Social-democraţia a pornit de la promovarea libertăţii, democraţiei, solidarităţii, pluralismului politic. Tezele sale teoretice şi modalităţile sale de acţiune practică s-au impus atenţiei după cel de-al Doilea Război Mondial, când partide de orientare social-democratică au ajuns la guvernare. Ca teorie şi practică de guvernare, social-democraţia are trăsături generale dar şi particulare. În ţări ca: Germania, Franţa, Suedia, Austria, Spania, partidele socialiste au evoluat în mod diferit, guvernând singure sau în colaborare cu alte forţe politice.

 Social-democraţia a propus un sistem social economic şi politic bazat pe factori obiectivi şi subiectivi aşa după cum putem menţiona: proprietatea publică şi proprietatea individuală, gestiunea socială şi cea particulară, prevederile sociale, controlul investiţiilor, fiscalitatea, votul universal. În ceea ce priveşte viaţa politică, social-democraţia s-a manifestat adepta realizării unei colaborări a forţelor politice în guvernare. De asemenea, social-democraţia nu a acceptat tezele liberale care separă sfera publică, statală, de sfera intereselor particulare. Social-democraţia este adepta recunoaşterii intervenţiei statului în economie prin intermediul pârghiilor politice.

Considerând democraţia o forţă socială activă, doctrina social-democrată s-a delimitat de concepţia liberală clasică, potrivit căreia statul nu trebuie să intervină în economia de piaţă spre a asigura munca şi securitatea cetăţenilor săi. În momentele când era la putere şi chiar când se găsea în opoziţie, social-democraţia a dezvoltat un sistem de măsuri sociale care să permită asigurarea securităţii sociale, să garanteze bunăstarea, urmărind şi diminuarea sărăciei.

Datorită faptului că izvorul social-democraţiei a fost în muncitorime, ea a urmărit integrarea maselor în societatea democratizată. Deci, socialiştii au înţeles necesitate de a se prezenta şi acţiona în cadrul unor „mari partide populare reformatoare”, partidele cuprinzând noi categorii de salariaţi generate de dezvoltarea economică, îndeosebi de sfera serviciilor. Se constată lărgirea continuă a bazelor sociale ale mişcării social-democrate mai ales pe seama funcţionarilor, a micilor producători şi meseriaşilor, a unei părţi din ce în ce mai mari a intelectualităţii.[1]

Din punct de vedere organizatoric, raportul social-democraţiei cu muncitorimea se sprijină pe sindicate. Sindicatele se integrează în societatea civilă, ceea ce permite contactul cu opinia publică. Un loc deosebit în relaţiile dintre sindicate şi social-democraţie revine unor structuri şi instituţii specifice de educaţie, de formare cultural-profesională. În acelaşi timp, se află sub incidenţa social-democraţiei organizarea cooperatistă, care cuprinde milioane de consumatori, numeroase organizaţii pentru odihnă, etc. Astfel, s-au creat structuri organizatorice cu numeroase ramificaţii.

Conform concepţiei social-democratice, partidele politice, indiferent de orientare nu trebuie să urmărească numai problema puterii, ci au rolul de a  asigura o legătură între stat şi societate.

Socialismul se include între doctrinele politice contemporane. Prin termenul de socialism se caracterizează o societate eliberată de exploatarea omului, în cadrul căreia se înfăptuieşte egalitatea şi justiţia socială. Pentru realizarea scopului său, socialismul prevede în sfera economică existenţa proprietăţii private precum şi a celei publice, care aparţine unor colectivităţi sau chiar statului, în unele cazuri, iar în sfera politică democraţia pluralistă  şi statul de drept.

Ideea fundamentală a socialismului tradiţional sau a socialismului democratic se referă la cucerirea şi întărirea egalităţii sociale.

În documentele partidelor şi mişcărilor socialiste din Europa, socialismul este considerat ca un obiectiv de acţiune niciodată încheiată, elementul său viabil constând în redefinirea pentru fiecare etapă a direcţiei de înaintare în lumina a 3 valori fundamentale: libertatea, dreptatea şi solidaritatea ca elemente consitutive ale socialismului democratic.[2]

Din punct de vedere al etimologiei cuvântului „ideologie” provine din grecescul „idea” care înseamnă idee şi din „logos” – discurs raţional.

Definiţia dată de Dicţionarul Limbii Române termenului de „ideologie” este următoarea „ansamblu de idei proprii unei doctrine, unei credinţe, unui grup”.[1]

O ideologie este un set sistematizat şi relativ ierarhizat de opinii. Putem diferenţia între principii şi aplicare în cadrul unei ideologii, cele dintâi fiind premisele teoretice din care derivă aplicaţiile specifice la o realitate sau alta. Dar ele funcţionează, de asemenea, ca obiective finale, care pot fi atinse doar pe calea unor obiective intermediare.[2]

În limba română, termenul de „doctrine” este mai adesea preferat celui de „ideologie”, căruia i se atribuie o conotaţie exclusiv negativă datorită carierei pe care termenul a făcut-o în cadrul „materialismului ştiinţific” şi al propagandei comuniste. De fapt, ideologia este mai generală decât o doctrină, fiind un mod universalist de a interpreta realitatea, din care derivă interpretarea realităţii politice.

Din această perspectivă, se consideră că există doar trei ideologii politice fundamentale: conservatorismul, socialismul şi liberalismul, restul fiind derivate şi combinate teoretice sau istorice ale lor. Aşa fiind, ideologiile majore au rădăcini în curente filosofice care par la prima vedere a avea puţin în comun cu realitatea politică. A fi conservator, socialist sau liberal înseamnă, înainte de a adera la nişte politici propriu-zise, să fii părtaş la o anumită concepţie despre om şi despre societatea omenească, despre natura omului şi despre capacitatea lui cognitivă. Oricât de întemeiată ar părea în dezvoltările ei teoretice, orice ideologie are la bază o prezumţie fundamentală – poate chiar fundamentalistă – de acest tip.[3]

Cuvântul „doctrină” derivă din latinescul „doctrina”, care înseamnă „învăţătură”. Din perspectiva juridică sau economică, sensul iniţial al conceptului s-a păstrat în bună măsură, cu o serie de precizări şi accente. Astfel, când se face trimitere la „doctrina juridică” se au în vedere analizele, interpretările, opiniile cu privire la fenomenele juridice. Din perspectivă politică pot fi relevate nu numai sensuri, dar şi evaluări foarte diferite. Uneori se consideră că doctrina politică este similară ideologiei politice, alteori se subliniază diferenţele. În vreme ce unii autori preferă „ideologia”, pe considerentul că „doctrina” se asociază unui mod de gândire dogmatic, alţii o preferă pe aceasta din urmă, pe temeiul că prima este marcată de conotaţii negative, ca urmare a utilizării excesive în fostele regimuri comuniste.

Ideea forţă a liberalismului se originează în deschiderea specifică epocii moderne realizată prin transformările calitative ale structurii mijloacelor de producţie şi ale mecanismului economic bazat pe capital şi profit, prin emanciparea politică  a naţiunilor şi descătuşarea spiritului creator al individului, cristalizate în filonul axial al gândirii social-politice şi filosofice şi revoluţionare. Pornit din filosofia modernă, liberalismul s-a structurat, atât în planul acţiunii economice (specific lumii anglo-saxone), cât şi în cel al acţiunii politice, ca doctrină fundamentală a afirmării  capitalismului şi, în general, a progresului social.

Dacă la începutul secolului al XVIII-lea liberalismul politic a fost expresia unui „totalitarism ideologic”, ca alternativă unică în raport cu structurile sistemului social de tip feudal, pe măsura dezvoltării sociale, pierzându-şi caracterul său „totalitar” iniţial a evoluat paralel cu stadiile devenirii istorice a capitalismului, în direcţia diversificării sale doctrinare în variantele liberalismului contemporan (liberalism claisc, neoliberalism, liberalism social). Practic, se poate spune că în prezent nu există liberalism, ci „liberalisme”. În esenţă, doctrina liberalismului susţine „piaţa liberă”, iar valoarea politică centrală o reprezintă libertatea.[2]

Diverse categorii sociale, boieri, negustori, meşteşugari şi chiar ţărani, care în cursul unei întregi epoci istorice se mişcaseră într-un singur sistem de relaţii determinat de cutume, reguli rigide şi relativ încremenite, se văd confruntate cu o nouă realitate, cu necesităţi economice aflate în plină expansiune şi generatoare de profunde mutaţii în însăşi natura lor socială.

Dacă stăpânul de moşie tinde să depăşească stadiul de simplu consumator de rentă feudală, să-şi adapteze domeniul la nevoile comerţului cerealier prin căutarea diverselor mijloace de obţinere a unor producţii superioare, negustorul îşi extinde afacerile atât prin dezvoltarea pieţei interne, cât şi prin legăturile lui tot mai întinse cu importante centre productive interne şi externe. Meşteşugarul medieval aspiră, la rându-i, să iasă din cadrul limitat de desfăşurare a stabilimentului lui, încercând să se degajeze de vechile relaţii condiţionate. Ţăranul însuşi, pe fondul unor asemenea tendinţe, acţionează şi el cu mai multă energie pentru schimbarea condiţiei lui materiale şi morale.

În fine, cărturarii epocii, cei dintâi care, prin luminile ştiinţei lor, au sesizat sensurile adânci ale noilor mutaţii, au coborât din cercul unor preocupări de strictă specialitate, punându-şi cunoştinţele în slujba aspiraţiilor majore ale societăţii.

Dar transfomarea esenţială survenită în răstimpul menţionat a fost una de mentalitate care, într-o anumită măsură, a afectat toate clasele sociale, în primul rând pe reprezentanţii influenţi ai acestora.[3]Nevoia de promovare a unor interese economice proprii, dar şi deziderate aparţinând întregii naţiuni determină anumite categorii de oameni, la început chiar din rândul clasei politice conducătoare, al boierimii, să abandoneze atitudinea exclusiv egoistă şi conjuncturală în raport cu puterea, exprimând curajos, în unele momente, necesităţi reale ale ţării. Într-o asemenea atmosferă, se creează în sânul unor categorii sociale mai luminate o tendinţă de toleranţă faţă de ideile contrare şi de dezbatere deschisă a acestora, fără restricţii, un spirit liberal opus concepţiei absolutiste a domniei.

Printr-o asemenea atitudine, afirmată iniţial în medii sociale restrânse, se inaugura o concepţie nouă de guvernare, în funcţie nu numai de voinţa şi ideile unui domn cu puteri nelimitate, ci şi de interesele societăţii, exprimate deschis de diferiţii ei reprezentanţi. Căci, adevăratul semn al modernizării societăţii a constat nu atât în creşterea economică realizată, aspect neîndoielnic important, cât mai ales în măsura în care aceasta s-a deschis sub raport politic, evoluând de la un conglomerat apatic şi dezinteresat de propriul viitor spre o comunitate conştientă, în care interesele diferite ale membrilor ei erau clar formulate şi exprimate.[4]

În societatea românească apare astfel o tendinţă politică liberală care, concomitent cu consolidarea noilor forţe productive burgheze şi cu dezvoltarea culturii naţionale, se amplifică şi se defineşte clar, identificându-se cu dorinţele de schimbare a unor structuri social-economice anacronice. În raport de maturizarea societăţii, liberalismul coboară din sferele cărturăreşti şi boiereşti, unde îşi are obârşia, spre baza societăţii spre păturile largi ale acesteia, spre masele populare cărora le exprimă, pe plan politic, interesele.

Un asemenea mod de gândire politică, tocmai pentru că proclamă nu numai libertatea şi egalitatea oamenilor, condamnând privilegiile, ci şi dreptul de afirmare a nemulţumirilor, individual sau organizat, se infiltrează lent dar sigur în societatea românească, în toate păturile şi structurile sociale, în ciuda tendinţelor domniei de a-l reprima.

Dobândind treptat o puternică consistenţă în cadrul unui proces evolutiv, cuprinzând o întreagă epocă istorică, modul de gândire liberal se transformă într-un autentic curent politic, care-şi pune pecetea asupra unor evenimente cruciale aparţinând epocii moderne, inclusiv asupra procesului formării şi organizării statului naţional român. Din acest moment, ascensiunea liberalismului devenea de nestăvilit căci, după Unirea din 1859, dar mai cu seamă după instituirea sistemului constituţional din 1866, fiind recunoscut ca o componentă legală a ideologiei politice, el putea nu numai să fie propagat deschis, dar să se constituie într-o importantă doctrină şi să aspire, prin reprezentanţii lui organizaţi într-un partid politic, la modelarea societăţii prin măsuri guvernamentale.[5]

Liberalismul este un mod de gândire politică apărut în epoca de descompunere a orânduirilor feudale şi de ascensiune a burgheziei. El este opus absolutismului, care concepe conducerea societăţii în funcţie de interesele exclusive ale unei singure clase dominante, nobilimea sau boierimea. Guvernarea societăţii se realizează conform unor tradiţii, cutume şi principii politice imuabile, a unor deprinderi de a vedea în majoritatea copleşitoare a populaţiei o masă amorfă de simpli contribuabili, incapabilă de a afirma idei politice şi de a dovedi voinţă comună de schimbare. Frământările şi convulsiunile sociale sunt considerate doar acţiuni anarhice, reflectând pretenţii mărunte şi de interes local, incapabile de a se ridica până la nivelul înţelegerii unor comandamente majore ale dezvoltării social-politice, acestea constituind apanajul guvernului absolutist.[6]

În lipsa unui sistem politic instituţionalizat, prin care să se sondeze aspiraţiile şi necesităţile autentice ale diferitelor categorii şi clase sociale, frământările şi mişcările violente care răzbat uneori la suprafaţa societăţii, dar şi diferitele memorii şi plângeri adresate guvernului absolutist pot constitui indici semnificativi pentru direcţia ameliorărilor şi schimbărilor devenite imperios necesare.

Regimul absolutist realizează însă înnoiri numai în măsura în care nu i se periclitează dominaţia asupra societăţii. El reprimă, de aceea, spiritul contestatar şi refuză orice comunicare directă cu societatea prin intermediul unor doleanţe formulate de jos, în numele diferitelor categorii şi clase sociale. Singura formă posibilă de comunicare concepută de regimul absolutist este de sus în jos, dar aceasta redusă la transmiterea unor dispoziţii imperative către locuitori. Din aceste motive, un asemenea sistem politic de guvernare priveşte marea masă a populaţiei nu ca pe nişte oameni liberi, cetăţeni, ci ca pe nişte simpli supuşi.

Bazându-se pe dogme fixe, regimul politic absolutist este incompatibil cu gândirea liberă, descătuşată de orice idee preconcepută şi ancorată în realitatea social-economică. El poate cel mult să practice un luminism, să se inspire din măsurile sale şi în administraţie dintr-o cunoaştere mai apropiată a societăţii, a nevoilor de schimbare a acesteia, să realizeze unele lucruri chiar în interesul maselor populare spre a le face mai uşor guvernabile şi a evita seisme sociale, în intenţia însă de a perpetua domnia unei elite asupra celei mai mari părţi a locuitorilor.[7]

Dar, tocmai pentru că guvernarea este considerată apanajul unei minorităţi, în condiţiile inexistenţei unor instituţii politice adecvate, prin care să se exprime clar interesele şi năzuinţele diferitelor categorii şi clase sociale, se iveşte o mişcare de combatere a dogmelor politice, de afirmare deschisă a criticii sau chiar a opoziţiei faţă de stările de lucruri constituite. Sunt începuturile unei mişcări care, opusă realităţilor pietrificate, preconizează o anumită libertate de exprimare a părerilor şi ideilor nu numai de către clasa conducătoare, ci şi de către reprezentanţii tuturor stărilor sociale.

Liberalismul contribuie astfel la ştergerea frontierelor dintre clasele sociale, la schimbul de idei dintre acestea, punând bazele unui nou cadru politic instituţional. În societate apar, astfel, oameni care îşi propun nu numai să abolească cutume sau anacronisme feudale, ci formulează chiar adevărate programe politice.[8]

Societatea simte nevoia  de a se deschide în raport cu diferite idei, dar afirmarea acestora devine greoaie deoarece guvernul ia măsuri drastice de represiune. Din aceste motive, gândirea politică liberă se refugiază în cercuri politice secrete, în reuniuni intime şi închise, în care se întreprinde o autentică evaluare critică a realităţilor social-politice, formulându-se, prin confruntare, programe Aceleaşi reuniuni secrete, care concentrează oameni proveniţi din diferite medii sociale, tocmai pentru că puterea absolutistă refuză cu îndărătnicie să se transforme, să instituţionalizeze comunicarea de jos în sus, pun la cale chiar modalităţi de răsturnare violentă a unui asemenea regim. Revoluţia, pregătită sub raport ideologic în aceste reuniuni secrete, dominate de modul liberal de gândire politică, survine numai atunci când guvernul absolutist refuză schimbările radicale formulate de reprezentanţii societăţii. Recurgerea la violenţă apare astfel ca unica modalitate de a îndepărta de la putere un regim politic anacronic, rupt de preocupările şi aspiraţiile maselor populare, considerate simpli contribuabili şi supuşi docili.[9]

Modul liberal de gândire politică este indisolubil legat de iluminism.[10]O societate este mai uşor dominată de un regim autocratic în condiţiile în care cei mai mulţi locuitori sunt ignoranţi sau posedă prea puţină ştiinţă de carte. Dar, concomitent cu dezvoltarea forţelor de producţie, cu ascensiunea păturilor mijlocii, a elementelor burgheze de la oraşe şi sate care acţionează pentru schimbări social economice, survine un fenomen de luminare ştiinţifică şi culturală, în grade diferite, în rândul a numeroşi locuitori.[11]

Luminarea prin cultură apare mai întâi în mediul clasei politice conducătoare, al nobilimii sau boierimii, fapt care îi permite să înţeleagă mai bine resorturile şi mecanismele social-economice, să detecteze anumite măsuri politice imperioase, deprinzând-o, totodată, cu o atitudine critică faţă de stările de lucruri existente şi chiar să tolereze păreri deosebite de acelea oficiale. Dezvoltarea învăţământului public şi a culturii naţionale constituie însă elemente esenţiale în ridicarea nivelului intelectual al maselor populare, îndeosebi al burgheziei urbane şi rurale, acestea devenind factorul cel mai activ nu numai pe tărâm economic, ci şi din punct de vedere al conduitei faţă de regimul politic. Survine astfel în sânul burgheziei o atitudine activă faţă de putere.

Tocmai luminarea prin ştiinţă de carte şi cultură, laolaltă cu performanţele economice, fac din burghezie un element social conştient de rolul său în societate. Din aceste motive, realităţile social-economice sunt privite cu un mai pronunţat accent critic, formulându-se chiar păreri cu privire la modalităţile de a face societatea mai guvernabilă, în raport cu năzuinţele poporului.

Prin luminile culturii şi ale ştiinţei de carte, toate clasele sociale înţeleg mai bine nu numai interesele individuale, ci şi imperativele generale de dezvoltare, acţionând pentru schimbări menite să pună capăt unei guvernări absolutiste. Liberalismul este dependent într-o anumită măsură de luminism, acesta din urmă fiind un însoţitor permanent al gândirii politice descătuşată de orice îngrădire, capabilă să formuleze diferite opţiuni pentru impulsionarea dezvoltării societăţii.[12]

Definiţia dată de Dicţionarul Limbii Române defineşte termenul de doctrină ca fiind „ansamblu al noţiunilor unui sistem filosofic, religios, politic, etc.”[1]

Doctrina reprezintă o concepţie pe baza anumitor principii care interpretează realitatea înconjurătoare, reflectând interesele şi poziţia unor grupuri şi categorii sociale sau comunităţi umane, pe care le exprimă prin prisma unor principii călăuzitoare.[2]Se cunosc doctrine filosofice, religioase, economice, militare, politice.

Ştiinţa politică dezvoltă doctrinele politice, respectiv sisteme de idei, principii, concepţii cu privire la organizarea şi funcţionarea societăţii, cu privire la esenţa puterii politice, cu privire la exercitarea puterii politice, cu privire la rolul instituţiilor şi al clasei politice, cu privire la raporturile dintre guvernanţi şi guvernaţi.

Doctrinele politice exprimă interesele unui anumit grup social într-o anumită etapă istorică, definind concepţia acestui grup faţă de problemele principale ale organizării politice. Virgil Madgearu era de părere că „elementele constitutive ale unei doctrine politice sunt două: o concepţie asupra situaţiei sociale sau/şi asupra evoluţiei sociale, şi un ideal social”.[3]

Doctrinele politice urmăresc să justifice şi să argumenteze poziţiile şi atitudinile grupurilor sociale şi ale reprezentanţilor lor, urmăresc să analizeze direcţiile de dezvoltare a statelor în care se manifestă acţiunea acestor grupuri sociale. Ele mai au în vedere urmărirea dezvoltării societăţii umane în genere, dar propun şi programe de acţiune.

Prin influenţa pe care o au doctrinele asupra diverselor grupuri sociale sau asupra membrilor comunităţilor naţionale, ideile, tezele doctrinelor se regăsesc în planul acţiunii politice, în constituţia şi legislaţia statelor, în programele şi statutele partidelor şi organizaţiilor politice. Deci, doctrina apare ca un model de formulare a unor concepţii care vizează efecte directe sau indirecte asupra dezvoltării societăţii.

Elaborarea lor este influenţată de condiţiile specifice social-istorice, de nivelul cultural atins de anumite societăţi sau epoci, precum şi de cerinţele progresului istoric. În mod deosebit, perioadele de răscruce din istoria umanităţii sau din devenirea unor comunităţi umane, caracterizate prin frământări şi transformări profunde la nivelul sistemului social global, au ridicat probleme inedite şi au necesitat investigarea sensurilor dezvoltării şi definirii unor proiecte de societate vizând reformarea celor deja existente sau înlocuirea acestora, mai mult sau mai puţin convingătoare, realiste sau cu un pronunţat caracter utopic.

Privite din perspectiva istorică, doctrinele politice se prezintă a fi capabile de roluri progresiste, conservatoare sau retrograde, în funcţie de principiile lor călăuzitoare. Pornind de la aceste premise, menţionăm doctrinele politice liberale şi neoliberale, care prezintă respectarea voinţei cetăţenilor în organizarea şi conducerea societăţii şi a statului de drept, doctrinele politice conservatoare şi neoconservatoare care, deşi urmăresc respectarea principiilor statului de drept şi a voinţei cetăţenilor au la bază principiul conservării unor structuri existente sau efectuarea unor schimbări cu prudenţă de către cei care deţin puterea politică.

Avem în vedere şi doctrina politică democrat-creştină care în conducerea societăţii îmbină valorile şi normele religiei creştine cu principiile şi valorile democrate. Menţionăm şi doctrinele politice social-democratice care concep organizarea şi conducerea societăţii ca o expresie a voinţei cetăţenilor având la bază pluralismul politic şi statul de drept.

Doctrinele politice au un caracter istoric, ele susţinând ideologia de la care pornesc. De asemenea, putem remarca faptul că între diferitele doctrine politice se constată un „transfer” de teze sau principii, ca rezultat al adaptării la realitatea socială. Considerăm că nici una din doctrinele politice nu poate avea caracter de universalitate.

Apariţia doctrinelor politice este legată nemijlocit de problemele privind organizarea şi conducerea societăţii. În consecinţă, în forme incipiente, ele au apărut din cele mai vechi timpuri o dată cu apariţia sistemului politic.

Deoarece în formaţiunile sociale sclavagistă şi feudală a predominat forma de organizare politică a societăţii de tip absolutist şi neexistând bine conturate partide politice, care să ofere variante clare de organizare şi conducere a societăţii, în principal au dominat doctrinele politice bazate pe ideea monarhiilor absolutiste. Apariţia unei diversităţi de doctrine politice bine definite se leagă de procesul de trecere de la feudalism la capitalism, de perioada revoluţiilor burgheze, de apariţia partidelor politice moderne, care încep să aibă la bază activităţi politice proprii, pe care îşi fundamentează programele şi acţiunile politice de guvernare. Fiecare partid politic pleacă de la premisa că proiectul său de organizare şi conducere politică a societăţii, bazat pe o anumită doctrină politică, reprezintă cea mai bună cale de urmat în activitatea social-politică a ţării respective.

O ideologie este un ansamblu coerent de idei morale, economice, sociale şi culturale care se află într-o relaţie strânsă şi bine cunoscută cu politica şi cu puterea politică; mai exact, cu acea bază politică aptă să asigure victoria respectivului ansamblu de idei. Spre deosebire de o simplă înlănţuire trecătoare de opinii, o ideologie se menţine în viaţă o perioadă considerabilă de timp, are apărători şi purtători de cuvânt demni de luat în seamă, şi un grad înalt de instituţionalizare. Este foarte probabil ca istoria ei să conţină figuri charismatice – un Burke, un Disraeli, un Churchill, etc. – atât printre conservatori, cât şi printre adversarii lor liberali sau socialişti.[1]

Orice ideologie evocă legăturile sale atât cu practica politică – cu sfera politicienilor, a partidelor politice, a proclamaţiilor şi a legilor promulgate – cât şi cu anumite cărţi, articole şi conferinţe. La prima vedere, am putea fi mai înclinaţi să ne îndreptăm privirea către prima din cele două sfere – cea a campaniilor, a alegerilor, a guvernelor constituite şi a discursurilor politice. Dar această abordare ne-ar putea amăgi, şi chiar ne-ar înşela aşteptările. Evident că există o legătură între practica politică şi ideologie, însă aceasta nu este una de oţel; ea nu garantează că un partid, fie şi cel mai disciplinat, sau liderii acestuia vor rămâne întotdeauna fideli ideologiei. Urgenţele, accidentele, deciziile tactice pot conduce şi adesea chiar conduc la erezie. Cum ea se practică de obicei în numele victoriei individuale sau a partidului, faptul nu contează foarte mult. La urma urmei, un partid politic are un singur scop, care le înlătură pe toate celelalte, victoria. Şi acelaşi lucru poate fi spus în mare măsură şi despre un politician, în orice caz despre cel serios.[2]

Încercarea de a deriva ideologia din deciziile şi acţiunile politicienilor, chiar şi ale celor mai renumiţi dintre ei, conduce de cele mai multe ori la confuzie. Nu că ideologiile ar fi imuabile şi imune la loviturile primite din partea oamenilor şi a întâmplărilor. Dar nici un politician nu trăieşte numai din ideologie; cu toţii sunt în acelaşi timp mai mari şi mai mici decât ideologia pe care o reprezintă. Precum Anteu, politicianul trebuie să atingă din când în când solul ideologic, dar nu trebuie să subestimăm niciodată tentaţiile puterii, ale dorinţei de a nimici opoziţia, şi impulsul de a fi câteodată răzbunător.

Proclamaţia lui Lincoln privind emanciparea sclavilor, agitaţiile provocate de Bismarck în favoarea asigurărilor contra şomajului, opţiunea lui Disraeli pentru legile reformiste din anii ’70 ai secolului trecut, îmbrăţişarea de către Churchill a liberalilor în 1909 şi a legilor potrivnice aristocraţiei, ba chiar a celor potrivnice băuturilor alcoolice, uluitoarea schimbare cu 180° a politicii lui de Gaulle în Algeria, toate acestea sunt acţiuni curajoase ale unor conservatori „de cursă lungă”. Dar este absurd să încerci introducerea cu forţa a acestor iniţiative în ideologia conservatoare. Ar însemna să ignorăm melodia ce stăpâneşte mintea oricărui mare politician, vorbindu-i acestuia despre dorinţele sale profunde sau despre imperativele naţionale.[3]

Disraeli a spus-o limpede:

„Adevărul este, domnilor, că un om de stat este rodul vremii sale, copilul circumstanţelor, creaţia timpului său. Un om de stat este esenţialmente o fire practică” şi „când este chemat în serviciul ţării, el nu are de ce să se întrebe care vor fi fost opiniile sale cu privire la cutare sau cutare subiect; el trebuie doar să stabilească ceea ce este necesar şi folositor şi să ia cele mai potrivite măsuri”.[4]

Churchill remarca şi el că „adevăratul patriotism cere uneori ca oamenii să acţioneze în anumite perioade într-un mod cu totul opus celui în care au acţionat în alte dăţi”. Efortul pur personal – cu un cuvânt: egoismul – nu trebuie niciodată trecut cu vederea. Ceea ce Beaverbrook spunea despre Lloyd George se potriveşte şi altora: „Nu-i pasă în ce direcţie călăreşte atâta timp cât el ţine hăţurile”. [5]

T. S. Eliot a oferit acum 40 de ani, într-o conferinţă despre literatură şi politică, un răspuns satisfăcător atât pentru conservatorism, cât şi pentru oricare altă ideologie. El spunea că natura practicii politice ne obligă să accedem la un strat diferit al resurselor, un strat pe care Eliot, urmându-l pe prietenul său V. A. Demant, l-a numit „pre-politic”. Acesta, spunea Eliot, este „stratul în care orice gândire politică serioasă trebuie să-şi împlânte rădăcinile şi din care trebuie să îşi tragă seva”. El este creat într-o perioadă de timp considerabilă de către oameni diferiţi – critici sociali, gânditori politici şi chiar politicieni. Ceea ce toţi aceşti oameni au în comun este angajamentul lor faţă de un obiectiv politic de mare anvergură, de tipul celui care în Occident este cel mai bine reprezentat de către conservatorism, liberalism şi socialism. Eliot afirmă că în mod normal trebuie să existe o „gradaţie a tipurilor, de la gândirea pură la acţiune”, la una din extreme aflându-se tipul contemplativ, iar la cealaltă activistul politic; între aceste două stadii-limită se găseşte „pre-politicul”.[6]

Fundamentală pentru conservatorismul politic este viziunea sa despre rolul istoriei. Redusă la esenţă, „istoria” nu este altceva decât experienţă umană; încrederea conservatorilor în istorie decurge din încrederea lor în experienţă şi din dispreţul faţă de gândirea abstractă, deductivă, în chestiunile referitoare la relaţiile umane. Probabil că cea mai faimoasă replică a lui Burke din Reflecţiile sale este cea în care el respinge credinţa iluministă în contract, nu numai în contractul social, pe care Locke, Hobbes, Pufendorf şi atâţia alţi gânditori politici l-au considerat factorul întemeietor al statului, ci şi în contractul cu o semnificaţie mult mai revoluţionară descris de Rousseau ca premisă permanentă, continuă a suveranităţii. Burke scria:

„Societatea este într-adevăr un contract…Ea este un parteneriat între ştiinţe, un parteneriat între arte; un parteneriat între virtuţi şi perfecţiuni… un parteneriat nu doar între cei vii, ci şi între vii, morţi şi cei încă nenăscuţi”.[7]

O frază aproape la fel de celebră, din aceleaşi Reflecţii ale lui Burke, este şi următoarea: „ Oamenii nu vor privi în viitor, la o posteritate ce nu priveşte în urmă, la strămoşii ei”. Este evident că, din punctul lui Burke de vedere, prezentul nu este liber să refacă structura socială după cum ar dicta fantezia sau „spiritul inovator”, lucru pe care gânditorii naţionalişti îl negau din răsputeri. Nu este adevărat, credea Burke, că legitimitatea statului depinde doar de consensul tacit, de continua reînnoire a contractului social invocată de Rousseau. Legitimitatea este opera istoriei şi a tradiţiilor ce depăşesc cu mult resursele unei singure generaţii. [8]

Din punctul de vedere al conservatorilor, realitatea socială putea fi cel mai bine înţeleasă doar printr-o abordare istorică. Nu putem şti unde ne aflăm, şi cu atât mai puţin încotro ne îndreptăm până nu ştim ce am fost. Acesta este fundamentul filosofiei conservatoare a istoriei.[9]

Pentru conservatori, istoria reprezintă o forţă similară celei a selecţiei naturale pentru evoluţionişti.[10]

Nu există un principiu mai important pentru filosofia conservatoare decât acela al inerentei şi absolutei incompatibilităţi dintre libertate şi egalitate. Această incompatibilitate derivă din scopurile opuse ale celor două valori. Ţinta libertăţii este de a proteja proprietatea – în sensul cel mai larg al cuvântului, incluzând atât bunurile materiale, cât şi cele spirituale ale individului şi ale familiei. Obiectivul egalităţii este, pe de altă parte, o anume redistribuire sau nivelare a valorilor materiale şi spirituale inegal răspândite ale unei comunităţi. Mai mult, de vreme ce puterile fizice şi intelectuale ale indivizilor diferă încă de la naştere, orice efort de a compensa prin legi şi intervenţii guvernamentale această stare de lucruri nu poate decât să restrângă libertăţile celor implicaţi, mai ales ale celor mai puternici şi mai străluciţi dintre ei. Aceasta este, pe scurt, viziunea privitoare la relaţia dintre  libertate şi egalitate de la care scriitori conservatori, începând cu Burke, nu s-au abătut nici un moment.[11]

Conservatorismul, înainte de a fi doctrină politică, a existat ca stare de spirit, atitudine, însoţind politicul de-a lungul evoluţiei sale istorice.

Doctrina conservatoare este o doctrină care, în mersul înainte al unui stat, nu pierde niciodată din vedere două lucruri: întâi, învăţământul trecutului: tradiţia, şi al doilea, starea reală a ţării: realitatea.[12]

Doctrina conservatoare, având la bază, ca şi doctrina liberală, principiile statului de drept, susţine însă ideile inegalităţii oamenilor, ale necesităţii existenţei claselor sociale, distincte şi ierarhizate, rolul primordial al proprietăţii private în apărarea ordinii sociale, al religiei ca instituţie fundamentală, al inegalităţii indivizilor şi claselor sociale ca ordine firească, înscrisă în natura umană, statului revenindu-i sarcina apărării şi reglementării acestei ordini sociale.

Multe doctrine conservatoare din ţările dezvoltate au o importantă componenţă religioasă, devenind doctrine democrat-creştine, care stau la baza partidelor cu acelaşi nume.

Doctrina politică conservatoare poate fi definită ca un ansamblu de idei, teze care vizează organizarea şi conducerea societăţii prin păstrarea pe perioade îndelungate a structurii politice tradiţionale.

Bineînţeles că niciun partid nu s-a putut abţine să nu abordeze populist noua propunere a preşedintelui Băsescu referitoare la reformarea administrativă. Astfel, un proiect esenţial pentru o reformă sustenabilă a statului este aruncat în derizoriu de tentaţii electorale imediate, acţiuni ce riscă să decredibileze inclusiv noţiunea de reformă, ca acţiune menită să optimizeze funcţionalitatea statului. Dincolo de micile mize ale politicienilor români, cu care ne-am obişnuit, un alt tip de trivializare, de data asta mult mai serios şi mai ameninţător decât can-can-urile cotidiene ale politicii dâmboviţene, pare să ţină prim-planul dezbaterii publice: conflictul interetnic.

Trebuie înţeles din start că în politică există locuri în care aprinderea chibritului populist poate produce efecte dificil de gestionat ulterior, care se pot încheia cu moarte, suferinţă şi chiar dispariţia de pe harta a unor entităţi politice. Vecinii de la sud-vest sunt cel mai concret exemplu de iresponsabilitate care a creat o spirală a violenţei, încheiată prin implozia unui stat, masacre, şi care, pentru cei rămaşi în viaţă, a generat subdezvoltare şi chiar inadecvare istorică. Echilibrul etnic de care se bucură România este, până în prezent, una dintre puţinele cărţi jucate inteligent de elita autohtonă după 1989. Într-o regiune extrem de expusă derapajelor sectare, arhitectura politică a României a reuşit să instituţionalizeze, să aducă la masă, o formaţiune ce reprezintă – cel puţin formal – interesele celei mai importante (numeric dar şi calitativ, alături de influenţa săsească) minorităţi etnice. Că de-a lungul timpului respectiva formaţiune a practicat şantajul politic, fiind balancerul sistemic (deşi a fost un partid de numai 6%, a fost cel mai abil actor politic în exercitarea acestui rol), că e un soi de organizaţie oligarhico-aristocratică care se bucură de privilegiile aduse de un electorat captiv şi pauper, sunt de acord, dar nu asta discuta acest articol. Din punct de vedere etnic, acest compromis a asigurat o linişte României care a lipsit altor ţări. Nu întâmplător baza electorală a partidelor cu mesaj radical a scăzut constant, culminând, în ultimii ani, cu dispariţia parlamentară a PRM-ului. Pe frontul etnic a fost linişte în ultimele două decenii şi asta nu e puţin lucru, la scurt timp după ce o politică identitară sectară a fost  inoculată tuturor cetăţenilor din fragedă pruncie, iar statul naţional-comunist ceauşist a urmat politici de omogenizare etnică cu batista pusă pe ţambal. Iar acum, după două decenii, considerăm această linişte firească, fără a conştientiza că pe la începutul anilor ’90 ne-a trecut şi nouă glonţul pe la ureche şi că dacă până în prezent efectele perverse ale sectarismului naţional nu s-au făcut simţite, nu înseamnă că nu există un potenţial în acest sens.

Să fie clar, armonizarea majorităţii cu o minoritate etnică nu se face plecând de la dreptul şi legitimitatea istoricã. Europa este, în trecutul său, un morman de carne vie. Viitorul acestui continent a fost dat de reconciliere, nu de săparea Alpilor, Pirineilor şi Carpaţilor până la descoperirea osemintelor lui Burebista sau Vercingetorix. În istoria comună a Europei găsim cu siguranţă mai multe crime abominabile şi suferinţe provocate de mâna aprigă şi neiertătoare a vecinilor decât acte de omenie şi bunăvoinţă interetnică. Asta a fost dinamica istorică a acestui continent. Scormonirea trecutului în vederea descoperirii de nedreptăţi şi legitimări ale unor violenţe ulterioare este o activitate iresponsabilă, criminală chiar. Istoria îi va da fiecăruia ce caută, fără discriminare. Ea va legitima orice, oricât de respingător şi inuman. De aceea istoria este o cutie a Pandorei în care politicienii n-au voie a scormoni, deşi au făcut-o, şi nu de puţine ori, folosindu-se de mâna lungă a istoricilor.

Ce trebuie înţeles este că în secolul XXI nu mai trebuie căutată potcoava calului lui Arpad sau desluşit lingvistic cât de verde român era veneticul ce pe drumurile Bizanţului striga “torna, torna, fratre”. În ultimele 100 de generaţii şi românii, şi ungurii s-au născut aici, în Ardeal sau Erdely. De aceea, ca cetăţeni ai României, toţi avem drepturi, privilegii şi obligatii comune. Şi pentru această calitate nu este necesar să fi din stirpea lui Gyula ori a lui Dragos, poţi fi cetăţean de ieri. Nu sunt expert în politici publice sau în administraţie, pentru a mă pronunţa asupra mecanismului de funcţionare a noilor unităţi administrative. Ce cred eu este că trebuie sa fim liberi să ne păstrăm şi cinstim identitatea, să trăim în demnitate şi respect unul faţă de celălalt şi să ne conformăm, în virtutea contractului social pe care implicit l-am semnat având cetăţenia română, Constituţiei şi legislaţiei acestui stat. De aceea, responsabilitatea trebuie să guverneze retorica părtilor care, în prezent, par să se joace cu focul într-un vechi “butoi cu pulbere”.

Definirea pieţei imobiliare, în care se încadrează proprietatea în cauză, îl face pe analist să înteleagă mai bine modul în care factorii externi afectează proprietatea respectivă. Prin analiza de piaţă, se împarte o anumită piaţă imobiliară în subpieţe de consum sau segmente de piaţă şi se delimitează proprietatea imobiliară de alte tipuri de proprietate.

Activităţile participanţilor pe piaţă sunt determinate de aşteptările lor privind utilizarea proprietăţii şi beneficiile pe care proprietatea le va aduce utilizatorilor săi. De aceea, segmentarea pieţei diferenţiază potentialii utilizatori ai unei proprietăţi de restul populaţiei prin caracteristicile lor de consumatori. Activităţile fiecărui participant pe piaţa imobiliară se concentrează pe o proprietate imobiliară şi pe serviciile pe care aceasta le oferă. Astfel, delimitarea produsului diferenţiază proprietatea în cauză şi proprietăţile competitive de alte tipuri de proprietate, pe baza atributelor sau caracteristicilor lor.

Un segment al pieţei este delimitat prin identificarea participanţilor pe piaţă cel mai probabil implicaţi în tranzacţii care au ca obiect proprietatea imobiliară în cauză şi tipul de proprietate imobiliară, precum şi tipul de servicii oferite. Delimitarea proprietăţii cuprinde atât proprietatea respectivă, cât şi proprietăţile competitive şi complementare. Astfel, analiza de piaţă combină segmentarea şi delimitarea proprietăţii. Caracteristicile proprietăţii în cauza şi aria ei de piaţă, investigate de evaluator, în cursul procesului de descriere al pieţei, sunt ilustrate mai jos.

Pentru a identifica o anumită piaţă imobiliară, se investigheaza urmatorii factori:

• Tipul de proprietate (ex. locuinţă unifamilială, centru comercial, clădire de birouri)
• Caracteristicile proprietăţii, precum ocuparea, utilizatorii, calitatea construcţiei, designul şi îmbunătăţirile:

− Ocuparea – un singur ocupant sau mai  mulţi ocupanţi (vilă, apartament, birou, spaţiu comercial).

− Utilizatorii – cei mai probabili utilizatori. Sunt analizate date privind populaţia, profesia, venitul şi ocupaţia acestora. În cazul zonelor rezidentiale, datele sunt studiate în funcţie de profilul posibililor proprietari sau chiriaşi; în cazul zonelor comerciale, datele sunt segmentate în funcţie de utilizatorii probabili ai spaţiului. În cazul zonelor de vânzare cu amănuntul, clientela pe care presupuşii comercianţi o vor atrage este reprezentată de consumatori; în cazul zonelor pentru birouri, utilizatorii reflectă necesităţile de spaţiu pe care le au viitoarele companii care închiriază spaţii pentru birouri.

− Calitatea construcţiei (tipul de cladire).

− Designul şi îmbunătăţirile.

• Aria imobiliară – definită din punct de vedere geografic sau local. O arie imobiliară poate fi locală, regională, naţională sau internaţională. Poate fi urbană sau suburbană; poate corespunde unui judet sau unui cartier dintr-un oras. Ariile imobiliare comerciale şi de locuinţe sunt adesea delimitate prin relaţii specifice de timp – distanţă.

• Proprietăţile comparabile disponibile – ex. proprietăţi la fel de bune ce se află în competiţie cu proprietatea respectivă în aceeaşi arie (subgrupă) imobiliară, care poate fi locală, regională, naţională sau internaţională.
• Proprietăţile complementare – ex. alte proprietăţi sau tipuri de proprietăţi complementare proprietăţii în cauză. Utilizatorii proprietăţii în cauză trebuie să aibă acces la proprietăţile complementare, la care se face referinţă ca fiind facilităţi.

Cererea

Cererea reflectă nevoile, cerinţele materiale, puterea de cumpărare şi preferinţele consumatorilor. Analiza cererii este concentrată asupra identificării potenţialilor utilizatori ai proprietăţii respective. În cazul fiecărui tip specific de proprietate, analiza cererii este orientată asupra produsului sau serviciului final pe care proprietatea imobiliară îl oferă.

Oferta competitivă

Oferta se referă la producţia şi la disponibilitatea produsului imobiliar. Pentru analizarea ofertei, analistul trebuie să alcatuiască un inventar al proprietăţilor care intră în competiţie cu proprietatea în cauză. Proprietăţile competitive cuprind pe cele deja existente, unităţile aflate în construcţie care vor intra pe piaţă, precum şi cele aflate în stadiu de proiect. Trebuie acordată atenţie atunci când se face analiza şi interpretarea datelor privind proiectele propuse sau anunţate, deoarece unele dintre acestea este posibil să nu mai fie construite în cele din urmă. analistul trebuie, de asemenea, să determine numarul de unităţi care vor fi demolate şi numărul de unităţi adaugate sau înlăturate prin reconversie. Datele pot fi strânse prin diferite modalităţi:

• Inspectarea în teren (a ariei/zonei imobiliare)

• Consultarea autorizaţiilor de construire (emise sau în baza cărora se construieşte), planurilor urbanistice şi rapoartelor privind zonele competitive

• Discuţii cu cei implicaţi în dezvoltarea şi întocmirea planurilor oraselor

Factorii cheie luaţi în considerare, în vederea analizării ofertei privind proprietăţile aflate în competiţie, sunt prezentaţi mai jos:

• Cantitatea şi calitatea proprietăţilor competitive de pe piaţă (stocul disponibil)

• Volumul noilor construcţii (competitive şi complementare) – proiecte autorizate de construire aflate în derulare

• Preţul şi disponibilitatea terenului liber (neocupat)

• Costurile de construcţie şi dezvoltare

• Proprietăţile oferite aflate pe piaţă (existente şi nou construite)

• Ocuparea de către proprietari faţă de ocuparea de către chiriaşi

• Cauzele şi numărul locurilor neocupate

• Conversia spre utilizări alternative

• Condiţiile şi circumstanţele economice speciale

• Disponibilitatea de împrumuturi şi finanţări pentru construcţie

• Impactul standardelor de construcţie, al reglementărilor locale privind zonarea şi a altor reglementări privind volumul şi costurile construcţiilor

Echilibrul pieţei

Pe o perioadă scurtă de timp, oferta de proprietăţi imobiliare este relativ fixă şi preţurile sunt corespunzătoare cererii. În cazul în care cererea este neobisnuit de mare, preţurile şi chiriile vor începe să crească înainte să înceapă construcţia unor noi construcţii. Finalizarea construirii unei clădiri poate ramâne în mod considerabil în urma schimbării tendintei cererii. Astfel, pe o perioadă scurtă de timp, piaţa se caracterizează prin dezechilibru.

Teoretic, oferta şi cererea de proprietăţi imobiliare se îndreaptă către un echilibru pe o perioadă lungă de timp. Totuşi, acest punct de echilibru este rar atins. În cazul anumitor pieţe, cum sunt cele care se caracterizează printr-o economie foarte specializată, oferta răspunde mai încet condiţiilor cererii aflate în schimbare. Chiar şi atunci când pare evidentă existenţa unui surplus de bunuri oferite spre vânzare, proiectele aflate în construcţie la momentul respectiv trebuie să se finalizeze. O cantitate mai mare va continua să se adauge surplusului existent, cauzând un dezechilibru şi mai mare. O scădere a cererii poate, de asemenea, apărea în perioada construirii unor noi unităţi imobiliare, mărind şi mai mult surplusul.

În căutarea premiselor acestei realități mi-am amintit de metodologia istoriografică, referitoare la valoarea surselor, a căror calitate și acuratețe determină valoarea lucrării istoricului. Ca și în cercetarea istorică și în cercetarea jurnalistică un rol esențial îl au “izvoarele directe”, acele documente/relatări de primă mână, a căror relevanță e certă. Spre deosebire de misiunea istoricului, care trebuie să reconstituie o realitate în întunericul vremurilor, având la dispoziție numeroase surse filtrate cultural, subiective cu sau fără dorința celui ce le-a lăsat în urmă, cea a jurnalistului este de a “fotografia” evenimentele în mișcare și de a sintetiza, din milioanele de informații lipsite de relevanță, pe cele de care cititorul are nevoie pentru a înțelege lumea în care trăiește, fie ea proximă (națională) sau îndepărtată (internațională).

Pentru ca “fotografia” să fie relevantă și utilă, cred eu, jurnalistul trebuie să îndeplinească două condiții simultane. Prima, care îi este exterioară propriei determinări, se referă la accesul direct, primar, la evenimentul relatat. Ideal ar fi, deci, ca în cazul în care materialul vorbește despre incidența grupărilor radicale de dreapta în societatea americană, jurnalistul să cunoască personal realitatea, ca apoi să o poată relata. A doua condiție, care ține strict de jurnalist, este capacitatea de sinteză a informațiilor, de a reconstrui verbal o realitate dată.

Problemele jurnalistului

Revenind la calitatea jurnalismului, pe lângă lipsa competențelor specifice, care pot explica într-o măsură situația, o problemă reală este interacțiunea directă cu subiectul. Presa a devenit o activitate statică, realizată într-un birou. În mod paradoxal, deși jurnalistul ar trebui să prezinte oamenilor lumea, el stă departe de ea, singurul mod de a o cunoaște fiind prin intermediul cablului de Internet, care-ți oferă, ce-i drept, o viziune asupra lumii… viziunea altora.

Asta-i, cred eu, una dintre cele mai importante motive pentru care calitatea presei românești suferă, în special a celei ce se ocupă de problematica internațională. Nu așterne pe hârtie ceea ce a observat, gândit, analizat, ci reinterpretează, colează, compilează, ceea ce au gândit alții. Vorbește despre o realitate pe care nu o cunoaște direct, pe care nu o înțelege decât indirect, din gura unor jurnaliști cu un background societal și cultural diferit.

În final, consider că, orice individ responsabil, care se ocupă de informarea altora, trebuie să se preocupe de acuratețea informațiilor pe care le primește și de constanta sa dezvoltare profesională și intelectuală.

O alta semnificatie se refera la un fel de libertin din principiu, o persoana inclinata sa doborare orice inhiba si constrange comportamentul natural sau instinctiv, fie ca este vorba de credinta religioasa, de legaturi de familie sau de legile impuse de stat. Dar aceste semnificatii sunt in prezent perimate.

Libertarienii, asa cum sunt definiti azi, pot fi impartiti in doua tabere principale. Cea mai clara forma de libertarianism se bazeaza pe credinta in separarea esentiala a persoanelor individuale care poseda – cu totul indiferent de faptul daca sunt sau nu parte a societatii sau supusi legilor unui stat – un ansamblu de drepturi inalienabile, care in mod necesar include drepturile de a dobandi si de a pastra proprietatea.Negarea acestor drepturi de catre state nu poate fi niciodata admisa, iar oamenii ar trebui doar sa se considere supusi statelor in masura in care acele state le respecta drepturile, sau se bazeaza pe proceduri voluntare. Cea mai clara expunere moderna a acestei doctrine este de gasit in Anarhie, stat si utopie publicata de Robert Nozick in 1974.

Aceasta a fost descrisa ca o stralucita tragere de concluzii (cum ar fi aceea ca impozitul este “marca fortata”) din premise (existenta a priori a drepturilor) care sunt pus si simplu asertate si pe care nu avem nici un bun temei sa le acceptam.

Libertarianismul, in acest sens, este in mod fundamental opus utilitarismului: drepturile individului nu trebuie niciodata abrogate in fata interesului general. In mod paradoxal, diversi libertarieni in sensul mai larg al termenului isi intemeiaza proiectele de retragere a statului pe argumente care sunt intru totul compatibile cu utilitarismul sau chiar manifest utilitariste.

“Scoala austriaca” de economie, care culmineaza in influenta lui Ludwig von Mises si Frederich von Hayek, este mai interesata de beneficiile maxime agregate ale pietelor libere si de necesitatea de a contracara tendintele inerente statului la expansiune si ineficienta.

Unii autori, ca Samuiel Bittan, au incercat sa reconcilieze gandirea utilitarista si libertariana, afland ca desi beneficiul maxim al populatiei este singura justificare finala a politicii, aceasta este cel mai bine interpretat ca maximizare a autonomiei individuale si ca minimizare a dependentei fata de stat.

Unii libertarieni se numesc pe ei insisi “minianarhisti”, vadind o credinta intr-un sta minimal sau “paznic de nopate”, care isi limiteaza activitatile la apararea granitelor si la aplicarea contractelor si a unui corp (minimal) de legi penale. Ei sunt astfel cu totii diferiti de anarhisti, care doresc sa desfiinteze statul in intregul sau, cat si institutia proprietatii.

Libertarienii pot fi acuzati ca iau statul prea in serios, pe cand nu iau destul de in serios ideea de libertate. Traditia dominanta a libertarianismului contemporan priveste doar statul ca restrangand libertatea, in timp ce, luata in considerare pe un plan mai larg, libertatea este restransa de norme sociale, credinte religioase, structuri de familie si forte ale pietei. Cea mai convingatoare replica libertariana la aceasta critica este ca individul ferm poate, la urma urmei, printr-o vointa puternica, sa depaseasca aceste constrangeri, dar nu si puterea coercitiva a statului.

Participarea României la Primul Război Mondial, începând din 1916, de partea Antantei este condiţionată de recunoaşterea faptului că Transilvania, Banatul, Maramureşul, Crişana şi Bucovina sunt teritorii româneşti. La sfârşitul războiului, profitând de dezintegrarea Imperiului Austro-Ungar şi de desfiinţarea Imperiului Ţarist, românii au apelat la dreptul de autodeterminare. Astfel prin hotărârile basarabenilor din 27 mai 1918, a bucovinenilor din 15 noiembrie 1918 şi în urma Marii Adunări Naţionale de la Alba Iulia de la 1 decembrie 1918 s-au obţinut desăvârşirea statului naţional unitar român. Pentru prima dată în istorie, toate teritoriile româneşti se aflau între graniţele aceluiaşi stat.

Odată cu formarea statului naţional român putem vorbi despre manifestarea unui naţionalism “condus de stat”. Începând cu acest moment distingem două variante distincte ale naţionalismului: una individualistă, liberală şi civic-democrată, cealaltă agresivă, colectivistă, marcată de resentimente etnice şi sociale. În România, naţionalismul a fost unul de stat, identificând nu doar statul cu naţiunea, ci şi guvernarea, justificând toate politicile prin prisma proiectului naţional. Acest naţionalism de stat este numit de Peter Sugar “naţionalism birocratic”[1]. Avem deci, în perioada de după crearea statului naţional, un naţionalism conservator, ai cărui ideologi sunt Nicolae Iorga şi Rădulescu Motru, şi unul mistic cu accente revoluţionare, cel care va conduce la excesele violente din perioada interbelică.

Prin conferinţa sa din 1924 dedicată naţionalismului, Iorga dezvoltă un punct de vedere despre naţionalism, care este acela al unui conservator moderat sau, al unui liberal conservator. Naţionalismul lui Iorga nu se deosebeşte fundamental de cel liberal, s-ar putea spune, decât prin accentul pus asupra importanţei educaţiei. Prin educaţie, Iorga înţelege alfabetizarea care transformă pe ţăran sau mahalagiu în “naţional” . Şi dacă luăm în considerare rolul major jucat de un liberal ca Spiru Haret şi de strategia sa în desăvârşirea formării naţiunii şi spiritului naţional, diferenţa dintre Iorga şi liberali pare să se situeze doar la nivelul simplei retorici, fiind nu o diferenţă de substanţă ci una de stil. Iorga accentuează solidaritatea claselor, întregul organic al naţiunii, atinge şi un alt concept conservator – datoria claselor de sus  faţă de cele neluminate – şi, în final, face chiar o schiţă de naţionalism civic atunci când vorbeşte, pe lângă solidaritatea descrisă mai sus, de “ o conştiinţă a solidarităţii politice pentru naţionalităţile care trăiesc alături de noi”. Discursul despre solidaritatea politică sau cetăţenească, spre deosebire de cea etnic-naţională, este o caracteristică a naţionalismului civic şi se deosebeşte fundamental de punctele de vedere ale unui A.C.Cuza, Nichifor Crainic sau Nae Ionescu , izvorând din aceeaşi conştiinţă disperată a faptului că naţiunea română este neterminată ea însăşi – nu doar ca forme ci şi sub aspectul conştiinţei naţionale, ca atingere a unei identităţi culturale veritabile, ca şi conceptul de românism a lui Rădulescu Motru. Acesta din urmă diferenţia ortodoxismul de românism. Românismul trebuia să includă progresul şi adoptarea unor forme de civilizaţie europeană,  păstrând diferenţele specifice culturale româneşti, în vreme ce ortodoxismul trebuia să rămână deoparte de cele pământeşti şi totodată tradiţional, deci paralel progresului.

Naţionalismul mistic sau fundamentalismul ortodox[2] – deoarece cele două sunt aproape identice – este un naţionalism de tip revoluţionar, care îşi trage originile din dezamăgirea precoce faţă de instituţiile democratice, considerate un eşec datorită faptului că sunt “străine”, este un naţionalism care contestă ordinea politică a statului. Naţionalismul mistic, în versiunea formulată de Nae Ionescu, este seducător pe alocuri. Acesta identifică esenţa românismului cu ortodoxismul şi consideră că nota esenţială a naţiunii este confesiunea. Pasul următor spre naţionalismul excluisivist îl face Nichifor Crainic scriind: ”Numai etnocraţia, voinţa politică a rasei autohtone de a face din stat expresia proprietăţii ei şi organul misiunii ei în lume, ne va salva.” Acesta este naţionalismul totalitar ideologic care, în combinaţie cu cel economic al lui Manoilescu ar fi putut duce la un veritabil regim totalitar. Doar pe calea naţionalismului totalitar, cale deschisă de Germania – credea Manoilescu – poate fi realizat dezideratul naţionalismului economic, singurul apt să rezolve problemele subdezvoltării. “Naţionalismul economic românesc are o semnificaţie îndoită, întâi el înseamnă lupta externă a întregii economii interne împotriva intereselor economice ale străinătăţii, şi al doilea, lupta internă de cucerire pe seama românilor a poziţiilor economice hotărâtoare.”

Naţionalismul revoluţionar de tip Crainic sau Cioran se desparte, prin accentul pe care îl pune asupra voinţei, de Nae Ionescu şi fundamentalismul ortodox. “Naţionalismul nostru”, scria Cioran, “trebuie să plece din dorinţa de răzbunare a somnului nostru istoric, dintr-un gând mesianic, din dorinţa de a face istorie”. Chiar şi naţionaliştii cei mai radicali recunoşteau, fără a face din aceasta vreo contradicţie, că naţiunea română este mai mult o abstracţie decât o realitate. În acest sens opinia lui Cioran este edificatoare: ”Xenofobia de la noi îşi are o raţiune şi în faptul inegalităţii la nivel istoric între minorităţi şi noi. Dacă am fi o naţiune formată, lupta noastră cu ele ar lua caractere mai puţin dramatice”.  Şi tot Cioran se despărţea nu doar de naţionaliştii conservatori, ci chiar şi de Nae Ionescu scriind: “Găsesc că, în România, singurul naţionalism fecund, creator şi vitalizant nu poate fi decât unul care nu numai că ignoră tradiţia, dar o neagă şi o înfrânge.”

Prin această trecere sumară în revistă şi diferenţiere a naţionalismului, ca docrtină ideologică, în naţionalism liberal, conservator, fundamentalist ortodox sau mistic şi revoluţionar putem avea o idee asupra agitaţiei tipice unei naţiuni târzii, la care insecuritatea şi conştiinţa identităţii proprii nu erau controlate sau satisfăcute de simpla existennţă a unor frontiere convenabile.[3]

Peste această insuficienţă a conştiinţei naţionale, peste această lipsă a indiferenţei care însoţeşte în timpuri normale (deci fără necesitatea vreunei mobilizări) sentimentul apartenenţei la o naţiune consolidată – a venit apoi comunismul uniformizator  – în prima perioadă -  şi creator de stereotipuri naţionale grosiere – în cea de a doua, a naţionalismului comunist a lui Ceauşescu. Ceauşescu a înţeles că apelul la retorica naţionalistă i-ar putea garanta menţinerea la putere. El a ştiut să-şi prezinte regimul autarhic ca o reîncarnare a visului milenar de independenţă. Întreg sistemul de propagandă ceauşist s-a ambalat cu toată energia pentru a-l prezenta pe Ceauşescu drept reîncarnarea unor şefi de triburi dacic sau tracic care au ţinut piept invaziei romane. Zbigniew Brzezinski este unul dintre cei care a analizat raportul dintre comunism şi naţionalism: “Deşi s-a proclamat drept doctrină internaţionalistă, comunismul a intensificat, de fapt, pasiunile populare naţionaliste. El a produs o cultură politică dominată de intoleranţă, moralism îngust, refuzul compromismului social şi o înclinaţie masivă spre lăudăroşenia crasă. La nivelul credinţei, comunismul dogmatic a fuzionat cu un naţionalism şi mai intolerant; la nivelul practicii, distrugerea unor clase relativ internaţionaliste precum aristocraţia sau elita oamenilor de afaceri a întărit înclinaţia populistă spre şovinismul naţionalist. De aceea, experienţa comunistă mai curând a alimentat naţionalismul decât a contribuit la dizolvarea lui.”[4]

Sfârşitul comunismului şi noua eră a conflictelor etnice internaţionale,  care urma după Răzbniul Rece, au făcut din naţionalismul radical principalul competitor al liberalismului şi al societăţii civile. Principala lui sursă de putere vine tocmai din abilitatea de a se substitui certitudinilor pierdute; el atenuează anxietăţile colective, diminuează temerile şi reduce indivizii la un singur numitor comun, cel mai de jos, la simplul dat al apartenenţei etnice. Naţionalismul etnic apelează de cele mai multe ori la instinctele primare de unitate şi identificare cu propriul grup. În perioadele de frustrări sociale, mai cu seamă, există tendinmţa ca străinii să fie demonizaţi sau transformaţi în ţapi ispăşitori. De exemplu un naţionalist român consideră că membrii minorităţii maghiare fac parte dintr-o organizaţie unită, implicată în activităţi subversive şi iredentiste. Masele din  lumea post-comunistă, cu identităţile lor zdruncinate şi loialităţile oscilante, asigură un teren fertil pentru înflorirea fantasmelor xenofobe.[5]

Putem identifica în România post-comunistă un “naţionalism constituţional”[6]. Constituţia României localizează sursa suveranităţii de stat în naţiunea etnic majoriară şi nu în cetăţeanul ca individ. În mod potenţial, această constituţie discriminează minorităţile. Legea educaţiei, adoptată în 1995, îi forţează pe elevii de etnie maghiară nu numai să studieze limba şi literatura română ca materie obligatorie, dar şi să înveţe istoria şi geografia în limba română. Comentatorul politic Andrei Cornea descrie această atitudine ca ilustrând “mentalitatea locatarului principal”, care investeşte limba română cu o autoritate liturgică.

O altă formă de naţionalism existentă în România este “naţional-populismul”[7]. Structurile naţionalismului comunică adesea cu cele ale populismului. Populismul este un discurs mai amplu, care integrează naţionalismul într-un orizont al aşteptărilor şi cerinţelor de protejare în raport cu schimbările impuse de modernizarea politică şi economică.

Dispariţia regimului comunist a implicat modificări şi la nivelul naţionalismului. Katherine Verdery analizează această ipostază interesantă a naţionalismului caracteristic societăţilor post-comuniste. În trecut, individul putea identifica partidul ca sursă a tuturor neplăcerilor, greutăţilor şi hărţuielilor. Această externalizare a răului a fost liniştitoare în plan psihologic: a asigurat o dinstincţie tranşantă (chiar dacă înşelătoare) între “ei” şi “noi”. În lumea post-comunistă, dispariţia vechiului “celălalt” a condus la nevoia de a inventa un altul nou. “Auto-percepţiile s-au fortificat şi reprodus timp de zeci de ani ştiind că duşmanul era încarnat de comunişti. Până vor apărea noi metode de auto-constituire, ne putem aştepta la o transformare a perechii noi-ei din vremea comunismului în cealaltă organizare socială dihotomică, diferenţa etnică. Astfel, persoanele auto-constituite împotriva unui Celălalt comunist se situează acum împotriva unui Celălalt etnic”.[8]

Vladimir Tismăneanu clasifică naţionalismul post-comunist în naţionalism civic şi naţionalism etnic. “Naţionalismul civic consideră drepturile individului fundamentale pentru constituirea ordinii liberale şi descoperă esenţa suveranităţii poporului în rol de apărător al drepturilor individuale pentru toţi membrii comunităţii politice, indiferent de originea etnică sau alte deosebiri. Este forma “soft” de naţionalism, având rădăcini în tradiţiile democratice, fie ele conservatoare, liberale sau social-democrate. Această viziune permite dobândirea naţionalităţii şi respinge definirea “genetică” a apartenenţei etnice. Ea tinde să caracterizeze un număr de personalităţi politice şi culturale proeminente din Europa Centrală şi de Răsărit, inclusiv lideri ai Partidului Alianţei Civice şi Partidului Naţional Tărănesc Creştin şi Democrat din România(…)”. “Naţionalismul etnic, mai puţin liberal sau neliberal cuprinde diverse curente a căror trăsătură comună este conceperea naţiunii într-un sens colectivist, exaltarea tradiţiei şi instituţiilor tradiţionale, cultivarea mitologiilor eroice ale trecutului şi neîncrederea în valorile occidentale, considerate “străine” etosului comunitar local. Postulând voinţa comună a “poporului” drept valoare naţională supremă, această variantă de naţionalism netezeşte calea spre experimentele autoritariste”.

Vladimir Tismăneanu identifică trei aspecte diferite ale naţionalismului etnic care sunt valabile şi pentru spaţiul românesc.

“Naţionalismul conservator este adesea asociat cu democraţia creştină şi tradiţia populară. Deşi susţinătorii lui recunosc formal importanţa drepturilor individuale, tendinţa este de a exagera rolul trecutului, influenţa Bisericii şi impactul nefast al culturii de masă occidentale şi al instituţiilor liberale”.

“Populismul etnocentric” este determinat “de coexistenţa tensionată a unei societăţi civile încă neconsolidate, pe de o parte, şi supravieţuirea instituţiilor represive, inclusiv a poliţiei secrete, pe de alta“. În România acest tip de naţionalism s-a manifestat “în 1994-1995, prin mariajul dintre partidul prezidenţial, aflat atunci la putere (Partidul Democraţiei Sociale), şi partidele naţionalist-extremiste şi populiste; efortul concret avea ca scop promovarea ideologiei radicale, anti-occidentale şi anti-democratice, a unor facţiuni din Securitate şi ale birocraţiei de partid. Această ideologie nu reclamă nici un fel de continuitate cu extrema dreaptă interbelică, dar îl venerează pe aliatul notoriu al nazistilor, mareşalul Antonescu. Se pretinde de stânga, dar jargonul politic este patriotard, şovin, antisemit şi visceral antimaghiar”. Populismul etnocentric nu poate fi plasat nici la stânga nici la dreapta pe işicherul politic, “el manevrează lozinci politice fără să-i pese de impactul acestora pe termen lung şi schimbă sensul politicilor după interesele imediate”. Tismăneanu observă manifestări ale populismului etnocentric în “tentativele neobosite ale Partidului Unităţii Naţionale din România de a instituţionaliza cultul antonescian” şi în acţiunile unor “formaţiuni populiste etnocentrice, precum Partidul România Mare“.

“Etnocentrismul nostalgic şi naţionalismul liturgic se caracterizează prin idealul unei “democraţii naţionale” sau al etnocraţiei şi încercarea de a reabilita mişcările de extremă dreaptă interbelice.Cel mai vizibil exemplu îl constituie Mişcarea pentru România”.[9]

[1] Vezi Mungiu-Pipide, Alina, op. cit., p. 116.

[2] Vezi Mungiu-Pipide, Alina, op. cit., p. 118.

[3] Mungiu-Pipide, Alina, op. cit., p. 113-119.

[4] Brzezinski, Zbigniew, “Post-communist nationalism”. În  Tismăneanu, Vladimir, “Fantasmele salvării. Democraţie, naţionalism şi mit în Europa post-comunistă”, Polirom, Iaşi, 1999, p. 92.

[5] Tismăneanu, Vladimir, “Fantasmele salvării.Democraţie, naţionalism şi mit în Europa post-comunistă”, Polirom, Iaşi, 1999, p. 88-89.

[6] Hayden, Robert, M. , “Constitutional nationalism in the Former Yugoslav Republics”. În Tismăneanu, Vladimir, op. cit., p. 89.

[7] Wieworka, Michel, “La démocratie à l’épreuve: Nationalisme, populisme, ethnicité”. În Tismăneanu, Vladimir, op. cit., p. 95.

[8] Verdery, Katherine, “Ethnicity and nationalism in Europe today”. În Tismăneanu, Vladimir, op. cit., p. 96.

[9] Tismăneanu, Vladimir, op. cit., p. 97 – 104.