasada americană de la Bucureşti în aprilie 2006, se invocă o discuţie între ambasadorul SUA şi Ahmet Okcun, ambasadorul Turciei la Bucureşti. Ambasadorul Turciei s-a referit la comunitatea turcească ca fiind „oamenii săi”, invocând descendenţa turcească a acestora.

Iată ce conţine un fragment al cablogramei:

„Extremismul islamic încearcă să-mi infiltreze comunităţile” a spus el. „Încerc să lupt cu instrumentele pe care le am la dispoziţie şi să promovez Islamul aşa cum îl înţelege Turcia. Până acum am avut succes, dar s-ar putea să port o luptă dinainte pierdută”.

„Fundamentaliştii au prea mulţi bani şi fac apel la generaţiile tinere. Sunt 50 de imami oficial recunoscuţi în România, dar numărul neoficial este mult mai mare şi asta ne îngrijorează, a spus el. Extremiştii îi cumpără pe imami unul câte unul. În timp ce în Bucureşti există o singură moschee oficială, mai sunt 17 care operează neoficial. Fundamentaliştii au construit orfelinate şi şcoli, şi îi motivează financiar pe părinţi să-şi trimită copiii acolo. Muftiul Iusuf Muurat este un om bun, dar este tânăr şi are mulţi duşmani.”

„Îmi cere constant sfatul, mă sună şi de cinci ori pe zi, spunea Okcun. Ambasada turcă luptă pe mai multe fronturi noi, are în plan deschiderea unui program de asistenţă pentru dezvoltare finanţat de USAID în Constanţa şi să lanseze un post de radio de limbă turcă. Pe lângă ameninţarea fundamentaliştilor, PKK este activ în România şi obligă comunitatea turcă să doneze bani”.

Având în vedere că dialogul celor doi ambasadori a avut loc în 2006, iar Muftiul Muurat a reiterat cu mai multe ocazii, în 2009 şi 2011, poziţia sa faţă de organizaţiile radicale prezente în România, înseamnă că problema nu a fost rezolvată.

Studiul „Viaţa în tranziţie” a fost realizat pentru prima dată în anul 2006, când Banca Mondială şi Banca Europeană pentru Reconstrucţie şi Dezvoltare au iniţiat acest proiect pentru a „înţelege mai bine felul în care vieţile oamenilor au fost afectate de greutăţile ultimilor 15 ani”, spune Erik Berglof, economistul şef al BERD. Rezultatele acestei prime analize au relevat existenţa greutăţilor şi a unor nivele scăzute ale calităţii vieţii, dar, concomitent, exista şi un optimism asupra viitorului şi a succesului democraţiei şi economiei de piaţă.

După 4 ani, în 2010, studiul s-a repetat, de această dată într-un decor diferit. Dacă în 2006 regiunea analizată înregistrase o creştere economică  medie de 7.6%, în perioada post-criză majoritatea ţărilor au înregistrat scăderi sau, în cel mai bun caz, creşteri neglijabile. În general, studiul din 2010 arată că gospodăriile din multe tări aflate în tranziţie au fost lovite puternic de criză. În România, situaţia este dramatică, aproape 2/3 dintre gospodării fiind afectate de criza economică, înregistrându-se cea mai ridicată incidenţă într-o ţară aflată în tranziţie. Cel mai puternic impactul crizei s-a resimţit, conform analizei BERD, asupra persoanelor de peste 60 de ani şi a celor cu venituri modeste, care au fost afectate în proporţie de 70%.

Un alt parametru analizat de studiul sociologic este „satisfacţia faţă de viaţă”. Iar românii nu înregistrează scoruri glorioase nici aici. De fapt, România are cel mai scăzut grad de satisfacţie faţă de viaţă din întreaga regiune aflată în tranziţie. Deja în 2006 românii erau nemulţumiţi comparativ cu media regiunii. De atunci, procentul a mai scăzut cu 15%. Un fenomen important s-a petrecut în rândul tinerilor, care erau de două ori mai „satisfacuţi” decât media. Nici la capitolul optimism lucrurile nu stau mai bine. Doar o cincime din români speră ca generaţia următoare va duce o viaţă mai bună.

Încrederea în instituţii, la pământ

Lipsa de optimism faţă de viitor şi pauperizarea accelerată au dus şi la o erodare a încrederii în sistemele economice şi politice. La capitolul încredere în economia de piaţă, România se află pe ultimele locuri din clasament, cam o treime dintre respondenţi declarându-şi preferinţa pentru respectivul sistem, procentul scăzând cu 10% din 2006. Şi nici democraţia nu se simte mult mai bine. Fără echivoc, în democraţie cred 43% din români, în scădere cu 7% faţă de studiul anterior. Vorbim, deci, de o minoritate importantă dar totuşi o minoritate. Dacă lăsăm teoria, credinţa în marile idei la o parte, ajungem la concluzia că la partea practică stăm şi mai prost. Doar 27% dintre respondenţi consideră că alegerile sunt libere şi corecte, doar 23% că ţara este guvernată de lege şi ordine şi 20% că sistemul juridic protejează pe cetăţeni împotriva abuzurilor statului. Per total, aceste valori sunt cu 40 de puncte mai scăzute decât în ţările din Occident.

Un parametru îngrijorător – atât pentru societatea civilă cât şi pentru sistemul politic – este scăderea dramatică a încrederii în instituţiile publice. În Preşedinţie mai au încredere doar 14% din români, iar situaţia este dramatică dacă vorbim despre Parlament şi Guvern, ambele poziţionate la 7% încredere. Partidele politice, după două decenii de la căderea comunismului, ating un procent neglijabil de 5%. Probabil, dacă s-ar fi realizat un astfel de studiu în ultimele zile ale regimului Ceuşescu, nici Partidul Comunist n-ar fi înregistrat cifre mai scăzute. Încotro se îndreaptă, deci, democraţia românească?

Articol preluat din ediţia online a revistei Foreign Policy.

Dezbaterea asupra evenimentelor din acei ani de cumpănă, de la întoarcerea armelor în 1944 şi până la abdicarea Regelui Mihai în 1947, şi-a făcut anevoios loc în spatial public. Singura abordare prezentă a fost una de natură simbolică, în care diferite grupuri raliate sub un stindard emoţional au clamat ca definitive nişte sentinţe fundamentate doar pe o exaltare a sentimentului naţional. Regaliştii l-au tratat pe Mihai ca pe o icoană, la fel cum au făcut-o nostalgicii autohtonişti cu Ion Antonescu. Din această luptă surdă şi oarbă a simbolurilor istoricii au fost excluşi, de multe ori fiind priviţi ca trădători, din cauza ideilor lor “prea neutre” pentru gusturile beligeranţilor.

Aseară, la o emisiune televizată, preşedintele Băsescu, în bună tradiţie românească a dat o sentinţă definitivă – dar cu titlu personal – asupra acelor triste evenimente. “Slugă a ruşilor”, “trădător al interesului national” şi alte sudălmi prezidenţiale s-au aşternut cuminţi pe reverul Regelui Mihai, lângă mult hulita decoraţie primită de la ruşi. Coincidental, tot cu titlu personal, Preşedintele spune cu năduf că “unora le dăm averile”, exact când statul de drept analizează nereguli în procesul de retrocedare al castelului Peleş către Casa Regală.

În final, într-o notă ce seaman a revizionism, preşedintele Băsescu a vorbit şi despre mareşalul Antonescu, o bună parte şeful de facto al statului român. Nu e clar dacă Traian Băsescu îşi propune să-l reabiliteze pe mareşal sau este doar un exerciţiu de scufundare a Regelui Mihai la acelaşi nivel de oprobiu public, dar este clar că preşedintele amestecă istoria cu politica, poziţia sa publică cu cea private şi ranchiunile personale cu raporturile oficiale ale unui şef de stat. În final, câteva întrebări:

• Poate un Preşedinte să se dedubleze, exprimând ori opinii personale, ori poziţii publice, în funcţie de circumstanţă şi modelul de pe cămaşă? Frust spus, eşti preşedinte doar când ai sacoul pe tine?

• Se pot disocia credinţele unui individ de programul său politic? Este politicianul un sofist perfect sau este un militant pentru o cauză  (la nivel absolut)? Are dreptul să se simtă înşelat un votant monarhist al preşedintelui, să zicem?

• Are dreptul un om politic să facă recurs la istorie? Este istoria un instrument politic legitim? Ar trebui să se ferească oamenii politici să ofere sentinţe finale asupra istoriei?

• Este subiectul pus pe tapet de Preşedintele Băsescu un topic politic legitim astăzi? Oferă vreo cale de ieşire dintr-o dilemma curentă?

• Are dreptul un preşedinte al unui stat să se raporteze personal, nu institutional, faţă de un alt şef de stat? (având în vedere că preşedintele nu este la prima astfel de ieşire, în urmă cu ceva timp refuzând să întindă mână predecesorilor săi, Ion Iliescu și Emil Constantinescu).

Preluare revizuită de pe platforma de dezbatere Reforma Statului.

Bineînţeles că niciun partid nu s-a putut abţine să nu abordeze populist noua propunere a preşedintelui Băsescu referitoare la reformarea administrativă. Astfel, un proiect esenţial pentru o reformă sustenabilă a statului este aruncat în derizoriu de tentaţii electorale imediate, acţiuni ce riscă să decredibileze inclusiv noţiunea de reformă, ca acţiune menită să optimizeze funcţionalitatea statului. Dincolo de micile mize ale politicienilor români, cu care ne-am obişnuit, un alt tip de trivializare, de data asta mult mai serios şi mai ameninţător decât can-can-urile cotidiene ale politicii dâmboviţene, pare să ţină prim-planul dezbaterii publice: conflictul interetnic.

Trebuie înţeles din start că în politică există locuri în care aprinderea chibritului populist poate produce efecte dificil de gestionat ulterior, care se pot încheia cu moarte, suferinţă şi chiar dispariţia de pe harta a unor entităţi politice. Vecinii de la sud-vest sunt cel mai concret exemplu de iresponsabilitate care a creat o spirală a violenţei, încheiată prin implozia unui stat, masacre, şi care, pentru cei rămaşi în viaţă, a generat subdezvoltare şi chiar inadecvare istorică. Echilibrul etnic de care se bucură România este, până în prezent, una dintre puţinele cărţi jucate inteligent de elita autohtonă după 1989. Într-o regiune extrem de expusă derapajelor sectare, arhitectura politică a României a reuşit să instituţionalizeze, să aducă la masă, o formaţiune ce reprezintă – cel puţin formal – interesele celei mai importante (numeric dar şi calitativ, alături de influenţa săsească) minorităţi etnice. Că de-a lungul timpului respectiva formaţiune a practicat şantajul politic, fiind balancerul sistemic (deşi a fost un partid de numai 6%, a fost cel mai abil actor politic în exercitarea acestui rol), că e un soi de organizaţie oligarhico-aristocratică care se bucură de privilegiile aduse de un electorat captiv şi pauper, sunt de acord, dar nu asta discuta acest articol. Din punct de vedere etnic, acest compromis a asigurat o linişte României care a lipsit altor ţări. Nu întâmplător baza electorală a partidelor cu mesaj radical a scăzut constant, culminând, în ultimii ani, cu dispariţia parlamentară a PRM-ului. Pe frontul etnic a fost linişte în ultimele două decenii şi asta nu e puţin lucru, la scurt timp după ce o politică identitară sectară a fost  inoculată tuturor cetăţenilor din fragedă pruncie, iar statul naţional-comunist ceauşist a urmat politici de omogenizare etnică cu batista pusă pe ţambal. Iar acum, după două decenii, considerăm această linişte firească, fără a conştientiza că pe la începutul anilor ’90 ne-a trecut şi nouă glonţul pe la ureche şi că dacă până în prezent efectele perverse ale sectarismului naţional nu s-au făcut simţite, nu înseamnă că nu există un potenţial în acest sens.

Să fie clar, armonizarea majorităţii cu o minoritate etnică nu se face plecând de la dreptul şi legitimitatea istoricã. Europa este, în trecutul său, un morman de carne vie. Viitorul acestui continent a fost dat de reconciliere, nu de săparea Alpilor, Pirineilor şi Carpaţilor până la descoperirea osemintelor lui Burebista sau Vercingetorix. În istoria comună a Europei găsim cu siguranţă mai multe crime abominabile şi suferinţe provocate de mâna aprigă şi neiertătoare a vecinilor decât acte de omenie şi bunăvoinţă interetnică. Asta a fost dinamica istorică a acestui continent. Scormonirea trecutului în vederea descoperirii de nedreptăţi şi legitimări ale unor violenţe ulterioare este o activitate iresponsabilă, criminală chiar. Istoria îi va da fiecăruia ce caută, fără discriminare. Ea va legitima orice, oricât de respingător şi inuman. De aceea istoria este o cutie a Pandorei în care politicienii n-au voie a scormoni, deşi au făcut-o, şi nu de puţine ori, folosindu-se de mâna lungă a istoricilor.

Ce trebuie înţeles este că în secolul XXI nu mai trebuie căutată potcoava calului lui Arpad sau desluşit lingvistic cât de verde român era veneticul ce pe drumurile Bizanţului striga “torna, torna, fratre”. În ultimele 100 de generaţii şi românii, şi ungurii s-au născut aici, în Ardeal sau Erdely. De aceea, ca cetăţeni ai României, toţi avem drepturi, privilegii şi obligatii comune. Şi pentru această calitate nu este necesar să fi din stirpea lui Gyula ori a lui Dragos, poţi fi cetăţean de ieri. Nu sunt expert în politici publice sau în administraţie, pentru a mă pronunţa asupra mecanismului de funcţionare a noilor unităţi administrative. Ce cred eu este că trebuie sa fim liberi să ne păstrăm şi cinstim identitatea, să trăim în demnitate şi respect unul faţă de celălalt şi să ne conformăm, în virtutea contractului social pe care implicit l-am semnat având cetăţenia română, Constituţiei şi legislaţiei acestui stat. De aceea, responsabilitatea trebuie să guverneze retorica părtilor care, în prezent, par să se joace cu focul într-un vechi “butoi cu pulbere”.