athenian legacy » Istoriografie

„Annales” între Febvre şi Bloch

A.T. — Tue, 12 Jul 2011 11:33:39 +0000

Principala contribuţie în domeniul istoriei mentalităţilor a adus-o şcoala franceză de la „Annales” (revistă editată, din 1929, de Lucien Febvre şi March Bloch cu titlul complet de Annales d′histoire economique et sociale), promotoare a unei istorii totale, concepută în spirit interdisciplinar. Remarcăm faptul că expresia „istoria mentalităţilor” este de origine franceză, în istoriografia anglo-saxonă neexistând un termen similar. Sfera istoriei mentalităţilor cuprinde: reprezentări şi imagini, sentimente şi pasiuni, deprinderi şi obiceiuri, atitudini faţă de lume, viaţă şi societate, aflate în stadiul cel mai pur, neelaborate sub forme de ideologii.

Lucien FEBVRE (1878-1956) a fost preocupat de restituirea istoriei concrete, vii, integrale a trecutului, care să aibă în centrul atenţiei omul ca „măsură a istoriei” mai mult, „raţiunea sa de a fi”. Tratând într-o lucrare a sa, L. Febvre scrie: „Ceea ce separă, ceea ce îi opune pe nobili şi burghezi, nu este numai conflictul economic, este şi un conflict de idei şi de sentimente. Prin modul lor de viaţă, prin educaţia lor, prin concepţia lor generală despre lume şi despre activitate, două clase se înfruntă cu duritate”. În lucrarea sa Un destin: Martin Luther (1928) îşi expune programul de cercetare în următorii termeni: „Problema raporturilor individului cu colectivitatea, a iniţiativei personale şi a necesităţii sociale, care este, poate, problema capitală a istoriei: acesta a fost planul nostru”. Deci, o dublă istorie a mentalităţilor (a celor individuale şi colective), cu stabilirea raporturilor dintre acestea.

O exemplară analiză a sistemului mental din secolul al XVI-lea este realizată de către Febvre în opera sa din 1942 cu privire la Problema necredinţei în secolul al XVI-lea: religia lui Rabelais. Nefiind de acord cu ideea că Rabelais a fost ateu, el ne dezvăluie o lume lipsită de rigoare matematică, altfel spus, o „societate ţărănească, care acceptă de a nu şti niciodată ora exactă”, în sensul că orologiile erau foarte rare. O realitate fluidă, imprecisă, tulbure, amestecând realul cu supranaturalul, de fapt „un univers populat de demoni”.

Lucien Febvre are marele merit de a demonstra că fiecare civilizaţie trebuie înţeleasă în sine, în structurile ei specifice, între care şi mentalităţile. În 1944 îi apare o altă carte, de data aceasta despre Amor Sacru, amor profan, care se fixează asupra unui personaj, tot din secolul al XVI-lea, adică a Margaretei de Navarra, a cărei viaţă şi activitate literară este analizată, din perspectiva istoriei mentalităţilor. Lucrarea este, implicit, o pledoarie pentru prezentarea mentalităţilor aşa cum au fost ele. „Să fim istorici – subliniază Febvre.

Ceea ce înseamnă: să nu-i omorâm a doua oară pe morţi. Să nu le răpim, cu mult mai preţioasă decât viaţa lor materială, viaţa lor spirituală – ceea ce au gândit, iubit şi crezut – şi aceasta, substituind pur şi simplu gândurile lor veritabile, credinţele lor, iubirile lor, ceea ce gândim noi cu ajutorul aceloraşi cuvinte… Să ne oferim spectacolul, cu mult mai emoționant, al vieţilor lor adevărate, al pasiunilor lor, care au fost odată tinere, al speranţelor lor care au fost altele decât ale noastre”.

Celălalt reprezentant de marcă al şcolii franceze a Analelor a fost March BLOCH (1886-1944), un autentic deschizător de drumuri în domeniul istoriei mentalităţilor. În lucrarea sa despre Regii taumaturgi (1924) analizează o chestiune aparent minoră, care aparţine însă istoriei mentalităţilor. Este vorba de existenţa unei credinţe populare cu privire la puterea vindecătoare a monarhilor, ale cărei origini sunt străvechi. Printr-o judecată comparativă (cu credinţele vechilor germani, ale japonezilor şi arabilor), el extrage sensuri noi, cum ar fi gradul de popularitate al monarhilor, inclusiv utilizarea în scopuri propagandistice al presupusului dar de vindecare al regilor. În lucrarea intitulată Caracterele originale ale istoriei rurale franceze (1931), reprezentările mentale îşi găsesc locul cuvenit, ca şi în valoroasa sa sinteză Societatea feudală (1939-1940), în două volume.

În paginile acesteia economicul ne apare cam estompat, în schimb instituţiile şi mentalităţile feudale franceze sunt pregnant reliefate. Omul, în acele timpuri, era – după aprecierile sale – „în mult mai mare măsură ca noi, apropiat de natură, la rândul ei mult mai puţin amenajată, modelată. Peisajul rural, unde zonele necultivate ocupau spaţii atât de largi, purta într-un mod mai puţin vizibil marca umană…”. „Nopţile, care se ştia că sunt slab luminate, erau prin aceasta încă mai obscure, iar gerurile, până şi în sălile castelelor, mai năprasnice. Exista, într-un cuvânt, în spatele întregii vieţi sociale, un fond de primitivism, de supunere în faţa unei forţe de neîmblânzit”. Toate acestea alături de situaţia materială precară, de epidemii şi războaie au sporit coeficientul de nesiguranţă a vieţii oamenilor, au creat o mare emotivitate a acestora. Pentru March Bloch „oamenii sunt aceia pe care istoria vrea să-i cuprindă. Cine nu reuşeşte aceasta nu va fi nicicând decât un meseriaş al educaţiei”. Cei doi străluciţi exponenţi ai şcolii franceze a Analelor au impus primatul istoriei mentalităţilor în istoriografie, care nu se mărgineşte doar la recuperarea din trecut a evenimenţialului, ci sondează în adâncime, descoperind realitatea profundă a vieţii interioare a oamenilor.

Remarcăm faptul că terenul de investigaţie predilect pentru studiile franceze de istoria mentalităţilor este evul mediu, care prezintă trăsături mentale distincte. S-a impus ideea că a mai scrie despre realităţile medievale, făcând abstracţie de mentalităţi, constituie o simplificare a istoriei, chiar o denaturare a ei.

Subiectivitatea Istoricului – Obiectivitatea Istoricului

A.T. — Wed, 14 Apr 2010 09:55:54 +0000

Subiectivitatea istoricului în raport cu obiectivitatea istoricului
Acest raport poate fi pus în evidenţă printr-o serie de particularităţi, ce aparţin metodologiei de investigaţie specifice istoricului; aceste particularităţi se pot grupa în mai multe probleme:
1. există o particularitate determinată de judecata de importanţă (Ricoeur) – se referă la faptul că istoricul prin eul său cunoscător introduce o raţionalitate în istoria realitatea; raţionalitatea se manifestă când el selectează faptele, evenimentele şi fenomenele istorice; prin această selectare, el doreşte să extragă fapte reprezentative şi esenţiale din trecut, faptele în jurul cărora se brodează în mod logic naraţiunea istorică
2. particularitatea ce pune în evidenţă cauzalitatea faptelor şi fenomenelor istorice, prin intermediul explicaţiei istorice, care e o construcţie teoretică şi narativă a istoricului, ce încorporează noţiuni, concepte, scheme, sintagme narative, care formează un limbaj specific scrisului istoric şi prin care se evidenţiază cauza evenimentelor şi fenomenelor istorice (răspunsul la întrebarea de ce?) şi motivaţia evenimentelor istorice (răspunsul la întrebarea pentru ce?)
3. această particularitate reiese din faptul că istoricul are tendinţa de a identifica şi prezenta din trecutul istoric acele fapte şi fenomene care sunt în schimbare, mai exact, care sunt altceva decât faptele prezentului sau acele fapte şi fenomene care au dispărut; există aşa numita alteritate originală în retrospectiva istorică.
4. a patra particularitate rezidă din subiectul investigaţiei istorice: omul şi oamenii; istoricul trebuie să fie dedicat – un efort de simpatie sau măcar empatie cu subiectul cercetării; istoricul trebuie să procedeze nu doar la un simplu transfer cronologic, ci şi la un transfer de sensibilitate faţă de trecutul reconstituit.
- cercetarea trecutului presupune nu doar o explicare a lui, o proximitate intelectuală, ci şi o întâlnire cu trecutul.
- subiectivitatea însăşi a istoricului se transformă într-o altă subiectivitate, cea a trecutului
- teoria explicaţiei în istorie trebuie să fie dublată de teoria comprehensiunii: conform acesteia se are în vedere faptul că trecutul e compus dintr-o serie de acţiuni umane şi poate fi înţeles doar dacă istoricul se transferă în mintea şi sufletul oamenilor din trecut; astfel, teoreticianul istoriei Collingwood, în Ideea istoriei publicată în 1956 spunea că istoria constă în a reactiva, adică a regândi gândirea trecută, în gândirea prezentă a istoricului; această regândire a trecutului din perspectiva istoricului cercetător nu trebuie să se facă în mod practic sau resentimentar, pentru că astfel se ajunge la o subiectivitate rea.

Utilitatea istoriei

Gabriel — Wed, 21 Oct 2009 19:23:08 +0000

- răspunde la întrebări precum: De ce se scrie istoria? La ce foloseşte scrisul istoric?
- utilitatea istoriei poate fi împărţită în:
a. utilitate în sens restrâns – cunoaşterea istorică, scrisul istoric, ca domeniu specializat, profesionalizat; formează obiectul muncii pentru istorici, pentru specialişti
b. utilitate în sens larg – scrisul istoric, cunoaşterea istorică, satisface nevoile culturale, largi, ale omului
- utilitatea defineşte mai multe nivele, care în cele din urmă definesc scopul istoriei sau definesc modul în care ea răspunde nevoilor oamenilor
- nivelele de utilitate sunt:
1. istoria oracol – prin studierea istoriei şi a trecutului se poate prevedea viitorul
- analizând evenimentele trecutului putem găsi similitudini cu prezentul; aceasta ne predispune să încercăm să facem previziuni; Pierre Chaunu era chemat de ziarele din Franţa să comenteze în cheie istorică evenimentele curente; pentru a oferi lumii contemporane înţelesuri noi, pentru a căuta similitudini cu trecutul – o înţelepciune asociativă între trecut şi prezent
2. autocunoaşterea, prin cunoaşterea trecutului – cine sunt eu? O cunoaştere de tip identitară; într-o lume în care există o tendinţă de uniformizare; particularizarea, diferenţa, „îşi creează demnitatea”; tu te poţi recunoaşte pe tine ca particularitate etnică – iată dimensiunea etică: presupune gesturi, atitudini, valori, comportamente; iubirea de sine valorizează un neam
3. istoria curiozitate – prin cercetarea trecutului ne satisfacem curiozităţile individuale sau colective
4. istoria are o încărcătură moralizatoare – istoria oferă învăţăminte pentru prezent; „exemple ce construiesc, determină un cod moral al societăţii şi aplicarea acestui cod moral poate duce la fericirea umană” (Sf.Augustin); manual de fapte ce nu merită repetate
5. funcţia contemplativ-estetică a cunoaşterii istorice: trecutul reconstruit prin scrisul istoric poate servi ca subiect de creaţie literar-artistică; istoria devine în acest caz un stimulent al imaginaţiei artistice, creatoare; pe de altă parte, prin creaţia literară şi artistică, cunoaşterea istorică dobândeşte o nouă dimensiune: reconstituindu-l imaginativ, creator şi artistic, trecutul e mult mai uşor de recunoscut şi asimilat de către om; se realizează aşadar o îmbogăţire a universului uman interior prin recuperarea şi reproducerea valorilor culturale umane din trecut, fapt ce îmbogăţeşte sensibil şi imaginativ personalitatea umană
- trecutul reinterpretat prin creaţii artistice: extensie a surselor; aduce în atenţie aspecte, elemente noi – eg: istoria costumelor, istoria artei, istoria vieţii cotidiene
6. istoria ca obiect al filosofiei – evenimente istorice, fapte, procese, fenomene ce oferă material pentru meditaţia şi reflecţia filosofică; istoria devine o ştiinţă auxiliară
7. istoria ca modalitate de temperare a solitudinii umane şi a pesimismului
- studierea trecutului, cunoaşterea lumii trecute; face prezentul mai suportabil
- Seneca, în De brevitate vitae : „nici un secol nu este interzis istoricului; puterea spiritului nostru poate să înfrângă limitele slăbiciunii omului singur; deoarece structura fiinţei umane ne permite să intrăm în comuniune cu întreg trecutul, de ce să nu ne desprindem de îngustimea temporalităţii noastre şi să împărtăşim cu cele mai înalte spirite adevărurile magnifice şi eterne”
- omul prezentului trăieşte copleşit de prezent

Cauzele Războiului american de Secesiune

F.T. — Thu, 23 Jul 2009 10:47:15 +0000

Războiul civil din 1861-1865 este studiat marginal în spațiul universitar românesc, ca, de altfel, întreaga istorie a continentului american. Istoria modernă universală studiată de subsemnatul pe băncile facultății s-a rezumat la continentul european și la nesfârșitele războaie care-au animat secolele XVII și XVIII. În materie de istorie americană cred ca am trecut nefiresc de rapid peste momentul 1776, dar atât. Practic, în sistemul universitar românesc, absolventul de istorie rămâne cu pete albe în ceea ce privește istoria altor continente. Pun acest neajuns pe lipsa de competențe specifice a cadrelor universitare… dar nu asta este subiectul discuției noastre. Gândindu-mă că războiul de secesiune este cunoscut de români din romanul “Pe aripile vântului” și din ecranizarea acestuia, am considerat oportun să discutam un pic despre acest conflict îndepărtat. Și, bineînțeles, vom începe cu cauzele…

Subiectul este unul extrem de dezbătut de istoriografia americană, creându-se adevărate tradiții istoriografice în analiza cauzelor. Perspectiva tradițională, care invocă percepția asupra conflictului a contemporanilor, afirmă ca principala cauză a războiului a fost sclavia. Această perspectivă, care a beneficiat de o puternică susținere din partea istoricilor, trebuie nuanțată în raport cu accepțiunea actual asupra fenomenului “sclaviei”.
În 1860 puțini americani ar fi acreditat ideea egalității rasiale dintre albi și africani. Superioritatea rasei albe era un principiu firesc în epocă, orice altă opinie fiind considerată cel puțin extravagantă, ca să folosesc un eufemism. Abraham Lincoln însuși, un susținător îndârjit al eliberării sclavilor, era un rasist sadea, în accepțiunea modernă a termenului. De asemenea, membri ai cabinetului de Război nordist au fost proprietari de sclavi pe toată durata conflictului. Așadar, diferențele de percepție între susținătorii nordului și cei ai sudului erau minime din acest punct de vedere. Se poate afirma, “off the record”, ca pe un blog, că perspectiva nordistă asupra sclavilor era una condescendentă. Trebuie totuși amintit că de multe ori, în timpul războiului, Lincoln s-a prevalat de principiul egalității între oameni, statuat de Constituția americană.
Tabăra confederată (sudistă), prin vocea președintelui Jefferson Davis, a contrazis această perspectivă. Mulți sudiști au considerat că luptă pentru drepturile lor cetățenești, pentru dreptul lor de a obține suveranitatea statală. Președintele Davis nota:
“Ne-am luptat pentru apărarea unui drept moștenit, inalienabil… acela de a se retrage dintr-o uniune în care, în calitate de comunități suverane, intraseră voluntar… Existența servituții africane nu era în niciun caz cauza conflictului, ci doar un incident”.
Astfel că, mulți sudiști au perceput conflictul ca o luptă pentru apărarea drepturilor lor cetățenești.
Viziunea istoriografică care a avut ca argument pivotal sclavia a fost dominantă până la începutul secolului XX, când s-a afirmat o nouă școală istoriografică – cea progresistă.
Progresiștii argumentează că nu sclavia, sistem care coexistase pentru o perioadă bună de timp cu principiile Constituției americane, a fost cauza principal a conflictului ci mai degrabă disensiunile economice, între un sistem agrar, susținut de o forță de muncă extrem de ieftină și ambițiile industriale ale nordului. Școala progresistă indică ca principal conflict disensiunea economică, comercială (pe taxe, tarife, etc). Au fost destui cei care au susținut această viziune care, pe lângă dimensiunea principială (conservarea drepturilor cetățenilor din sud), consacra și o dimensiune tradițională, ce ținea de conservarea unui mod de viață.
La începutul anilor ’70 a ieșit la rampă o nouă școală istoriografică, care nega ambele teze exprimate până în acel moment. Așadar, nu sclavia și nici disensiunile economice nu au fost cauzele… de fapt, nu au existat cauze, susțin revizioniștii. Aceștia considera ca războiul civil a fost unul redundant, inflamat de radicalii ambelor părți ( aboliționiștii agresivi din nord și retrograzii secesioniști din sud). Școala revizionistă consideră că sclavia nu putea fi o miză reală a conflictului deoarece anacronismul ei ar fi făcut-o să dispară de la sine, în viitor și că liderii din Sud și cei din Nord ar fi putut evita conflictul, dacă ar fi reușit să dialogheze mai mult.
Trebuie menționat că, în prezent, se observă un reviriment al teoriei clasice (sclavia, cauza a conflictului) și pe fondul dispariției exponenților școlilor progresiste și revizioniste.
Ca o perspectivă personală, sclavia, coroborată cu o serie de frustrări acumulate în timp între cele două părți, este un argument solid pentru declanșarea conflictului. Sistemul socio-economic sudist a început, odată cu intrarea în epoca industriala, să decadă. A devenit productiv și demografic inferior Nordului… și a început să decadă în plan politic, plan dominat în prima jumătate a secolului XIX. De asemenea, marii cultivatori din sud manifestau un oarecare dispreț pentru noii îmbogățiți din nord. Așadar, nu o cauză ci un cumul de cauze a stat la baza conflictului.

Second-class citizenship in Greater Romania. The status of the Hungarian Minority in the interwar years

A.S. — Thu, 05 Feb 2009 22:48:30 +0000

The subject of the status of Hungarians in Greater Romania is one that teems with controversy. From the outset, two, even three different historiographical avenues of interpretation formed themselves to suit the argumentation of the varying political camps. This essay aims to shed more light on the condition of the Hungarian minority in interwar Romania, which would in turn yield a more realistic picture of the state of affairs in Greater Romania.
The two major historiographies are, quite obviously, the Hungarian and the Romanian ones. The third school of thought, sometimes closely, at other times loosely conjoined with the Hungarian one is that of the Hungarian minority itself. This group found its voice heard increasingly after 1989, and the narrative stream promoted by it has congruency with both of the latter two.
The general image on interwar Romania, that vigorously promoted by the official discourse of post-1918 Romanian regimes ( especially after 1990), is that of a height of civilization, liberties and a haven of freedom, standing independently in the midst of autocratic and totalitarian states, that would encroach on its legitimate status. The economic, territorial and ethnic unity and “greatness” of the state are strongly emphasized, alongside with its “democratic” quality(1) . On the question of the minority status, the tactic adopted by historiographers is similar to that applied to the problem of the Liberal Party’s oligarchic position and of the flawed electoral apparatus: omission(2) . Very little is said about the veridical status of this group of citizens in the 1918-1940 period. Instead, the historians favored concentrating on the liberal-democratic principles of the 1919 decrees and, especially, the 1923 Constitution, that gave each citizen an equal amount of individual rights, irrespective of their ethnic origin or creed. They happily ignored the fact that in day-to-day practice, with significant official encouragement, the provisions of the Constitutions were either ignored, or simply not put into practice. The double standard applied to citizens of non-Romanian ethnic origin, especially Magyars, would detract from the image of a fulfilled, strong Romania, in the golden age of its existence.
The Hungarian narrative(s) paint quite a different picture of Greater Romania, applying their own viewpoint. The most important theme is the status of the Magyar minority, and its plight. The numerous encroachments on the autonomy and liberties of this group are exhaustively detailed, weather they be economic, social, political or moral. The moral offenses, like destructions of various Hungarian lieux de memoire, and political slander against the ethnicity itself take up an equal share in this version of events as the rest. Their symbolic significance was obviously not lost on the Hungarians. The Magyar narrative also gives a detailed account on the cultural and political activities of the Transylvanian Hungarians(3) . Where the two histories, that of the mother country, and of the minority, diverge is on the question of the legitimacy of the state(4) . The traditional Hungarian discourse in the interwar period was one of contestation towards the historic legitimacy of the statal construct itself(5) . This avenue of argumentation was closed to the majority of the historians that operated within the fabric of the Romanian state, and had to contend with its existence. They preferred to underline the ill-application of the enacted laws, the application of which would have sufficed most of the grievances of the Transylvanian Hungarians. In this way, a more balanced viewpoint on the matters at hand was adopted.
But what was the actual status of this category of citizens in interwar Romania? In order to have a more accurate rendition of the statute of the Hungarian minority in this period, a normative baseline has to be established. The international statute on the treatment of minorities, which was an integral part of the Versailles peace treaty system, and was signed by each party, is the methodological tool which I chose to determine the genuine condition of the Magyars of Romania in this era.
In accordance with this document, the provisions of the 1923 Constitution allotted, at least in theory, equal rights to all Romanian citizens. Its 5th article read: “Romanians, irrespective of ethnic origin, mother tongue or religion, have the right to practice their religion freely, liberty of press and speech, liberty to gather and associate, and enjoy all the rights and liberties set forth by Romanian law”. This was bolstered by the addition of the 7th article, which set down the principle that “Differences of religion, ethnic origin and mother tongue do not impede the gaining of civil and political rights and the means of exercising these in Romania”(6) . In the educational field, the Law for Primary Education of 1924 prescribed “Primary education in Romania will be conducted in the Romanian language. In the settlements in which population of other origin than Romanian, the Ministry of Public Education will establish primary schools in the language of that population, in the same proportion as the Romanian settlements. However, the teaching of Romanian will be compulsory in accordance with the number of classes prescribed by the curriculum”.
These stipulations seem to indicate, as the traditionalist line in Romanian historiography claims, a broad range of freedoms available to Romanian citizens in the interwar period. But, invariably, the proof of the pudding is in the eating, and the high ideals set forth in the Romanian liberal legal framework were not equivalent with reality. Much in the same way as the 1868 law of nationalities in Dualist Hungary, these laws were not applied, or reinterpreted so as to be a tool which would serve nation-building goals.
Romanian law, as we already saw, guaranteed the rights and freedoms of the individual. Among these were economic rights, such as the right to own property; paragraph 11 of the Constitution of 1923 reads “individual freedoms are guaranteed”(7) . Yet, particularly after the war, there exist reports of numerous cases in which these rights were openly and directly infringed upon. Citizens of Hungarian ethnic origin were the victims in the majority of these cases, as they were perceived as the greatest threat to the security of the novel configuration of the state. Requisitions of housing, in which the original owners were asked to vacate their domiciles immediately were all too frequent in the 1919-1923 period. These were justified by a state of emergency instituted with the help of and by the army(8) . The properties of the Roman Catholic, Calvinist and other smaller church communities, such as Unitarians and Evangelicals ( Hungarian Lutherans) were also targeted for confiscation, because of their substantial wealth(9) . Approximately 314 thousand holds of land ( worth 300 million Lei ) were seized from them and nationalized or reattributed to Romanian owners in this period(10) . Under the mandate of the minister Onisifor Ghibu, after 1931, the estates of the Roman Catholic Status of Transylvania suffered greatly, being reduced to around 3251 holds, the rest transferred to the state. But many a times, the new Romanian owners would not take the respective property into possession, for varied reasons. The case of the properties of the Calvinist church of Marosszentimre/ Santimbru, which was handed over to the Romanian Uniate Church, is well-known. The Uniates did not want to be given possession of these estates, for fear that this would create a precedent which would threaten their own property rights in the future(11) . The resistance towards the assimilationist trend coming from the core in this way often transcended ethnic and religious dissimilarities.
Possibly the most famed case of discord in the interwar years was the so-called Trial of the Optants. The “optants” were a number of great Hungarian landowners from Transylvania ( 367, to be exact), who, after the war, had fled the region and opted for Hungarian citizenship. The Land Reform Bill of 1921 brought into question their properties: could a group of foreign citizens’ property be considered for confiscation and redistribution by the state? The Romanian politicians claimed that their dominions, in accordance with the 1919 Trianon Peace Treaty, belonged to the Romanian state(12) . The “optants” then addressed a memorandum arguing their case to the League of Nations. This was declaimed by the Bucharest circles as Hungarian irredentist agitation, and that among the beneficiaries of the land reform there were actually a great number of national minorities(13) . The case was eventually settled through the arbitration of the League, in 1932 ( the debate lasted over 10 years). The landowners were compensated, but the estates remained in the hands of the new Romanian owners.
Freedom of speech and, through this, of the press is another category of civil rights that was explicitly guaranteed by the 1923 Constitution. Its 25th paragraph declared that “no censorship can be instituted, nor any measure restricting publications, or the sale and distribution of these(14) ”. In spite of this fact, the freedom of the press was often restricted. In the 1919-1925 years, and after 1932-33, the curtailment of the liberties of the press was heavier than in the period in between, possibly due to the policies of the governments in charge. Romanian historians representing the purist line, like Ioan Scurtu, point to the great number of foreign language publications – 273 in Hungarian in 1934 alone(15) . What is omitted is the sparse numbers in which these publications actually appeared, never exceeding a few thousand, with the sole exception of the Brassoi Nepujsag, with around 50 thousand weekly copies(16) . Another factor that cut back on the liberty of speech of these periodicals was censorship of their articles. Directive 2939 of July 1920 declared prior print censorship and a state of emergency along the Hungarian border, including the cities of Cluj, Oradea, Timisoara and Arad(17) . This directive was lifted and imposed periodically, and canonized the expurgation of not only Hungarian, but various political opponents’ journals. It became commonplace for such a newspaper to appear with blanked out columns or words that were found as offensive. This lead to vigorous protests from the representatives of the minorities and that of the Romanian National Party of Transylvania. Through the voice of the deputy Ghita Pop, in may 1923, the situation was denounced as unlawful and compared with the situation before 1867 “when no state of emergency or censorship was enforced in Transylvania”(18) . A halt on censorship was only instituted after 1928, with the Maniu administration.
Moreover, press trials had become habitual in the period, especially for Hungarian journalists. This was furthered by frequent banning of journals. The main Hungarian-language publications, such as the Esti Lap from Oradea, the Keleti Ujsag, the Ellenzek all suffered from one or more episodes of temporary prohibition(19) . Many of the editors in chief of these, or their reporters were subjected to indictment in court, and had served time in prison. Szasz Endre, the editor of the Keleti Ujsag, had no more then 75 press trials launched against him over the years. It was not at all uncommon for these journalists to have at least ten to fifteen press trials, for example Szentimrei Jeno, Vegh Jozsef, Vangyolos Istvan(20) . However, the purpose of these trials was in the majority of cases not punitive, but obstructive. The over 1200 amnesties or vices of procedure prove this.
In the area of educational and cultural politics, the Romanian official position was that of a state that allowed for pluralism. This was expressed through the already-mentioned 1924 Law for Public Education. Once again, the problem stood not with the principles inscribed in the legal structure, but with the actual policy followed at the local or central level. A simple overview of the statistical data available from the period unveils the difficult situation in which Hungarian and other minority education found itself. In the 1930-31 school year, for example, 57,6 % of the Hungarian-speaking student body was schooled in the 483 Reformed ( Calvinist), 297 Catholic, 36 Unitarian and 6 Evangelical ( Lutheran) primary schools, which functioned without any financial or material help from Bucharest. The number of secondary and high schools diminished a staggering 50% from the 116 in 1918 to around 58 in 1935(21) . There were a number of counties, for example Ciuc and Satu Mare, without any Hungarian-language state school. This can be ascribed to the cultural politics of Romania, as it has been by Hungarian historiography. In my opinion, it can also be attributed to the fact that before 1918, many of the students schooled in these institutions were non-Hungarian. In any case, the number of Hungarian students schooled in Hungarian visibly decreased at both primary and secondary levels, and this tendency was furthered by the low number of Hungarian-language kindergartens (18) and the low level of Hungarian students admitted to university. Access to information was also curtailed by the imposition of a ban on teaching materials and other books from Hungary.
The teaching of Romanian became compulsory after 1924 at a primary level, and this was appended in 1925 by the introduction of mandatory subjects such as Romanian history, geography and civic-constitutional studies(22) . The number of Romanian schools was increased in Transylvania after 1920, and regularly, Romanian ethnic professors were paid higher wage then others(23) . This was all ideologized as a drive towards “re-Romanization” of the region, by men such as Onisifor Ghibu and Braniste, a sort of Romanian Kulturkampf. Minorities, such as Hungarians, were to be thought Romanian language and ways in order to assimilate or at least pacify them.
The most important category of rights, and the exercise of which proved to be the most difficult for Transylvanian Hungarians, consisted of political rights. Although legally all citizens had a right to assemble and organize themselves freely, the political activity of the Hungarian citizenry was viewed with particular suspicion and closely monitored. Hungarian candidates first participated at the 1919 and 1920 elections. The Neppart ( The People’s Party), under the leadership of Kos Karoly and the Hungarian Union, under the presidency of baron Josika Samuel did not fair well in the electoral proceedings. Indeed, 34 of the 38 candidates were invalidated for a variety of reasons. For a while, Gyorgy Bernady was the only representative of the 1,5 million Hungarians in the Romanian Parliament(24) . After this, in December 1922, the two parties merged to form the most significant Hungarian political party of the interwar years, the Hungarian Party. It had varying successes, the biggest was sending of 16 deputies and 6 senators to the Romanian Parliament, after the elections of 1926. The corruption of the electoral system and the huge political influence wielded by the Liberal Party, under the Aegis of which most of the elections of the period were organized, did not allow for more. One of the peculiarities of the electoral framework was the law which gave the rest of the mandates from a circumscription to the party which won in it by a margin greater than 51%. The Romanian historian Scurtu boasts that this actually favored the Hungarian Party, which gained extra mandates in the few regions it had absolute ethnic dominance, such as Trei-Scaune(25) . According to him, the reason for most insuccesses is the obstinate attitude of the Hungarian leaders, who refused to run in cartel with Romanian parties. But common-sense points to a different conclusion: the Hungarian Party would have won the majority of mandates in those regions anyway, and the law did nothing but rob them of mandates in regions which they minority voters. The Hungarian Party did run for elections in association with both the Averescu People’s Party and the National Liberal Party, but the agreements for further rights for the minorities brokered with these political formations never reached fruition.
All of the above described conditions lead the reader towards imagining a lawless atmosphere, in which at only at a declarative level, there existed a pluralist political life and society. The other side of the coin is that the frequent corruption of the state officials and their self-imposed “autonomy” towards the regulations imposed from the capital meant that sometimes matters could be resolved by Hungarian ethnics much easier than through official channels(26) . This was the case for the founding of several cultural associations and periodicals, which thrived in these years. In the counties with lenient administrators, the freedoms and rights prescribed by the Constitution could be fully exploited. The general picture however, is that of a state, which through an official (though undeclared) policy, discriminated, to a degree, towards a category of its own citizenry, in order to maintain the dominant status of the Bucharest core. The drive was to assimilate, if possible, and to marginalize, elements that were perceived as dangerous towards the cohesion of the state. The end result was the partial ostracism of an important, politically conscious category, that would have, no doubt, contributed importantly towards the enrichment of political life, culture and society.

Notes:

1.Ioan Scurtu, Gheorghe Buzatu, Istoria Romanilor in secolul XX (1918-1948), Bucuresti, Paideia, 1999, pp. 35-51
2.Milton Lehrer, Transylvania: History and Reality, Maryland, Bartleby Press, 1986, p. 234-236
3.Haraszti Endre, The Ethnic History of Transylvania, Florida, Danubian Press, c. 1971, pp. 134-151
4.Levente Salat, Lucian Nastasa (eds.), Maghiarii din Romania si etica minoritara, Cluj-Napoca, Fundatia CRDE, 2003
5.Zsombor De Szasz, The Minorities in Roumanian Transylvania, London, Richards Press, 1927
6.Ioan Scurtu, Majoritari si Minoritari, in Academia Romana, Istoria Romanilor, vol. 8, p. 57-58
7.Biro Sandor, The Nationalities problem in Transylvania 1867-1940, p. 619
8.Biro, p. 622
9.Erdely Tortenete, vol 3., internet edition, www.mek.oszk.hu , 2008.04.16
10.Ibidem.
11.Biro, p. 625-626
12.Scurtu, Boar, Minoritatile Nationale intre 1918-1925, p. 11
13.Ibidem, p. 11; Scurtu, Majoritari si Minoritari, in Academia Romana, Istoria Romanilor, vol. 8, p. 59
14.Biro, p. 628
15.Scurtu , Majoritari si Minoritari, in Academia Romana, Istoria Romanilor, vol. 8, p. 62
16.Erdely Tortenete, vol 3., internet edition, www.mek.oszk.hu , 2008.04.16
17.Biro, p. 629
18.Ibidem, p. 629-630; I might add that press trials and various legal tricks to prevent publication of periodicals existed in the Dualist period; I could not check the validity of Biro’s quoting of Pop
19.Erdely Tortenete, vol 3., internet edition, www.mek.oszk.hu , 2008.04.16
20.Ibidem, p. 635
21.Erdely Tortenete, vol 3., internet edition, www.mek.oszk.hu , 2008.04.16
22.Irina Livezeanu, Cultural Politics in Greater Romania, p. 177
23.Ibidem, p. 158-159
24.Biro, p. 656
25.Scurtu , Majoritari si Minoritari, in Academia Romana, Istoria Romanilor, vol. 8, p. 60
26.C. A. Macartney, Hungary and her Succesors 1919-1937, London/New York, Oxford University Press, 1937, p. 289

Bibliography:

1. Biro Sandor, The Nationalities problem in Transylvania 1867-1940, Boulder/ Colorado, Social Sciences Monographs, 1992
2. Galantai Jozsef, Trianon and the Protection of Minorities, Boulder/ Colorado, Social Science Monographs, 1992
3. Haraszti Endre, The Ethnic History of Transylvania, Florida, Danubian Press, c. 1971
4. Illyes Elemer, Nationale Minderheiten in Rumanien: Siebenburgen in Wandel, Wien, Wilhelm Braumuller, 1981
5. Kopeczi Bela , Barta Gabor (eds.), Erdely Tortenete, vol 3., internet edition, www.mek.oszk.hu , 2008.04.16
6. Lehrer, Milton, Transylvania: History and Reality, Maryland, Bartleby Press, 1986, p. 234-236
7. Livezeanu, Irina, Cultural Politics in Greater Romania: Regionalism, nation building and ethnic struggle, 1918-1930, Ithaca/New York, Cornell University Press, 1995
8. Macartney, C. A., Hungary and her Succesors 1919-1937, London/New York, Oxford University Press, 1937
9. Pascu, Stefan et alii, Din Istoria Transilvaniei, Bucuresti, Editura Academiei R.P.R., 1960-61, vol. 2.
10. Salat, Levente ,Lucian Nastasa (eds.), Maghiarii din Romania si etica minoritara, Cluj-Napoca, Fundatia CRDE, 2003
11. Scurtu, Ioan, Buzatu, Gheorghe, Istoria Romanilor in secolul XX (1918-1948), Bucuresti, Paideia, 1999, pp. 35-51
12. Scurtu, Ioan, Liviu Boar, Minoritatile Nationale intre 1918-1925, Bucuresti, Arhivele Nationale ale Romaniei, 1995
13. Scurtu, Ioan, Liviu Boar, Minoritatile Nationale intre 1925-1931, Bucuresti, Arhivele Nationale ale Romaniei, 1996
14. Scurtu, Ioan, Majoritari si Minoritari, in Academia Romana, Istoria Romanilor, vol. 8
15. Zsombor, De Szasz, The Minorities in Roumanian Transylvania, London, Richards Press, 1927