Organizaţia se remarcă ca o organizaţie de menţinere a păcii şi securităţii internaţionale prin însăşi prevederile stipulate în preambul, în scopurile şi principiile sale. Din preambul reiese că popoarele Naţiunilor Unite şi-au propus ca scop suprem “ de a feri generaţiile viitoare de flagelul unui nou război “. În scopurile Cartei, care sunt prezentate în articolul 1 şi sunt în număr de patru, se stipulează:

–       un sistem de măsuri colective pentru menţinerea păcii şi securităţii internaţionale, reprimarea actelor de agresiune şi de violare a păcii, precum şi rezolvarea pe cale paşnică a diferendelor internaţionale;

–    dezvoltarea de relaţii prietenoase între state;

–       realizarea colaborării internaţionale între toate statele şi respectarea drepturilor omului;

–       organizaţia să devină un centru în care să se armonizeze acţiunile statelor pentru înfăptuirea scopurilor comune.

Sistemul Naţiunilor Unite are o triplă funcţiune:

• de a elabora instrumentele ce consacră drepturile şi libertăţile fundamentale ale omului;
• de a conveni căi şi modalităţi specifice de promovare şi respectare a normelor convenite;
• de a reacţiona la violarea sistematică şi flagrantă a drepturilor omului.

Sintetic, opera înfăptuită de Naţiunile Unite într-o jumătate de veac de activitate se înfăţişează astfel:

• Cinci acte constitutive ale ONU  ale unor instituţii specializate – Carta ONU, Constituţia OIM, Convenţia UNESCO, Constituţia OMS şi Constituţia FAO – tratează problematica drepturilor omului, instituţionalizând principiile de bază ale acestuia în alte cinci instrumente juridice – Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, Pactul Internaţional referitor la drepturile economice, sociale şi culturale, Pactul Internaţional cu privire la drepturile civile şi politice, plus cele două protocoale adiţionale la acestea din urmă – denumite generic Carta Internaţională a drepturilor omului, reglementează aspectele globale ale problematicii drepturilor omului.
• Alte 45 de instrumente internaţionale, adoptate sub auspiciile forului internaţional, acoperă diversele domenii particulare ale materiei pe toate planurile: în planul drepturilor civile şi politice au fost elaborate acte normative referitoare la dreptul la autodeterminare, dreptul la viaţă, libertatea de opinie şi de exprimare, protecţia minorităţilor, ş.a.; în planul drepturilor economice, sociale şi culturale, domeniile reglementate privesc dreptul la

muncă, dreptul la sănătate, dreptul la educaţie, ş.a.

• O serie de instrumente se ocupă de  protecţia drepturilor şi bunăstării membrilor grupurilor vulnerabili – copii, handicapaţi, deficienţi mentali, persoane fără locuinţă şi persoane în vârstă – de ameliorare a condiţiei femeii, de eliminare a discriminărilor şi intoleranţei, iar pe alt plan, de protecţie a drepturilor omului în perioada de conflict armat, de catastrofe naturale sau provocate de om.

Studiul realizat de ADL s-a concentrat pe o serie de stereotipuri antisemite şi felul în care populaţia mai multor state europene reacţionează la ele. Respondenţii au fost întrebaţi dacă mai multe afirmaţii sunt „mai degrabă adevărate” sau „mai degrabă false”. Acestea făceau referire la loialitatea cetăţenilor evrei faţă de ţara în care se află, de rolul acestora în lumea finanţelor şi despre Holocaust. De asemenea, participanţii la studiu au fost întrebaţi dacă consideră că „evreii sunt vinovaţi de moartea lui Hristos”, o altă veche prejudecată ce a alimentat antisemitismul european.

„Evreii sunt mai loiali Israelului decât ţării în care se află.” O parte importantă a europenilor chestionaţi pentru realizarea sondajului consideră că da, cei mai sceptici – francezii, răspunzând că afirmaţia este „probabil adevărată” în proporţie de 45%. Cei mai convinşi de faptul că loialitatea evreilor se îndreaptă în primul rând către Israel au fost, de departe, spaniolii, care au răspuns pozitiv în proporţie de 72%. În medie 55% dintre respondenţi au fost de acord cu respectiva afirmaţie.

Întrebaţi dacă evreii au prea multă putere în lumea afacerilor, ungurii au fost cei mai categorici, 73% dintre ei considerând că lucrurile stau astfel. Ei sunt urmaţi de spanioli cu 60% şi polonezi cu 54%. Cei mai puţini convinşi de puterea economică a evreilor au fost olandezii, care au răspuns pozitiv doar în proporţie de 10%.

În privinţa subiectului Holocaust, procentele europenilor care consideră ca evreii vorbesc prea mult de ce li s-a întâmplat în timpul Holocaustului sunt neaşteptat de mari. În medie, 41% din europeni cred acest lucru, cei mai convinşi de asta fiind maghiarii şi polonezii cu 63%, respectiv 53% răspunsuri pozitive. Cele mai mici procente s-au înregistrat în Marea Britanie şi Norvegia, 1 din 4 răspunzând afirmativ.

Neaşteptat de mulţi maghiari şi polonezi sunt convinşi (sau aproape convinşi) că „evreii sunt responsabili de moartea lui Hristos), aproape un polonez din doi crezând acest lucru (46%). Francezii şi nemţii sunt mult mai sceptici, doar 14% fiind de acord cu afirmaţia.

Anti-Defamation League  a chestionat antisemitismul european în Austria, Franţa, Germania, Ungaria, Italia, Olanda, Norvegia, Polonia, Spania şi Regatul Unit. Din punct de vedere metodologic studiul a fost realizat telefonic prin chestionarea a 5000 de participanţi – câte 500 pentru fiecare ţară – în luna ianuarie. Marja de eroare acceptată a studiului este de +/- 4.43%.

Prima modificare esenţială este legată de introducerea în dreptul comunitar a unor prevederi legate de posibilitatea sancţionării efective a unui stat membru dacă acesta încalcă tratatul. Această modificare a fost impusă datorită experienţei din Austria, când victoria în alegeri şi includerea în guvern a unei formaţiuni considerate extremiste nu a putut fi sancţionată de către comunitate, deoarece aceasta nu avea o bază juridică pentru a face acest lucru. Constatarea unei încălcări se face de către Consiliu, în unanimitate, la propunerea unei treimi din membrii Comisiei, după avizul Parlamentului. Odată ce constatarea este făcută, Consiliul poate, cu majoritate, calificată să suspende anumite drepturi pentru statul în chestiune, inclusiv suspendarea dreptului de vot. Aceste prevederi sunt aplicate dacă se constată violări grave ale principiului libertăţii, democraţiei, drepturilor omului, libertăţilor fundamentale, statului de drept, etc[1].

Se includ în tratat şi o serie de prevederi privind aderarea unor noi membrii Astfel, statul în cauză trebuia să adreseze o cerere de aderare către conducerea preşedinţiei Consiliului. Apoi Comisia emitea o părere (negativă sau pozitivă) în legătură cu această cerere care nu este obligatorie pentru Consiliu. Urmează negocierile efective cu statul candidat, definitivarea acordului de aderare (după închiderea capitolelor de negociere), semnarea tratatului de aderare, ratificarea lui şi intrarea statului candidat în Uniunea Europeană. Acordul de aderare are o forţă juridică cu cea a tratatelor constitutive, putându-se modifica dar nu poate fi supus validării Curţii de Justiţie, ci doar interpretării acesteia[2].

Modificările în pilonul doi sunt de nuanţă, în sensul că tratatul menţionează că PESC include ansamblul chestiunilor relative la securitatea Uniunii, inclusiv definirea progresivă a unei politici de apărare care să ducă în final la crearea unei politici comune. Sunt menţinute prevederile anterioare referitoare la misiunile asumate de UE prin această politică. PESC rămâne în continuare un apanaj al interguvernamentalismului, deoarece instituţia care decide trecerea la o politică în acest pilon este Consiliul, expresie clară a voinţei statelor membre.

Dacă în cea ce priveşte PESC am putut observa păstrarea unui rol mare pentru state, în ceea ce priveşte votul cu majoritate calificată tratatul prevede o extindere a acestuia la încă 30 de domenii, între acestea fiind incluse şi 10 politici comunitare guvernate până la acea dată de regula unanimităţii. Între aceste 10 politici sunt incluse cooperarea judiciară civilă şi acorduri comerciale care se referă la servicii sau proprietate intelectuală. Alte prevederi referitoare la Consiliu sunt numirea unui reprezentant pentru PESC şi includerea principiului flexibilităţii în luarea deciziilor. Conform acestui principiu orice stat membru poate să se abţină de la vot şi în acest caz Consiliul, hotărând în unanimitate, poate cere o derogare de la Consiliu European pentru a lua o decizie cu majoritate calificată.

Comisia îşi păstrează atribuţiile anterioare, modificările prin Nisa fiind legate de limitare numărului comisarilor la 25, câte unul pe ţară (din 2005, după realizarea primei extinderi spre Est). De asemenea tratatul prevede că în momentul când Uniunea va avea mai mult de 25 de membrii, numărul comisarilor să fie mai mic decât acesta, o decizie în acest sens trebuind să fie luată în unanimitate de către Consiliul de Miniştri. Sunt crescute puterile preşedintelui Comisiei pentru a fi asigurată coerenţa colegiului extins la 25 de membrii, care poate să ceară unui comisar să demisioneze, după obţinerea aprobării din parte colegiului. Prin aceste modificări Comisia mai face un pas spre un statut de supranaţionalitate, de viitor guvern al unui stat european federal.

În ceea ce priveşte Parlamentul, tratatul limitează numărul membrilor săi la 732, reprezentanţii noilor state membre urmând să participe la dezbateri după aderare lor.

În concluzie Nisa nu aduce modificări esenţiale pentru a se crea o structură federală, după modelul propus de J. Fischer în 2000 deoarece Comisia nu primeşte statutul unui veritabil executiv, Parlamentul nu are două camere (una a popoarelor şi una a statelor) şi nu se fac referiri la o Constituţie Europeană care să precizez clar rolul unui preşedinte european.

Sultanul i-a îndepărtat pe amândoi de la domnie şi pentru a-i înlocui şi-a îndreptat privirea către un grup care slujise Imperiul cu loialitate timp de mai bine de un secol – familiile greceşti constantinopolitane.Datorită priceperii lor în ale negoţului,bogăţiei lor şi a cunoaşterii Europei şi a limbilor vorbite pe continent,aceste familii fanariote şi alte familii greceşti sau grecizate,aduseseră servicii nepreţuite Porţii,motiv pentru care dobândiseră o influenţă imensă la cele mai înalte niveluri,mai ales în domeniul afacerilor străine.Aici au ocupat funcţii cheie – precum cele de mari dragomani sau tălmaci – în relaţiile cu marile puteri europene.

Fanarioţii au devenit astfel,în mod logic,candidaţii la scaunul muntean şi moldovean,loialitatea lor ajungând cu atât mai indispensabilă cu cât cele două principate se aflau acum la fruntariile Imperiului şi formau obiectul intereselor Austriei şi Rusiei.Această asociere a pus bazele aşa-numitului regim fanariot,forma specifică de dominaţie otomană în ţările române,în secolul XVII.Acest regim a făcut să sporească dependenţa domnului faţa de sultan,iar modesta libertate pe care şi-o păstra în relaţiile cu străinătatea aproape a dispărut.Până şi formalitatea unei alegeri a dispărut după 1730, ultima ocazie cunoscută în care boierimea a mai avut un cuvânt de spus în alegerea domunului.Acestuia i se permitea să menţină contacte cu străinătatea,dar nu în propriul său beneficiu.Ei slujeau mai curând ca şi agenţi ai suveranului otoman,cu rolul de a strânge informaţii pentru acesta.

Cerinţele fiscale şi economice impuse de Poartă asupra Principatelor în secolul XVIII,erau practic nelimitate.Volumul lor reflecta criza generală care a pus stăpânire pe Imperiu.Tributurilor şi darurilor lise adăugaseră cheltuielile competiţiei pentru scaunul domnesc.Pentru a rămâne în competi ţie şi a câştiga premiul cel marecandidatul victorios intra în datorii imense,pe care nu ezita să le trecă pe seama contribuabililor din noua sa ţară.Cu toate că ar fi fost de presupus că aceste datorii să fie personale,îndată după sosirea în capitală,noul domn ridica dări sau recurgea la diferite alte stratageme pentru aşi plăti datoriile şi a-i descuraja pe viitori pretendenţi,dar şi pentru a pune ceva deoparte pentru pensie.Poarta şi înalţi dregători otomani profitau din plin sde această situaţie.Pentru ca afacerea să fie şi mai rentabilă,aceştia schimbau domnitori cu o frecvenţă ameţitoare,adesea mutându-i dintr-o ţară în alta.

În ciuda procedeelor de selecţie şi a instabilităţii mandatului şi a altor inconveniente,în ultima jumătate de veac fanariot în cele două scaune domneşti de la Bucreşti şi Iaşi,au ajuns câteva personalităţi deosebite.Acestea au vădit structuri complexe,având atât virtuţii cât şi vicii.

• Nicolae Mavrogheni (1786-1790) → fiind un grec de origine modestă,a fost cel mai înzestrat comandant militar dintre toţi domnii fanarioţi,repurtând numeroase succese în războiul ruso-austro-turc din 1788-1790.Înafară de aceasta a ferit masa mare a ţăranilor de biruri arbitrare,atrăgându-şi duşmănia boierilor,dat fiind faptul că-i obligase la poveri fiscale grele cu care aceştia nu erau obişnuiţi.
• Constantin Ipsilanti (1802-1806) → a fost un cârmuitor capabil care a nutrit planuri măreţe pentru unirea Principatelor şi creare unui stat dacic sub moştenitorii săi.
• Ioan Caragea (1812-1818) → a întrunit trăsăturile unui intelect cultivat cu cele ale unei avariţii nemăsurate.Ridica neîncetat biruri noi şi s-a dovedit a fi foarte inventiv în născocirea acestora,cum ar fi birul femeilor rele,cu gândul de a-şi strânge o avere personală.A introdus un nou cod de legi (Legiuirea Caragea) şi a promovat învăţământul.
• Scarlat Calimachi (1812-1819) → om blajin,cultivat,a sprijinit înnoirile în învăţământul superior şi a ininţiat o nouă codificare de legi civile: Codul Calimachi.
• Alexandru Ipsilanti → merită epitetul de despot luminat,încercând să introducă o serie de idei reformatoare,în spiritul vremurilot.Avea educaţie solidă,iar ca mare dregoman şi-a desăvârşit experienţa ca administrator.A încercat să refomeze sistemul judecătoresc (Pravilniceasca Condică),reînsufleţirea învăţământului şi să stabilescă relaţii cu suzeranul otoman pe baze raţionale,legale.

Vânzarea dregătoriilor devenise un obicei.Îndată ce se urca la domnie,noul domn scotea funcţiile înalte la mezat.Cumpărătirii,în special boieri şi membrii ai anturajului,vindeau la rândul lor funcţii la nivelul judeţelor,iar ispravnicii şi vătafii vindeau posturile locale.Această practică a avut un efect dezastruos asupra moralităţii şi eficienţei aparatului administrativ:au apărut noi dregătorii,iar numărul celor vechi a crescut de 2-3 ori,majoritatea ocupanţilor fiind lipsiţi de experienţă şi de aptirudini,ceea ce a dus la o birocraţie mai mult decât excesivă.Cu toate acestea sistemul administrativ avea o tendinţă centralizatoare.

Un personaj indispensabil bunului mers al administraţiei s-a dovedit a fi capuchehaia, reprezentantul domnului la Constantinopol,care făcea legătura cu marii dregători otomani şi cu lumea bancară constantinopolitană.

Din 1731 domnul a fost numit la 3 ani,fiind asimilat cu un demnitar otoman,echivalent unui paşa cu două tuiuri.Acesta avea autoritate absolută,deci era un regim absolutist.Avea drept de a pune orice dare,gestiunea lui era controlată doar formal de către divan,era judecător suprem.În intervalul 1711/1716-1821,în Moldova s-au perindat 36 de domni,iar în Ţara Românească,39 de domni.Pentru stabilizarea domniei în,firmanul din 1802,a reglementat domnia la 7 ani,dar această decizie nu a fost pusă în practică.În 1818 a fost impus un cartel de 4 familii :a lui Sacrlat Calimachi,Mihai Şuţu,Alexandru Şuţu şi Dimitrie Moruzzi.Cu toate acestea cele 4 familii luau în protecţia lor alte 50 de familii.

Invitatul nostru va fi Dr. Radu MOLDOVAN, specialist in geopolitica Caucazului si a transporturilor energetice.

Tema conferintei este CAUCAZUL – TRASEE ENERGETICE SI RIVALITATI GEOPOLITICE LA CONFLUENTA DINTRE EUROPA SI ASIA.

Despre Clubul Orientalistilor: 

1. Ce este „Clubul Orientaliştilor”?

Clubul Orientaliştilor este o iniţiativă culturală aflată sub patronajul Directorului Executiv al Institutului de Turcologie şi Studii Central-Asiatice (ITCAS), Casian POPA – membru fondator al ITCAS.

2. Ce-şi propune „Clubul Orientaliştilor”?

- Misiunea Clubului Orientaliştilor este de a informa publicul larg şi pe cei pasionaţi în mod corect, echidistant şi într-un limbaj accesibil cu privire la diferite problematici referitoare la realităţile politice, economice, religioase, sociale şi culturale existente în lumea Orientului (mai ales ţările din Orientul Mijlociu, Africa de Nord, Turcia, Caucazul, Asia Centrală, dar chiar şi din ţările Extremului Orient – India, China, Japonia sau ţările Asiei de Sud-Est). De asemenea, rolul Clubului Orientaliştilor este de a-i apropia şi a promova legăturile între cei care sunt pasionaţi de Orient. În acest sens Clubul Orientaliştilor îşi propune:

• - Să asigure un spaţiu de dezbatere publică a unor idei şi teme tangenţiale/complementare celor academice, dar care să se adreseze unui public mai larg decât specialiştilor din mediul academic;
• - Să propună/provoace dezbateri de interes mai larg, care să poată educa publicul în spiritul înţelegerii, multiculturalismului, recunoaşterii diferenţelor şi specificităţilor lumii orientale;
• - Să aducă/promoveze specialişti şi/sau pasionaţi care cunosc realităţile Orientului şi care pot susţine competent conferinţe şi prezentări dinamice în faţa membrilor, în diferite formule (prelegeri, dezbateri, training-uri, ateliere practice etc.);
• - Să susţină şi să promoveze legăturile şi iniţiativele membrilor ClubuluiOrientaliştilor şi ale ITCAS;
• - Să promoveze mobilităţi de studiu şi parteneriate active cu diferite organizaţii de tineret, academice şi profesionale din ţările Orientului, pe aceleaşi principii asumate.

3. Care sunt principiile funcţionării „Clubului Orientaliştilor”?

- Asigurarea libertăţii de expresie, fără încălcarea drepturilor şi principiilor democratice şi civice, sau a integrităţii fizice, morale sau intelectuale a indivizilor, indiferent de opinie, sex, convingeri politice, religioase, orientare sexuală, etc;
- Excluderea prozelitismelor şi/sau propagandei politice, ideologice sau religioase;
- Promovarea expertizei calificate şi a competenţelor de comunicare şi relaţionare;
- Respectarea regulilor polemicii civilizate stabilite la Universitatea din Oxford în 1890 (vezi mai jos);
- Solidaritatea faţă de membrii comunităţii Clubului Orientaliştilor şi faţă de iniţiativele ITCAS, bazată pe preocupări oneste şi sincere de a înţelege realităţile culturii şi civilizaţiei din ţările Orientului;
- Respectarea conduitei civilizate şi penalizarea devianţelor de la normele democratice, civice şi academice.        

4. Cine poate fi membru al „Clubului Orientaliştilor”?

- Condiţia obligatorie este înscrierea/absolvirea a cel puţin unui curs oferit de ITCAS;
- Persoane competente, experţi calificaţi în diferite domenii legate de Orient;
- Persoane active, motivate, cu iniţiativă, care doresc să se implice/dedice voluntar acestor activităţi, respectând principiile enunţate la punctul 3.
- Persoane care pot facilita sau susţine material, moral, mediatic sau prin diferite alte modalităţi, iniţiativele Clubului Orientaliştilor şi ale ITCAS, cu respectarea principiilor de mai sus.

5. Ce subiecte pot fi abordate la „Clubul Orientaliştilor”?

- proiecţii/vizualizări de film;
- audiţii de muzică;
- prezentări de personalităţi şi opere literare sau artistice, legate de Orient;
- diverse conferinţe susţinute de oficiali, experţi, persoane calificate sau pasionaţi;
- expoziţii de fotografie;
- seri tematice cu specific gastronomic;
- prezentarea diverselor tradiţii, obiceiuri, ceremonii, ritualuri;
- excursii, expediţii, experienţe, memorii de călătorie;
- oportunităţi pentru turism/afaceri în ţările Orientului;
- experienţe de dialog intercultural, tips&tricks;
- recomandări de afaceri;
- teme abordabile sugerate de către membrii Clubului sau de către participanţi;
- etc.

6. Cum se vor desfăşura întâlnirile?

Formatul recomandat al întâlnirilor de la „Clubul Orientaliştilor” este următorul:

1)  Expunere/prezentare individuală sau colectivă, însoţită sau nu de imagini/film pentru maximum 50 de minute. În caz excepţional, durata se poate prelungi datorită vizionărilor de film, audiţiilor de muzică, etc., anunţate ca atare, în prealabil.

2) Discuţii, comentarii, dezbateri, iniţiative, etc.

După preluarea puterii în Turcia de către AKP, relaţiile dintre cele două ţări au fost extrem de pozitive. În logica noii politici „zero probleme cu vecinii”, impuse de ambiţiosul ministru de externe al Turciei, premierul Erdogan a colaborat îndeaproape cu Damascul, vizitând în opt ani de şaizeci de ori capitala siriană. Comerţul s-a îmbunătăţit şi s-a renunţat la vize între cele două ţări. Şi nu doar instituţional relaţiile turco-siriene păreau să înflorească, ci şi la nivel personal, Erdogan petrecându-şi o vacanţă alături de dictatorul sirian şi familia sa.

Lucrurile s-au schimbat însă după izbucnirea revoltei siriene şi reacţia autorităţilor care au reprimat brutal militanţii din Homs şi Hama. Turcia, care are o graniţă sudică de 880 de kilometri cu Siria, a declarat, prin vocea ministrului de externe Davutoglu, că este pregătită să primească „toţi sirienii care vor să scape de opresiune”. Turcia a organizat tabere de refugiaţi, 17.000 de sirieni fugind deja peste graniţă. Dar Ankara a făcut mai mult decât atât. Ea a oferit un adăpost nu doar refugiaţilor ci şi activiştilor şi liderilor Armatei Siriene Libere.

Deteriorarea relaţiilor turco-siriene a arătat limitele politicii anterioare a Ankarei. Erdogan se aştepta ca relaţiile sale personale bune cu Assad să se transforme în influenţă politică. Pe măsură ce tancurile şi armata siriană asaltau oraşele rebele, cererile Turciei de încetare a violenţei au fost ignorate, ceea ce a dus la o schimbare de atitudine din partea autorităţilor turceşti.

Oficialii turci au dat de înţeles că ţara lor este dispusă să ridice miza, în cazul în care Damascul nu opreşte represiunea îndreptată împotriva propriilor cetăţeni. Susţinut de opinia publică turcă, guvernul lui Erdogan a închis ambasada de la Damasc şi analizează posibilitatea înarmării rebelilor, impunerea de coridoare umanitare şi chiar implicare militară. Până vor lua o decizie cu privire la o escaladare atât de puternică a conflictului, autorităţile din Turcia au anunţat informal că intenţionează să ofere „ajutor non-letal” grupurilor de opoziţie din Siria, constând în echipamente de comunicare şi provizii de medicamente.

Însă atitudinea Turciei are, pe lângă dimensiunea umanitară, şi una geopolitică. Ankara a calculat că zilele regimului Assad sunt numărate, susţinerea opoziţiei fiind un calcul politico-economic bun în viitor. Când opoziţia siriană va prelua puterea, prin atitudinea sa de astăzi Erdogan va fi bine poziţionat pentru a influenţa viitorul vecinului din sud, accesul companiilor turceşti pe piaţa siriană şi va avea un cuvânt de spus în problema minorităţii kurde.

sursă: Foreign Policy

Ani de-a rândul economia Germaniei a avut la bază faptul că voia o adaptare la noua diviziune internatională a muncii cauzată de revoluţia din Estul Europei şi de creşterea în importanţă a unor noi centre economice în special cele din Asia de SE. Procesul de unificare al Germaniei va adăuga alte probleme – celei de stimulare a efectelor către o dezvoltare economică din următorii ani. Provocările politice nu sunt pentru a sacrifica importante investiţii în viitor, ca acea aparţinând R&D, educaţiei şi protecţiei mediului înconjurător, ci pentru a redefini priorităţile. Pe termen lung rolul Germaniei ca punte pentru relaţia din Est-Vest va duce la prosperitate.

Germania îşi gaseşte locul în noua diviziune internaţinală a muncii prin implementarea unei strategii active pe lângă reduceri semificative ale costurilor. Tratată ca o naţiune în condiţiile unor standarde globale sau mai degrabă ca o regiune cu o economie globală, Germania va rămâne pe un spectru înalt de piaţă. Dar reducerea costurilor nu este suficientă pentru Germania care se află pe o poziţie atât de înaltă şi ar putea fi chiar un fenomen periculos care ar putea provoca o scădere bruscă a preţurilor, ar declanşa chiar procesul inflaţionist, în cadrul caruia nimeni nu ar avea de câştigat. Totuşi, Germania este supusă inovării. Ea este pe cale să devină un spaţiu de apariţie a noilor tehmologii şi de introducere a acestora pe piaţă sau chiar un cadru de prosperitate a inovaţiilor sociale, de exemplu fenomenele noi de organizare a unui proces economic şi social. Inovaţii sociale majore sunt curente pentru a redefini rolul muncii (mai multă flexibilitate, reeducare, participare pe piaţă) şi să găsească surse de consum optime şi brevete de stabilizare şi găsirea unei soluţii economice – sociale privind noile tehnologii. Cu tot respectul pentru acest lucru politica economică din alte ţări ale Uniounii Europene, cum ar fi cea a Danemarcei sau Olandei este mai modernă decât cea a Germaniei.

Până în prezent sistemul politic german s-a dovedit a fi incapabil pentru a reintroduce o reformă instituţională de bază. Acest fapt se datorează atât grupurilor special interesate care fiind bine organizate, îşi apără drepturile lor cât şi de starea de spirit a publicului caracterizat de pesimism, de impresia unui deliciu de neânlăturat în bunăstare, de resemnare şi de acţiuni individuale (fără succese).

Germania a jucat întotdeauna un rol activ în procesul de Integrare Europeană şi a fost sau s-a numărat printre cei care au făcut propuneri la tratatul de la Maastricht. Totuşi, există unele opuneri în ceea ce priveşte integrarea mai departe a acestui stat. Prima opunere este acea care se referă la frica de asa numitul sacrificiu a a stabilităţii mărcii germane. apoi mai există sentimentul de nesiguranţă de a lua decizii, de a face delegaţii privind birocraţia autonomă din Brussel. Spaţiul existent între luarea deciziilor şi controlul democratic devine mai larg iar oamenii nu sunt pregatiţi să accepte acest lucru. In sfârşit, o a treia opunere ar fi aceea legată de aşa numitul principiu de subsidiaritate care contribuie la păstrarea identitaţii regionale.

In timp ce unele raţiuni consideră că integrarea ar fi o bună idee, altele au îndoieli în ceea ce priveşte prelungirea acestui proces (de exemplu “adâncirea” în problemele acesui proces şi “extinderea” acestuia la un nivel global).

Dezvoltarea economică a Germaniei şi stilul de viaţă nu sunt sprijinite. Performanţa economică este înca bazată pe generaţiile viitoare prin consumul mare de materiale nereciclabile şi pe surse de energie, pe emisii de gaze ale capacitaţilor unor maşini ce duc la distrugerea eco-sistemului precum şi pe brevete de folosire a termenilor care distruge spaţiul de trai al unor specii (inumane). Problemele privind protecţia mediului inconjurător adaugă o nouă dimensiune aşa numitului big-traf-off- deturnare de comerţ desfăşurat între eficienţa economică şi justiţie socială (între aceste două existând egalitate). Brevetele de dezvoltare vor trebui să se adreseze noului “triunghi magic” al eficienţei, egalităţii şi sprijinirii economice.

Soluţiile nu constau în apărarea unor structuri şi nici nu vin de la un dogmatism al pieţei libere ci vin atunci când se respectă tradiţiile şi valorile ţării respective. Propunerea asupra unei transformări a sistemului economic german într-o piaţă sau economie de piaţă social-economică a fost dată uitării odată cu intensificarea procesului de unificare al Germanie.

Totuşi această propunere rămâne proiectul cel mai ambiţios din agenda politică a Germaniei (proiect în cadrul căruia această ţară ar putea avea un rol major).

Germania îşi gaseşte locul în noua diviziune internaţinală a muncii prin implementarea unei strategii active pe lângă reduceri semificative ale costurilor. Tratată ca o naţiune în condiţiile unor standarde globale sau mai degrabă ca o regiune cu o economie globală, Germania va rămâne pe un spectru înalt de piaţă. Dar reducerea costurilor nu este suficientă pentru Germania care se află pe o poziţie atât de înaltă şi ar putea fi chiar un fenomen periculos care ar putea provoca o scădere bruscă a preţurilor, ar declanşa chiar procesul inflaţionist, în cadrul caruia nimeni nu ar avea de câştigat. Totuşi, Germania este supusă inovării. Ea este pe cale să devină un spaţiu de apariţie a noilor tehmologii şi de introducere a acestora pe piaţă sau chiar un cadru de prosperitate a inovaţiilor sociale, de exemplu fenomenele noi de organizare a unui proces economic şi social. Inovaţii sociale majore sunt curente pentru a redefini rolul muncii (mai multă flexibilitate, reeducare, participare pe piaţă) şi să găsească surse de consum optime şi brevete de stabilizare şi găsirea unei soluţii economice – sociale privind noile tehnologii. Cu tot respectul pentru acest lucru politica economică din alte ţări ale Uniounii Europene, cum ar fi cea a Danemarcei sau Olandei este mai modernă decât cea a Germaniei.

Până în prezent sistemul politic german s-a dovedit a fi incapabil pentru a reintroduce o reformă instituţională de bază. Acest fapt se datorează atât grupurilor special interesate care fiind bine organizate, îşi apără drepturile lor cât şi de starea de spirit a publicului caracterizat de pesimism, de impresia unui deliciu de neânlăturat în bunăstare, de resemnare şi de acţiuni individuale (fără succese).

Germania a jucat întotdeauna un rol activ în procesul de Integrare Europeană şi a fost sau s-a numărat printre cei care au făcut propuneri la tratatul de la Maastricht. Totuşi, există unele opuneri în ceea ce priveşte integrarea mai departe a acestui stat. Prima opunere este acea care se referă la frica de asa numitul sacrificiu a a stabilităţii mărcii germane. apoi mai există sentimentul de nesiguranţă de a lua decizii, de a face delegaţii privind birocraţia autonomă din Brussel. Spaţiul existent între luarea deciziilor şi controlul democratic devine mai larg iar oamenii nu sunt pregatiţi să accepte acest lucru. In sfârşit, o a treia opunere ar fi aceea legată de aşa numitul principiu de subsidiaritate care contribuie la păstrarea identitaţii regionale.

In timp ce unele raţiuni consideră că integrarea ar fi o bună idee, altele au îndoieli în ceea ce priveşte prelungirea acestui proces (de exemplu “adâncirea” în problemele acesui proces şi “extinderea” acestuia la un nivel global).

Dezvoltarea economică a Germaniei şi stilul de viaţă nu sunt sprijinite. Performanţa economică este înca bazată pe generaţiile viitoare prin consumul mare de materiale nereciclabile şi pe surse de energie, pe emisii de gaze ale capacitaţilor unor maşini ce duc la distrugerea eco-sistemului precum şi pe brevete de folosire a termenilor care distruge spaţiul de trai al unor specii (inumane). Problemele privind protecţia mediului inconjurător adaugă o nouă dimensiune aşa numitului big-traf-off- deturnare de comerţ desfăşurat între eficienţa economică şi justiţie socială (între aceste două existând egalitate). Brevetele de dezvoltare vor trebui să se adreseze noului “triunghi magic” al eficienţei, egalităţii şi sprijinirii economice.

Soluţiile nu constau în apărarea unor structuri şi nici nu vin de la un dogmatism al pieţei libere ci vin atunci când se respectă tradiţiile şi valorile ţării respective. Propunerea asupra unei transformări a sistemului economic german într-o piaţă sau economie de piaţă social-economică a fost dată uitării odată cu intensificarea procesului de unificare al Germanie.

Totuşi această propunere rămâne proiectul cel mai ambiţios din agenda politică a Germaniei (proiect în cadrul căruia această ţară ar putea avea un rol major).

GEM

Paraphrase before communicating to anyone

…………………………………………………………………..

1884

Bucharest via War

Dated January 6,1946

Rec’d 12:13 a.m.,7th

……………………………………………………………………

Secretary of State,

Washington

18, January, 1946, 6,10 p.m.

SECRET FOR THE SECRETARY FROM HARRIMAN

Vyshinski’s maneuvers in the last two days have given little encourage­ment to the hope that the Soviets intend to carry out the Moscow agreement in full good faith. The Peasant Party selected Ion Mihalache and the Liberals Constantine Bratianu, nephew of the party leader. There is reason to believe that the govt would have accepted these candidates but Vyshin-ski behind our backs evidently instructed the govt to reject them. (Sent to the Dept as 18, repeated to London as 1 and Moscow as 4).

The commission had a somewhat stormy meeting with the members of the govt in which the govt attempted to defend their retention of these candidates. The principal charge levelled against Mihalache was that he had volunteered to fight the Russians in July of 1941 under the banner of Hitler which proved his undemocratic and Fascist tendencies. It seems that he served for three weeks and he was released from the Army on Aug. 7. Tatarescu sat by unblushing despite the fact that he made a speech at the time calling the war for the return of Bessarabia a „holy war”. The objection to Bratianu proved to be that he was a reactionary and as Secretary General of the Liberal Party was morally responsible for and in fact under indictment for the murders of the Nov. 8 incident.

In the discussion it became evident from the general attacks level against the parties and all their principle leaders that the govt has no real intention of allowing the two historic parties a fair chance to put up candidates in connection with the election. It seems clear that they would like, if they can get away with it, to persecute and discredit by any means the leading members of the parties.

As the charge against Mihalache was new to Clark-Kerr and myself and was documented with letters to him from the War Ministry, we could take no exception at the time. In connection with the rejection of Bratianu, we made it plain that we did not accept the accusation of culpability of himself or the parties for this incident. However as Vyshinski supported the govt in the rejection of these two candidates,there was nothing to do but adjourn the meeting for discussion within the commission itself.

Prior to the commission meeting, I looked up the charges against these two men. Bratianu had not been indicted but only called as a witness in the investigation. As there is a law confiscating the property of these who volunteered in the war, Mihalache’s case had been considered by the govt some month ago but as a result his properties were not confiscated. It seems that he was a reserve officer of the rank of major within the call age but as there was a law that no Rumanian could volunteer in the army who was subject to call, he could not volunteer. In the evidence submitted by the govt to us no communication from Mihalache was produced, only copies of govt communications to him. Mihalache claims that Antonescu for political reasons had attempted just before the beginning of the war against Russia to induce him to join his staff and had even offered him a position in the govt. This had been refused but Mihalache was afraid that when called up he would be assigned to Antonescu’s staff. He contends that to avoid this he requested combat duty. He further contends that soon as Bessarabia was liberated, he urged Antonescu not to cross the Dneister and, thought unsucessfull in this, his resignation from the army was accepted.

I presented the above in connection with both men to Vyshinski at our commission meeting. I took a strong position that, based on the evidence at our disposal, we could only place the blame for the Nov. 8 incident on the members of the govt and others than the historic parties. Vyshinski however, maintained his objection to both men. In the case of Bratianu, he brought up also his activities with the Radescu Govt and implied.without giving specific evidence, that he was implicated with General Radescu in the Feb. 28 plot. In the case of Mihalache, he argued that he could not accept a man who had wanted to fight the Soviet Union and would not acknow¬ledge any difference between participation in the liberation of Bessarabia and the invasion of „other” Soviet territory. He also pointed out that he had mentioned Mihalache’s name as unsatisfactory at one of the meetings in Moscow.

It seems clear that Vyshinski’s objections are really that he does not propose to agree to any candidate who has a popular following or is a proeminent leader in either of the two parties. When we pressed him for suggestions of candidates he mentioned two professors who were respected members of the parties and, although active members, were is no sense leaders. For the Liberal Party he suggested Professor Danielopol who had been Minister of Health of the Radescu Govt and for the Peasant Party he suggested Professor Zane.
In spite of the fact that he felt Vyshinski was not acting in good faith and was attempting to discredit the leadership of both parties as far as he could, Clark-Kerr and I believed we had to accept Vyshinski’s veto. Vyshin¬ski agreed, however, that from now on the discussion of candidates will be within the commission without participation of the govt, and Clark-Kerr and I undertook to attempt to obtain additional names from the two parties.

We had a long talk with Maniu yesterday afternoon. After showing much resentment, as he considers Mihalache his strongest and most honorable colleague, he agreed to consult his party committee and, if his committee agreed, to submit additional names. I intend to see Bratianu this morning.

There is no doubt in my mind that Vyshinski intends to use every method to make difficult any real participation of the two parties in the election and to support the govt in similar tactics. In our discussions I have made it plain that the two parties must be given full right to put up candidates and conduct a campaign. To this Vyshinski has readily given lip service.

Cam asta aveam chef să ascult şi să scriu în seara asta

În viaţa de zi cu zi am o cunoştinţă care are un hobby extrem de comun: complimentarea în exces a anumitor persoane, zice el, eu însă îl completez de fiecare dată considerând că este doar un ilar pupincurism. Se bosumflă şi se supăra mereu replicând umil că eu sunt cel care nu știe să aprecieze un cuvânt frumos, o vorbă caldă, tăcută chiar umilă. Și acum vine dilema mea: care este diferența dintre un compliment și un ass licking?

În primul rând, hai să vedem ce ne spune nenea DEX.

Prima definiție a cuvântului suna cam așe ni:

COMPLIMÉNT, complimente, s. n. 1. Cuvânt de laudă, de măgulire, care exprimă o atitudine prietenească, de stimă, de respect sau de considerație.

În dreptul cuvântului ”pupincurism” găsim următoarele sinonime:

PUPINCURISM, pupincurisme s. n. lingușeală, servilism, slugărnicie.

Poate`s eu bou şi nu mă prind Dacă o facem constant şi intens cum este?

Update1:

Răspunsul unei amice: “atent la detalii”

Update2: (referinţe bibliografice)

http://www.presalocala.com/2011/05/11/generatia-cu-pareri-refractare/