Sultanul i-a îndepărtat pe amândoi de la domnie şi pentru a-i înlocui şi-a îndreptat privirea către un grup care slujise Imperiul cu loialitate timp de mai bine de un secol – familiile greceşti constantinopolitane.Datorită priceperii lor în ale negoţului,bogăţiei lor şi a cunoaşterii Europei şi a limbilor vorbite pe continent,aceste familii fanariote şi alte familii greceşti sau grecizate,aduseseră servicii nepreţuite Porţii,motiv pentru care dobândiseră o influenţă imensă la cele mai înalte niveluri,mai ales în domeniul afacerilor străine.Aici au ocupat funcţii cheie – precum cele de mari dragomani sau tălmaci – în relaţiile cu marile puteri europene.

Fanarioţii au devenit astfel,în mod logic,candidaţii la scaunul muntean şi moldovean,loialitatea lor ajungând cu atât mai indispensabilă cu cât cele două principate se aflau acum la fruntariile Imperiului şi formau obiectul intereselor Austriei şi Rusiei.Această asociere a pus bazele aşa-numitului regim fanariot,forma specifică de dominaţie otomană în ţările române,în secolul XVII.Acest regim a făcut să sporească dependenţa domnului faţa de sultan,iar modesta libertate pe care şi-o păstra în relaţiile cu străinătatea aproape a dispărut.Până şi formalitatea unei alegeri a dispărut după 1730, ultima ocazie cunoscută în care boierimea a mai avut un cuvânt de spus în alegerea domunului.Acestuia i se permitea să menţină contacte cu străinătatea,dar nu în propriul său beneficiu.Ei slujeau mai curând ca şi agenţi ai suveranului otoman,cu rolul de a strânge informaţii pentru acesta.

Cerinţele fiscale şi economice impuse de Poartă asupra Principatelor în secolul XVIII,erau practic nelimitate.Volumul lor reflecta criza generală care a pus stăpânire pe Imperiu.Tributurilor şi darurilor lise adăugaseră cheltuielile competiţiei pentru scaunul domnesc.Pentru a rămâne în competi ţie şi a câştiga premiul cel marecandidatul victorios intra în datorii imense,pe care nu ezita să le trecă pe seama contribuabililor din noua sa ţară.Cu toate că ar fi fost de presupus că aceste datorii să fie personale,îndată după sosirea în capitală,noul domn ridica dări sau recurgea la diferite alte stratageme pentru aşi plăti datoriile şi a-i descuraja pe viitori pretendenţi,dar şi pentru a pune ceva deoparte pentru pensie.Poarta şi înalţi dregători otomani profitau din plin sde această situaţie.Pentru ca afacerea să fie şi mai rentabilă,aceştia schimbau domnitori cu o frecvenţă ameţitoare,adesea mutându-i dintr-o ţară în alta.

În ciuda procedeelor de selecţie şi a instabilităţii mandatului şi a altor inconveniente,în ultima jumătate de veac fanariot în cele două scaune domneşti de la Bucreşti şi Iaşi,au ajuns câteva personalităţi deosebite.Acestea au vădit structuri complexe,având atât virtuţii cât şi vicii.

• Nicolae Mavrogheni (1786-1790) → fiind un grec de origine modestă,a fost cel mai înzestrat comandant militar dintre toţi domnii fanarioţi,repurtând numeroase succese în războiul ruso-austro-turc din 1788-1790.Înafară de aceasta a ferit masa mare a ţăranilor de biruri arbitrare,atrăgându-şi duşmănia boierilor,dat fiind faptul că-i obligase la poveri fiscale grele cu care aceştia nu erau obişnuiţi.
• Constantin Ipsilanti (1802-1806) → a fost un cârmuitor capabil care a nutrit planuri măreţe pentru unirea Principatelor şi creare unui stat dacic sub moştenitorii săi.
• Ioan Caragea (1812-1818) → a întrunit trăsăturile unui intelect cultivat cu cele ale unei avariţii nemăsurate.Ridica neîncetat biruri noi şi s-a dovedit a fi foarte inventiv în născocirea acestora,cum ar fi birul femeilor rele,cu gândul de a-şi strânge o avere personală.A introdus un nou cod de legi (Legiuirea Caragea) şi a promovat învăţământul.
• Scarlat Calimachi (1812-1819) → om blajin,cultivat,a sprijinit înnoirile în învăţământul superior şi a ininţiat o nouă codificare de legi civile: Codul Calimachi.
• Alexandru Ipsilanti → merită epitetul de despot luminat,încercând să introducă o serie de idei reformatoare,în spiritul vremurilot.Avea educaţie solidă,iar ca mare dregoman şi-a desăvârşit experienţa ca administrator.A încercat să refomeze sistemul judecătoresc (Pravilniceasca Condică),reînsufleţirea învăţământului şi să stabilescă relaţii cu suzeranul otoman pe baze raţionale,legale.

Vânzarea dregătoriilor devenise un obicei.Îndată ce se urca la domnie,noul domn scotea funcţiile înalte la mezat.Cumpărătirii,în special boieri şi membrii ai anturajului,vindeau la rândul lor funcţii la nivelul judeţelor,iar ispravnicii şi vătafii vindeau posturile locale.Această practică a avut un efect dezastruos asupra moralităţii şi eficienţei aparatului administrativ:au apărut noi dregătorii,iar numărul celor vechi a crescut de 2-3 ori,majoritatea ocupanţilor fiind lipsiţi de experienţă şi de aptirudini,ceea ce a dus la o birocraţie mai mult decât excesivă.Cu toate acestea sistemul administrativ avea o tendinţă centralizatoare.

Un personaj indispensabil bunului mers al administraţiei s-a dovedit a fi capuchehaia, reprezentantul domnului la Constantinopol,care făcea legătura cu marii dregători otomani şi cu lumea bancară constantinopolitană.

Din 1731 domnul a fost numit la 3 ani,fiind asimilat cu un demnitar otoman,echivalent unui paşa cu două tuiuri.Acesta avea autoritate absolută,deci era un regim absolutist.Avea drept de a pune orice dare,gestiunea lui era controlată doar formal de către divan,era judecător suprem.În intervalul 1711/1716-1821,în Moldova s-au perindat 36 de domni,iar în Ţara Românească,39 de domni.Pentru stabilizarea domniei în,firmanul din 1802,a reglementat domnia la 7 ani,dar această decizie nu a fost pusă în practică.În 1818 a fost impus un cartel de 4 familii :a lui Sacrlat Calimachi,Mihai Şuţu,Alexandru Şuţu şi Dimitrie Moruzzi.Cu toate acestea cele 4 familii luau în protecţia lor alte 50 de familii.

          Neoclasicismul se dezvoltă în a doua jumătate a secolului al XVIII-lea. El atinge apogeul în timpul Revoluţiei şi al Imperiului şi ia sfârşit o dată cu apariţia Romantismului, în jurul anului 1830. Această mişcare se manifestă simultan în diferite ţări: în Italia, în Anglia, ca şi în Franţa, de unde se răspândeşte în restul Europei, prin cuceririle napoleoniene. Treptat, Noeclasicismul va da un impuls lumii artistice şi va impune oamenilor Revoluţiei şi începutului de secol XIX un nou climat cultural, de răsunet universal.

          Stilul neoclasic se caracterizează în principal printr-o întoarcere la formele greco-romane. Pentru artişti nu este vorba de a recurge la imitarea servilă a Antichităţii sau la experienţa Renaţterii italiene, ci de a dezvolta noi principii destul de repede transformate în reguli rigide: claritate a expunerii, simplitate a structurii prin intermediul ordinii, a simetriei, a proporţiilor.

          Arhitectura întruchipează de minune aceste noi idealuri. Ea se sprijină pe ordinele clasice restudiate cu ocazia descoperirilor arheologice recente. Sugestiile nu rămân fixate într-o singură formulă. Ele oscilează între măreţia sobră a arhitecturii romane ţi graţia şi eleganţa artei greceşti. Coloana înlocuieşte pilastrul în ritmul uniform şi repetitiv al colonadelor, susţinând faţade adesea imense, ca la biserica San Francesco de Bianchi, la Napoli, Bursa din Paris, realizată de Brongniart, sau la Altes Museum din Berlin, de Schinkel. Arhitecţii elimină decoraţia zidurilor şi cultivă sistematic o viziune austeră.

          În Franţa şi în Anglia, Neoclasicismul găseşte teren cu osebire bine pregătit. Arhitectul francez Jacques Germain Soufflot (1713-1780), mai mult decât Jacques Ange Gabriel (1698-1782), se dovedeşte duşmanul barocului şi apostolul reîntoarcerii la Antichitate. În 1757, el îşi începe marea lucrare, reconstrucţia la Paris a Bisericii Sainte-Genevieve, transformată la Revoluţie în actualul Panteon. Pe un plan în cruce greacă, ni se înfăţişează sinteza între pantheonul roman şi San Pietro din Roma.[1]

          În această perioadă se ridică numeroase monumente publice: Victor Louis (1731-1810) construieşte Teatrul Mare (Grand Theatre) din Bordeaux, iar Marie-Joseph Peyre cel Bătrân este autorul teatrului Odeon din Paris. Printre proiectele grandioase ale Imperiului se numără Arcul de triumf din Carrousel (1806) şi Arcul de triumf din Place de l’Etoile, început de Jean Chalgrin şi terminat treizeci de ani mai târziu. Pierre-Alexandre Vignon construieşte monumentul Marii Armate, actuala biserică La Madelaine, copie fidelă a unui templu roman.[2]

          În Anglia se păstrează încă gustul pentru Palladianism, instituit în secolul al XVII-lea de Inigo Jones. Arhitectul Richard Boyle (1694-1753) aduce în Anglia desenele lui Palladio. Robert Adam (1728-1792), după ce călătoreşte la Roma, devine împreună cu cei trei fraţi ai săi, consilierul în privinţa decoraţiilor pentru toate casele din Anglia. El introduce în ţară stilul pompeian. Din Anglia, Neoclasicismul trece în America, sub numele de Stil Colonial.

          În Germania, Berlinul se îmbogăţeşte cu lucrări neoclasice ca Poarta Brandemburg de Carl Gotthard Langhans (1788-1789), inspirată din compoziţia Propileelor din Atena, Carl Friedrich Schinkel construieşte “Noul corp de gardă, (1816-1818) plecând de la templul doric. La Munchen, Leo von Klenze schimbă înfăţişarea orasului cu Gliptoteca (1816-1830), cu Vechea Pinacotecă (1826-1836) şi cu Propileele (după 1848). În apropiere de Regensburg, construieşte Walhalla între anii 1830-1842, copie a unui templu antic. În ţările nordice, succesul Neoclasicismului este imens, în special la Helsinki, dar şi la Sankt Petersburg, cu Muzeul Ermitaj.

          Romantismul. În artă, Romantismul, respingând exemplul Antichităţii greco-romane, se afirmă ca o reacţie împotriva tiraniei Neoclasicismului. Romantismul marchează o ruptură completă cu ideile trecutului. El proclamă superioritatea individului şi a personalităţii sale. Raţiunii reci îi raspunde puterea sensibilităţii, a pasiunii şi a imaginaţiei.

          Curentul romantic apare treptat în decursul secolului al XVIII-lea, după Revoluţia franceză, se exprimă prin cultul pentru eroi, “evadări” şi stare de visare, exotism, întoarcere spre istoria proprie. El se impune începând din 1824 şi după o perioadă de afirmare febrilă, Romantismul îşi pierde din suflu şi spre 1850 se estompează.

          Artiştilor le place să-şi aleagă subiectele din textele poemului “Cântecul lui Roland” în Franţa şi din “Cântecul Nibelungilor” în Germania. Această referire la Evul Mediu suscită dorinţa de a face să reînvie şi de a restaura monumentele acelei epoci. La Koln reîncep lucrările pentru terminarea catedralei, considerată focarul germanismului.[3]

          Orice formă arhitecturală devine citat şi reflectă un discurs cultural. Arhitectura romantică vrea să viseze la trecut, ceea ce motivează restaurările costisitoare de monumente. În Franţa, Viollet-le-Duc reconstruieşte Castelul Pierrefonds, în Germania, Karl Friedrich Schinkel termină Catedrala din Koln. Arhitectul imită lucrările construite în alte locuri, în alte timpuri. Această arhitectură ia numele de “Istoricism”: Parlamentul din Londra, monument neogotic de Sir Charles Barry, Burgheater din Viena, monument neorenascentist de G. Semper, biserica Sacre-Coeur din Paris, monument neobizantin de Paul Abadie etc. Uneori, arhitectul dă frâu liber imaginaţiei, precum John Nash în Pavilionul regal neoindian din Brighton, sau combină stiluri variate dând naştere “eclectismului”, ca, de exemplu, la Opera din Paris de Charles Garnier sau la Rijksmuseum din Amsterdam de P. Cuijpers.

          Arta 1900. Pe toată durata secolului al XIX-lea, arhitecţii cer restabilirea unei legături cu trecutul creând pastişe care îmbină diferite stiluri de altădată (neobizantin, neogotic, neoromanic, neobaroc, etc.). La mijlocul secolului dorinţa de a reîntrerupe această tradiţie şi de a se exprima într-un limbaj nou dă un nou imbold artelor plastice. Inovaţia în arhitectură aparţine acum inginerilor care concep construcţii îndrăzneţe, folosind structuri din fier.

          În Europa, arhitectura în fier se extinde în cea de-a doua jumătate a secolului al XIX-lea. Acest stil “ingineresc” triumfă odată cu turnul lui Gustave Eiffel, la Expoziţia universală din 1889.

          De altfel, reînoirea arhitecturii se manifestă în paralel cu revigorarea artelor aplicate. În cadrul lor ia naştere principala mişcare artistică de la sfârşitul secolului al XIX-lea: arta nouă (Art Nouveau) sau “modern style”. Acest stil, de o omogenitate relativă, îşi defineşte trăsăturile în anii 1890 şi răspândirea lui durează până spre 1905, cu câteva prelungiri până la izbucnirea Primului Război Mondial – 1914.

          În opoziţie cu arhitectura bazată pe folosirea pietrei, apar sugestii noi, caracterizate prin utilizarea fierului.

          Din 1851, J. Paxton construieşte “Crystal Palace”, pentru a adăposti Expoziţia universală de la Londra, apoi între 1853-1858 la Paris, V. Baltard realizează noile hale.

          Această inovaţie ce uneşte frumosul cu utilul, arta şi industria, a fost reluată de inginerii care propun soluţii tehnice, permiţând transformarea limbajului arhitectural cu mai multă îndrăzneală. M. Barcon construieşte în 1864 o gară metalică: Gara Saint Pancras, la Londra. Dutert si Contamin realizează “Galeria maşinilor” pentru Expoziţia universală de la Paris din 1889, cu o travee având o singură deschidere de 115 m x 420 m. Gustave Eiffel (1832-1923), specializat mai întâi în construcţia de poduri (podurile din Porto şi Bordeaux, viaductul din Garabit), se preocupă apoi de problemele legate de rezistenţa la vânt şi înalţă, în 1889, celebrul Turn Eiffel.

          La originea stilului Art Nouveau recunoaştem preocupările unor artişti englezi ca William Morris, Voysex, apoi Mackintosh. Sub influenţa acestui “modern style” de peste Canalul Manecii, iniţiativele se multiplică în restul Europei. Un spirit comun se răspândeşte sub apelative diferite: “Art Nouveau în Franta şi Belgia, “Style Liberty” în Italia, “Jugendstil” în Germania, “Sezession” în Austria, “Modernista” la Barcelona.[4]

          În Belgia, Henry van de Velde abandonează pictura pentru a se consacra artei decorative şi arhitecturii. În jurul lui se grupează arhitecţi precum Paul Hankar şi Victor Horta (1861-1947).

          În Spania, reînoirea artistică apare la Barcelona, unde se înalţă clădirile fantastice ale lui Antonio Gaudi.

          Acest arhitect crează Catedrala Sagrada Familia, în care exaltarea lirică, combinată cu verva imaginativă produce o derută totală. Temperamentul său hiperbaroc explodează în construcţia caselor Guell, Battlo si Mila.

          Artiştii se lasă prinşi în vârtejul creaţiei ornamentale, prin compoziţiile asimetrice sau prin ritmurile grafice ale liniei “coup de fouet”. Tendinţei exasperante de utilizare a liniei curbe, care reprezintă adesea imaginea florii şi a femeii, îi răspund protestele arhitecţilor de peste Rin, în Germania Behrens sau Loos şi în Austria Otto Wagner, Josef Hoffman sau Olbrich, arhitectul clădirii Sezession din Viena. Sub influenţa scoţianului Mackintosh, ei propun o decoraţie bazată pe simplitatea riguroasă a formelor pătrate, făcând să coincidă decorativul cu funcţionalul, apoi orientându-se către renunţarea la elementele decorative, premise ale stilului secolului XX.

          Acest “stupid secol al XX-lea” – cum fusese denumit de unii conservatori   – era departe de a fi stupid sau neputincios. Fusese un secol al exploziilor, al revoluţiilor sociale, politice, tehnice, ştiinţifice, al tradiţiilor dărâmate, reluate şi păstrate doar în elementele lor esenţiale, al reevaluării tuturor ideilor de la religie la monarhie, de la filosofie la poezie, de la ştiintă la artă.[5]

Ţărănimea este forţa socială capabilă să susţină un evoluţionism istoric, să asimileze treptat şi cu măsură echilibrată noile cadre de viaţă social-politică, asupra cărora să-şi pună amprenta propriile sale soluţii.

În România doctrina ţărănistă s-a putut dezvolta în dependenţă de ponderea masivă a ţărănimii în structura generală a populaţiei, în condiţiile în care asimilarea structurilor capitaliste de producţie şi a sistemului politic corespunzător întâmpină o puternică rezistenţă în a doua jumătate a secolului trecut un întreg climat spiritual se construia în legătură cu nevoia promovării specificului naţional al poporului nostru, cu dezvoltarea unor „forme” instituţionalizate şi normative legate de „fondul” problemelor reale ale societăţii româneşti, care nu îngăduia salturi, revoluţii.[2]

Influenţa capitalismului asupra agriculturii şi clasei ţărăneşti s-a manifestat în diferite feluri. Mai întâi, a dispărut, sub puternica concurenţă a fabricatelor, industria casnică şi acest fapt a însemnat o sărăcire a ţărănimii, atâta timp cât agricultura ţărănească nu s-a intensificat, atâta timp cât ţăranul, muncitor al ogorului său propriu, n-a fost împins de forţe externe să concentreze munca sa în gospodăria agricolă şi să producă mai mult. Aceasta                   s-a întâmplat însă curând, prin faptul că dezvoltarea orăşenească a creat o piaţă largă pentru produsele gospodăreşti, îmboldind la muncă intensivă şi despăgubind ţărănimea de pierderea cauzată prin lipsa de lucru silită la care o condamnase industria capitalistă, prin distrugerea industriei casnice.[3]

În acest context se dezvoltă în România o serie de curente de gândire (junimism, poporanism) cu un puternic conţinut conservator, animate de o viziune evoluţionist-istorică, de o critică la adresa formelor de civilizaţie modernă, de un apel la tradiţiile şi felul de a fi a poporului român, de o dorinţă de a rezolva ceea ce în epocă se numea „chestia ţărănească”. Problema reală pe care Mihai Eminescu o semnalează în „Timpul” cu o vigoare rar întâlnită.

În înţelegerea stării ţărăneşti pot fi invocate numeroase explicaţii. Mai întâi este vorba de o dezvoltare de loc organică a economiei româneşti a timpului, creându-se disfuncţionalităţi între industrie, agricultură, comerţ şi finanţe. Apoi trebuie avut în vedere faptul că sistemul de producţie în agricultură nu stimula modernizarea ei, nici marii latifundiari nici ţăranii nefiind interesaţi în dezvoltarea unor tehnologii noi.[4]

Elementele doctrinei ţărăniste au stat la baza activităţii Partidului Naţional Ţărănesc, participant la guvernarea ţării din perioada interbelică. Deşi a avut câteva aripi (de stânga, reprezentată de V. Madgearu, D. Dobrescu, P. Andrei; de centru, avându-i ca personalităţi pe A. Călinescu, M. Costăchescu, M. Ralea şi de dreapta în frunte cu I. Maniu, I. Mihalache şi A. Vaida-Voievod, aceşti trei fruntaşi politici ilustrând direcţii programatice distincte), P.N.Ţ. a acţionat relativ unitar în guvernare deşi cu multe inconsecvenţe.

Alături de P.N.Ţ., în numele ţărănimii şi al problemelor ei acţionau şi alte forţe politice (Partidul Ţărănesc Radical, Partidul agrar) unele fiind dizidente. La alegerile din 20 decembrie 1937, P.N.Ţ. a obţinut 20,40% din voturi, fiind al doilea mare partid politic al ţării. Dizolvat în perioada comunistă el s-a reînfiinţat după 1989 ca partid democrat-creştin.[5]

Biografie
Născut la 14 mai 1854 lângă Focşani, într-o familie de origine franceză, Anghel Saligny a urmat liceul Şcoala tehnică superioară de la Berlin în prima jumătate a anilor ’70. Specializat în construcţii hidrotehnice şi feroviare, revine în 1876 în ţară. Este încadrat ca inginer clasa III la Ministerul Lucrărilor Publice, unde devine subdirector al Serviciului de poduri şi şosele în 1881. Ca o recunoaştere a meritelor sale profesionale, în 1884 este numit profesor la Şcoala naţională de Poduri şi Şosele. Cariera sa, care nu s-a oprit aici, a fost însă lăsată în umbră de cele două mari realizări tehnice ale sale: podul de la Cernavodă şi portul Constanţa. Nu întâmplător, apropiaţii săi au reţinut câteva cuvinte mereu repetate de marele inginer cu forţa unui dicton: “Eu vreau să construiesc!”.

Podul de la Cernavodă
Saligny este autorul a numeroase realizări româneşti în domeniul construcţiilor şi a tehnicii. Printre acestea se numără şi podul de cale ferată “Regele Carol I”, care traversa Dunărea pe segmentul Feteşti – Cernavodă. Scopul acestei construcţii era de a lega capitala ţării de oraşul Constanţa aflat în plină dezvoltare. Prima cursă directă Bucureşti-Constanţa a avut loc chiar în seara zilei în care podul a fost supus unui test ce a constat în trecerea unui tren de 16 vagoane. În acea zi de septembrie 1895 trenul de călători inaugural a fost întâmpinat de o mulţime entuziastă în oraşul de pe litoral, unde sărbătoarea a durat mai multe zile. A doua zi garnitura, cu locomotive vechi care ieşeau acum din uz, a făcut în drumul de întoarcere în bune condiţii, fiind primită cu urale în capitală.

Portul Constanţa
În 1856, autorităţile otomane au concesionat unei companii engleze, pentru 99 de ani, construirea unui port la Constanţa. După preluarea controlului asupra Dobrogei, guvernul român a fost nevoit să răscumpere de la această companie portul existent. Operaţiunea s-a realizat în noiembrie 1882, pentru 16 milioane franci aur. Autorităţile de la Bucureşti intenţionau dezvoltarea vechiului Kiustenge, care, în 1875, apărea călătorului englez Henry Berkley ca o mică adunătură de colibe de lut, cu minaretul unei moschei tronând în mijloc.
Piatra de temelii a noului port a fost pusă la 16 septembrie 1896, de către antrepriza franceză Hallier. Firma a dat faliment în 1899, dar a cerut despăgubiri statului român în valoare de 18 milioane de lei aur, pe motiv că administraţia românească a fost cea care a împiedicat firma franceză să ducă lucrările la bun sfârşit. Statul român a oferit 3 milioane, iar procesul început la 1 martie 1900 cu arbitri străini s-a încheiat cu o sentinţă ec stabilea achitarea a 6,2 milioane de lei.
Apoi, managementul lucrărilor a fost preluat de ingineri români. Coordonatorul acestora, Anghel Saligny, aprecia faptul că ei erau absolvenţi ai şcolii româneşti de poduri şi şosele. Printre colaboratorii săi s-au numărat şi inginerii Gh. Duca şi I. B. Cantacuzino, Înainte de reluarea lucrărilor, Saligny a efectuat o călătorie de studii timp de două luni, pentru a se documenta minuţios în privinţa modului în care fuseseră construite marile porturi moderne ale lumii. Dinu Moroianu şi I. M. Ştefan, specialişti în istoria tehnicii, precizau în 1976 că el a vizitat porturile ruseşti de la Marea Neagră şi a corespondat cu reputaţi constructori europeni. În aceste demersuri a fost interesat de calculul şi tehnologia betonului armat, precum şi de lucrările de docuri şi antrepozite din străinătate. Toate acestea însă pentru a servi ca bază de plecare în aplicarea unor soluţii proprii.
În proiectul iniţial era inclus şi un chei mic pe care inginerul român nu l-a luat în consideraţie, deoarece avea perspectiva dezvoltării industriei petroliere în România. Ca urmare, a construit un bazin special pentru export, precum şi numeroase rezervoare cu instalaţii de pompare pentru primirea, depozitarea şi predarea petrolului şi derivatelor sale.
În fazele engleză şi franceză ale dezvoltării portului fuseseră construite magazii, dar de mică anvergură. Deoarece porturile Brăila şi Galaţi puteau fi blocate de gheţuri iarna, el a ridicat în 1906 trei magazii cu două mari silozuri pentru cerealele exportate. Acestea au fost construite după modelul îmbunătăţit al celor pe care realizase între 1884-1889 în cele două porturi dunărene. Silozurile aveau o înălţime de 35 m şi o capacitate de 70000 t şi în realizarea lor fusese utilizat betonul armat, soluţie experimentată la SNPS.
Saligny a folosit în cazul Constanţei turnarea plăcilor prefabricate în cofraje metalice, pentru a obşine un beton neted şi fără tencuială necesară evitării scurgerii cerealelor. Cu această ocazie s-au executat pentru prima dată în Romănia piloţi şi radiere de beton armat, folosindu-se ciment şi armături importate. În Istoricul dezvoltării tecnice din România, apărut în 1931, se sublinia cu mândrie: “România a fost astfel prima ţară unde s-a întrebuinţat betonul armat la construcţii de silozuri”. Tot ca elemente de noutate, Moroianu şi Ştefan indic㪠variaţia plăcilor prefabricate pe înălţime, consruirea de plăci articulate cu secţiune eliptică, fixarea punctelor de articulaţie etc.
În timp ce a coordona lucrările la Constanţa, a fost numit la 1 aprilie 1901 şi director al Direcţiei generaşle a porturilor şi comunicaţiilor pe apă. În această calitate, înfiinţează importanta linie maritimă comercială Constanţa-Rotterdam.
Activitatea intensă nu-i permite să menţină contactul cu comunitatea ştiinţifică europeană. Chiar şi profesorul său german, Franzius, îi reproşa cu afecţiune că “marele Saligny” nu mai are timp să-i răspundă. Mentorul său îi solicitase, de fapt, fotografii după proiectele şi construcţiile de la Constanţa pentru a le include în noua ediţie a manualului de circulaţie internaţională “Îndreptar al ştiinţelor inginereşti”.

Lucrările principale pentru dezvoltarea portului s-au încheiat în 1909, dar îmbunătăţirea şi extinderea lor a devenit o grijă permanentă pentru generaţiile de ingineri care i-au urmat lui Anghel Saligny. Totuşi, capacitatea de proiectant sa nu a putut fi depăşită prea repede de epigonii săi. Academicianul Remus Răduleţ constata că, până la cel de-al doilea război mondial, cu metodele moderne de calcul, nu s-au putut realiza economii mai mari de 6% în construirea silozurilor de beton din zonele agricole.

Marele inginer în memoria Constanţei
În onoarea marelui inginer în 1957 a fost realizată o statuie de bronz de către renumitul sculptor Oscar Han. Opera de artă a fost ridicată în 1965 în faţa intrării nr. 1 a portului.

SURSE:
***, Istoricul dezvoltării tecnice în România, vol I, Bucureşti, 1931, p. 129.
Crişan, Ion, Anghel Saligny, Editura Tineretului, Colecţia oameni de seamă, Bucureşti, 1959. (BJC)
Moroianu, Dinu, Ştefan, I. M., Maeştrii ingeniozităţii româneşti, Editura didactică şi pedagogică, Bucureşti, 1976, p. 160-161.
Rădulescu Adrian, Lascu Stoica, Haşotti Puiu, Ghid de oraş. Constanţa, Editura Sport Turism, 1985
Rădulescu Adrian, Constantin Scorpan, Athena Herbst Rădoi, Gheorghe Dumitraşcu, Constanţa. Ghid turistic al judeţului, Sport Turism, Bucureşti 1980.
Răduleţ, Remus, Istoria cunoştinţelor şi a ştiinţelor tehnice pe pământul României, Editura Academiei Române, Bucureşti, 2000, p. 144-145. (BJC)
Ştefan, I. M., Podul de la Cernavodă şi constructorul lui, “Magazin istoric”, 1/1976, p. 61.

Primele vizite
Prezenţa lui George Enescu la Constanţa nu a fost ocazionatã numai de intensa sa activitate profesionalã. Astfel, la 13/26 septembrie 1906 el îi scria de la Sinaia mamei sale, anunţând-o cã va examina a doua zi în oraşul-port, dar fãrã a detalia. Este, probabil, prima sa deplasare în vechiul Tomis.
Pe de altã parte, publicistul şi omul de culturã Romeo Profit semnala în 1970 o primã vizitã în anul 1914, subliniind cã evenimentul a fost înregistrat în presa localã. Tot Profit trimite la o lucrare memorialisticã din 1939, în care era semnalatã la 1 decembrie 1915 primirea maestrului la garã de cãtre 500 de cetãţeni mobilizaţi de impresarul Komet.

Muzicianul Enescu la Constanta
Maestrul a concertat la Constanţa în timpul unor turnee pe care le-a susţinut în ţarã în perioada anterioarã celui de-al doilea rãzboi mondial. O cronologie a acestor turnee a fost realizatã în 1990 de biograful sãu Alex Cosmovici.
Astfel, oraşul lui Ovidiu l-a putut vedea pe Enescu concertând la 4/17 martie 1915 şi la 8/21 ianuarie 1916 în beneficiul orgii Ateneului, iar la 25 aprilie 1919 şi la 29-30 mai 1921 în scopuri de binefacere.
Apoi, în perioada interbelicã a susţinut concerte profesionale în oraşul de pe litoral în decembrie 1923, la 24-25 ianuarie 1927, la 20-21 noiembrie 1928, la 13-14 decembrie 1930, la 28 octombrie 1936, la 9 noiembrie 1937.
Scriitoarea constãnţeanã Aurelia Lãpuşan considerã însã cã primul concert al maestrului la Constanţa a avut loc la 8 februarie 1916. La sala “Elpis” (Teatrul de Pãpuşi), Enescu a fost acompaniat la pian de cãtre Theodor Fuchs. Printre cele şase piese interpretate s-au numãrat “Arie” de Bach şi “Sonata în re major” de Haendel, muzicianul acceptând sã biseze la sfârşitul concertului.
Acelaşi punct de vedere era împãrtãşit de Romeo Profit. El preciza, pentru context, cã impresarul a cerut autoritãţilor reduceri de taxe, temându-se de o eventualã lipsã a spectatorilor din cauza concentrãrilor, deşi consemnãrile de presã au înregistrat contrariul.
Gazetele locale “Dacia” şi “Farul” au omagiat prestaţia maestrului, ultima clamând onoarea oraşului de a fi audiat o personalitate a muzicii contemporane: “Ne-a fost dat şi nouã ca în uitata de toţi cetate a lui Ovidiu sã primim pe marele nostru Enescu…”. “Dacia” sublinia cã muzicianul a fost condus cu alai, în urale, la hotel, conform unui obicei al timpului. Evenimentul nu a scãpat nici jurnaliştilor în devenire, cum erau cei de la publicaţia “Şoimii Dobrogei”, editatã de Liceul “Mircea cel Bãtrân”.
În “Farul” anului 1921, publicistul N. Sever Cãrpenişan reitera respectul la superlativ al urbei tomitane faţã de cel a cãrui stea muzicalã se apropia de zenit: “Maestrul George Enescu este în afara criticei – ori dela care ar veni ea – dar ne facem o datorie de admiraţie şi de respect faţã de tot ce are România mai bun şi mai superior în arta muzicalã, faţã de acela care nu-şi gãseşte rival în Europa”.
În ceea ce priveşte ultimul popas muzical al lui Enescu în oraşul port, Aurelia Lãpuşan apreciazã cã ar fi avut loc în 1923. Atunci s-au vândut toate biletele la spectacol, dar au fost prezente numai 20 de persoane. Aceastã situaţie neplãcutã s-ar fi explicat prin prezenţa simultanã a “Teatrului Cãrãbuş”, în cadrul cãruia juca şi marele actor Tãnase. În consecinţã, maestrul s-ar fi decis sã mai concerteze în Constanţa.
Un foarte expresiv omagiu pentru epoca în care trãia şi activa Enescu i-a fost adus în decembrie 1930 de B. Caraiman, publicist la “Dacia”: “Enescu este una dintre cele mai mari glorii ale muzicii contemporane şi aduce neamului nostru mai multã cinste decât toţi politicienii noştri la un loc”.

Plecarea din ţarã
Plecarea definitivã a lui Enescu din România a avut loc într-un context problematic. În opinia biografilior sãi, din cauza izbucnirii rãzboiului mondial în 1939, nu şi-a mai putut îndeplini angajamentul de a concerta în SUA, deşi probabil, luase şi un aconto, conform uzanţelor. Dupã încetarea rãzboiului a considerat cã era momentul pentru a se deplasa în America. Pe de altã parte, “Cuget liber”, oficiosul local al PCR, susţinea cã fusese invitat de cel mai valoros elev al sãu, Yehudi Menuhin.
Înainte de a pleca, însã, a fost vizitat pe neaşteptate la Teţcani de premierul Petru Groza (1945-1952), sub pretextul unei întâlniri amicale. De fapt, acesta i-a solicitat sã plece cu delegaţia reprezentanţei române la Washington, condusã de Mihai Ralea. România tocmai reluase relaţiile diplomatice cu SUA şi în opinia guvernului compania lui Enescu ar fi dat bine delegaţiei. Enescu a acceptat politicos invitaţia şi astfel a plecat în Lumea Nouã pe calea maritimã.
Din Bucureşti a plecat la 6 septembrie cu un tren de protocol guvernamental, fiind însoţit de d-na Enescu şi dl. Bedeţianu. Dupã sosire, la Gara Maritimã a avut loc o întâlnire cu o delegaţie localã a ARLUS (Asociaţia Românã pentru Legãturi cu Uniunea Sovieticã) şi cea a Sindicatului Marinarilor Civili. Printre personalitãţile prezente se numãrau inginerul Agricola, I. Stoenescu, directorul filialei Bãncii Naţionale, precum şi consilierul Legaţiei române, Vlad Mãldãrescu. Cu aceastã ocazie a fãcut o declaraţie de presã, în care nu a uitat sã sugereze contextul în care va fi posibilã întoarcerea sa: “Sã fie bunã înţelegere între fii întregului popor, astfel ca atunci când mã voi înapoia, sã gãsesc feţe liniştite şi încredere într-un viitor fericit al ţãrii”.
În ceea ce priveşte iconografia, în colecţia Romeo Drãghici (prieten şi biograf) existã o fotografie realizatã pe vasul “Ardealul” aflat în portul Constanţa. Cei doi au fost surprinşi în timpul unei ultime discuţii. La rândul sãu, prietenul sãu muzician Ilie Kogãlniceanu îşi aminteşte cã în port a fost fãcutã o fotografie a maestrului cu câinele sãu Mutzi, care îl va însoţi în America.
A pãrãsit Constanţa şi ţara la 10 septembrie 1946, îmbarcându-se pe nava “Ardealul”, cu destinaţia New York. Dupã turneele prelungite din SUA, a plecat în Franţa. De la Paris i-a scris lui Groza, explicându-i cã nu poate reveni în ţarã, deoarece era suferind şi urma un tratatament. În cele din urmã va înceta din viaţã, bolnav, în capitala Franţei, în 1955.

Amintirea maestrului în oraşul lui Ovidiu
Personalitatea lui Enescu a fost mereu evocatã în viaţa intelectualã a Constanţei. La scurt timp dupã moartea sa în strãinãtate, activitatea sa a devenit subiecul primei conferinţe dintr-o serie ţinutã la Teatrul de Stat. La 14 decembrie 1958, criticul Andrei Tudor sublinia pentru auditoriul sãu cã Enescu a fost un violonist de excepţie în interpretarea lui Bach. El a precizat cã maestrul a concercat şi în localitãţi dobrogene mici, precum Hârşova şi Babadag.
Capodopera enescianã Oedip nu a fost pusã în scenã la Constanţa decât în 1958, dupã moartea maestrului. Totuşi, dupã 30 de ani, ecourile acestei manifestãri muzicale erau proaspete în memoria maestrului David Ohanesian. Cu aceastã ocazie, el a interpretat rolul lui Oedip la “Teatrul Liric”, mãrturisind cã este un rol apropiat personalitãţii sale muzicale.
Memoria celui important muzician român a fost pãstratã şi în instituţia de referinţã în domeniul memoriei culturale constãnţene, respectiv Muzeul de Istorie Naţionalã şI Arheologie.

SURSE:
Cosma Viorel (ed.), George Enescu, Scrisori, vol. 1, Editura Muzicalã, Bucureşti, 1974
Cosmovici Alex, George Enescu, în lumea muzicii şi în familie, Editura Muzicalã, Bucureşti, 1990.
Ghibu, Veturia, Amintiri despre George Enescu. Corespondenţã muzicalã, Albatros, Bucureşti, 2000, p. 130.
Kogãlniceanu Ilie, Destãinuiri despre George Enescu, Editura Minerva, Bucureşti, 1996.
Lãpuşan, Aurelia, Presa şi teatru în Dobrogea, Mondograf, Constanţa, 2000, p. 93-94.
Manolache Laura (ed.), George Enescu, Interviuri din presa româneascã, vol. I (1898-1936), Editura Muzicalã, Bucureşti, 1988.
Rãdulescu Adrian, Lascu Stoica, Haşotti Puiu, Ghid de oraş. Constanţa, Editura Sport Turism, 1985
“Cuget liber”, 15.09.1946
“Dacia”, 13.12.1930
“Dobrogea Nouã”, 05.09.1970
“Litoral”, 17.09.1988

La 22 octombrie 1898, el a prezentat în faţa auditoriului constănţean tema intitulată “Seriozitate”. Acest cenaclu, prezidat de aromânul Petru Vulcan (1869-1922), avea ca expresie publicistică revista ‘’Ovidiu’’, al cărei director fondator a fost acelaşi Vulcan. El a şi consemnat, în numărul din 1 noiembrie, aspecte de la conferinţă. Reuniunea a avut loc în “casinul comunal” oferit gratuit de primarul E. Schina alături de care a participat “lume distinsă”: prefectul Luca Ionescu, directorul Prefecturii, D. Manolescu Sideri, preşedintele Tribunalului, Zotu, precum şi magistraţi, profesori, ofiţeri de la Cercul militar.

Discursul conferenţiarului, bazat pe “propriile sale observaţiuni şi din impresiuni ce i-a lăsat lumea externă”, a stârnit “aplauze furtunoase”. Exemplele cotidiene despre seriozitate-neseriozitate în societatea românească sunt circumscrise seriozitatăţii românului în abordarea politicii. Conferinţa a fost urmată de lectura a două lucrări publicate de maestru în acelaşi an: La Hanul lui Mânjoală şi Două bilete pierdute. În timpul lecturii, “hohotele de râs ale auditoriului nu mai conteneau”. Rugat de ofiţeri să revină în cursul iernii la Constanţa, scriitorul a anunţat că va onora invitaţia care-i va fi adresată de preşedintele cercului literar. Petru Vulcan i-a mulţumit lui Caragiale şi în paginile revistei sale “pentru binevoitorul d-sale concurs de a fi contribuit la înflorirea instituţiunii noastre” şi i-a asigurat că “a câştigat pentru totdeauna inimile tuturora”.

Referirile la provincia dintre Dunăre şi mare în literatura caragialiană sunt rare. Una dintre ele, foarte savuroasă, este făcută în Ultima oră!, schiţă apărută în ‘’Universul’’ din 18 august 1900. În contextul unor tensiuni diplomatice cu Bulgaria, autorul îl intoxică pe un reporter pretins foarte bine informat şI alarmist, despre izbucnirea unui război cu vecinii de la sud. Conştient de importanţa podului de la Cernavodă şI a portului Constanţa, el îi sugereză jurnalistului că aceste obiective recent realizate de Anghel Saligny ar fi fost bombardate de nave bulgare.

Dobrogea este menţionată şi în publicistica caragialiană. În acelaşi context politic, el considera oportună deschiderea stagiunii Teatrului Naţional Bucureşti, la 23 septembrie 1900, cu piesa Ovidiu a lui Vasile Alecsandri. Dramaturgul sublinia că bulgarii “au pus copilăreşte în discuţie drepturile noastre de străveche latinitate la Marea Neagră!”. Şi îşi încheia articolul cu nostalgia antichităţii: “Dobrogea! …Tomi!…Ovidiu!”

Caragiale a impresionat puternic pe intelectualii constănţeni care nu l-au uitat la greu. În 1901 scriitorul a fost acuzat de Caion că ar fi plagiat pe un pretins autor ungur în scrierea dramei Năpasta. După ce procesul s-a încheiat cu bine pentru Caragiale, 25 de tineri dobrogeni i-au trimis în martie 1902 o telegramă entuziastă: “D-lui Ion Luca, Bucureşti. Lumina a învins întunericul. Triumful este şI al neamului român. Procesul de azi a confirmat strălucirea talentului calomniat. Dobrogea prin noi te salută. Să trăieşti, trăiască justiţia română. Petru Vulcan, Pr. Sachelar, N. Paveliu, Ilie Grigoriu, C. P. Demetrescu, Rovine, Cantoniari, Artur Tanta, Perjoiu, Teodor Popescu (artist dramatic), Gh. Ştefănescu, Mihai Nica, Stănescu, Ghiţescu, Petroianu, Pleşu, Sfetescu, Papadopol, Sellim, Ciobanu, Dumitrescu, Buruiană, Miron, Lumezeanu, Parseghian.” Acest text a fost inserat la încheierea articolului Uriaşi şi pitici. Caragiale şi Caion semnat cu pseudonimul Vulpe de acelaşi Petru Vulcan în numerele 1-2/1902 din revista ‘’Ovidiu’.

Stima şi respectul de care se bucura dramaturgul pe meleagurile dobrogene s-au făcut remarcate şI cu ocazia împlinirii vârstei de 60 de ani. Deşi se stabilise demult în Germania, scriitorul a fost omagiat şI la Constanţa printr-o şezătoare literară.

La moartea sa, inepuizabilul Petru Vulcan publica în ediţia din 6 iunie 1912 a ziarului Critica articolul necrolog Dobrogenii şi Caragiale, în care rememora momentele plăcute ale vizitei scriitorului din 1898.
După 1989, strada Stabilizării (Casa de Cultură – Cimitirul Central) a primit numele maestrului.

SURSE:
Al. Rosetti (ed.), I.L. Caragiale, Momente şi schiţe, Editura Eminescu, Bucureşti,1985.
Marcel Duţă (ed.), I. L. Caragiale, Publicistică şi corespondenţă, Grai şi suflet – cultura naţională, Bucureşti, 1999.
Şerban Cioculescu, Viaţa lui I. L. Caragiale. Caragialiana, Editura Eminescu, Bucureşti, 1977.
Rodica Florea, I. L. Caragiale în conştiinţa contemporanilor săi, Editura Minerva Bucureşti, 1990.

Preşedinţii Partidului Conservator au fost: Emanoil (Manolache) Costache Epureanu (1880), Lascăr Catargiu (1880-1899), Gheorghe Gr. Cantacuzino (1899-1907), Petre P. Carp (1907-1913), Titu Maiorescu (1913-1914), Alexandru Marghiloman (1914-1925).

Cei mai importanţi membri ai partidului au fost: Alexandru Lahovari, general Ioan Em. Florescu, general George Manu, Take Ionescu, Nicolae Filipescu, Barbu Ştefănescu Delavrancea, Dimitrie S. Neniţescu, Mihail G. Cantacuzino, Dimitrie A. Grecianu, Constantin Garoflid, Constantin Argetoianu.[1]

Cea mai importantă publicaţie a conservatorilor a fost ziarul Timpul (la care a colaborat şi Mihai Eminescu).

Partidul Conservator s-a sprijinit îndeosebi pe moşierime, pe burghezia comercială şi cu funcţii administrative, precum şi pe o bună parte a intelectualităţii. Această bază socială a fost destul de mobilă, în condiţiile polarizării vieţii politice a României moderne în principal în două partide de guvernământ.

După Primul Război Mondial, electoratul partidului devine nesigur, îngustându-se rapid, ca urmare a aplicării reformei agrare. Organizatoric, nucleul conducător era un club politic central, cu sediul la Bucureşti, având membri fondatori (iniţial 88) şi permanenţi, alături de care existau cluburile (comitetele judeţene), cu reşedinţa în capitalele de judeţ.

Doctrina politică a conservatorilor se revendica din tradiţionalism şi evoluţionism. Se pornea de la constatarea, de altfel reală, dar exagerată, a apariţiei unor greutăţi în asimilarea de către societatea românească a noilor forme de organizare economică burgheză, a neputinţei chiar de a încorpora noul („teoria formelor fără fond”, după expresia lui Titu Maiorescu).

Două erau obiectivele esenţiale ale programului conservator: apărarea proprietăţii moşiereşti şi asigurarea privilegiilor sociale ale marilor proprietari. Conservatorii au încurajat mai ales industria mică şi meseriile, dar nu s-au opus ridicării industriei în genere.

Partidul Conservator s-a preocupat în mod deosebit de administraţia ţării (legi comunale, fiscale, înfiinţarea jandarmeriei la sate, măsuri edilitare), considerând că o administraţie eficientă rezolvă totul, acoperind până şi nevoia de reforme democratice.

În problemele sociale, Partidul Conservator a pornit de la ideea că în societatea românească erau doar două clase: moşierimea şi ţărănimea, restul – burghezia, intelectualitatea, meseriaşii şi lucrătorii – nefiind decât pături intermediare. Între acestea, burghezia era considerată înstrăinată etnic de societatea românească. Treptat, această viziune se va schimba, conservatorii fiind siliţi să recunoască în burghezie şi muncitorime două categorii sociale active ale României de la sfârşitul secolului al XIX lea şi începutul celui următor.[2]

Între anii 1880 şi 1888, Partidul Conservator a fost principala forţă a „Opoziţiei Unite” contra guvernului P.N.L., intrând în coaliţie politică cu liberalii „sinceri” conduşi de G. Vernescu, şi cu cei conduşi de M. Kogălniceanu şi Dumitru Brătianu. Cu cei dintâi realizează o unire (martie 1884) într-o singură formaţiune politică: Partidul Liberal-Conservator.

Între anii 1883 şi 1888, conservatorii nu mai activează în Parlament, în semn de protest contra guvernului liberal, Junimiştii însă nu-i urmează. La începutul anului 1888, Partidul Conservator îşi reia activitatea parlamentară, iar în urma alegerilor din ianuarie acelaşi an, izbuteşte, alături de celelalte forţe ale „Opoziţiei Unite”, să trimită 49 de deputaţi în Cameră.

Demisia guvernului I. C. Brătianu, la 20 martie 1888, îi determină pe conservatori să rămână în unire cu liberalii lui G. Vernescu, până în 1891. Fărâmiţaţi în diverse grupări politice, ei nu sunt capabili, câţiva ani, să dea un guvern de concentrare. Abia guvernul Lascăr Catargiu (27 noiembrie 1891 – 3 octombrie 1895) poate fi considerat un guvern de concentrare a tuturor. Acesta a adoptat numeroase legi de natură financiară, economică, judiciară, administrativă, şcolară. [3]

În iulie 1892, a reînnoit tratatul secret cu Tripla Alianţă, încheiat în 1883. Reintraţi în opoziţie, cei 13 deputaţi şi senatori conservatori profită de greşelile primului ministru D. A. Sturdza şi de neînţelegerile din P.N.L. pentru a reintra repede în lupta pentru preluarea puterii. În ziua când conservatorii sunt chemaţi să formeze guvernul (30 martie 1899) moare Lascăr Catargiu. Fără ştirea Junimiştilor, Comitetul Executiv al partidului alege drept şef al partidului pe G. Gr. Cantacuzino, vrând astfel să prevină eventuala preşedinţie a lui P. P. Carp.

G. Gr. Cantacuzino formează un guvern alcătuit doar cu conservatori „puri”, guvern care nu poate face faţă situaţiei create de criza financiară din 1899-1900. La 7 iulie 1900, P. P. Carp devine prim-ministru, G. Gr. Cantacuzino rămânând preşedintele partidului. Soluţiile financiare ale guvernului sunt aspru criticate, fiind considerate împovărătoare pentru ţară.

Parlamentul, unde dominau adepţii lui Take Ionescu, potrivnic lui P. P. Carp, îi şi dă un vot de blam la 12 februarie 1901, silindu-l să se retragă. În opoziţie, activitatea politică a celor două grupări conservatoare este mai curând o polemică reciprocă, şi o grupare şi alta revendicându-şi dreptul de succesiune după retragerea liberalilor, care formaseră un guvern eficient ce scosese ţara din criză.[4]

În decembrie 1904, regele îi aduce pe cantacuzinişti, care formează singuri guvernul. Fără prea multă vigoare, acesta va fi înlăturat de violenţa răscoalelor ţărăneşti din 1907. Într-o atmosferă socială tensionată, tratativele dintre cele două grupări conservatoare ajung repede la un deznodământ favorabil. Marii proprietari din cele două ramuri conservatoare se reunesc „într-un singur mănunchi” pentru a rezista în faţa ameninţărilor la adresa proprietăţilor şi a poziţiilor lor. La 3 aprilie 1907, e proclamată fuziunea. G. Gr. Cantacuzino demisionează, iar P. P. Carp ajunge, în sfârşit, şef al Partidului Conservator, demnitate pe care şi-o dorise o viaţă întreagă.. Curând el a intrat în contradicţie cu elementele burgheze din partid, al căror reprezentant era Take Ionescu, care şi el urmărise să fie şef al Partidului Conservator. [5]

Divergenţele asupra orientării programatice şi cele personale determină „marea ruptură conservatoare”, din 3 februarie 1908, în urma căreia se creează Partidul Conservator-Democrat, iniţial mai puternic decât cel din care se rupsese, acesta din urmă rămânând mai departe sub conducerea lui P. P. Carp. Permanenta rivalitate dintre cele două formaţiuni conservatoare va grăbi procesul de destrămare şi dispariţie a organismului conservator în ansamblu. Ea a fost folosită cu deosebită abilitate de către liberali, care au alimentat-o, susţinând când una când cealaltă formaţiune, slăbindu-şi partenerii aflaţi la putere în beneficiul propriu. În pofida succeselor electorale şi a popularităţii Partidului Conservator-Democrat, la 29 decembrie 1910 regele aduce la guvern Partidului Conservator, nevrând să schimbe sistemul bipartid cu care guvernase până atunci.

Partidul Conservator continuă să conducă ţara în timpul crizei balcanice din 1912-1913, dar cu un guvern condus de Titu Maiorescu şi nu de P. P. Carp, care se retrage şi de la şefia partidului în 1912 (definitiv în 1913). Lipsa de coeziune a rândurilor conservatoare devine o stare permanentă. Succesele externe obţinute de guvernul lui Titu Maiorescu – Take Ionescu în 1913, ca urmare a păcii de la Bucureşti, în urma căreia a intrat în componenţa României sudul Dobrogei (Cadrilaterul), dar mai ales ostilitatea faţă de programul de reforme, enunţat de liberali, refac pentru moment rândurile conservatoare, sub şefia lui Titu Maiorescu, în noiembrie 1913, şi, mai vădit, sub aceea a lui Alexandru Marghiloman, din iunie 1914. În mai 1915, a părăsit partidul Nicolae Filipescu împreună cu un grup care susţinea intrarea în Primul Război Mondial de partea Antantei. În octombrie 1916, grupările lui Nicolae Filipescu şi Take Ionescu au fuzionat în Partidul Conservator Naţionalist.

În anul 1918 Partidul Conservator îşi încetează activitatea.

De altfel, toate Marile Puteri erau conştiente de faptul că cel mai puternic om din cabinetele perioadei 1866-68 era un fost revoluţionar. Ba mai mult, era din nou scoasă la iveală implicarea nedovedită a complotului antibonapartist din 1853. Şi intr-adevăr, consolidarea armatei, pregătirile clandestine, acţiunile subversive româneşti din Transilvania, sprijinul acordat cetelor bulgăreşti (care, în fond, nu erau altceva decât nişte trupe paramilitare), îl făceau pe Brătianu să fie considerat de către marile Puteri drept un factore destabilizator al zonei balcanice, într-o perioadă în care cancelariile europene erau convinse că au rezolvat problema[1].

Principalele state care au avut interesul de a păstra echilibrul sau status-quo-ul teritorial şi politic în zonă au fost Franţa (care se pregătea în eventualitatea unui război cu germanii şi aveau ca obiectiv principal în politica externă unificarea Italiei), Austria (care nu dorea un stat românesc puternic, ştiind faptul că următorul pas al liderilor politici români ar fi fost revendicarea Transilvaniei), Rusia (intrată într-un con de umbră după 1856 şi care era permanent îngrijorată de situaţia poloneză şi de maşinaţiunile Prusiei) şi Poarta otomană (care nu mai era dispusă să facă concesii teritoriale şi care se confrunta cu revolta cretană)[2]. La aceasta se adaugă şi statul internaţional al României, precum şi acel firman care de, în fapt, o limită a ceea ce aveau dreptul oficialităţile române să întreprindă în politica externă, şi o obligaţie de a nu pactiza cu alte popoare balcanice împotriva Porţii. De altfel, toate notele şi stăruinţele otomanilor se vor baza pe acest firman[3].

Încă din ian. 1867, informatorii ruşi şi otomani informează reprezentanţii superiori de existenţa unie puternice activităţi bulgare pe teritoriul României. Astfel, de exemplu, viceconsulul rus de la Plovdiv, Naiden Gherov, îl înştiinţează pe reprezentantul diplomatic al Rusiei la Constantinopol, Ignatiev, că „în Ţara Românească se fac pregătiri pentru a răscula populaţia din Bulgaria”. Gherov îl asigura pe marele diplomat că „în preajma redeschiderii problemei orientale, bulgarii din Valahia nu intenţionează să rămână nişte simplii actori”. Nici turcii nu stau cu mâna în sân, motiv pentru care marele vizir Midhat Paşa trimite prin intermediul agentului român la Constantinopol, D.A. Sturdza, o scrisoare guvernului român din care se vede că Poarta era foarte bine informată cu privire la cetele şi comitetele revoluţionare bulgare de pe cele două maluri ale Dunării[4]. Mai mult, în aceeaşi scrisoare autorităţile turce cer, în baza firmanului din nov. 1866, ca guvernul României să ia măsuri de prevenire[5]. Aceasta a fost, practic prima intervenţie diplomatică otomană pe tema cetelor bulgăreşti. Toate acestea au loc înainte cu câteva luni de expediţiile lui Panaiot Hitov şi Filip Totiu (apr. 1867)

Răspunsul guvernului român vine numai după aproximativ o lună, mai precis la 22 mai 1867, adică după ce cetele celor doi lideri bulgarii fuseseră măcelărite de autorităţile otomane de la S de Dunăre. Acesta este un răspuns evaziv: nu se recunoaşte existenţa comitetelor revoluţionare bulgăreşti, pentru că formarea cetelor ar fi ajuns imediat la urechile oficialităţilor române. cum o asemenea informaţie nu a parvenit rezultă inexistenţa comitetelor[6].

În ceea ce priveşte circulaţia ilegală la graniţă, guvernul promite să ia măsuri, dar, de asemenea, susţine că este imposibil să-i controleze pe toţi cei care treceau din România la S Dunării. Mai mult, unii „bandiţi” aveau paşapoarte străine[7], motiv pentru care ei nu intrau, conform jurisdicţiei consulare, în atribuţiile guvernului, ci ale consulatelor care au eliberat paşapoartele respective. Acesta era un argument destul de puternic pentru că se ştia că până şi Prusia avea probleme la graniţe, neputând să controleze pe polonezii care treceau în Rusia pentru a organiza mişcarea revoluţionară de acolo[8]. Este clar că răspunsul vrea să ascundă adevărul, încercând să înşele vigilenţa Porţii. Este ştiut faptul că în această perioadă Ministru de Interne în România nu era altul decât unul dintre susţinătorii cei mai fervenţi ai bulgarilor: I.C. Brătianu. Din funcţia pe care o avea el dispunea de toate pârghiile necesare pentru a facilita organizarea bulgarilor.

Scandalul diplomatic legat de expediţiile lui Hitov şi Totiu, ia amploare prin faptul că se răspândeşte prin tot felul de canale mediatice. Aceasta, precum şi proasta informare a agenţilor diplomatici facă să se ajungă la nişte acuzaţii aduse la adresa românilor: că aceştia acordă ani, muniţii şi armament cetelor bulgare, scopul lor, atât a românilor cât şi a bulgarilor, fiind eliberarea de sub otomani. De asemenea, cancelariile occidentale ştiu şi despre acea „sacră alianţă” încheiată între români si bulgari. Situaţia este cu atât mai gravă cu cât ştirile ajung şi la Paris, motiv pentru care guvernul lui C.A. Creţulescu este nevoit să ofere explicaţii guvernului francez prin intermediul agentului român în Capitala Franţei: P.P. Carp. Ca urmare, problema ajutorării bulgarilor de către români devine una internaţională, schimbul de note dintre agenţi şi miniştrii lor de externe înteţindu-se[9]. Ştirile, adesea contradictorii, unele simple zvonuri, creează, din partea cancelariilor occidentale, o atitudine de neîncredere faţă de atitudinea guvernelor României. În această privinţă cei mai zeloşi în a oferi diferite informaţii au fost austriecii şi francezii. Prin aceasta ei nu făceau nimic altceva decât să menţină problema bulgară într-o permanentă actualitate. Informaţiile ajung şi în presa franceză.

Trebuie spus că şi Franţa şi Austria se vedeau îngrijorate de această problemă pentru că, în 1868, cele două ţări au legat o alianţă pentru a contrabalansa o înţelegere pruso-rusă în problema Poloniei. Ca urmare, în mare parte problema bulgaro-română era legată de o posibilă atenţie a românilor spre Transilvania, fapt inacceptabil de susţinut din partea Ministrului de Externe francez, Lionel de Moustier[10]. Tocmai de aici, vine atitudinea ostilă a francezilor faţă de Brătianu, atitudine pe care acesta nu o va uita atunci când va avea puterea (din postura de prim-ministru) suficientă de a decide politica externă a României independente. Acum, presiunile internaţionale pentru înlăturarea lui Brătianu sunt enorme motiv pentru care cade guvernul lui Creţulescu. Totuşi, schimbarea esenţială nu a fost făcută: în noul guvern al lui Nicolae Golescu, portofoliul Ministerului de Interne era ocupat tot de Brătianu. Acesta nou guvern dă o otă informativă guvernului otoman, similară celei din 22 mai. Practic nimic nu se schimbă, noul guvern român ducând aceeaşi politică. Mai mult, Brătianu avea încă sprijinul lui Carol, acesta din urmă ca nou venit era conştient de faptul că Brătianu era mult prea puternic pentru a şi-l face duşman printr-o demitere forţată. Exemplar este momentul în care baronul Ederz, la ordinul contelui Prokesch, agentul diplomatic austro-ungar de la Constantinopol, a încercat „… să-l facă pe principe să înţeleagă răspunderea ce o poartă faţă de Europa prin tolerarea unor asemenea preparative”[11].

Cancelariile occidentale continuă lupta împotriva lui Brătianu, susţinând din plin atitudinea politică internă a conservatorilor, care încercau cu disperare să preia puterea. Ca urmare, în şedinţa parlamentară din 1/13 februarie 1868, deputatul conservator P.P. Carp l-a interpelat pe Bratianu aspra cetelor de voluntari bulgari. El l-a acuzat pe Brătianu de „înaltă trădare” şi l-a avertizat că se obţinea independenţa Bulgariei cu preţul supremaţiei ruse în Balcani[12]. La întrebarea dacă există sa nu cete de bulgari pe teritoriul românesc, Brătianu a răspuns într-un stil caracteristic: nu a confirma, dar nici nu a dezminţit: „Vă întreb d-lor, văzut-aţi d-voastră, auzit-aţi d-voastră, simţit-aţi cea mai mică mişcare în România, auzit-aţi de bandele care se formează ca să treacă Dunărea, să revolte Orientul?”. Mai mult, Brătianu a acuzat opoziţia că răspândeşte astfel de zvonuri pentru a discredita guvernul. Într-un alt discurs, ţinut în plenul Adunării Deputaţilor, la 29 nov./10 dec. 1868, Brătianu afirma că românilor le lipsea „libertatea şi inteligenţa” marilor puteri şi, deci erau incompetenţi în „a spânzura şi măcelării oameni”; românii era „incapabili de a-i trăda pe bulgarii din România” şi dacă s-ar „întâmpla să-i trimitem la spânzurătoare … Dumnezeu ne-ar blestema şi România ar pieri cu adevărat”. Practic, prin aceasta Brătianu susţinea deschis de la tribuna Parlamentului, deci oficial (încă mai era Ministru de Interne), mişcarea revoluţionară bulgară şi ataca dur Marile Puteri pentru că au trădat cauza bulgară. Era clar că o asemenea, atitudine, considerată de cancelariile occidentale mult prea ostilă nu putea fi tolerată.

Toate acestea, în timp ce scandalul internaţional se accentua, după eşecul expediţiei lui Hadji Dimităr şi a lui Ştefan Karadja. Aceasta arată clar că guvernul României nu a făcut nimic pentru a-i împiedica pe bulgari să mai atace Imperiul Otoman. Presiunea internaţională creştea tot mai mult, opinia publică era îngrijorată (presa străină, mai ales cea franceză răspândea tot felul de zvonuri fără acoperire, ceea ce îngreuna şi mai mult comunicarea dintre cancelarii), iar Poarta se pregătea de o eventuală intervenţie armată la N Dunării, motiv pentru care Brătianu, în final, a trebuit să ia unele măsuri represive împotriva bulgarilor. Lipsit de sprijinul vreunei mari puteri, el este nevoit să accepte cererile Turciei: îl întemniţează pe Kasabov, timp de 2 luni, doar de formă, simulează un proces pentru şase dintre acoliţii lui Karadja, care primesc între 2 şi 6 luni de temniţă, cere revoluţionarilor mai multă discreţie.[13] Dimitrie Brătianu a fost trimis la Paris pentru a calma presa franceză, obiectiv realizat cu succes. Nicolae Golescu a vizitat Constantinopolul şi a promis că liniştea va fi menţinută, în timp ce, în nov. 1868, Carol (pare-se că la consilierea lui Bismarck[14]) s-a dus la Giurgiu, fiind însoţit de Brătianu şi A. Golescu, unde s-a întâlnit cu Sabri Paşa, conducătorul villaetului dunărean. După acest scurt tete-a-tete, Carol s-a întors la Bucureşti, moment în care guvernul lui Golescu şi-a dat demisia, fiind înlocuit de guvernul conservator-liberal al lui Dimitrie Ghica (16/28 nov. 1868). Ministru de Interne, în locul lui Brătianu, a fost numit Mihail Kogălniceanu, care avea de gând să păstreze starea de ordine promisă[15].

În urma acestor acţiuni interne, criza internaţională care a avut în centru România şi teritoriile bulgare a luat sfârşit, într-un moment în care Poarta era pe picior de război. Poate că totuşi, prin aceasta planul lui Brătianu era aproape de ase realiza. Cu siguranţă, deşi nu este rolul istoricului de a spune ce „s-ar fi putut întâmpla dacă…”, în cazul unei intervenţii militare otomane celelalte puteri ar fi intervenit, iar românii probabil ar fi avut mai mult de câştigat de pe urma acesteia. Oricum, dacă criza internaţională s-a încheiat, nu acelaşi lucru se poate spune şi despre cea internă. Situaţia politică avea să continue să fie incendiară timp de încă aproape 3 ani (o criză a constituţionalismului, tipică pentru orice nou regim în curs de implementare, în care „zurbagiul” Brătianu avea să joace un rol important), culminând cu criza dinastică, care era cât pe ce să ducă la plecarea prinţului străin. În final, şi această criză a fost depăşită, iar guvernul conservator al lui Lascăr Catargiu avea să pună bazele unei dezvoltări interne profitabile pentru obţinerea viitorului obiectiv al românilor: independenţa.

Consideraţii finale

La final, cred că sunt binevenite nişte scurte comentarii privitoare la finalitatea şi la caracterul mişcării revoluţionare bulgare de pe teritoriul României. În linii mari, aceasta nu s-a dovedit a fi prea productivă, pentru că nu a reuşit nici să răscoale populaţia S-dunăreană, nici să pună pe agenda Marilor Puteri o eventuală chestiune bulgară. Nici una dintre Marile Puteri nu avea ca prioritate acordarea vreunui ajutor bulgarilor. Mai mult, după cum am văzut, emigraţia bulgară din România era destul de fragmentată, atât din cauza unor interese proprii cât şi imixtiunii altora, mai ales a ruşilor (au fost permanent în umbra acţiunilor lui Hristo Gheorghiev, de exemplu).

În ciuda acestor eşecuri, mişcarea revoluţionară bulgară atât cea de pe teritoriul românesc, cât şi cea de la S Dunării a continuat, prima diminuându-se considerabil, în timp ce cea de-a doua a crescut în amploare. Crearea exarhatului, deci victoria pe linie religioasă şi culturală, a fost un imbold suplimentar pentru liderii revoluţionari. În final, tot cu ajutorul românilor (prin intervenţia salvatoare din războiul ruso-turc din 1877/78), bulgarii au reuşit să-şi realizeze (fiind puternic susţinuţi de ruşi) un statut internaţional cât de cât propice unei viitoare dezvoltări autonome, iar apoi independente.

În ciuda faimei negative pe care o are personajul eu cred că citatul de mai sus trebuie luat ca atare şi nimic mai mult (fără nici un fel de ideologizare). Ceea ce vrea să spună Lenin este că ne aflăm într-o imposibilitate de a înţelege un anumit eveniment, o acţiune politică, economică si chiar socială atâta timp cât nu contextualizăm. Astfel, înainte de a ne apuca efectiv să vorbim despre relaţiile româno-bulgare între 1866-1870 şi implicaţiile pe care acestea le-au avut în politica ambelor popoare, este necesar să facem câteva clarificări preliminare.

Istoria Balcanilor în secolul 19 este prezentată de cele mai multe ori ca o istorie a naţionalismului şi aceasta datorită faptului că în ultimii 200 de ani în această zonă a Europei, un adevărat „butoi cu pulbere”, s-au născut o serie întreagă de state bazate pe principiul naţional. Şi intr-adevăr, dacă în jurul anului 1800 întreaga zonă a Peninsulei Balcanice a fost împărţită între două mari imperii multi-naţionale (cel Habsburgic creştin şi cel Otoman musulman), în 1918-19 în aceeaşi zonă existau numai puţin de 6 noi state-naţionale: Regatul sârbo-croato-sloven, Grecia, România, Bulgaria, Turcia europeană şi Albania, iar pentru crearea acestora a fost nevoie de 11 războaie şi nenumărate conflicte armate[1].

O întrebare pertinentă pe care o pune profesorul bulgar Ivan Ilcev în studiul său despre propaganda în politica externă a acestor 6 popoare sau state este în ce măsură acestea au colaborat între ele pentru a-şi atinge scopurile şi obiectivele naţionale? Răspunsul pe care-l dă autorul este unul, în general, negativ. Toate aceste popoare au acţionat rareori împreună, soluţia tratatelor bilaterale nefiind una viabilă, Ilcev oferind şi o explicaţie pentru această stare de fapt. La baza acesteia stă conceptul de „program naţional”. Toate obiectivele, idealurile, ambiţiile fiecăruia dintre aceste popoare au fost incluse în programe naţionale elaborate, care de regulă erau reciproc exclusive[2]. Aceste programe naţionale aveau în general două mari etape. La începutul luptei de independenţă sau semi-independenţă fiecare comunitate se rezuma doar la o parte din etnia pe care pretindea că o reprezintă. Odată satisfăcut acest obiectiv, urma al doilea pas, şi anume cel al extinderii teritoriale, care de foarte multe ori a fost pus de elitele locale chiar înaintea progresului economic şi social. Problema însă era că majoritatea zonelor aflate în litigiu se aflau în zona periferică a două sau mai multe naţionalităţi. De aici contradicţiile dintre popoarele şi statele balcanice. Mai trebuie spus că ideea grecilor de Megale Ideea (dorinţa refacerii unei Grecii bizantine) nu este una tipic grecească, ba dimpotrivă ea poate fi reperată la absolut toate popoarele balcanice. Românii de foarte multe ori au fost obsedaţi de conceptul de România Mare, bulgarii au visat la o Bulgarie Mare (care se întindea între Dunăre şi N Greciei, între Marea Neagră şi Marea Adriatică), iar la sârbi este întâlnit conceptul de Nacertanije („Programul”) care dorea refacerea vechiului regat medieval sârb al lui Stefan Duşan[3]. Ca urmare, o apropiere a popoarelor balcanice era destul de greu de realizat, cu atât mai mult cât adevăratul „joc” în Balcani era făcut nu de aceste popoare, ci de marile puteri. Este un lucru de care si-au dat seama şi oamenii politici balcanici, motiv pentru care aceştia şi-au canalizat eforturile spre găsirea unui patron, care să le asigure un sprijin.

Totuşi, ar fi nedrept şi fals să spunem că nu au existat încercări, unele reuşite altele nu, de a crea un front comun ale acestor popoare sau state balcanice. Dar, de foarte multe ori, aceste colaborări au fost tacite, obscure, la nivel de susţinere „şoptită” mai degrabă decât de o politică externă coerentă. De asemenea, nu de multe ori s-a întâmplat ca aliaţii balcanici de astăzi să fie duşmanii de mâine (exemplul războaielor balcanice este unul tipic). Un astfel, de caz este cel al relaţiilor româno-bulgare de-a lungul întregului veac al 19-lea.

Preliminarii ale relaţiilor româno-bulgare

Din start este nevoie de o precizare: relaţiile României cu bulgarii erau foarte diferite de acelea dintre Serbia şi Grecia. Serbia şi România erau principate autonome sub suzeranitate otomană, Grecia era regat independent în timp ce bulgarii nu aveau un teritoriu politic recunoscut nici înăuntrul nici în afara Imperiului Otoman. Totuşi, bulgarii, sârbii şi românii aveau obiective comune: înlăturarea dominaţiei otomane şi crearea propriilor state naţionale independente[4]. Ca urmare, atât românii cât şi bulgarii se aflau în acelaşi stadiu al programului lor naţional: omnetul în care obiectivele teritoriale ale amândurora nu intrau în contradicţie deschisă[5].

Totuşi, între cele două existau diferenţe destul de mari. Românii aveau o organizaţie politică coerentă – principatul autonom – recunoscută de autorităţile otomane prin acordul bilateral semnat în 1866. De asemenea, românii mai aveau o constituţie şi un prinţ străin, precum şi o serie de grupări politice, care în următorul deceniu se vor coagula în viitoarele partide politice[6]. În schimb, în Bulgaria (Rumelia cum era ea denumită) dezvoltarea naţională se afla într-o formă incipientă, evoluţia fiind mult mai lentă aici[7]. Principalul motiv era apropierea teritoriilor bulgăreşti de Constantinopol, fapt ce a impus un control otoman mult mai strict. De asemenea, pierderea controlului asupra teritoriilor româneşti şi sârbeşti a dus la înăsprirea exploatării economice a bulgarilor (ei devin principalul furnizor cerealier şi monetar după 1830). Nu în ultimul rând, Rumelia a fost un permanent teatru de război, zona în care ruşii, austriecii şi otomanii îşi reglau conturile din punct de vedere militar.

Toate aceste cusururi au avut şi o latură pozitivă: faptul că Bulgaria a devenit principalul pol economic al Imperiului a dus la creşterea influenţei negustorilor bulgari şi armeni, care şi-au extins foarte mult sfera de activitate, deci şi influenţa. O mare parte din aceştia şi-au fixat ca domiciliu porturile româneşti de la Galaţi şi Brăila. Chiar se poate spune că comerţul bulgar şi cel românesc sunt, în această perioadă, de neseparat[8]. Războaiele ruso-austro-turce au creat o pătură de ţărani specializaţi în chestiuni militare. Mai departe, disputa religioasă cu privire la monopolul grec asupra instituţiilor ecleziastice şi de învăţământ (care se va încheia în 1870 cu succesul bulgarilor, cărora otomanii le acordă înfiinţarea unui exarhat) au întărit şi mai mult coerenţa unei mişcări naţionale. Aceasta începe să-şi ia avânt imediat după Războiul Crimeei, când bulgarii şi-au dat seama că nu mai pot aştepta ajutorul Rusiei. Promotorul noii ideologii revoluţionare avea să fie Gheorghi Stoikov Rakovski. El va fi urmat de Liuben Karavelov, Vasil Levski şi Hristo Botev. Toţi aceştia au avut, mai mult sau mai puţin, legături cu România, dar şi cu Serbia, de exemplu, datorită faptului că activitatea poliţienească otomană împiedica formarea unor celule revoluţionare pe teritoriul Bulgariei[9].

Mentalitatea revoluţionară a lui Rakovski era una destul de complexă. El credea într-o coaliţie a statelor balcanice împotriva Imperiului Otoman, ajutorul rusesc urmând să apară ulterior, fapt relevat atât de publicaţiile sale cât şi de numeroasele călătorii pe care le-a întreprins în Serbia, Rusia, România sau Grecia[10]. De asemenea, întreaga sa concepţie revoluţionară se baza pe tactica de cetă. Crearea unor grupuri armate pe teritorii străine care urmau să ajungă pe teritoriul bulgar, ridicând astfel la luptă populaţia bulgară de la S Dunării[11]. În 1863, Rakovski avea să se stabilească definitiv în România, unde avea să şi moară 4 ani mai târziu. Aici el a efectuat o puternică propagandă pro-bulgară, legând o serie întreagă de relaţii atât cu elitele politice şi culturale româneşti (B.P. Haşdeu, Cezar Bolliac, Carol Davila, Cuza, Kogălniceanu, Rosetti, fraţii Brătianu etc.)[12], cât şi cu reprezentanţii emigraţiei bulgăreşti (dar nu cu toţi, din nefericire bulgarii nu erau uniţi). De asemenea, el va mai fonda un ziar efemer, Budushnost (Viitorul – înfiinţat din bani oferiţi de Cuza, împreună cu Haşdeu), iar la sfârşitul anului 1867 va înfiinţa un post de comandă pentru haiduci. De asemenea, aproximativ tot în aceeaşi perioadă o serie de simpatizanţi nerăbdători trec Dunărea în speranţa că vor reuşi să răscoale Bulgaria[13].

Relaţiile româno-bulgare între 1866-1868: Brătianu şi bulgarii

Practic venirea în România a lui Rakovski şi activitatea acestuia este momentul în care legăturile româno-bulgare încep să se concretizeze. Acesta a primit de multe ori ajutorul şi sprijinul lui Cuza şi a lui Kogălniceanu (prim-ministrul României de atunci). Moartea acestuia, dar şi schimbările care aveau să aibă loc în România anului 1866 au avut un impact deosebit asupra acestor relaţii. Acest impact a fost unul ambivalent. Pe de o parte, noul statut internaţional al României, acela de principat autonom sub suzeranitate otomană, împiedica autorităţile române să susţină orice fel de mişcări naţionale pe teritoriul ţării[14]. Un apărător fervent al acestui principiu a fost chiar noul prinţ, Carol de Hohenzollern, care era conştient de faptul că România, în 1866, era prea slabă pentru a-şi împlini un program maximal, adică câştigarea independenţei. Pe de altă parte, înlăturarea lui Cuza, i-a adus la putere într-o formă sau alta, pe liberalii radicali (sau „roşii”) lui I.C. Brătianu şi C.A. Rosetti. Aceştia erau adepţii unui plan maximal, ei fiind convinşi că vor putea profita, proclamând independenţa României, de pe urma unei eventuale răscoale generale anti-otomane, motiv pentru care ei vor colabora din plin mai ales cu revoluţionarii bulgari. Aceste relaţii vor fi întărite şi mai mult prin prezenţa aproape permanentă a lui Brătianu în toate cabinetele dintre 1866-1868, precum şi de ajutorul logistic oferit de activitatea publicistică a lui C.A. Rosetti. Este exact ceea ce Stan Apostol avea să numească „promovarea radicalismului la nivel guvernamental”[15]. Din acest moment, relaţiile României cu Marile Puteri, relaţiile cu Bulgaria, precum şi contextul politic intern intră într-o corelaţie foarte strânsă, care, în opinia mea, nu a fost niciodată foarte bine explicată în istoriografia românească. În dec. 1866, Brătianu a expus un program politic, indicând principalele direcţii de acţiune. Printre acestea se aflau două, care pentru discuţia noastră sunt relevante: dezvoltarea comerţului, care reprezintă un puternic suport al libertăţii, şi întărirea forţelor militare ale ţării[16]. Acestea au fost practic cele două obiective majore pe care Brătianu le-a urmărit permanent din mai multe posturi: de Ministru de Finanţe, de Ministru de Interne, de Ministru al Războiului interimat la Externe. Din acest punct de vedere este foarte clar: Brătianu avea un plan al cărui bătaie lungă se referea expres la o politică externă care privea obţinerea independenţei. Însănătoşirea economică, înseamnă putere financiară, precum şi construirea unei forţe militare puternice (în eventualitatea unui conflict armat) sunt expresia unei astfel de politici. Ca urmare, timp de aproximativ 2 ani el va fi premierul de facto al României, în ciuda unei opoziţii interne şi internaţionale puternice. Dacă cea internă se datorează în primul rând monopolului puterii pe care l-a obţinut, cea externă se va datora colaborării sale cu bulgarii, precum şi a atitudinii sale antievreieşti.

În ceea ce priveşte mişcarea bulgară de pe teritoriul României, după moartea lui Rakovski, dar nu numai, o parte din emigranţi şi-au dat seama de ineficienţa tacticii cetei, motiv pentru care o parte şi-au reconsiderat scopurile şi metodele imediate[17]. În 1866, Ivan Kasabov organizase deja Comitetul Central Secret Bulgar (la început cu ştiinţa lui Rakovski, dar curând va devia de la concepţiile acestuia), cu sediul la Bucureşti şi filiale în mai multe aşezări româneşti şi bulgăreşti de-a lungul Dunării. Era nevoie de discreţie pentru a adormi vigilenţa autorităţilor poliţieneşti otomane. Totuşi, greşeala a fost comisă prin faptul că acest Kasabov a proclamat insurecţia anti-otomană. O „sacră coaliţie” condusă de acesta şi care cuprindea şi personalităţi româneşti – cum ar fi Eugeniu Carada, aghiotant al prefectul poliţiei Capitalei, sau chiar însuşi prefectul Constantin Ciocîrlan. În cazul în care armatele turceşti aveau să treacă Dunărea, atunci urmau să se producă răscoale pe teritoriul bulgar, dând astfel startul unei răscoale anti-otomane, la care se spera să se ralieze toate popoarele balcanice. În cazul în care, statului român i-ar fi fost recunoscută independenţa, partea română a acordului se obliga să ajute în continuare partea bulgară, moral, logistic şi financiar[18]. Este clar, în opinia mea că această înţelegere a fost parafată sub acordul direct al lui Brătianu, care în acea vreme era Ministru de Interne, deci şeful direct al lui Constantin Ciocîrlan. De asemenea, de-a lungul sec. 19, Eugeniu Carada avea să fie mâna dreaptă a lui Brătianu în diferite acţiuni politice, nemaiavând rost să menţionăm strânsa prietenie cu C.A. Rosetti, promotorul din partea românilor a acordului. Fiind nemulţumit de activitatea lui Kasabov, Rakovski rupe legăturile cu acesta încercând să creeze un comitet diferit, dar moartea îl împiedică să ducă mai departe orice fel de activitate. Două au fost marile realizări ale C.C.S.B.: broşura în limba franceză La Bulgarie devant l’Europe, precum şi Memoriul înaintat sultanului şi reprezentanţilor marilor puteri. Dacă primul deplânge soarta bulgarilor în cadrul Imperiului, cel de-al doilea propune şi o soluţie: un dualism bulgaro-turc asemănător cu Ausgleich-ul austro-ungar din 1867[19]. Ideea a fost susţinută şi de un alt expatriat, Pandeli Kisimov, în jurnalul său Otechestvo („Patria”)[20].

În paralel cu acţiunile C.C.S.B. se desfăşurau activitatea unei alt asociaţii revoluţionare: Societatea de binefacere, condusă de puternicul comerciant bulgar, Hristo Gheorghiev. Aceasta promova cooperarea bulgaro-sârbă pentru crearea unui imperiu slav de sud (aflându-se şi în relaţii foarte bune cu reprezentanţii diplomatici ruşi de la Dunăre). Gheorghiev a fost cel care a sprijinit material o parte din incursiunile bulgare de la N spre S Dunării, cum ar fi cele ale lui Panait Chitov în Tutrakan şi a lui Filip Totiu în Sviştov[21]. În aceste două acţiuni care vor avea repercursiuni destul de importante asupra României (vom vorbi mai jos despre aceasta), implicaţia Rusiei, prin consulii ei de la Dunăre. Oricum, cele două încercări au fost total sortite eşecului, ele fiind interceptate de autorităţile militare turceşti.

În iun. 1868, C.C.S.B. recunoscându-şi într-un fel eşecul se autodesfiinţează, luând naştere o nouă organizaţie revoluţionară bulgară: Comunitatea bulgară. Aceasta era condusă tot de Kasabov, principala ei activitate fiind finanţarea expediţiei lui Hadji Dimităr şi Ştefan Karadja. Spre deosebire de C.C.S.B., Comunitatea bulgară avea un avantaj prin faptul că era legqală trecând drept o societate cultural-filantropică[22]. Această mutaţie arată o maturizare a emigranţilor bulgari, care devin din ce în ce mai profesionişti, cu atât mai mult cu cât sunt consiliaţi îndeaproape de foşti revoluţionari paşoptişti români.

Cu siguranţă, expediţia lui Hadji Dimităr şi Ştefan Karadja a fost cea mai importantă acţiune a bulgarilor de pe teritoriul României. Amploarea ei este foarte bine relevată de memoriile unuia dintre căpitanii care au scăpat masacrului ce avea să urmeze: Hristo Makedonski[23]. Acesta descrie cu lux de amănunte atât planul expediţiei cât şi puternicul autor civil si militar, pe care autorităţile române l-au acordat insurgenţilor bulgari pentru a se forma, înarma şi trece peste dunăre. Expediţia trebuia să ajungă pe teritoriul bulgar şi să se îndrepte spre Stara Planina unde urma să se stabilească un guvern revoluţionar, care, apoi să conducă o răscoală generală a bulgarilor. În iul. 1868, 120 de oameni au trecut Dunărea, dar au fost interceptaţi de o patrulă turcească, iar în decurs de 2 săptămâni majoritatea covârşitoare a membrilor cetei au fost nimiciţi[24]. A fel ca şi incursiunea lui Chitov şi a lui Totiu, şi această expediţie a fost mare vâlvă şi a produs noi complicaţii guvernului român. Mai mult, vom vedea cum puternicele presiuni externe şi interne aveau să ducă la demisia guvernului Golescu şi la aducerea unui guvernului conservator-liberal Dimitrie Ghica, în cadrul căruia postul de Ministru de Interne avea să revină lui Mihail Kogălniceanu (nov. 1868). Din acest moment şi până în 1876, Brătianu şi „roşii” au ieşit din orice fel de schemă executivă. Consecinţele acesteia le vom urmări mai jos. În ceea ce priveşte ajutorul românesc acordat bulgarilor acesta a continuat, dar s-a diminuat semnificativ, nemaifiind unul atât de vizibil ca înainte. Era o atitudine conformă cu ideologia moderată a lui Kogălniceanu.

Înainte de a vedea care au fost implicaţiile externe ale relaţiilor româno-bulgare ar trebui să mai vorbim, puţin cei drept, şi despre acţiunile a altor doi mari revoluţionari bulgari, care au activat pe teritoriul românesc: Liuben Karavelov şi Vasil Levski. La sfârşitul anului 1869, Vasil Levski a avut foarte puţin succes când a încercat să organizeze comitete insurecţionare în interiorul Bulgariei[25]. El a petrecut mai mult timp în România între 1862-1872, anul morţii, perioadă în care s-a implicat activ atât în publicistică cât şi în organizarea Comitetului Central Revoluţionar Bulgar, la al cărui program a contribuit. Fidel concepţiilor sale, el considera că nimeni în afară de poporul bulgar nu se va lupta pentru obiectivele bulgarilor, deviza lui fiind: „Libertate şi fiecăruia ce i se cuvine!”[26]. Astfel, el nu dorea o implicare puternică a altor state sa popoare în lupta bulgară. De aceea, el s-a deplasat, în 1868, la S de Dunăre în speranţa că va organiza o reţea de comitete revoluţionare. Activitatea lui însă a eşuat.

În ceea ce-l priveşte pa Karavelov, acesta a avut o atitudine mult mai rezervată, el fiind conducătorul Comitetului Central Revoluţionar Bulgar din 1869 până în 1876. De ce rezervată? Pentru că majoritatea activităţilor sale de pe teritoriul României s-au desfăşurat într-o perioadă în care la putere se aflau conservatorii. Dacă încă de pe vremea când liberalii moderaţi conduceau guvernele activitatea bulgară se diminuase, pe vremea conservatorilor, în speţă a guvernării Lascăr Catargiu, aceasta aproape că se estompează. De altfel, el va fi. Concepţia lui este una asemănătoare cu a lui Rakovski: el era conştient că o eliberare a bulgarilor era imposibilă fără sprijinul tuturor popoarelor balcanice. Ca urmare, din ziarul său, Svoboda („Libertatea”), el pledează pentru cauza unei federaţii creştine balcanice[27]. Ideologia lui şi-o va pune în practică mai ales în timpul crizei balcanice din 1875-1876. În timp ce sârbii optează pentru război, el îşi intensifică activitatea propagandistică, cerând bulgarilor să intervină şi ei. El va trăi până în 1879, ajungând să vadă cu ochii săi crearea principatului autonom bulgar în 1878, prin dispoziţiile de la Berlin şi ca urmare a războiului ruso-româno-turc din 1877/78 (încă odată românii şi-au pus amprena asupra istoriei bulgare).

Prima măsura luată pe linia politicii protecţioniste a fost adoptarea Tarifului vamal din 1886 care a fost adoptat în cele două camere ale Parlamentului în luna mai 1886 , cu unanimitate de voturi . Noul tarif vamal îşi propunea să suprime privilegiile acordate unor parteneri străini şi să încurajeze industriile ce apăreau în ţară .

În Camere , disputa s-a concentrat asupra alegerii unuia dintre cele două tarife vamale : autonom sau convenţional . Cei care susţineau necesitatea adoptării unui tarif vamal autonom prezentau ca argument faptul că un asemenea tarif era deja în vigoare în toate statele europene din apus cum ar fi : Germania , Austro-Ungaria şi altele .

Mihai Kogălniceanu exprima atunci opinia majoritară în epocă : “Dacă noi aveam un tarif autonom , când bunii noştri vecini unguri ar fi zis că închid graniţele pentru vitele noastre , atunci am fi zis şi noi : închidem graniţele pentru făinile şi vinurile ungureşti “.

Un subiect care a fost lăsat deoparte în timpul dezbaterilor , în mod voit sau nu , era faptul că România rămânea legată în continuare , pentru un anumit număr de articole , de convenţiile care expirau fie în 1890 , cu Anglia , fie în 1891 cu, Germania , Italia şi Belgia .

Concluzia la care s-a ajuns a fost ca tariful să aibă un caracter general , pe baza lui urmând să fie negociate viitoarele convenţii .

Un alt subiect care a generat dispută a fost cel legat de nivelul taxelor vamale de import . Coservatorii , dar şi o mică parte a majorităţii liberale au adus critici tarifului vamal datorită valorii exagerate a nivelului unor taxe vamale , în timp ce majoritatea liberală, consideră că nivelul de protecţie asigurat nu este suficient .

Noul tarif vamal , compus din 590 de articole cuprindea:

-      22 de articole cu o protecţie între 50-180%

-      31 de articole cu o protecţie de 40-50%

-      43 de articole cu o protecţie de 30-40%

-      113 de articole cu o protecţie de 20-30%

-      53 de articole cu o protecţie de 10-20%

-      107 de articole cu o protecţie de până la 10%

-      121 articole scutite de taxe vamale

Caracterul protector al tarifului vamal din 1886 reprezenta mai mult un obiectiv decât o politică economică efectivă , deoarece la acea dată erau încă în vigoare convenţiile liber-schimbiste pe baza cărora se reglementau schimburile comerciale ale României .

Tariful vamal din 1886 s-a dorit a fi , după cum îl caracterizează E.Costinescu “o armă de război” menită să lovească Austro-Ungaria .

Articolul 2 al tarifului vamal menţiona posibilitatea taxării suplimentare, astfel : “Peste taxele vamale fixate prin alăturatul tarif, guvernul este autorizat de a adăuga o taxă până la 30% asupra valorii mărfurilor importante din state care ar supune produsele româneşti la supra-taxe deosebite de taxele ordinare din tarifele lor vamale generale sau la orice alte sarcini sau măsuri excepţională”. Măsura era menită să răspundă , în principal , măsurilor vamale luate de Austro-Ungaria , marcând astfel ruperea relaţiilor cu aceasta . Marele Imperiu protestează în faţa a ceea ce ea considera a fi un tratament discriminatoriu faţă de mărfurile sale,şi va aplica, începând cu 1 Iunie 1886 , articolul 3 a legii vamale austriece din 1882 care preciza că : “mărfurile care vin din acele state care tratează mărfurile de provenienţă austro-ungară în mod mai defavorabilă decât pe acelea ale altor state , sunt supuse la intrare , afară de taxa cuprinsă în tarife , la o suprataxă de 30%”.

Interesant de remarcat este faptul că , deşi guvernul român nu a reînnoit convenţia cu Austro-Ungaria , aceasta a reuşit să eludeze prevederile tarifului vamal din 1886 , folosindu-se de posibilităţile pe care i le ofereau relaţiile comerciale cu terţe ţări , prin intermediul cărora a exportat în România.

Acest lucru a fost posibil datorită incoerenţelor politicii vamale româneşti din acele vremuri . Astfel , România avea convenţii încheiate cu Elveţia şi Olanda şi care aveau aproximativ aceleaşi prevederi ca şi convenţia cu Austro-Ungaria .

Aceasta reuşea să pătrundă pe piaţa românească prin procesul aşa numit de “naturalizare” a mărfurilor , exportând prima oară în Elveţia şi Olanda , iar de aici în România , taxele vamale fiind mult mai mici astfel , decât cele plătite în cazul comerţului direct .

Din 1889 , după 3 ani de la începutul războiului vamal dintre cele două ţări , România a început să solicite certificate de origine la cea mai mare parte a produselor importate , tocmai pentru a evita încercările de pătrundere frauduloasă a mărfurilor pe piaţa de desfacere din ţara noastră .

Valoarea tarifului vamal din 1886 stă , în principal , în rolul pe care l-a jucat ca punct de plecare în negocierea viitoarelor convenţii cu Germania şi Anglia, precum şi reînnoirea celor cu Elveţia şi Rusia , exprimând totodată , voinţa politică de încurajare şi de protejare a pieţei interne,ca singura modalitate de asigurare a creşterii economice.

În 1891 , sistemul tarifelor convenţiilor îşi încheie rolul , în urma încheierii tuturor convenţiilor liber schimbiste . Guvernul conservator , aflat la putere în acea perioadă , propune reducerea taxelor vamale la acele produse care generează războiului vamal cu Austro-Ungaria .

Tariful vamal din 1891 este prezentat Senatului în şedinţa din 13 Iunie 1891 printr-un raport în care erau expuse motivele pentru care se cere modificată politica vamală a anului 1886 , printre care menţionăm:

-      vechiul tarif vamal nu mai corespunde relaţiilor comerciale normale cu alte state ;

-      numărul industriilor protejate nu a fost fundamentat suficient;

-      sunt supuse unor taxe vamale prohibitive mărfuri care nu se produc în ţară sau pentru care nu există încă condiţiile adecvate de producere ;

-      protecţionismul exagerat a creat avantaje nelegitime producătorilor interni ;

Ineficienţa adoptării unui tarif vamal autohton într-o perioadă în care Europa , după modelul Germaniei , era orientată spre convenţiile comerciale avea să se vadă curând . Declarându-se adeptă a politicii de autonomie tarifară  România , în relaţiile cu alte ţări , nu se arată dispusă să acorde reduceri ale taxelor vamale , ceea ce o împiedică să beneficieze de avantajele pe care alte ţări le acordau prin intermediul convenţiilor comerciale.Ponderea importantă a Germaniei în structura comerţului nostru exterior a făcut ca refuzul acesteia de a acorda României regimul clauzei naţiunii celei mai favorizate în schimbul tarifului său autohton , să ducă la noi modificări ale politicii comerciale româneşti . În cele din urmă , după dispute intense s-a hotărât a se renunţa la politica de autonomie vamală , în schimbul reintroducerii politicii convenţionale , fapt care s-a şi realizat în 1893.

Noul tarif vamal din 1891 propune un nomenclator ceva mai condensat , cu 576 de articole , faţă de 590 în tariful anterior şi o reducere substanţială a nivelului de protecţie .

Dacă în 1886 erau protejate cu taxe de peste 20% un număr de 209 articole , în actualul tarif numărul lor scade la 81 .

Astfel  , tariful din 1891 cuprindea:

-      11 articole cu o protecţie de 50-70% ad-valorem

-      15 articole cu o protecţie de 40-50% ad-valorem

-      22 articole cu o protecţie de 30-40% ad-valorem

-      33 articole cu o protecţie de 20-30% ad-valorem

Nivelul de taxare a nemulţumit numeroase categorii de industriaşi care au protestat vehement şi pe deplin justificat , deoarece taxele vamale menite să protejeze dezvoltarea industriei nu au fost stabilite în conformitate cu cerinţele reale ale dezvoltării noastre economice şi nici în concordanţă cu politica comercială practicată de altele ţări europene . “În 1885 , când Europa lua drumul autonomiei , noi înclinăm spre convenţionalism , iar în 1891 , când Europa tinde spre convenţionalism , noi ne hotărâm pentru autonomie” remarca C.I.Băicoianu .

Neajunsurile tarifului autonom au putut fi contestate la scurt timp după promulgarea legii tarifului vamal din 1891 , deoarece singura ţară care a acceptat să acorde României clauza naţiunii celei mai favorizate în schimbul tarifului său autohton a fost Anglia . Refuzul Germaniei de a ne acorda clauza naţiunii celei mai favorizate în schimbul tarifului nostru autonom , ar fi putut avea consecinţe neplăcute pentru exportul românesc de cereale , deoarece ar fi însemnat supunerea cerealelor româneşti la taxele tarifului general german .

Pierderile ce se puteau anticipa dintr-o asemenea evoluţie a relaţiilor comerciale româno-germane au determinat guvernul român să încerce evitarea acestei situaţii prin semnarea unei convenţii comerciale cu această ţară .

Pentru a nu pune sub semnul întrebării seriozitatea tarifului aprobat de Parlament în 1891 , guvernul hotărăşte introducerea modificărilor cerute de Germania pe calea unei revizuiri a tarifului nostru autonom din 1891 .

Convenţia comercială cu Germania a fost semnată la 21 Octombrie 1893 , presiunilor interne adăugându-li-se cele externe , în special de natură financiară , dacă ţinem seama că mai mult de jumătate din datoria publică a României provinea din Germania . Nivelul de taxare al tratatului era superior celui prevăzut de convenţiile anterioare cu Germania , din 1877 şi 1887 , fiind respectată astfel , cel puţin parţial , dorinţa părţii române de a-şi proteja unele ramuri industriale autohtone .

Avantajele vamale acordate în acest nou tratat au reprezentat baza de negociere cu alte state , cu care România şi propus să încheie convenţii comerciale , prin acordarea clauzei naţiunii celei mai favorizate .

Tabelul 10.  Sistemul convenţiilor comerciale ale României în perioada 1893-1904

crt.             ŢaraData semnării

convenţieiData începerii şi a

expirării convenţiei1Anglia13.08.189201.02.1893 – 13.04.19062Italia23.12.189231.01.1893 – 13.04.19073Franţa28.02.189303.04.1893 – 09.08.19074Elveţia03.03.189312.05.1893 – 28.12.19045Germania21.10.189301.01.1894 – 31.12.19046Austro-Ungaria21.12.189314.06.1894 – 22.04.19107Belgia22.10.189413.04.1894 – 14.06.19068Olanda15.03.189923.12.1899 – …………..9Grecia01.01.190104.02.1901 – 01.07.190610Turcia

18.04.1897

12.08.190127.02.1898 – 13.07.1907

14.07.1902 – ………….

Sursa : N.Sută , S.Sută-Selejan , M.Mureşan , G.Drăgan – “Istoria Comerţului Exterior Românesc “,  Editura Eficient , Bucureşti , 1996 , pag.129

La începutul secolului al-XX-lea , s-au constatat modificări ale conextului economic şi politic extern şi cu deosebire a concurenţei tot mai mari a produselor străine pe piaţa românească precum şi a progresului industrial naţional,a apariţiei de noi ramuri,noi intreprinderi industriale , deci în condiţiile unei industrii mai dezvoltate şi mai diversificate se impunea mărirea gradului de protecţie vamală.

Aceste probleme ale industriei româneşti au căutat să fie rezolvate prin Tariful vamal Costinescu , elaborat în 1904 şi denumit astfel după numele autorului său , industriaşul Emil Costinescu , care era atunci Ministrul Agriculturii , Industriei şi Comerţului şi care a susţinut în Parlament proiectul tarifului vamal care “a fost întocmit pe baza şi în spiritul tarifelor din 1886 şi 1893 , având un accentuat caracter protector”.

În expunerea de motive la proiectul de tarif vamal din 1904 , Emil Costinescu preciza că : “ar fi un act de trădare naţională să părăsim tărâmul cucerit , nu avem decât să urmărim şi să perfecţionăm opera începută în 1886 şi împinsă înainte în 1892” .

În comparaţie cu tariful anterior , Tariful vamal Costinescu stabilea taxe vamale mai mari , în medie între 10-25% ad-valorem şi era mai diferenţiat pe grupe de produse .

Taxele vamale la import variau în funcţie de importanţa pe care o prezentau produsele respective pentru economia naţională . Astfel , produsele de mare importanţă cum ar fi : maşinile , instalţiile, materiile prime , semifabricatele aveau taxe vamale foarte reduse sau erau scutite complet . De asemenea , ele mai variau şi în funcţie de alte criterii dintre care amintim : realizarea sau nerealizarea acestora în ţară ; gradul de acoperire al consumului intern . Taxe vamale sensibil mai crescute erau aplicate la categoriile de produse care se fabricau sau se puteau fabrica în ţară .

O altă prevedere a tarifului vamal din 1904 era deosebirea între ţările cu care România avea încheiate convenţii comerciale şi cele cu care nu avea încheiate astfel de convenţii , ţările care făceau parte din prima categorie primind avantaje mai mari .

Tariful vamal din 1904 n-a putut fi aplicat până în 1906 , întrucât , la data adoptării lui , tratatele comerciale încheiate de România cu alte ţări nu expiraseră . Acest tarif s-a menţinut în vigoare până la primul război mondial .

Adoptarea tarifului vamal din 1904 este urmată de o nouă lege generală a vămilor , în iulie 1905 , prin care se stabileau supra-taxe sau se introduceau prohibirea mărfurilor din ţările care luau măsuri similare împotriva mărfurilor româneşti .

Politica comercială practicată de România a fost una controversată , indiferent dacă a fost politica liberului schimb sau politica protecţionistă .

În cazul politicii liber-schimbiste , contestatarii acesteia au spus că a fost aplicată doar pentru avantajele moşierimii , lăsând în planul secund dezvoltarea industrială a României . Însă nu trebuie uitat că , în anul 1875 , anul încheierii primelor convenţii comerciale pe principii liber-schimbiste , România se afla încă sub suzeranitate otomană , iar încheierea convenţiilor a avut ca scop , în principal , dovedirea faptului că România dorea să fie o ţară independentă şi suverană .

Politica protecţionistă , venită ca ultimă şansă , după eşecul politicii liber-schimbiste a avut de asemenea atât părţi bune cât şi rele. Într-adevăr , după câţiva ani de aplicare a acestei politici s-a putut observa că industria românească a cunoscut o creştere , că se introduc în ţară unele tehnologii pentru dezvoltarea unor industrii inexistente până atunci în România .

Principalul defect al acestei politici a fost instituirea unei poziţii privilegiate , ajungând chiar la monopol , prin existenţa unei părţi a burgheziei care , după ce investeau într-un domeniu industrial nou , erau protejaţi de concurenţa externă , în acelaşi timp împiedicându-se şi formarea unei concurenţe interne .

O altă inadvertenţă a politicii comerciale româneşti , în special în secolul al-XIX-lea a fost aplicarea unor tarife vamale exact opuse celor care se foloseau atunci în Europa .

În concluzie , perioada 1876-1916 , a fost pentru economia României una de creştere economică , chiar dacă destul de lentă şi cu sincope mari de la an la an .

De asemenea , în această perioadă s-au pus bazele unei industrii naţionale cât de cât competitive , a cărei punct de maxim va fi în anul 1938 , când , în unele ramuri industriale , putea concura cu orice ţară din lume .