Ani de-a rândul economia Germaniei a avut la bază faptul că voia o adaptare la noua diviziune internatională a muncii cauzată de revoluţia din Estul Europei şi de creşterea în importanţă a unor noi centre economice în special cele din Asia de SE. Procesul de unificare al Germaniei va adăuga alte probleme – celei de stimulare a efectelor către o dezvoltare economică din următorii ani. Provocările politice nu sunt pentru a sacrifica importante investiţii în viitor, ca acea aparţinând R&D, educaţiei şi protecţiei mediului înconjurător, ci pentru a redefini priorităţile. Pe termen lung rolul Germaniei ca punte pentru relaţia din Est-Vest va duce la prosperitate.

Germania îşi gaseşte locul în noua diviziune internaţinală a muncii prin implementarea unei strategii active pe lângă reduceri semificative ale costurilor. Tratată ca o naţiune în condiţiile unor standarde globale sau mai degrabă ca o regiune cu o economie globală, Germania va rămâne pe un spectru înalt de piaţă. Dar reducerea costurilor nu este suficientă pentru Germania care se află pe o poziţie atât de înaltă şi ar putea fi chiar un fenomen periculos care ar putea provoca o scădere bruscă a preţurilor, ar declanşa chiar procesul inflaţionist, în cadrul caruia nimeni nu ar avea de câştigat. Totuşi, Germania este supusă inovării. Ea este pe cale să devină un spaţiu de apariţie a noilor tehmologii şi de introducere a acestora pe piaţă sau chiar un cadru de prosperitate a inovaţiilor sociale, de exemplu fenomenele noi de organizare a unui proces economic şi social. Inovaţii sociale majore sunt curente pentru a redefini rolul muncii (mai multă flexibilitate, reeducare, participare pe piaţă) şi să găsească surse de consum optime şi brevete de stabilizare şi găsirea unei soluţii economice – sociale privind noile tehnologii. Cu tot respectul pentru acest lucru politica economică din alte ţări ale Uniounii Europene, cum ar fi cea a Danemarcei sau Olandei este mai modernă decât cea a Germaniei.

Până în prezent sistemul politic german s-a dovedit a fi incapabil pentru a reintroduce o reformă instituţională de bază. Acest fapt se datorează atât grupurilor special interesate care fiind bine organizate, îşi apără drepturile lor cât şi de starea de spirit a publicului caracterizat de pesimism, de impresia unui deliciu de neânlăturat în bunăstare, de resemnare şi de acţiuni individuale (fără succese).

Germania a jucat întotdeauna un rol activ în procesul de Integrare Europeană şi a fost sau s-a numărat printre cei care au făcut propuneri la tratatul de la Maastricht. Totuşi, există unele opuneri în ceea ce priveşte integrarea mai departe a acestui stat. Prima opunere este acea care se referă la frica de asa numitul sacrificiu a a stabilităţii mărcii germane. apoi mai există sentimentul de nesiguranţă de a lua decizii, de a face delegaţii privind birocraţia autonomă din Brussel. Spaţiul existent între luarea deciziilor şi controlul democratic devine mai larg iar oamenii nu sunt pregatiţi să accepte acest lucru. In sfârşit, o a treia opunere ar fi aceea legată de aşa numitul principiu de subsidiaritate care contribuie la păstrarea identitaţii regionale.

In timp ce unele raţiuni consideră că integrarea ar fi o bună idee, altele au îndoieli în ceea ce priveşte prelungirea acestui proces (de exemplu “adâncirea” în problemele acesui proces şi “extinderea” acestuia la un nivel global).

Dezvoltarea economică a Germaniei şi stilul de viaţă nu sunt sprijinite. Performanţa economică este înca bazată pe generaţiile viitoare prin consumul mare de materiale nereciclabile şi pe surse de energie, pe emisii de gaze ale capacitaţilor unor maşini ce duc la distrugerea eco-sistemului precum şi pe brevete de folosire a termenilor care distruge spaţiul de trai al unor specii (inumane). Problemele privind protecţia mediului inconjurător adaugă o nouă dimensiune aşa numitului big-traf-off- deturnare de comerţ desfăşurat între eficienţa economică şi justiţie socială (între aceste două existând egalitate). Brevetele de dezvoltare vor trebui să se adreseze noului “triunghi magic” al eficienţei, egalităţii şi sprijinirii economice.

Soluţiile nu constau în apărarea unor structuri şi nici nu vin de la un dogmatism al pieţei libere ci vin atunci când se respectă tradiţiile şi valorile ţării respective. Propunerea asupra unei transformări a sistemului economic german într-o piaţă sau economie de piaţă social-economică a fost dată uitării odată cu intensificarea procesului de unificare al Germanie.

Totuşi această propunere rămâne proiectul cel mai ambiţios din agenda politică a Germaniei (proiect în cadrul căruia această ţară ar putea avea un rol major).

Germania îşi gaseşte locul în noua diviziune internaţinală a muncii prin implementarea unei strategii active pe lângă reduceri semificative ale costurilor. Tratată ca o naţiune în condiţiile unor standarde globale sau mai degrabă ca o regiune cu o economie globală, Germania va rămâne pe un spectru înalt de piaţă. Dar reducerea costurilor nu este suficientă pentru Germania care se află pe o poziţie atât de înaltă şi ar putea fi chiar un fenomen periculos care ar putea provoca o scădere bruscă a preţurilor, ar declanşa chiar procesul inflaţionist, în cadrul caruia nimeni nu ar avea de câştigat. Totuşi, Germania este supusă inovării. Ea este pe cale să devină un spaţiu de apariţie a noilor tehmologii şi de introducere a acestora pe piaţă sau chiar un cadru de prosperitate a inovaţiilor sociale, de exemplu fenomenele noi de organizare a unui proces economic şi social. Inovaţii sociale majore sunt curente pentru a redefini rolul muncii (mai multă flexibilitate, reeducare, participare pe piaţă) şi să găsească surse de consum optime şi brevete de stabilizare şi găsirea unei soluţii economice – sociale privind noile tehnologii. Cu tot respectul pentru acest lucru politica economică din alte ţări ale Uniounii Europene, cum ar fi cea a Danemarcei sau Olandei este mai modernă decât cea a Germaniei.

Până în prezent sistemul politic german s-a dovedit a fi incapabil pentru a reintroduce o reformă instituţională de bază. Acest fapt se datorează atât grupurilor special interesate care fiind bine organizate, îşi apără drepturile lor cât şi de starea de spirit a publicului caracterizat de pesimism, de impresia unui deliciu de neânlăturat în bunăstare, de resemnare şi de acţiuni individuale (fără succese).

Germania a jucat întotdeauna un rol activ în procesul de Integrare Europeană şi a fost sau s-a numărat printre cei care au făcut propuneri la tratatul de la Maastricht. Totuşi, există unele opuneri în ceea ce priveşte integrarea mai departe a acestui stat. Prima opunere este acea care se referă la frica de asa numitul sacrificiu a a stabilităţii mărcii germane. apoi mai există sentimentul de nesiguranţă de a lua decizii, de a face delegaţii privind birocraţia autonomă din Brussel. Spaţiul existent între luarea deciziilor şi controlul democratic devine mai larg iar oamenii nu sunt pregatiţi să accepte acest lucru. In sfârşit, o a treia opunere ar fi aceea legată de aşa numitul principiu de subsidiaritate care contribuie la păstrarea identitaţii regionale.

In timp ce unele raţiuni consideră că integrarea ar fi o bună idee, altele au îndoieli în ceea ce priveşte prelungirea acestui proces (de exemplu “adâncirea” în problemele acesui proces şi “extinderea” acestuia la un nivel global).

Dezvoltarea economică a Germaniei şi stilul de viaţă nu sunt sprijinite. Performanţa economică este înca bazată pe generaţiile viitoare prin consumul mare de materiale nereciclabile şi pe surse de energie, pe emisii de gaze ale capacitaţilor unor maşini ce duc la distrugerea eco-sistemului precum şi pe brevete de folosire a termenilor care distruge spaţiul de trai al unor specii (inumane). Problemele privind protecţia mediului inconjurător adaugă o nouă dimensiune aşa numitului big-traf-off- deturnare de comerţ desfăşurat între eficienţa economică şi justiţie socială (între aceste două existând egalitate). Brevetele de dezvoltare vor trebui să se adreseze noului “triunghi magic” al eficienţei, egalităţii şi sprijinirii economice.

Soluţiile nu constau în apărarea unor structuri şi nici nu vin de la un dogmatism al pieţei libere ci vin atunci când se respectă tradiţiile şi valorile ţării respective. Propunerea asupra unei transformări a sistemului economic german într-o piaţă sau economie de piaţă social-economică a fost dată uitării odată cu intensificarea procesului de unificare al Germanie.

Totuşi această propunere rămâne proiectul cel mai ambiţios din agenda politică a Germaniei (proiect în cadrul căruia această ţară ar putea avea un rol major).

1930 decembrie 24, Bucureşti,

“Renan descrie undeva, în amintirile sale, figura iacobinului clasic, animat de mistica revoluţionară. Într-un orăşel de provincie din Franţa trăia un tip de bătrân taciturn şi ursuz. Vedea puţină lume şi nimeni nu ştia cum îşi petrece viaţa. Existenţa lui maniacă şi severă era înconjurată de mister. În ziua când a fost găsit mort, s-a aflat şi rostul vieţii sale. Pe pieptul său, în mâini crispate, strângea un bucheţel de flori uscate, de care atârna o panglică. Pe panglică se găsea o inscripţie: “în amintirea An II Floreal 18″.

Trecuseră şaptezeci de ani. Europa schimbase atâtea regimuri! Franţa gemea sub călcâiul imperiului al doilea. Democraţia stătea pitită undeva în umbră. Şi totuşi, iacobinul înnăscut a murit cu credinţa tinereţii sale. Democraţia era atunci o religie. O mistică care, pornită din Franţa, a încins ca o formidabilă epidemie morală, cu încetul, întreg universul.

Numai creştinismul, altădată, s-a bucurat de un astfel de destin. Omenirea poate avea rătăciri. Dar dacă, cu îndărătnicie fără seamăn, toată suflarea îmbrăţişează de un veac un curent de idei şi de sentimente, e neîndoios că ea n-o poate face dintr-o simplă eroare şi că, din contră, noua învăţătură e un talisman vital, un principiu de viaţă.

Şi dacă astăzi, mai lucizi decât misticii de la 1789, înţelegem altfel democraţia, principiile ei fundamentale sunt păstrate în integritatea lor. O dogmă e cu atât mai viabilă, cu cât conţinutul ei poate varia, fără să-şi altereze esenţa primă. Fără îndoială, azi nu mai acceptăm în mod absolut noţiunea de libertate ca acum o sută de ani. Libertatea absolută e nedreaptă, neumană, fiindcă atinge solidaritatea şi existenţa. Libertatea clasică înseamnă libertatea pentru cel mai puternic şi bogat de a devora în linişte pe cel slab şi nearmat. Democraţia politică de independenţă absolută, de respect integral al altuia îşi primeşte corectivul său în democraţia socială, însufleţită de ideea de caritate şi filantropie. A respecta libertatea unei societăţi inegalitare, înseamnă a proteja privilegiul, a-1 lăsa să exploateze în pace desăvârşită.

Şi tot aşa cu noţiunea de egalitate. Mai ştiinţifică azi, nu mai plecăm de la premisa absurdă a egalităţii iniţiale a tuturor, aşa cum credea Rousseau. Obiecţiunile reacţionarilor, în această privinţă, sparg uşi deschise. Desigur, oamenii nu sunt egali. Aptitudinile congenitale şi hazardul vieţii îi ierarhizează. Lipsa de capital, incultura viciază însă acest punct de plecare, care ar trebui să fie egal pentru toţi.

Egalizând condiţiile de plecare, democraţia prezintă imense avantaje biologice. Toată lumea e de acord că idealul maxim al culturii şi al eticii e creaţiunea a cât mai multe exemplare de elită, a cât mai multe personalităţi. Dar regimuri sociale care, iară a verifica valoarea unui individ îl opresc a priori de la valorificare, opresc nu numai elanul vieţii, dar chiar selecţia valorilor. De aceea, democraţia trebuie concepută ca un regim stenic, stimulant, care tonifică şi sporeşte creşterea vieţii, în timp ce reacţiunea e un regim de înăbuşire şi de moarte.

Democraţia este o posibilitate, pe când reacţiunea e o interdicţie de selecţie. Adică fără a face un joc de cuvinte, putem spune că democraţia este o aristocratizare a mulţimii.

Dar pentru că am pus problema din punctul de vedere biologic trebuie să atingem şi un alt aspect al democraţiei, care-i adaugă un interes vita. Oricare ar fi obiecţiuniile pe care le aduc teoreticienii reacţionari democraţiei ei nu pot nega un avantaj evident al acesteia.

Regimul democratic e singurul regim politic în care e posibil controlul. E singurul pe care omenirea, în căutarea ei spre mai bine, l-a putut găsi până acum. Parlamentele, oricât ar fi ele de primitive, de neevoluate, au putinţa de a denunţa. In regimurile anterioare antiparlamentare cine va putea exercita controlul? Suveranul? Dar un singur om ponte fi în acelaşi timp medic conştient, bun profesor, excelent militar sau inginer, ca să poată fi competent în toate domeniile? Chiar regimul “bunului despot”, pornit de la cele mai minunate intenţii impasibilitatea controlului e un fapt ineluctabil.

Dar, pe de altă parte, un guvern, un regim necontrolat, fie el chiar perfect la început sfârşeşte corupt. Puterea nestăvilită lunecă uşor în abuz. Dacă egalitatea punctelor de plecareajută selecţia, controlul democrat o menţine şi o conservă.

lata de ce, pornită într-un moment al istoriei, dintr-o ţară în cel mai mic dintre continente mişcarea democratică a surprins în vârtejul ei toate neamurile planetei, iată de ce ea s-a transformat într-o mistică binefăcătoare, în care, cu toate oscilaţiile crizelor trecătoare,omenirea, în imensa ei majoritate, continuă să creadă.  Aşa înţelegem azi democraţia unregim care sporeşte vitalitatea.

Fiindcă, în definitiv, mulţimile nu adopta decât principii de viaţă, credinţe care îi măresc energia, regimuri care o stimulează nu care o deprimă. Instinctul lor orb de conservare se îndreaptă câtre ceea ce favorizează şi ajută creşterea şi prospeţimea pieţei. Democraţia e o valoare biologica.

Astăzi spiritele pot fi confuze un moment. Mâine ele vor reveni neîntârziat la ceea ce le  ajută si trăiască. Sinucideri individuale există, nimeni nu a auzit până acum de unanime sinucideri colective”.

            Problematica pe care acest eseu o va prezenta ţine în special de coordonatele mistico-religioasă şi naţionalistă a Gărzii. Nu vom insista asupra caracterului antisemit, deşi îi recunoaştem din plin importanţa. Limitarea are ca scop principal surprinderea clară a temei urmărite, noţiuni ca „om nou”, „înnoire morală” fiind legate mai mult de latura filozofică a doctrinei legionare, şi a ideilor de dreapta în general.

            Ca evoluţie antebelică, din care Mişcarea Legionară preia unele concepte, naţionalismul propunea evidenţierea patriei ca ceva supraindividual, ce graţie scrierilor unor autori celebrii, scrieri ancorate fie în istorie, fie în realitatea de zi cu zi, se transformă în ceva cu personalitate proprie, care nu doar supune dorinţele individuale dar ba mai mult trasează omului un sens bine definit.[1] Odată cu Constantin Stere nostalgia după un trecut idilic, idee preluată de poporanişti, aduce alt element de noutate, istoria trebuind sa aiba ca scop principal, ridicarea conştiinţei patriotice. Monarhia la rândul ei primeşte valenţe „voievodale”, ea fiind privită ca ceva deasupra clasei politice, pe care are dreptul să o controleze parţial. Primatul acestor idei de sorginte idilic-medievală, aruncă automat o lumină pozitivă asupra lumii rurale, considerată ca model de organizare socială, şi ca matrice a românismului.

            Acestă nostalgie a trecutului, a ruralului, întâlneşte susţinători în persoana a doi profesori universitari de marcă, care vor influenţa ideile generaţie tinere într-o primă fază: A. C. Cuza şi Nicolae Iorga. Pentru ambii este imperativă supunerea individului în faţa idealului naţional, ba mai mult individul trebuie să fie o parte activă în urmărirea oricărui deziderat de acest tip. Cei doi văd în istoria naţională un şir neîntrerupt de lupte înpotriva asupririi străine, deci o opoziţie la vitregiile la care „celălalt” ne-a supus.[2] Acest curent, numit de istorici, naţionalist, curent în care poate fi integrat şi grupul junimist, cu precizarea că acesta nu propune soluţii, doar observă aspecte negative, va fi preluat în ideile sale centrale de mişcarea legionară.

            Patru elemente sunt considerate de doctrinarii săi, fundamentale în definirea Legiunii: Patria, Monarhia, Biserica, Proprietatea Privată. Toate vor marca intreaga perioadă în care aceasta îşi va duce existenţa[3]

            După război, tulburările din 1918-1921, plasează în opoziţie mişcările de stânga cu acestă dreaptă naţionalistă. Ca opoziţie la „bolşevismul ateu”, tinerii de dreapta adoptă simboluri creştine ce ţin de mistica religioasă.[4] Crucea ca element definitoriu al extremei drepte, îşi are originea în această perioadă, ba mai mult analizat ca structură psihică, Corneliu Zelea-Codreanu consideră că acei tineri opuşi „bolşevismului”, primesc ajutor de la Dumnezeu, el însuşi fiind „apărat” de Ştefan Cel Mare şi de Arhanghelul Mihail.[5]

            Care este aşadar legătura Dumnezeu – extremă dreaptă? O mare parte din autorii publicaţi la noi postdecembrist, consideră că greşeala fundamentală a istoriografiei comuniste o reprezintă raportarea, din punct de vedere doctrinar a mişcării legionare la mişcările de tip fascist sau naţional socialist din vest. Diferenţa esenţială o reprezintă caracterul mistico-religios al celei dintâi şi cel preponderent ateu al celorlalte. Pentru Corneliu Zelea-Codreanu şi cei asemeni lui poporul român suferă această soartă din cauza lipsei de credinţă. Doar cine îl regăseşte pe Dumnezeu  poate spera la mântuire aici şi pe lumea cealaltă.[6] Cu toate acestea există diferenţe marcante între Biserică ca instituţie şi chiar ca mesaj şi extrema dreaptă, cea din urmă reproşând neimplicarea şi formalismul celei dintâi, iar, în altă ordine, mesajul revanşand şi militant al legionarilor contravine noţiunii de iertare a aproapelui specific biblică.[7] Ideile creştine merg însă odată cu trecerea timpului mai departe. Legionarul este oprimat pentru acţiunile sale, deci un martir religios. Ideile după care se ghidează aceştia sunt ideile Bisericii de moralitate, sufletul celui mort în numele legiunii este automat în mâinile lui Dumnezeu. Chiar si Căpitanul se supune unei Imitatio Cristi, patimile sale fiind comparabile cu patimile lui Hristos, scopul acestora din urmă fiind însă izbăvirea neamului.[8] Discursul căpitanului când este închis la Jilava, denotă din nou acea înclinaţie spre superstiţie, spre practicarea ferventă a religiei ortodoxe, el redând sentimentul de extaz pe care îl are la citirea epistolelor lui Pavel către Timotei, sau la o rostire a rugăciunii Tatăl Nostru.[9]

            În viziunea legionară, moartea, cultul morţilor mai bine zis, ajută la obţinerea Graţiei Divine. Legionarii omagiaţi postum sunt consideraţi eroi ai ţării, cultul lui Moţa fiind exemplul cel mai elocvent.[10] De cealaltă parte cei ce doresc să intre în mişcare sunt supuşi unui ceremonial asemănător unui botez. Are calitatea de a izbăvii sufletul, noul legionar trebuind să enumere păcatele săvârşite înainte de iniţiere, şi să afirme adeziunea nemijlocită la ordinele căpitanului. Primeşte în schimb un săculeţ cu pământ dintr-o zonă istorică şi este obligat să ţină un caiet unde să noteze contribuţiile sale la fondul legionar.

            O altă problemă intens dezbătută de legionari, la nivel doctrinar o constituie ideea de naţiune. Raportarea noi – ceilalţi este nelipsită din orice discurs naţionalist al acestora, iredentismul fiind o constantă care arată la un nivel de psihologie a maselor, pe de o parte mobilul claselor de mijloc ce se temeau de o revoltă sociala, pe de alta aruncarea răspunderii pentru greşelile proprii pe umerii celuilalt, duşmanul extern şi, dacă e vorba de evrei, cel intern.[11] Naţionalismul are ca idei principale, idealizarea trecutului, condamnarea celuilalt ca duşman, opoziţia faţă de elementele ce, în opinia lor, afectează naţiunii: democraţia şi politicianismul. Acestora legionarii le opun dorinţa de a lua în propria mână dreptatea, şi pentru această folosesc mitul haiducului. Acesta legitimează justiţia făcută cu propriile mâini, scrieri ca „Haiducul” lui Bucur Dumbravă având tocmai acest scop. În lumea rurală mesaje de acest tip, răzbunarea ca act de justiţie, fiind foarte gustate şi chiar mai mult, apreciate pozitiv. Un alt element specific naţionalismului, acea amintită deja idealizare a trecutului, transformă societatea de tip feudal românesc, într-una de tip patriarhal, în care boierii devin păstrători ai valorilor tradiţionale, valori „pervertite de acapararea de către arendaşii evrei” a lumii rurale.[12]

            Cât priveşte raportarea noi ceilalţi, pe care legionarii o folosesc, se încearcă o distincţie clară între ei, promotori ai ideii de om nou, şi ceilalţi, supuşi unor reguli perimate ale democraţiei şi ale niminiciei de zi cu zi. „Ne legăm cei ce simţim la fel”,[13] zicea Căpitanul, explicând astfel lipsa unei doctrine şi în acelaşi timp caracterul mistic al grupării.

            Opoziţia faţă de politicianism şi democraţie este o altă temă fundamentală a scrierilor legionare. Pentru că nu se consideră parte a clasei politice, legionarismul se opune fundamental acesteia.[14] În ceea ce priveşte democraţia, ea este privită ca ceva la care timpurile moderne au găsit o alternativă, în fascism şi nazism: „hainele democraţiei, bune, rele, pot fi schimbate cu altele, … ca alte naţiuni europene”.[15] Aşadar „democraţia pune în imposibilitate pe omul politic de a a-şi face datoria faţă de neam”.[16]

            Cine aderă la acest set de valori, legionar sau nu? O întreagă listă de intelectuali se raportează la cel puţin unele din dezideratele mişcării. În timp ce unii acceptă unele idei pentru a le critica pe altele, alţii le dezbat dar cu un ton aprobator, iar o categorie înregimentată deja se doreşte elementul doctrinar al legiunii. Ceea ce au în comun reprezintă necesitatea ca acest crez să se transforme în faptă odată cu accederea la putere. S-ar implemeta astfel un nou stil de viaţă, „stilul propriu al sensului românesc”.

            Mircea Vulcănescu recunoaşte existenţa unei matrici stilistice a poporului român, a unui tipar ce defineşte românismul. Mircea Eliade colaborator la reviste legionare este pătruns de mistica religioasă, de apariţia omului nou, în timp ce Nichifor Crainic susţine latura ortodoxă a legiunii. Constantin Noica, subscrie şi el la idei de acest tip dar se opune vehement, violenţei şi anarhismului ca mijloace de implementare a acestora. Odată cu Nae Ionescu, trăirismul aduce atât explicaţia exaltării misticii religioase, cât şi fundamentul filosofic al necesităţii suferinţei evreieşti, „evreul suferă pentru că trebuie să sufere”, urmarea nerecunoaşterii lui Mesia, transformă Poporul Ales dramatic. Emil Cioran aduce nou o critică a societăţii în care trăieşte, căreia i s-ar opune una de tip nou, în timp ce Petre Ţuţea găseşte fundamentale pentru un popor religia sa şi ideile sale naţionale, dar iubirea de neam nu ar trebui dublată de ura celuilalt.[17] Toţi aceştia intră în contact la un moment dat cu mişcarea legionară conferindu-i un plus de prestigiu.

            Ca doctrinari, pe prim loc trebuie aşezat Corneliu Zelea-Codreanu mentorul şi liderul mişcării, urmat apoi de Moţa cu a sa „Cranii de lemn”, profund ataşat ideilor Căpitanului. Mihail Polihroniade şi Ernest Bernea, colaboratori importanţi ai revistei „Axa” prezintă scopul final al poporului „o ţară legionară de la un capăt la altul”, condusă de un sistem de factură dictatorială.[18]

            După Horia Sima, Legiunea este o „şcoală spirituală , ce încadrează individul în ordinea socială a creaţiei”. El consideră ca elemente esenţiale pentru mişcare, jertfa legionară, cuvântul Căpitanului, caracterul moral al membrilor.[19]Aceste idei se vor vrea coordonatele directoare ale noii lumi propusă de legionari.

            În concluzie Mişcarea Legionara, caracterizată pe de o parte de o mistică religioasă dusă la extrem, în care imaginea Căpitanului, este asemănată cu cea a lui Hristos, iar pe de altă parte de opoziţia faţă de valorile democratice, de unde admiraţia pentru experimentul nazist şi fascist, nu se poate integra într-o societate normală, ba mai mult nu ceează „omul nou dorit”, ci de cele mai multe ori opusul lui.

            Voi încheia parafrazându-l pe H. Spencer: „oricât s-ar chinui, defectele naturale ale cetăţenilor se vor manifesta inevitabil, într-o funcţiune defectuoasă a oricărei identităţi sociale … nu există o alchimie politică cu ajutorul căreia să se poată obţine o componentă de aur din instincte de plumb”.[20]

            Bibligrafie:

1. Buzatu, Gheorghe, Corneliu Ciucanu, Cristian Sândache, Radiografia Dreptei Româneşti, 1927 -1941, Ed. FF Press, Bucureşti 1996;
2. Heinen, Armin, Legiunea „Arhanghelului Mihail”. Mişcare socială şi organizaţie politică: o contribuţie la problema fascismului internaţional, Humanitas, Bucureşti, 1996;
3. Hobsbawn, Eric, Naţiune şi naţionalism: din 1870 până in prezent. Program, mit, realitate, Ed. ARC, Chişinău, 1997;
4. Stânescu, Gabriel, Corneliu Zelea Codreanu şi epoca sa: crestomanţie de Gabriel Stănescu, Ed. Criterion 2001;
5. Zamfirescu, Dragoş, Legiunea Arhanghelului Mihail de la mit la realitate, Ed. Enciclopedică, Bucureşti, 1997;
6. Zelea-Codreanu, Corneliu, Pentru Legionari, Ed. „Totul pentru Ţară”, Sibiu, 1936, p. 299;

UDMR este un partid organizat pe criterii etnice. în aceasta calitate baza sa electorala este constituita aproape exclusiv din maghiari din Romania, şi în programul sau reprezinta în primul rand interesele acestora. La fel ca orice partid etnic, şi UDMR are o dubla functie. Pe de o parte în calitate de partid politic ia parte la viata politica din Romania, pe de alta parte indeplineste sarcini de organizator al societatii maghiare din Romania.

Pe baza programului UDMR şi a activitatii parlamentare a grupului sau de alesi se poate afirma ca Uniunea a staruit pentru descentralizare, pentru realizarea functionabilitatii economiei şi în favoarea integrarii euro-atlantice a Romaniei. în acest sens, spre exterior, UDMR poate fi clasat în randul partidelor liberale moderne.

In concenptia UDMR aderarea la Uniunea Europeana şi la NATO poate crea un cadru favorabil pentru promovarea drepturilor – individuale si/sau colective – ale maghiarimii din Romania. Prin descentralizare se pot crea acele unitati dispunand de competente proprii, în care pot lua decizii intr-o mai mare masura (si) maghiarii, privind problemele – în primul rand politice, culturale şi economice – care ii privesc.

In termeni generali putem spune ca UDMR ca partid etnic, la nivel macro, are o dubla prioritate:

a) crearea unor unitati mai mici şi mai autonome, unde pot fi incluse descentralizarea administratiei, autonomia, federalismul

b) realizarea sistemului institutional de sine statator unde este inclus invatamantul, în primul rand universitatea maghiara autonoma, şi diferitele institute şi asociatii. în ansamblu, acestea semnifica crearea societatii paralele maghiare, institutionalizarea „sferei” maghiare din Romania.

Ca organizatie obsteasca UDMR se straduieste sa organizeze sfera civica a comunitatii maghiare din Romania. Din acest punct de vedere intareste diferitele organizatii şi institutii, nu în ultimul rand pentru a-si putea pastra, eventual intari, propria sa baza electorala.

De la infiintarea sa UDMR si-a asumat reprezentarea politica a ansamblului maghiarimii din Romania, dar au existat de la inceput discutii cu privire la definirea a ce şi cum ar trebui sa reprezinte. Neintelegerile interne provin în parte din conceptia diferita cu privire la sarcina şi strategia UDMR.

In privinta genezei participarii la guvernare trebuie evidentiate doua evenimente. Cel mai important este incheierea urgenta a tratatului de baza romano-ungar în septembrie 1996.

Faptul ca tratatul a fsot elaborat de guvernul Iliescu şi respectiv Horn a avut ca efect pe de o parte trecerea retoricii nationaliste pe planul al doile în timpul campaniei electorale, pe de alta parte a constituit un semnal din partea guvernului ungar adresat UDMR ca în aceste probleme decizia apartine guvernelor celor doua tari.

Al doilea factor a fost numirea de catre UDMR a unui candidat propriu la alegerile prezidentiale. Unii analisti considera ca retorica mai „moderata” a lui Gyorgy Frunda din timpul campaniei, care a plasat programul de autonomie pe plan secund, a avut ca efect perceperea maghiarilor şi a UDMR de catre partidele romanesti ca fiind apti de guvernare, sugerand acelasi mesaj şi electoratului maghiar.

Participarea la guvernare a UDMR punea în lumina favorabila Romania în fata Occidentului. Politicienii au presupus ca la summit-ul NATO din 1997 acest fapt ar fi putut inclina balanta în sens pozitiv.

Din diferite manifestari reiese ca pe parcursul / în interesul participarii la guvernare, UDMR a trebuit sa renunte la anumite obiective. Acestea se refera în principal la ideea de autonomie şi la modul de autoguvernare. Este probabil ca pe parcursul negocierilor purtate pentru formarea coalitiei, CDR şi / sau PD au pus conditia ca UDMR sa renunte pe moment la aceste deziderate.

In urma negocierilor pentru formarea coalitiei UDMR i-au revenit doua posturi de ministru din care unul în fruntea Ministrului Turismului, al doilea în fruntea Departamentului de Protectie a Minoritatilor, infiintat în ian. 1997 (primul a fost adus de Akos Birtalan, al doile de Gyorgy Tokay). Mai tarziu, în locul portofoliului turismului, UDMR i-a fost atribuit cel al sanatatii si, în primii doi ani ai coalitiei, a avut 11 posturi de secretar de stat.

La nivel local şi judeţean UDMR a obtinut doua posturi de prefect şi opt de subprefect.

Pelitologii impart cu predilectie mandatul guvernamental de 4 ani în etapele guvernului Ciorbea, Vasile şi Isarescu. Parerea generala este ca Guvernul Ciorbea a fost cel mai favorabil minoritatii maghiare din Romania.

Trebuie avut în vedere insa, faptul ca în perioada premergatoare summit-ului NATO de la Madrid Romania spera ca va fi acceptata în NATO cu primul val. tratatul de baza dintre Romania şi Ungaria, prezenta în coalitai guvernamentala a UDMR precum şi deciziile, favorabile în special maghiarilor din Romania şi în general minoritatilor nationale, erau menite, a dovedi Occidentului ca guvernul roman de atunci isi schimbase orientarea.

Guvernul Ciorbea a modificat chiar, prin ordonanta de urgenta legea invatamantului adoptata în legislatia precedenta. în perioada de dupa summit-ul de la Madrid UDMR, n-a mai fost atat de importanta din punct de vedere extern pentru politica romaneasca. Acest fapt s-a reflectat şi în activitatea guvernamentala ulterioara.

Autoevaluarile UDMR trec în revista succesele şi insuccesele mandatului guvernamental. Opozitia interioara a UDMR contesta mai degraba modalitatea intrarii la guvernare, pune accentul pe esecuri şi cere socoteala pentru nerealizarile UDMR din domeniul constructiei sociale şi al democratizarii interne.

Se pot evidentia doua discursuri paralele care accentueaza liniile de clivaj deja existente. Conducerea UDMR a adoptat tactica „pasilor marunti”, bazandu-se pe ideea ca drepturile trebuie obtinute treptat, şi fiind constienta ca acest lucru nu poate reusi decat prin compromisuri. Opozitia în schimb porneste de la ideea ca maghiarilor din Romania li se cuvin anumite drepturi, şi în chestiunile cheie nu se pot face compromisuri, nici macar temporar. Opozantii considera ca intrarea în coalitie a fost infaptuita de conducere printr-un fel de puci, fara nici o legitimatie.

autor: Timea Szekely

Epistola se află la Arhivele Naţionale Istorice Centrale, Fond Vaida-Voevod, dosar 59. Este o copie dactilografiată a originalului, cu câteva cuvinte corectate de mâna, cu creionul, şi adăugiri făcute similar.

I/28

Paris 6/V/1919., 52, Rue Francois I-er

Iubite Iuliu!

[…]

[4. o.]

Alăturat îţi trimit harta cu traseul de frontieră propus de comisia de 10, prezidată  de Tardieu. La nord-vest ea trece până din jos de Salonta Mare, de-a lungul liniei ferate, la o distanţă între 3-20 kilometri de acesta. În apropierea oraşelor, considerând că ele se vor dezvolta în viitor, distanţa e mai mare până la graniţă (Sătmar, Oradea). Comisia a fost de părerea că de la Salonta-Mare la Arad vom putea uşor trasa o linie de cale ferată. (Vid[1] şi raportul meu prim: decursul şedinţei comisiei de 10. Întrebările adresate de Tardieu lui Brătianu.)

De la Nădlac înspre apus la 15-20 kilometrii cade punctul graniţei pe malul drept al Murăşului.

Idioţiile  bărbaţilor de stat seamănă germenii războaielor!

Apoi urmează castrarea Torontalului de sus şi Timişului de jos, conform liniei roşii. Linia albastră indică propunerea primă a comisiei. Prinzând sârbii de veste, au alergat la Pichon– Clemenceau etc. Tardieu a supus chestia din nou comisiei şi astfel s-a făcut corectura prin care Vârseţul şi Biserica-Alba li să dă sârbilor. Baziaşul ne rămâne. Ce fleacuri imponderabile, uşurinţe criminale, bunăvoinţe

[5. o.]

de savanţi şi idioţii de bărbaţi de stat determină soarta a zeci de mii de familii, semănând germenii viitoarelor războaie! Ce ar trebui să facem!? Câte intervenţii s-au putut face s-au [făcut] şi le vom face şi pe viitor. Părerea mea e însă că avem lipsă de fapte. Înainte de toate mobilizaţi-i pe slovacii din Bichiş (din întregul comitat).

Trimiteţi o deputăţie[2] de câţiva membrii care [să] aducă un memorand iscălit cu mii de iscălituri ori de antistiile comunale[3]prin care să ceară anexarea către noi. Dacă puteţi îndupleca pe ungurii dintre munţi şi Tisa, oferiţi-le parlament etc (ce am propus în ultimul raport) arătaţi-le că dările de pământ etc. sunt incomparabil mai mici în România Mare decât în Ungaria Mică, de asemenea că vor avea sare, fier, lemn etc.

Din Banat să vină o deputaţie de 2-3 români care să stăruiască pentru evacuarea trupelor franceze, apoi câte 2-3 din Timiş şi Torontal. Să vină de asemenea 2-3 şvabi, care în numele celorlalţi să ceară ca Vărşeţul, Biserica-Alba şi întregul Timiş şi Torontal se fie date României. Pâna ceBrandsch cu unul de ai noştrii vor pregăti deputăţia şi hotărârea, pregătiţi voi memorandul şvabilor şi românilor în limba franceză şi – de se poate – engleză. Bine ar fi dacă – fiind abia o divizie sârbească în Banat – s-ar naşte revolte în contra ocupaţiei sârbeşti şi populaţia ar trimite deputaţii la comandanţii francezi din Arad şi Lugoj, cerând evacuarea Banatului de sârbi. Acesta înainte de plecarea deputăţiei ori pe când or fi pe drum încoace, ca astfel se fie sprijinită stăruinţa deputăţiei prin referatele telegrafice ale comandanţilor francezi. Totul trebuie însă pus la cale cât de urgent, căci azi, mâine, ajungând un guvern – orice guvern!- maghiar la putere, ne vom pomeni cu Varjassy[4], Károlyi, Garamişi Fenegyemeghy[5] la Paris. Babele rele care ne stăpânesc îl vor primi şi pe dracu’, numai se aibă o iscălitură pe pocita de pace.

[6. o.]

O chestie tot aşa de importantă:

Caius[6] îţi va refera mai larg, cu privire la buclucurile iscate în jurul comisiei deravitaliare. Mai întâi nu am fost invitat să numesc delegaţi. Când a-ţi început se stăruiţi ca să procurăm cutare articole, păşind extrem de voideşte (?)  au fost admişi Caius şi Şerban.

Delegaţia ardeleana care au adus la Bucureşti actul Unirii. De la stânga la dreapta: Vasile Goldiş, Miron Cristea, Iuliu Hossu, Alexandru Vaida-Voievod şi Caius Brediceanu (“Caius” din scrisoarea de faţă). Decembrie 1918

După 2-3 săptămâni mi-au declarat că nu pot colabora şi obţine rezultate, rolul lor reducându-se la iscălirea hotărârilor luate de fraţii din Regat, majoritatea comisiei. Au căzut de acord cu aceştia – la aparenţă ori serios, nu ştiu – ca să-i fie propusă prim ministrului separarea comisiei. Petrescu, obermacher[7]-ul, a venit la mine şi am căzut de acord ca dânsul sa-i refereze această propunere. Era să funcţioneze comisia noastră independent, procurând pentru trebuinţele noastre articolele necesare şi plătind în bonuri de tezaur. Acestea ar fi fost [a] ni le pune la dispoziţie Brătianu, rămânând ca socoteala să se facă între Sibiu[8] şi Bucureşti.

Eforturile lui Brătianu şi ameninţarea cu guvernul ardelenesc

Brătianu a trimis după  mine. Mi-a declarat că nu se poate învoi. Am arătat că prin comisia comună se îngreuiază operaţiile foarte mult, noi avem lipsă de alte mărfuri decât ei, cota nu se poate face echitabil la Bucureşti, mecanismul birocratic răpeşte mult timp iar ravitaliarea – începând cu îmbrăcămintele şi sfârşind cu chimicalele trebuincioase telegrafiei şi farba de tipar – suferă enorm. Pe lânga aceea fricţiunile inevitabile aici şi la Bucureşti împiedică înţelegerea şi unificarea sufletească. Totul fost zadarnic. De adio am întrebat dacă a văzut condiţiile pe care le-a pus Flondor spre a r­ămâne ministru[9]. I-am întins hârtia. A zis, facând un semn de refuz: „Dta ştii că Flondor e nebun! Il cunoşti? Nu mă înteresează ce e scris.” Am retras mâna, voind să bag în buzunar actul, răspunzând: „Nu-l cunosc pe Flondor în persoană şi poate că va fi fiind nebun, dar ceea ce a cerut nu a fost greu de împlinit, numai cât e greu de a iesi cu Dl Constantinescu[10]!” Atunci a întins mâna după hârtie.

[7. o.]

Mânezi a telefonat după mine. Am plecat la plimbare. Ne-am dus spre Place de la Concorde să vedem demonstraţia de 1 Mai, apoi am umblat, povestind, aproape 3 ore. Iţi dau esenţa conversaţiei:

Mai întâi mi-a spus că prin lectura demisiei lui Flondor i-am făcut o noapte rea. Bucovina ca Bucovina, ea nu a dorit unitatea, a primit-o de silă. Noi, ardeleni, am lucrat pe cât am putut pentru unitatea naţională. Acum se ivesc curente separatiste. Din multele unul e şi chestia comisiei de ravitaliare. Unde vom ajunge dacă, în loc de a ne uni tot mai strâns, vom lua o direcţie spre autonomii şi spre separatism? El e obosit şi –precum mi-a mai spus– îndată ce se termină conferenţa de pace, mai cu

seamă nereuşind se obţinem Banatul, se va retrage. A făcut ceea ce a putut face pentru neam şi ţară. A suprimat cu sânge revoltele din 1907, pentru că interesele ţării o cereau. A început reforma Constituţiei spre a putea face reforma agrară, a încheiat tratatul cu Antanta spre a asigura întregirea neamului. A suportat toate grijile şi necazurile războiului, mergând pâna la uşa temniţei (când cu Marghiloman), şi-a pierdut ½, iar Doamna ¾ din avere şi poartă gloanţele atentatului în piept[11]. Ce se mai facă? Avea nădejdea că va putea pune temeliile viitoarei dezvoltari şi unităţi şi sufleteşti a neamului.

Din ce în ce se convinge tot mai mult însă că noi nu voim să-l ajutăm, ci nutrim tendinţe opuse. Şi cu Moldova au fost greutăţi, dar noi ii facem impresia că suntem mai dârji. Dacă continuăm, se va hotărî pe încetul, – căci pe încetul ia o deciziune, dar odată luată nu şi-o modifică- şi-i va propune Regelui un guvern ardelenesc[12]. Vom vedea apoi ce vom face. Suntem datori a lua răspunderea.

Vezi mâine ce a răspuns Al. Vaida-Voivod şi propunerea sa privind organizarea României mari ca o federaţie! Tot mâine vei putea consulta întregul document, fotocopiat, pentru afla şi alte dedesubturi ale Conferinţei de Pace de la Paris!

[1]

Prob. din lat. vide=vezi

[2]

Delegaţie

[3]

Organism care aplica hot­­­­­­­ărârile adunărilor reprezentantei comunale şi cele sosite din partea “municipiului”. Vezi aici

[4]

Lajos Varjassy: politician maghiar, comite suprem al comitatului Arad în 1918;

[5]

Fenegyemeghy: fals nume care imită pe cele ale aristocraţilor maghiari; din expresia maghiară  „ A fene egye meg!”-la naiba!

[6]

Caius Brediceanu, membru al delegatiei lui Vaida la Paris.

[7]

O persoană care incearcă să se amestece în orice şi să conducă totul de unul singur.

[8]

Unde funcţiona Consiliul Dirigent

[9]

Iancu Flondor era ministru secretar de stat, fără portofoliu, fiind însărcinat cu administrarea Bucovinei. Vezi şi aici.

[10]

Constantinescu: probabil Alexandru Constantinescu, zis Alecu Constantinescu-Porcu.

[11]

A existat o incercare de asasinarea lui Bratianu pe 8 Decembrie 1909.

[12]

Un guvern exclusiv ardelenesc nu ar fi reprezentat o opţiune pentru Partidul Naţional Român, condus de Iuliu Maniu, întrucât membrii acestuia nu aveau conexiunile necesare în aparatul de stat din Vechiul Regat. Probabil că Brătianu nu intenţiona să lase guvernarea exclusiv în sarcina ardelenilor, fiind vorba de o ameninţare tactică.

 sursă articol: http://www.septemcastra.ro/index.php/2011/01/scrisoare-vaida1_bratianu_separatism/

 Articolul IV prevedea ca chestiunile relative la vechea graniţă sârbo-bulgară vor fi regulate după înţelegerea stabilită între cele două părţi contractante, constatată în protocolul anexat acestui articol.

Articolul V stabilea că între Regatul Greciei şi Regatul Bulgariei, graniţa va urma conform procesului-verbal încheiat de către delegaţii militari respectivi şi anexat la Protocolul numărul  9 din 25 iulie(7 august) 1913 al Conferinţei din Bucureşti, următorul traseu: Linia de graniţă va pleca  de la noua graniţă bulgaro-sârbă pe creasta Belasica Planina pentru a ajunge la vărsarea Mestei în Marea Egee.

O comisiune mixtă, compusă din reprezentanţii celor două părţi contractante, în număr egal din ambele părţi, era însărcinată ca în 15 zile după semnarea tratatului, să execute la faţa locului traseul noii graniţe, conform stipulaţiilor precedente.

Această comisiune va prezida la împărţirea proprietăţilor imobiliare şi capitalurilor care au aparţinut în comun judeţelor, comunelor sau comunităţilor de locuitori despărţiţi prin noua graniţă. În caz de neînţelegere asupra traseului şi asupra măsurilor de execuţie, cele două părţi contractante se obligau să se adreseze unui al treilea Guvern amic pentru a-l ruga să desemneze un arbitru, a cărui deciziune asupra punctelor în litigiu va fi considerată ca definitivă.

Articolul VI stabilea ca trupele a căror garnizoană se găsea situată în zona de ocupaţie a uneia din părţile contractante, vor trimise în alt loc pe teritoriul bulgar şi nu vor putea să-şi ia garnizoanele obişnuite, decât după ce se va evacua zona de ocupaţie respectivă.

Articolul VII stabilea ca evacuarea teritoriului bulgar va începe îndată după demobilizarea armatei bulgare şi se va sfârşi în cel mult 15 zile.

Articolul VIII prevedea că în timpul ocupaţiei teritoriilor bulgare, diferitele armate vor avea dreptul să rechiziţioneze, plătind în numerar. Vor avea dreptul să întrebuinţeze căile ferate la transportul trupelor şi aprovizionărilor de orice natură, fără nici o indemnizaţie pentru autoritatea locală.

Articolul IX prevedea că îndată după schimbul ratificărilor prezentului tratat, toţi prizonierii de război vor fi în mod reciproc predaţi. Guvernele înaltelor părţi contractante vor desemna fiecare comisari speciali însărcinaţi să primească prizonierii.

Articolul X stipula că acest tratat va fi ratificat şi ratificările se vor schimba la Bucureşti în termen de 15 zile sau mai curând dacă se poate. Prin iscălirea păcii de la Bucureşti(1913), România, Serbia, Grecia şi Muntenegru au reuşit, trecând peste capul marilor puteri, să-şi impună doleanţele, în cea mai mare parte. Participarea României la cel de-al doilea război balcanic şi rolul activ jucat în această perioadă de diplomaţia românească, a pus un serios semn de întrebare Puterilor Centrale în legătură cu poziţia Bucureştiului într-un eventual conflict mondial.

Victoriile României şi Serbiei au insuflat un nou avânt mişcărilor de eliberare a popoarelor din cadrul monarhiei habsburgice . Serbia şi-a mărit considerabil teritoriul, şi-a dublat populaţia şi a obţinut frontieră comună cu Muntenegru, putând în viitor să-şi coordoneze acţiunile.

Şeful delegaţiei bulgare nu şi-a pus semnătura pe document decât cu condiţia supunerii tratatului unei revizuiri a marilor puteri.

Macedonia fusese împărţită între Serbia, Grecia şi Bulgaria, iar Sangiacul Novibazar atribuit Serbiei şi Muntenegrului. Tracia de vest cu portul Kavalla a revenit Greciei, iar linia Turtucaia-Ekrene, României.

Intervenind oportun România a constituit în mod decisiv la restabilirea păcii în Balcani, sporindu-şi astfel prestigiul internaţional. Dobrogea românească a fost întregită cu două judeţe: Durostor(cu reşedinţa la Silistra) şi Caliacra(cu reşedinţa la Bazargic). Judeţele respective constituiau bucata de pământ dintre Dunăre şi Marea Neagră, cunoscută după configuraţia graniţelor sale, sub numele Cadrilaterul Românesc, având o suprafaţă de 7.726Km² şi o populaţie de 378.027 suflete.

Războaiele balcanice şi pacea de la Bucureşti au adus modificări importante raportului de forţe din sud-estul Europei, influenţând contradicţiile fundamentale existente pe plan mondial dintre marile puteri imperialiste.

Peninsula Balcanică ieşise în urma crizei din anii 1912-1913 complet transformată. Imperiul Otoman dispăruse aproape cu totul ca putere europeană. Serbia, Muntenegru, Grecia, într-o măsură mai mică Bulgaria, reuşiseră să-şi mărească teritoriul în urma eliberării Macedoniei şi Traciei. Poporul albanez şi-a obţinut independenţa, profitând de jocul marilor puteri şi în primul rând de diplomaţia austriacă, care urmărea să împiedice ieşirea sârbilor la Marea Adriatică.

Se făcuse un pas important în rezolvarea problemei naţionale, în sensul eliberării complete a popoarelor din Peninsula Balcanică de sub dominaţia învechitului Imperiu Otoman cu nenumărate rămăşiţe feudale în structura sa economică şi politică.

După războaiele balcanice, Rusia  a rămas „protectoarea” Serbiei pe care o lăsa să spere într-o mărire pe seama Ungariei, dar nu a pierdut din vedere principalul scop al politicii sale balcanice: strâmtorile.

Balcanii au rămas un câmp de înfruntare a intereselor marilor puteri, care au promovat o intensă activitate de pregătire diplomatică şi militară pentru soluţionarea problemelor existente.

Această situaţie a constituit baza luptei antirăzboinice premergătoare războiului şi care a îmbrăcat aspecte tot mai ascuţite în marile state capitaliste ce au pregătit şi dezlănţuit conflictul.

În urma păcii de la Bucureşti, contradicţiile pe plan european s-au accentuat în mod vădit, iar criza antebelică se desfăşura din ce în ce mai intens. Imediat după semnarea tratatului de la bucureşti, în Peninsula Balcanică s-au conturat două grupări: pe de o parte Grecia, Serbia şi România, care erau interesate în menţinerea echilibrului stabilit, pe de altă parte, Turcia şi Bulgaria, care luptau pentru revizuirea acestuia. Evenimentele din anii 1912-1913 au modificat harta sud-estului european şi au adus schimbări în raportul de forţe între marile puteri imperialiste.

Noul raport de forţe din Balcani a constituit în primul rând o slăbire a poziţiei Puterilor Centrale în acea zonă a Europei.

După încheierea tratatului de pace de la Bucureşti, regele Carol I şi premierul Titu Maiorescu au depus eforturi pentru ameliorarea relaţiilor cu  monarhia habsburgică, puternic zdruncinată în timpul celui de al doilea război balcanic.

Politica balcanică a guvernului român a fost tot timpul urmărită cu mare atenţie la Viena, manifestându-se temeri că România ar fi putut da curs încercărilor guvernanţilor de la Belgrad şi Atena de a reconstitui alianţa balcanică.

Chiar dacă în privinţa Balcanilor atitudinea diplomaţiei româneşti nu s-a identificat cu cea de la Ballplatz, acest lucru nu a afectat în prea mare măsură raporturile dintre România şi Tripla Alianţă, deoarece nici între partenerii Triplicei nu au existat în domeniul politicii lor sud-est europene un punct de vedere comun.

Evenimentele petrecute în sudul Dunării au influenţat indirect relaţiile ţării noastre cu Puterile Centrale prin faptul că  au creat la români încrederea în propria lor forţă, şi-au întărit „năzuinţele lor iredentiste”, după cum a apreciat noul ministru al Rusiei la Bucureşti, Poklewsky Kozieell.

14 Aprilie 1943. Lagărul de Concentrare Sachsenhausen – aflat la 30 de km de Berlin. O zi ca oricare alta pentru deținuții. Majoritatea, soldați sovietici capturați în primii doi ani ai războiului din răsărit, așteptau liniștiți soarta hărăzită de învingători, dar și de Stalin, indirect, care îi condamnase la o luptă nedreaptă, inegală, văduvindu-i de echipament și mai ales de lideri competenți. Mulți dintre aceștia muriseră între 1936 și 1938, iar nefericiții de astăzi își imaginau probabil că le vor lua urma.  Era, posibil, una din acele zile în care venirea serii e anunțată de o îngemănare aproape perceptibilă a luminii cu întunericul. O seară a cărei cadență normală fu stricată de ieșirea intempestivă a unui deținut dintr-o baracă a prizonierilor. Căutându-și moartea, individul, s-a aventurat în afara perimetrului de securitate al prizonierilor. A fost împușcat pe loc. O sinucidere și o conștiință încărcată de moartea prematură a unui tânăr ofițer rus de artilerie.

Uniunea Sovietică, între 1936-1941, a fost un stat care a trecut de la o izolare completă la statutul de participant esențial la cel de-al doilea război mondial. Pe plan intern, Rusia cunoaște, începând cu 1936, o perioadă de represiune a statului împotriva propriilor cetățeni, comandată de Stalin. Estimările istoricului britanic Robert Conquest sugerează că 20 de milioane de cetățeni ruși, dușmani ai poporului, au suferit în urma Marilor Epurări (1936-1938)(Conquest, Robert – The Great Terror, Penguin Books Ltd, Harmondsworth, Middlesex, England, 1971, pg. 711). Procesele politice au lovit în toate categoriile sociale, de la colaboratorii apropiati ai lui Stalin, la kulaci sau ofițerii armatei sovietice. Majoritatea au fost condamnați la moarte sau la executarea de pedepse grele în Gulaguri.  Din cele 8 milioane de tineri ruși condamnați să populeze faimosul arhipelag al lui Soljenițîn, estimările arată că doar 10% au supraviețuit experienței. Alături de ei, în aceeași perioadă, au fost executați aproximativ 35.000 de ofițeri ai Armatei Roșii, eveniment ce a decapitat, cu numai 2-3 ani înainte de începutul celei de-a doua conflagrații mondiale, structurile de conducere ale armatei.

În plan internațional, datorită contextului, Rusia iese din izolarea impusă de Occident și reușește la 23 august 1939 să semneze un tratat de neagresiune cu Germania Nazistă, asociere cunoscută în istorie sub denumirea de Pactul Ribbentrop-Molotov. Acesta este primul pas spre acceptarea Rusiei Sovietice ca partener de luptă și dialog de către comunitatea internațională.

URSS pleacă la război, fiul lui Stalin e soldat pe front

Tumultoasa epocă a prigonirilor interne se oprește brusc, în vara lui 1941, când Germania nazistă atacă URSS și toata atenția liderilor sovietici se concentrează pe efortul de război. De aici începe și povestea noastră. Mai exact, la Smolensk, acolo unde s-a dat una din marile batalii de pe frontul de est, lupta soldată cu 250.000 de victime rusești.

Printre acestea s-a aflat și Iacov Giugașvili, fiul Ecaterinei Svanidze și a lui Iosif Visarionovici Stalin. Iacov s-a născut pe 18 martie 1907 în satul Borji, din Georgia, și a fost primul copil al lui Stalin. Crescând în Georgia, departe de capitala URSS, Iacov Giugașvili a avut o relație mai rece cu tatăl sau, fapt ce se va păstra de-a lungul vieții sale și pe care îl vom observa în cele ce urmează.

Trăindu-și o parte a vieții într-un mediu paranoid, alături de un tată neîndurător și crud, nu este de mirare că fiul dictatorului a avut o labilitate emoțională, care l-a determinat, în tinerețe, să încerce să se sinucidă. Tânărul Iacov a încercat să se sinucidă din dragoste, pentru că tatăl său nu a fost de acord cu logodna sa cu o tânăra evreică de o reputație discutabilă. Scăpând, fiul a primit numeroase aprecieri din partea tatălui său, care, într-un acces de dragoste părintească a afirmat că “fiul meu nu este în stare nici măcar să se sinucidă”. În mod inexplicabil, caldele cuvinte ale tatălui au rămas fără ecou în sufletul fiului care a continuat să aibă o relație tumultoasă cu acesta(Wikipedia - http://en.wikipedia.org/wiki/Yakov_Dzhugashvili).

Iacov Giugaşvili, în detenţia nazistă

În 1941, în primele faze ale războiului, Iacov Giugaşvili a fost capturat și trimis de nemți în lagărul de concentrare de la Sachsenhausen. Alături de alți militari ruși, Iacov a intrat în contact și cu soldați și ofițeri polonezi sau britanici. Aici a aflat, cu puțin timp înainte de moartea sa, povestea masacrului din pădurea Katyn, așa cum a fost ea relatată de ziarele germane. Unele surse sugerează că Iacov a fost marcat de acest eveniment, ce i-a sporit neliniștea psihică.

Dacă în primă fază germanii nu au știut că este fiul lui Stalin, ulterior au încercat să se folosească de el pentru a spori eficiența propagandei germane pe frontul de est. Lui Iacov i s-a propus să colaboreze cu autoritățile naziste, lucru pe care l-a refuzat. Refuzul său nu a putut însă bloca tentativa de manipulare a germanilor care au creat fluturași de propagandă în care se sugera că Iacov Stalin s-a predat pentru a se salva.

Mai multe povești neverificate se învârt în jurul capturii lui Iacov Giugașvili. Unele date sugerează că Stalin nu a ramas indiferent la suferința fiului și a încercat organizarea a doua tentative de salvare, lipsite de succes. De asemenea, la sfârșitul războiului, Stalin a încercat să afle mai multe informații referitoare la soarta lui Iacov, oferind recompense pentru cei ce dețineau informații în acest sens, spun unele surse. Totusi, aceste povesti nu sunt acoperite de dovezi palpabile si raman doar supozitii.

Alți istorici acrediteaza povești mai puțin flatante pentru liderul sovietic. În 1943, după lupta de la Stalingrad, când sovieticii l-au capturat pe mareșalul Friedrich von Paulus, se pare ca nemții au propus un schimb: fiu contra mareșal. Răspunsul lui Stalin pare sa fi fost negativ, și sursele invoca două variante. În prima, răspunsul ar fi fost “Nu schimb un mareșal pe un soldat”( Http://en.wikipedia.org/wiki/Yakov_Dzhugashvili) Iacov Giugașvili nu numai pe fiul meu Iacov, ci milioane de fii ai mei. În cazul în care nu îi eliberați pe toți, fiul meu va împărți aceeași soartă”( Revista Time -http://www.time.com/time/magazine/article/0,9171,941216,00.html).

Dacă în spatele acestor vorbe s-a aflat un tată îndurerat de postura de om de stat pe care o deținea sau pur și simplu Stalin a rămas insensibil la suferința fiului său, este neclar. Îi era lui Stalin teamă că un eventual schimb de prizonieri ar slăbi moralul societății într-un moment încă delicat sau, din contră, a refuzat orice negociere pentru a nu fi perceput drept un conducător slab? Asta, probabil, n-o vom ști niciodată. Așa cum nu vom ști de ce, pe 14 aprilie 1943, un tânăr ofițer rus de artilerie, a depășit voit linia de demarcație a  lagărului de concentrare Sachsenhausen, fiind ucis pe loc de un glont nazist.

La ICE Dunărea lucrau 115 ofiţeri, 10 subofiţeri şi 12 civili iar la SICE 41 de ofiţeri, 2 subofiţeri şi 2 civili. Aceştia controlau comerţul exterior al României, activitatea lor fiind atent ascunsă în ţară cât şi în străinătate.

Sfârşitul anilor `80 găseşte Securitatea -DSS şi DIE (UM 0544)- transformată într-un uriaş mecanism de producere de bani, prin orice mijloace, cu scopul achitării integrale a datoriei externe a RSR, de 21 miliarde de dolari.

Afacerile României socialiste erau desfăşurate printr-o firma “off-shore” Crescent, înfiinţată în noiembrie 1980 la Pireu, în Grecia. Aceasta a servit drept paravan pentru colectarea unor comisioane de către Securitate. Iniţial Crescent era coordonată de Fouad Sanbar dar datorită relaţiilor strânse pe care le avea cu Organizaţia de Eliberare a Palestinei şi Yasser Arafat, Ceauşescu hotăreşte schimbarea lui cu un englez mutându-şi sediul în Cipru.

La 1 martie 1982 s-a deschis o filială a Crescent la Bucureşti, acesta fiind condusă de Dan Voiculescu (acesta avea o serioasă expertiză managerială – Tehnoforexexport şi ICE Vitrocim, ambele întreprinderi de comerţ exterior româneşti). Crescent a scos din Romania cantităţi gigantice din aceste materii prime, obţinand profituri calculate la cel puţin 1,5 miliarde de dolari. Cifra de afaceri a societăţii era de 200 miliarde de dolari.

În anii ’84 – ’89, surse avizate arata că cel care dirija la varf afacerile Crescent era un anume John Edgington. Tot la Viena se afla şi fratele lui Nicolae Ceauşescu, Marin, şeful Reprezentantei Economice a Romaniei în Austria (prin care se derulau afaceri uriaşe), care a fost găsit spânzurat, în 28 decembrie 1989, la trei zile dupa împuşcarea dictatorilor, in pivniţa casei. Versiunea oficială, în lipsa de alte probe, a fost sinuciderea…

Un control realizat în perioada 17 iulie-10 august 2000 de către procurorul Ovidiu Buduşan a concluzionat mai multe aspecte ale afacerilor fostei Securităţi ridicând semne de întrebare privind încasarea comisioanelor de către Crescent. S-a constatat că firma nu şi-a respectat angajamentele de a livra în totalitate „comisioanele confidenţiale” datorate firmei Securităţii ICE Dunărea.

Vă oferim un exemplu: Dosarul operaţiunii AVS Alumina. O notă informativă a unui ofiţer de Securitate despre întâlnirea dintre Alexandru Voinic (ofiţer ICE Dunărea) şi un reprezentant Crescent relevă că din afacerea cu aluminiu din 1987, nu toţi banii (100.000 dolari) proveniţi din comision au ajuns în conturile ICE Dunărea. Se pare că Securitatea a încasat atunci doar 27 690 USD din întreaga sumă, restul de 72 310 pierzându-se în buzunarele Crescent.

Depistarea averilor acumulate de firma Crescent, din afacerile purtate cu firmele Securitatii (ICE Dunarea, ICE Metalimportexport, ICE Vitrocim, Danubiana etc) sunt estimate neoficial la circa 1,5 miliarde de dolari.

Dintre colaboratorii domnului Voiculescu din acea perioadă îi amintim pe: Vasile Voloseniuc, fost preşedinte BRCE; Gheorghe Crainicean, fost vicepreşedinte BRCE, azi acţionar şi administrator la firmele lui Dan Voiculescu; Mihai Lazar, fost funcţionar la ICE Dunărea, azi acţionar şi administrator al firmelor lui Voiculescu; Rodica Vlaicu, fostă funcţionara la BRCE, care administra direct contul CRESCENT; Nas Leon, fostul şef al Gospodariei CC al PCR, cel care inventaria fondurile secrete ale Securitatii şi îi raporta regulat lui Ceausescu cuantumul sumelor;Dan Pascariu, fost vicepreşedinte pentru operaţiuni internationale la BRCE; col Gheorghe Badita, fost şef la ICE Dunărea; col Constantin Gavril, fost şef la ICE Dunărea; gen Aristotel Stamatoiu, fost şef la ICE Dunărea; Ion Presura, fost director adjunct la ICE Dunărea; Nicolae Patrubani, fost contabil şef la ICE Dunărea; lt. col. Anghelache Constantin – fost şef la Clubul Rapid.

Asociaţii Crescent deveneau deci automat prietenii Securitătii. S-a ajuns ca, pe lângă volumul imens de afaceri derulat cu firma cipriotă, aceasta să fie evident favorizată prin stabilirea unor preţuri preferenţiale de către ICE Dunărea, atât în relaţiile sale directe de export, cât si cu firmele terţe de comert exterior aflate sub acelaşi control securistic.

Moartea lui Stalin la 5 martie 1953 a reprezentat sfârşitul unei ere dominate de cultul personalităţii şi teroare. Anumite momente din timpul agoniei sale de om bolnav par să indice că ‘’locotenenţii’’ săi l-au ‘’ajutat’’ să moară prin pasivitatea lor. Ei ştiau cel mai bine că, deşi aflaţi în apropierea ‘’părintelui popoarelor’’, siguranţa persoanei era la fel de incertă ca a ultimului cetăţean sovietic. Dealtfel, regimul politic poststalinist a fost reprezentat de o conducere colectivă, lipsită de cultul personalităţii şi de renunţarea la eliminarea concurenţilor din partid prin crimă.

Excepţia a constituit-o Lavrenti Beria, atotputernicul patron al poliţiei politice staliniste. Perceput de restul grupului conducător ca o potenţială ameninţare, el a fost arestat cu ajutorul armatei, judecat şi executat în secret în acelaşi an.
Ceilalţi lideri poststalinişti au reuşit însă să iasă la pensie, de care s-au bucurat mai mult sau mai puţin. Mareşalul Kliment Voroşilov, era un erou fără glorie al celui de al doilea război mondial, în calitatea sa de protejat al lui Stalin. El a preluat preşedinţia Prezidiului Sovietului Suprem (Parlamentul), trebuind însă să demisioneze în 1960, ca urmare a lipsei de loialitate faţă de Hruşciov în lupta acestuia cu Molotov, Kaganovici şi Malenkov din 1957. A murit în 1969, în vârstă de 88 de ani, fără să-şi termine memoriile, la începutul cărora promisese că va spune tot ce ştie despre Stalin, despre care nu putea totuşi să vorbească ‘’fără respect’’. A fost înmormântat cu onoruri lângă zidul Kremlinului, iar oraşul Lugansk a fost denumit Voroşilovgrad.

Anastas Mikoian, membru al Biroului Politic, a fost liderul sovietic care s-a bucurat de cea mai mare longevitate în conducerea de partid şi de stat. Capacitatea sa de adaptare politică se reflectă într-o replică dată unor prieteni, care îl avertizau că afară plouă şi nu are umbrelă: ‘’Nu-i nimic, o să mă strecor printre picături.’’ După retragerea din funcţia de preşedinte al Prezidiului Sovietului Suprem în 1964, pe motiv de vârstă, a rămas membru al CC şi al Prezidiului Sovietului Suprem până în 1974. Retragerea i-a adus şi unele dezavantaje, cel mai semnificativ pentru el fiind ordinul de părăsire a vilei oficiale de lângă Moscova. S-a retras treptat din viaţa publică, fiind preocupat de scrierea memoriilor, dintre care o parte au şi apărut. În momentul morţii sale, în octombrie 1978, persoane oficiale de la Institutul de marxism-leninism au ridicat de la locuinţa sa toate documentele. ‘’Ce istorie grozavă am fi avut dacă Anastas Mikoian ne-ar fi oferit adevăratele sale amintiri’’, aprecia un istoric american, care anticipa în 1973 că la moartea lui Mikoian, ‘’îndureraţii săi colegi vor cerceta cu migală fiecare foaie de hârtie rămasă în urma lui’’.

Viaceslav Molotov, fost premier şi apoi ministru de externe, a fost considerat ca fiind omul numărul doi în ierarhia stalinistă până în 1949. Intrat în dizgraţia lui Stalin, a revenit în fruntea diplomaţiei în 1953. Perceput ca cel mai conservator din noua conducere, Molotov va pierde din nou funcţiile de partid şi de stat în competiţia cu Hruşciov. În 1961 a fost chiar exclus din partid, al cărui membru era din 1906, iar localităţile care-I purtau numele şi-au reluat vechile denumiri. La sfârşitul vieţii ducea o viaţă foarte retrasă, nefiind nici măcar recunoscut pe stradă de noile generaţii. A încetat din viaţă în noiembrie 1986, în vârstă de 96 de ani.

Ghiorghi Malenkov, numărul doi stalinist după dizgraţia lui Molotov, a preluat conducerea guvernului în 1953. A fost şi el exclus din partid în 1961, fiind scos la pensie ca director de fabrică. A murit în ianuarie 1988, în vârstă de 86 de ani, existând indicii că în ultimii ani de viaţă mergea la biserică.

În legătură cu ‘’epigonii’’ lui Stalin, istoricul sovietic Roy Medvedev observa în 1983 că nici unul nu poate fi considerat o personalitate istorică, deoarece nu au fost autori sau regizori ai propriei drame. Astfel, Voroşilov nu a fost un adevărat conducăror militar, deşi a comandat armate, Molotov nu a fost un adevărat diplomat, deşi a fost ministru de externe timp de 11 ani, Kaganovici nu ştia să redacteze corect o scrisoare sau o notă, deşi a deţinut înalte funcţii de stat, Malenkov nu avea experienţă în afaceri de stat, deşi era un expert în sforării de partid. Numai inteligentul Mikoian a simţit mai bine ca ceilalţi limitele pe care nu trebuia să le încalce pentru a putea supravieţui.

SURSA
Roy Medvedev, Oamenii lui Stalin, Meridiane, Bucureşti, 1993, 240 p.