Gigantul produselor electrice, Siemens, a funcţionat minunat în Anglia şi Rusia, în 1847, la puţin timp după ce compania a fost fondată; ţarul, spre exemplu, a cerut întemeierea reprezentanţei ruse a companiei telegrafice cunoscute atunci sub numele de compania Siemens & Halske, care urma să facă legătura între St. Petersburg şi Odessa, pentru ca ţarul să poată fi ţinut mai uşor la curent cu evoluţia războiului din Crimeea. în Anglia, unde procesul de industrializare era deja foarte avansat, Siemens a înviorat economia prin vânzările de aparatură electrică. Ambele pieţe au dispărutîn timpul Primului Război.Mondial.

Cu câţiva ani înainte de izbucnirea Primului Război Mondial, compania americană Bosch Magneto, una din primele reprezentanţe în străinătate ale companiei lui Robert Bosch, avea sediul pe West Fifty-sixth Street, în New York. Compania vindea atât bujii importate din Germania, cât şi bujii produse în America, într-o fabrică de la Springfield, Massachusetts. Când SUA a intrat în război, Congresul a votat legea referitoare la proprietăţile stăine şi Bosch şi-a văzut expropriată ramura americană de afaceri.

Merck Inc., cu sediul la Rahway, New Jersey, este, în prezent, compania fabricantă de produse farmaceutice numărul unu în lume. însă înainte de Primul Război Mondial compania americană a fost o sucursală a companiei cu sediul la Darmstadt, astăzi cunoscută sub numele de E. Merck oHG. De atunci, Merck Inc. a ajuns să-şi facă părintele pierdut să pară insignifiant pe lângă ea: la ultimul calcul efectuat, compania cu sediul în New Jersey avea vânzări de peste 7 miliarde dolari, în vreme ce E. Merk,’deţinută de descendenţii familiei fondatoare Merck, înregistrează, discret, onesta cifră de vânzări de cel puţin 3,5 miliarde DM.

Economiei germane i-a trebuit un timp îndelungat pentru a-şi reveni de pe urma pierderilor rezultate din Primul Război Mondial. Activităţile internaţionale ale Germaniei au rămas limitate până şi după Cel de-al Doilea Război Mondial;

Reconstrucţia ţării le-a dat mult de lucru companiilor pe plan intern. Capitalul s-a îndreptat în cea mai mare parte înspre Germania, şi nu în sens invers. Marca vest-germană s-a impus ca valută de primă mărime doar după câteva decenii, astfel că investiţiile străine erau foarte costisitoare pentru firmele germane. Acestea preferau să producă folosind forţa de muncă autohtonă de înaltă calificare; absenţa peste hotare a mâinii de lucru calificate — cel puţin în termenii în care detinesc germanii chestiunea — acţionează până astăzi ca o stopare a multor investiţi germane în străinătate.

Numai de la mijlocul anilor 70 investiţiile germane în străinătate au început s-o ia înaintea banilor ce intrau în ţară; această tendinţă acţionează şi azi. Totuşi, germanii mai au încă până să înspăimânte alte naţiuni cu practicile lor de cumpărare, aşa cum au făcut americanii ani de zile după Cel de-al Doilea Război Mondial sau cum o fac japonezii acum.

După ce Al Doilea Război Mondial a lăsat economiile mondiale în ruină, calea era deschisă pentru ca IBM, Coca-Cola, Procter & Gamble şi nenumărate alte companii americane să-şi stabilească o poziţie de dominaţie peste ocean. Unii europeni — cum a făcut francezul Jean-Jacques Servan-Schreiber în mult apreciata sa carte Le Defiamerican — s-au întrebat dacă firmele europene ar putea face faţă unei provocări atât de puternice ca aceea americană. în final, răspunsul a fost afirmativ. între timp, ţările europene au încercat să prospere, iar avantajul american, încetul cu încetul, n-a mai putut rămâne în picioare. Companiile americane se mai bucură încă de poziţii puternice peste ocean, dar azi ameninţarea lor a dispărut în cea mai mare parte.

A apărut o altă ameninţare,în ulimul deceniu, Japonia a înlocuit aproape integral SUA în postura de geniu rău internaţional. în industria autoturismelor, ca să dăm cel mai notabil exemplu, fabricanţii japonezi de maşini şi piese de schimb au făcut investiţii directe în SUA şi, în mai mică măsură, în Europa, pentru a-şi asigura pe piaţă poziţia pe care la început au obţinut-o prin exporturi regulate. Cât de departe pot ajunge japonezii nu se ştie exact, dar firmele americane şi europene de autoturisme se tem că propria lor poziţie în competiţie va fi periclitată. Ceea ce e valabil pentru industria autoturismelor poate fi valabil şi pentru alte industrii: microelectronică, tehnică de calcul.în comparaţie cu acest fapt, teama că „vin germanii” trebuie să fie de proporţii mai reduse.

Companiile germane continuă să investească tot mai mult în afara graniţelor ţării, dar aşa cum exporturile firmelor germane nu domină industrii anume, nu o vor face nici investiţiile lor în străinătate. Şi germanii mai au încă multe de recuperat. în SUA, de exemplu, Germania se află — la investiţiile străine luate per total — în urma Marii Britanii, a Japoniei, a Olandei şi a Canadei.

Dacă firmele germane au început să renunţe la izolarea lor pentru a investî mai mult în străinătate, motivele sunt strâns legate de mişcările pieţei. Firmele vor să-şi asigure succesul pe piaţa ţării gazdă, nu doar să profite de costurile mai reduse.

De ani de zile grupul Bosch s-a concentrat puternic în Germania: activul peste graniţă reprezintă doar 25% (sau mai puţin) din totalul companiei. De curând, totuşi, ramura constructoare de elemente de autoturisme şi-a făcut simţită prezenţa peste ocean. în SUA, Bosch a investit mult pentru imaginea sa de „Made in America” — în parte şi din teama de a nu se vota în Congres o lege a „contenciosului local” în ceea ce priveşte industria autoturismelor. în Marea Britanie, Bosch nu are de ce să se teamă de protecţionism, în schimb, firma a investit recent aproape 500 milioane DM în Ţara Galilor, pentru a construi o fabrică de asamblare a alternatoarelor. Germanii vor să ţină pasul cu firmele japoneze, cum sunt Toyota şi Nissan, care-şi concentrează investiţiile europene în Marea Britanie.

Investiţiile germane în străinătate au fost determinate şi de o firească dorinţă ca Germania să fie reprezentată pe toate marile pieţe ale lumii, mai ales în SUA.

Compania Bertelsman AG, de pildă, a jertfit, în 1986, aproape un miliard de dolari pentru a obţine casa de discuri RCA şi editura Doubleday, în USA. Compania de asigurări Allianz a cheltuit, în 1990, aproape 3 miliarde dolari, când a cumpărat Fireman’s Fund, compania din SUA pentru asigurări în caz de accident.

Regulile stricte de acasă sunt un alt motiv motiv pentru care firmele germane hotărăsc să investească în străinătate. Concernul chimic german BASF AG a calculat că legile ţării referitoare la controlul poluării vor costa firma, până în 1993, cam 300 milioane DM pe an. într-un an bun, cifra reprezintă profitul total reinvestit al companiei. Nu e de mirare că cei de la conducerea tirmei BASF doresc să deplaseze o parte mai mare din producţie spre străinătate, unde legile să nu fie atât de costisitoare. în 1990, aproape 50% din investiţii au fost făcute în afara graniţelor Germaniei, în comparaţie cu doar 35% cu zece ani în urmă.

Deşi investiţiile germane şi statisticile comerciale arată, pentru ultimii ani, o activitate sporităîn cadrul CE, germanii nu urmăresc un bloc comercial în „Fortăreaţa Europei”. Germania doreşte — şi are nevoie de aşa ceva — un comerţ liber în jurul globului; nici un punct de pe harta lumii nu este prea îndepărtat pentru un om de afaceri german. Fritz Mayer ar lua primul avion spre Asia, dacă de asta ar ti nevoie ca să-şi vândă acolo maşinile pentru industria textilă.

Companiile germane nu precupeţesc nici un efort, material sau de altă natură, pentru a intra pe o piaţă nouă. Ne având o piaţă internă atât de vastă cum e aceea a Statelor Unite, germanii trebuie să fie exportatori tenace pentru a avea succes. Să luăm exemplul companiei BMW în Japonia. Când fabricanţii „celui mai modern automobil” au hotărât să penetreze cea mai bine controlată piaţă, la începutul deceniului 8, compania din Munchen a dedicat acestei cauze de cinci ori mai multe resurse decât în mod normal. Efortul a fost încununat de succes, pentru că BMW a pus mâna pe cel mai mare sector de piaţă al unui importator de maşini de lux.

Din biroul său din suburbia Chiba City a Tokyo-ului, conducătorul companiei BMW-Japan, Hans Peter Sonnenborn, explică secretul succesului firmei (Sonnenborn s-a mutat între timp la Audi): „Succesul e relativ, din moment ce noi avem doar 8% din piaţă. Dar pentru că Japonia e Japonia, unde toţi importatorii străini la un loc nu deţin decât 4% din piaţă, se cade să vorbim de un succes relativ.  La început, ne-am comportat ca şi cum am fi vândut 20 sau 30.000 de maşini, nu 2-3.000 (azi compania vinde peste 35.000 de maşini pe an, folosind peste 120 de reprezentanţe). Am reglat resursele — făcând multă reclamă preţurilor — la potenţialul pieţei, nu la piaţa adevărată. Am început devreme să muncim cu inginerii noştri din Germania, pentru a dota maşinile după cerinţele pieţei japoneze.  Traficul aici este mai dificil, temperaturile sunt mai ridicate, deci am folosit frâne diferite şi sisteme de răcire mai mari. Am investit mult în service-uri. Dacă un proprietar de BMW rămâne în drum cu maşina, departe de casă, noi plătim cheltuielile de hotel. Însă factorul determinant al succesului a fost crearea unei reţele de reprezentanţe proprii. A fost greu, mai ales la început. Terenurile erau extrem de scumpe, iar cele mai bune amplasări erau deja valorificate de alţii. Totuşi, azi, deşi stăm mai prost decât reprezentanţelejaponeze, suntem mai avantajaţi decât ceilalţi importatori, care au sosit pe piaţă mai târziu. Faptul că am avut reţeaua noastră de reprezentanţe ne-a permis să folosim propriile tehnici de marketing fără vreo altă intervenţie sau compromis.”

Un control sever asupra pieţei japoneze s-a dovedit a fi esenţial. Maşinile de lux germane pot costa oricât între 10% şi 30% mai mult decât maşinile japoneze de lux, cum e Acura Legend; „îţi trebuie o marcă tare, spune Sonnenborn. Noi ne-am construit aici propriile saloane de prezentări, care arată la fel de «special» peste tot în lume. Clienţii japonezi sunt foarte pretenţioşi când e vorba de asemenea lucruri. Nu au mentalitatea americană (în SUA eşti considerat deştept dacă reuşeşti să cumperi ieftin). Japonezii consideră că, dacă plătesc mai mult, obţin şi calitate superioară”.

Sonnenborn şi BMW au fost, fără îndoială, la înălţime. în vreme ce în SUA BMW a pierdut considerabil în favoarea maşinilor japoneze gen Acura Legend, la japonezi acasă, germanii sunt o concurenţă mult mai serioasă. Este asta o lecţie pentru firmele americane? Este, într-adevăr, după părerea lui Sonnenborn:

„Producătorii americani se ascund după guvernul lor şi se plâng că nu au succes pentru că nu pot înţelege sistemul de distribuţie japonez. Şi ce dacă, aş zice eu? De ce să nu-şi construiască propriul sistem? Dacă activezi într-o industrie care alimentează alte industrii japoneze, s-ar putea să nu fie posibil. Dar este posibil atunci când vinzi direct consumatorului un produs cum e maşina.

Ba mai mult: nu ne ajută cu nimic dacă americanii îi fortează pe producătorii japonezi de maşini să renunţe la înţelegerile lor exclusive cu reprezentanţele.  Aceasta ar însemna că şi noi ar trebui să renunţăm la ale noastre. Atunci japonezii nu vor fi’ oficial «exclusivişti», dar neoficial, ei vor deţine în continuare controlul asupra reprezentanţelor lor. Singurii păgubiţi vom fi noi.

lată exemplul firmei Honda. într-o prefectură în care au 10 sau 12 reprezentanţe, un personal de 35 de oameni ai firmei supraveghează aceste reprezentanţe. în aceeaşi prefectură avem şi noi 10 sau 12 reprezentanţe şi un singur om al companiei BMW le supraveghează. Comunicăm bine, dar avem încredere şi în deciziile pe care omul nostru le ia pe cont propriu. Dacă această relaţie ar dispărea, noi ne-am pierde influenţa asupra reprezentanţelor, dar Honda nu. De accea, eforturile americanilor de a deschide piaţa ne-ar lovi pe noi. Nici un american nu a făcut ce am făcut noi. Ei se ascund după degete. Acum îşi dau seama că ar fi putut face mai mult şi cer guvernului să-i ajute.”

Punctul de vedere al lui Sonnenborn în legătură cu mentalitatea comercială americană a fost ilustrat aproape comic atunci când George Bush a fost însoţit de directorii celor mai mari firme de maşini americane în vizita oticială pe care a întreprins-o în Japonia, în anul 1992. Aceiaşi directori au refuzat să fabrice maşini cu volanul pe dreapta pentru pentru piaţajaponeză. Pentru exporturile sale în Japonia, BMW nu numai că montează volanul pe dreapta (un punct asupra căruia Sonnenborn nici nu crede că este nevoie să se oprească, pentru că se înţelege de la sine), dar şi reface integral sistemul de răcire şi frânele. Japonia, în anul 1992. Aceiaşi directori au refuzat să fabrice maşini cu volanul pe dreapta pentru pentru piaţajaponeză. Pentru exporturile sale în Japonia, BMW nu numai că montează volanul pe dreapta (un punct asupra căruia Sonnenborn nici nu crede că este nevoie să se oprească, pentru că se înţelege de la sine), dar şi reface integral sistemul de răcire şi frânele.

Viitorul succes al lui BMW în Japonia nu este, desigur, bătut în cuie. Cumpărătorii japonezi de maşini pot hotărî în curând că, pentru cerinţele lor, BMW nu merită preţul cel mai ridicat. între timp, însă, germanii au ocupat deja locul de importator numărul unu de maşini de lux pe piaţa japoneză, piaţă care, în opinia lui Sonnenborn, a fost doar de curând deschisă concurenţei: „între 1985 şi 1988 japonezii au scăpat de barierele hetarifare, iar reforma impozitelor din 1989 a adus cu sine faptul că multe dintre maşinile noastre nu au mai suportat penalizări”.

Exemplul lui BMW în Japonia trebuie analizat cu multă atenţie, pentru că toţi cunosc maşinile germane şi reputaţia „durei” pieţe japoneze. Totuşi, w\ mai adesea, povestea succesului exportului german e mai discretă. După cum arată Michael Porter, profesor la Institutul de Ştiinţe Economice Harvard, în cartea sa The Competitive Advantage ofNations, „tirmele germane nu domină industriile aşa cum o fac companiile americane şi japoneze”. Dar, adaugă Porter, „nici o ţară din lume, incluzând aici Japonia, nu-şi dovedeşte puterea industrială prin poziţii internaţionale puternice”. Porter citează statistici care arată cum tirmele germane au întins curse în cel puţin 30% din piaţa mondială a exporturilor, de la cărbuni la sulfat de potasiu, pompe, lapte proaspăt, tiparniţe, maşini automate, maşini de împachetat, cauciuc şi plastic, ace pentru maşini de cusut, maşini textile — lista e lungă.

După cum arată lista lui Porter, companiile germane par invizibile pentru că sunt puternice în industrii care nu îl implică pe consumatorul obişnuit. Câţi ştiu că 90% din dantela din SUA este făcută de o maşină Karl Meyer GmbH şi că o etichetă Budweiser este lipită pe sticle datorită unei maşini speciale produsă de Krones AG?

Cu excepţia notabilă a industriei autoturismelor, puţine companii germane au reuşit să-şi facă mărcile cunoscute în lume. Ori germanii nu reuşesc să ţină pasul cu gustul cosumatorilor, ori publicitatea nu este destul de bună. Adidas, odată cea mai mare firmă de echipament sportiv, a fost vândută de familia Dassler francezului Bernard Tapie. Braun, tirmă bine cunoscută pentru râşniţele de cafea şi maşinile de ras electrice, este acum deţinută de Gillette; Lowenbrău şi-a vândut reţeta firmei Miller din SUA, o parte a lui Philip Morris. Dar absenţa mărcilor de bere puternice nu a afectat în mod evident cifra totală a exporturilor Germaniei.

Ar fi bine să reţinem aceste industrii germane care ocupă un loc atât de important pe piaţa internaţională. Germanii vin, într-adevăr, chiar dacă doar silenţios.

Fondul de pensii.Pentru toţi angajaţii cu un venit lunar mai mic decat 4.210 ECU (3.580 ECU în zonele estice ale Germaniei) este obligatoriu să fie membri ai sistemului. Contribuţiile sunt plătite pe jumătate de către patron şi pe jumătate de către angajat şi este 19,2% din venitul brut – şi va creşte la 20,3% în 1997. În plus, plăţile provin de la bugetul federal (aproximativ 38 blioane ECU, de ex: 20% din cheltuielile cu fondurile de pensii) pentru a compensa, de exemplu, plaţile cu pensiile ale cetăţenilor din estul Germaniei care nu au putut plăti nici o contribuţie la sistem şi totuşi sunt îndreptăţiţi să primească pensiile. Pensiile individuale depind de mărimea contribuţiilor făcute şi de creşterea generală în veniturile forţei de muncă active. Pensiile sunt legate de un index, ceea ce înseamnă că cresc odată cu nivelul veniturilor nete medii salariale. Pensia medie pentru bărbati este în jur de 980 ECU pe lună (820 în zonele estice ale Germaniei) şi 410 ECU pentru femei (530 în zonele estice ale Germaniei).

Asigurarea de sănătate. Toţi angajaţii cu un venit lunar mai mic de 3.160 ECU (2680 în zonele estice ale Germaniei) trebuie să aibă aigurare de sănătate. Contribuţiile sunt plătite pe jumătate de către patron şi pe jumătate de către angajat şi este mai mult de 13% din venitul brut. Au fost depuse eforturi majore de catre guvemul federal pentru a include explozia costurilor în sistemul de protecţie a sănătaţii – incluzând participarea la costuri a asiguratului (de ex: pentru fiecare medicament prescris) şi restricţii pentu doctori, spitale şi industria farmaceutica. Stagnarea creşterii costurilor a fost doar temporară pentru ca structura incentivă a sistemului nu a fost schimbată. Se dezbate în prezent problema introducerii unor noi restricţii.

Asigurarea împotriva şomajului. Toţi angajaţii trebuie să contribuie la sistem indiferent de mărimea venitului lor. Contribuţiile sunt până la 6,5% (de la un maxim de 3.160 ECU sau în zonele estice ale Germaniei de 2.680 ECU lunar) şi sunt plătite pe jumătate de către patron şi pe jumătate de către angajat. Bazat pe contribuţiile lui, un angajat care ajunge şomer primeşte până la 67% din ultimul său, venitul net şi sunt plătite contribuţiile la fondul de pensii şi asigurarea de sănătate. După un an de şomaj, plăţile sunt reduse la un maximum de 57%, plătit doar dacă şomerul nu are o altă sursă de venit.

Ajuîorul social. Scopul acestuia este de a permite oamenilor să trăiască cu demnitate chiar dacă nu au nici un venit. Se plăteşte doar dacă nu există nici o altă sursă de venit (de ex: dintr-o proprietate sau de la membri ai familiei). Ajutorul social este plătit de către autoritaţile locale, creând dificultaţi bugetare mai ales odata cu creşterea şomajului.

Asigurarea împotriva accidentelor la locul de muncă: pentru a acoperi riscurile accidentelor la locul de muncă, patronii trebuie să plătească contribuţii la un sistem de asigurare care compenseaza pagubele şi se ocupă de reabilitarea lucrătorilor. Ratele contribuţiei depind de riscurile din firmă şi de veniturile angajaţilor.

În 1995 un nou element a fost adăugat reţelei de securitate socială: asigurarea publică pentru asistenţa medicală, obligatoriu pentru toţi angajaţii cu venituri lunare mai mici de 3.160 ECU (respectiv 2.680 ECU). Contribuţiile sunt de 1,7% din venitul brut şi sunt plătite pe jumătate de către patron şi pe jumătate de către angajat. Oricum, pentru a face acest element neutru din punct de vedere al costurilor pentru firme, a fost eliminat un concediu legal plătit. Asigurarea pentru asistenţa medicală plăteşte pentru îngrijirea celor bolnavi cronic, pentru îngrijirea acasa a celor bătrâni ca şi pentru îngrijirea continua în spitale. Plăţile depind de nivelul intensitaţii îngrijirii (până la 1.500 ECU lunar).

Deci contribuţiile la sistemul de securitate socială plătite de angajaţi şi de firme reprezintă mai mult de 40% din veniturile brute din muncă. Contribuţiile plătite de angajaţi pot cauza o reducere a venitului lor cu până la 770 ECU lunar. Dificultaţile pentru firme rezultă în mare parte din costurile cu forţa de muncă care reprezintă mai mult de 80% din salarii, cele mai ridicat de pe lume. Pentru a evita mărirea acestor dificultăţi, o reformă a sistemului de sănătate socială este inevitabilă. Este o provocare de a face sistemul şi mai efectiv, garantând protecţia statului când indivizii ar plăti prea mult şi totuşi păstrând contribuţia sistemului la stabilitatea sociala şi politică a republicii.

Epistola se află la Arhivele Naţionale Istorice Centrale, Fond Vaida-Voevod, dosar 59. Este o copie dactilografiată a originalului, cu câteva cuvinte corectate de mâna, cu creionul, şi adăugiri făcute similar.

I/28

Paris 6/V/1919., 52, Rue Francois I-er

Iubite Iuliu!

[…]

[4. o.]

Alăturat îţi trimit harta cu traseul de frontieră propus de comisia de 10, prezidată  de Tardieu. La nord-vest ea trece până din jos de Salonta Mare, de-a lungul liniei ferate, la o distanţă între 3-20 kilometri de acesta. În apropierea oraşelor, considerând că ele se vor dezvolta în viitor, distanţa e mai mare până la graniţă (Sătmar, Oradea). Comisia a fost de părerea că de la Salonta-Mare la Arad vom putea uşor trasa o linie de cale ferată. (Vid[1] şi raportul meu prim: decursul şedinţei comisiei de 10. Întrebările adresate de Tardieu lui Brătianu.)

De la Nădlac înspre apus la 15-20 kilometrii cade punctul graniţei pe malul drept al Murăşului.

Idioţiile  bărbaţilor de stat seamănă germenii războaielor!

Apoi urmează castrarea Torontalului de sus şi Timişului de jos, conform liniei roşii. Linia albastră indică propunerea primă a comisiei. Prinzând sârbii de veste, au alergat la Pichon– Clemenceau etc. Tardieu a supus chestia din nou comisiei şi astfel s-a făcut corectura prin care Vârseţul şi Biserica-Alba li să dă sârbilor. Baziaşul ne rămâne. Ce fleacuri imponderabile, uşurinţe criminale, bunăvoinţe

[5. o.]

de savanţi şi idioţii de bărbaţi de stat determină soarta a zeci de mii de familii, semănând germenii viitoarelor războaie! Ce ar trebui să facem!? Câte intervenţii s-au putut face s-au [făcut] şi le vom face şi pe viitor. Părerea mea e însă că avem lipsă de fapte. Înainte de toate mobilizaţi-i pe slovacii din Bichiş (din întregul comitat).

Trimiteţi o deputăţie[2] de câţiva membrii care [să] aducă un memorand iscălit cu mii de iscălituri ori de antistiile comunale[3]prin care să ceară anexarea către noi. Dacă puteţi îndupleca pe ungurii dintre munţi şi Tisa, oferiţi-le parlament etc (ce am propus în ultimul raport) arătaţi-le că dările de pământ etc. sunt incomparabil mai mici în România Mare decât în Ungaria Mică, de asemenea că vor avea sare, fier, lemn etc.

Din Banat să vină o deputaţie de 2-3 români care să stăruiască pentru evacuarea trupelor franceze, apoi câte 2-3 din Timiş şi Torontal. Să vină de asemenea 2-3 şvabi, care în numele celorlalţi să ceară ca Vărşeţul, Biserica-Alba şi întregul Timiş şi Torontal se fie date României. Pâna ceBrandsch cu unul de ai noştrii vor pregăti deputăţia şi hotărârea, pregătiţi voi memorandul şvabilor şi românilor în limba franceză şi – de se poate – engleză. Bine ar fi dacă – fiind abia o divizie sârbească în Banat – s-ar naşte revolte în contra ocupaţiei sârbeşti şi populaţia ar trimite deputaţii la comandanţii francezi din Arad şi Lugoj, cerând evacuarea Banatului de sârbi. Acesta înainte de plecarea deputăţiei ori pe când or fi pe drum încoace, ca astfel se fie sprijinită stăruinţa deputăţiei prin referatele telegrafice ale comandanţilor francezi. Totul trebuie însă pus la cale cât de urgent, căci azi, mâine, ajungând un guvern – orice guvern!- maghiar la putere, ne vom pomeni cu Varjassy[4], Károlyi, Garamişi Fenegyemeghy[5] la Paris. Babele rele care ne stăpânesc îl vor primi şi pe dracu’, numai se aibă o iscălitură pe pocita de pace.

[6. o.]

O chestie tot aşa de importantă:

Caius[6] îţi va refera mai larg, cu privire la buclucurile iscate în jurul comisiei deravitaliare. Mai întâi nu am fost invitat să numesc delegaţi. Când a-ţi început se stăruiţi ca să procurăm cutare articole, păşind extrem de voideşte (?)  au fost admişi Caius şi Şerban.

Delegaţia ardeleana care au adus la Bucureşti actul Unirii. De la stânga la dreapta: Vasile Goldiş, Miron Cristea, Iuliu Hossu, Alexandru Vaida-Voievod şi Caius Brediceanu (“Caius” din scrisoarea de faţă). Decembrie 1918

După 2-3 săptămâni mi-au declarat că nu pot colabora şi obţine rezultate, rolul lor reducându-se la iscălirea hotărârilor luate de fraţii din Regat, majoritatea comisiei. Au căzut de acord cu aceştia – la aparenţă ori serios, nu ştiu – ca să-i fie propusă prim ministrului separarea comisiei. Petrescu, obermacher[7]-ul, a venit la mine şi am căzut de acord ca dânsul sa-i refereze această propunere. Era să funcţioneze comisia noastră independent, procurând pentru trebuinţele noastre articolele necesare şi plătind în bonuri de tezaur. Acestea ar fi fost [a] ni le pune la dispoziţie Brătianu, rămânând ca socoteala să se facă între Sibiu[8] şi Bucureşti.

Eforturile lui Brătianu şi ameninţarea cu guvernul ardelenesc

Brătianu a trimis după  mine. Mi-a declarat că nu se poate învoi. Am arătat că prin comisia comună se îngreuiază operaţiile foarte mult, noi avem lipsă de alte mărfuri decât ei, cota nu se poate face echitabil la Bucureşti, mecanismul birocratic răpeşte mult timp iar ravitaliarea – începând cu îmbrăcămintele şi sfârşind cu chimicalele trebuincioase telegrafiei şi farba de tipar – suferă enorm. Pe lânga aceea fricţiunile inevitabile aici şi la Bucureşti împiedică înţelegerea şi unificarea sufletească. Totul fost zadarnic. De adio am întrebat dacă a văzut condiţiile pe care le-a pus Flondor spre a r­ămâne ministru[9]. I-am întins hârtia. A zis, facând un semn de refuz: „Dta ştii că Flondor e nebun! Il cunoşti? Nu mă înteresează ce e scris.” Am retras mâna, voind să bag în buzunar actul, răspunzând: „Nu-l cunosc pe Flondor în persoană şi poate că va fi fiind nebun, dar ceea ce a cerut nu a fost greu de împlinit, numai cât e greu de a iesi cu Dl Constantinescu[10]!” Atunci a întins mâna după hârtie.

[7. o.]

Mânezi a telefonat după mine. Am plecat la plimbare. Ne-am dus spre Place de la Concorde să vedem demonstraţia de 1 Mai, apoi am umblat, povestind, aproape 3 ore. Iţi dau esenţa conversaţiei:

Mai întâi mi-a spus că prin lectura demisiei lui Flondor i-am făcut o noapte rea. Bucovina ca Bucovina, ea nu a dorit unitatea, a primit-o de silă. Noi, ardeleni, am lucrat pe cât am putut pentru unitatea naţională. Acum se ivesc curente separatiste. Din multele unul e şi chestia comisiei de ravitaliare. Unde vom ajunge dacă, în loc de a ne uni tot mai strâns, vom lua o direcţie spre autonomii şi spre separatism? El e obosit şi –precum mi-a mai spus– îndată ce se termină conferenţa de pace, mai cu

seamă nereuşind se obţinem Banatul, se va retrage. A făcut ceea ce a putut face pentru neam şi ţară. A suprimat cu sânge revoltele din 1907, pentru că interesele ţării o cereau. A început reforma Constituţiei spre a putea face reforma agrară, a încheiat tratatul cu Antanta spre a asigura întregirea neamului. A suportat toate grijile şi necazurile războiului, mergând pâna la uşa temniţei (când cu Marghiloman), şi-a pierdut ½, iar Doamna ¾ din avere şi poartă gloanţele atentatului în piept[11]. Ce se mai facă? Avea nădejdea că va putea pune temeliile viitoarei dezvoltari şi unităţi şi sufleteşti a neamului.

Din ce în ce se convinge tot mai mult însă că noi nu voim să-l ajutăm, ci nutrim tendinţe opuse. Şi cu Moldova au fost greutăţi, dar noi ii facem impresia că suntem mai dârji. Dacă continuăm, se va hotărî pe încetul, – căci pe încetul ia o deciziune, dar odată luată nu şi-o modifică- şi-i va propune Regelui un guvern ardelenesc[12]. Vom vedea apoi ce vom face. Suntem datori a lua răspunderea.

Vezi mâine ce a răspuns Al. Vaida-Voivod şi propunerea sa privind organizarea României mari ca o federaţie! Tot mâine vei putea consulta întregul document, fotocopiat, pentru afla şi alte dedesubturi ale Conferinţei de Pace de la Paris!

[1]

Prob. din lat. vide=vezi

[2]

Delegaţie

[3]

Organism care aplica hot­­­­­­­ărârile adunărilor reprezentantei comunale şi cele sosite din partea “municipiului”. Vezi aici

[4]

Lajos Varjassy: politician maghiar, comite suprem al comitatului Arad în 1918;

[5]

Fenegyemeghy: fals nume care imită pe cele ale aristocraţilor maghiari; din expresia maghiară  „ A fene egye meg!”-la naiba!

[6]

Caius Brediceanu, membru al delegatiei lui Vaida la Paris.

[7]

O persoană care incearcă să se amestece în orice şi să conducă totul de unul singur.

[8]

Unde funcţiona Consiliul Dirigent

[9]

Iancu Flondor era ministru secretar de stat, fără portofoliu, fiind însărcinat cu administrarea Bucovinei. Vezi şi aici.

[10]

Constantinescu: probabil Alexandru Constantinescu, zis Alecu Constantinescu-Porcu.

[11]

A existat o incercare de asasinarea lui Bratianu pe 8 Decembrie 1909.

[12]

Un guvern exclusiv ardelenesc nu ar fi reprezentat o opţiune pentru Partidul Naţional Român, condus de Iuliu Maniu, întrucât membrii acestuia nu aveau conexiunile necesare în aparatul de stat din Vechiul Regat. Probabil că Brătianu nu intenţiona să lase guvernarea exclusiv în sarcina ardelenilor, fiind vorba de o ameninţare tactică.

 sursă articol: http://www.septemcastra.ro/index.php/2011/01/scrisoare-vaida1_bratianu_separatism/

În anii ‘70, ’80, şi începutul anilor ’90, FMI a ajutat un numar mare de ţări postconflictuale – cum ar fi Bangladesh, Cambodgia, Chad, El Salvador, Etiopia, Georgia, Haiti, Jordan, şi Nicaragua- printr-o varietate mare de facilităţi acordate de FMI. Pentru a întări aceste eforturi, în luna octombrie 1995 Bordul Executiv a stabilit ca atat timp căt sunt disponibile  instrumentele financiare ale FMI şi sunt  adecvate pentru a face faţă  situaţiilor postconflictuale,  sprijinul FMi se poate dovedi benefic.

 În anul 1995, la întalnirea la Halifax, reprezentanţilor grupului celor 7   au invitat  instituţiile înfiinţate în Bretton Woods  şi Organizaţia Naţiunilor Unite să stabileasca procedurile de coordonare, aplicate în funcţie de necesităţiile de resurse, în scopul de a facilita o tranziţie lina  în faza de rehabilitare a crizei, şi pentru coordonarea activităţii de cooperare mai efectiva cu creditorii.

Pentru a primi  asistenţă postconflictuală, trebuie sa se stabilezeze  o balanţă de urgentă a plăţilor necesare pentru a ajuta refacerea rezervei şi întâlni plăţile curente, inclusiv serviciul datoriei catre instituţiile multilaterale, şi  rolul pe care îl joaca FMI în catalizarea sprijinului de alte surse oficiale. De asemenea este important să se determine capacitatea administrativa şi instituţionala a statului care a fost întrerupta la punctul în care ţările membre sunt momental incapabile să se dezvolte şi să implementeze un program economic multilateral care poate fi sprijinit sub aranjamentului FMI.  Totuşi acolo unde există  capacitatea suficienta  pentru  planificarea şi implementarea politicii, şi se demonstrează angajament ferm de catre  autoritaţile care vor garanta  că resursele FMI vor fi protejate şi folosite adecvat.

Ca urmare, Consiliul Executiv a hotarat să extindă  politica sa existentă asupra  asistenţei de urgenţă – care pănă la acest moment a fost acordată pentru a acoperi numai calamităţile naturale .

Elementele necesare pentru întrebuinţare a asistenţei de urgenţă includ o declarare clară a situaţiei  economice;  quantificare a cadrului macroeconomic, pozitia autorităţilor şi intenţia lor de a apela căt mai repede  la forma tradiţionala de finanţare a FMI (cum ar fi a acordurile stand-by sau ESAF aranjament).

 FMI intervine pentru a sprjini preîntâmpinarea necesităţiilor speciale ale ţărilor postconflictuale şi aceasta este ca o parte din efortul coordonat internaţional depus de diferite agenţi multilaterali şi donatori bilaterali  luând rolul principal în coordonarea şi mobilizarea asistenţei.

Rolul cheie al FMI în ţările postconflictuale este sa ajute restabilirea stabilităţii macroeconomice. Aceasta este realizat în faza iniţiala prin intermediul asistenţei tehnice şi sfaturile politice pentru ajutarea refacerii administrative şi instituţionale şi pentru a crea  capacitatea necesara pentru a pune un program economic multilateral  corespunzător.

Odata ce situaţia economică a fost stabilizata, FMI poate face disponibila asistenta financiară  care joaca deseori  rolul cheie în catalizarea sprijinului de alţi creditori şi donatori.

Asistenţa tehnică a FMI  se focalizeaza pe capacitatea de reconstruire -de exemplu, înfiinţarea şi reorganizarea instituţiilor monetare şi de shimb valutar pentru a putea ţara respectiva să efectueze rambursările legate   de creditele luate şi operaţiunile de schimb valutar străine şi să asigure întrebuinţarea efectiva a resurselor existente ţării respective.

 Astfel de asistenta mai poate fi acordată şi de alte instituţii cum ar fi UNDP, Banca Mondiala, Uniunea Europeana, şi donatori bilaterali şi multilaterali .

Sfaturile politice date de către FMI acopera toata gama ale politicii macroeconomice şi de asemenea  asigura şi necesarul de măsuri structurale.

 Acordarea asistenţei financiare depinde de factorii  specifici ai statelor, cum ar fi cât de repede este clarificata situaţia politică, capacitatea membrilor să formuleze şi să implementeaze programele economice, timpul necesar pentru mobilizarea sprijinul donorilor  şi dacă e important, aprecierea datoriilor către instituţiile multilaterale.

Asistenţa postconflictuala de urgenţă a devenit disponibila în anul 1995 şi astfel şase ţări au fost alese pentru a primi acest ajutor. Pe 20 decembrie  1995, Bosnia şi Herzegovina care au moştenit calitatea de membru ale fostei  Republice Socialiste Federale Yugoslaviei au intrat în FMI. La acelasi zi, a fost acordată suma de $45 millioane pentru redresarea    politica şi reintegrarea economica, refacerea ale infrastructurii, şi crearea noilor structuri economice pentru trecerea la economiei de piaţă.

Asistenta de urgenţă  pentru Rwanda, care a fost acordată, a fost in jur de $20 milioane pentru  sprijinirea programului economic al guvernului pentru anul 1997 şi al programului de asistenţa tehnică  coordonat de FMI. Acest ajutor a fost acordat din cauza imposibilităţii  Băncii Nationale ale Ruandei de a efectua funcţiile sale principale şi pentru consolidarea bugetului şi  veniturile administrative. Asistenţa  a fost folosita pentru restaurarea autoritaţilor administrative civile.

   Ţara                            Data                 Cantitate            Suma aprobata

Albania                                  Nov., 1997           8.8                          25.0

Bosnia si Herzegovina     Dec., 1995          30.3                          25.0

Rep. Congo                           Iulie, 1998            7.2                          12.5

Ruanda                                   Aprilie, 1997         8.9                          15.0

                                                   Dec., 1997           6.0                          10.0

Sierra Leone                         Nov., 1998         11.6                          15.0

Tajikistan                               Dec., 1997           7.5                          12.5

 În Albania, cu asistenţa de urgenţă a fost sprijinita programa guvernului cu $12 milioane pentru a putea fi redusă  inflaţia severă şi  restartarea creşterii economice.

Asistenţa tehnica a fost acordată de câtre donatori multilaterali inclusiv FMI, pentru a putea fi redresate veniturile care, împreunã cu  măsurile de revenire puternice, a reuşit să pună deficitul budgetului  pe cale stabilă. Reformele structurale includ măsuri pentru a opri activitatea companiilor piramidale, restructurarea băncilor de stat şi de a dezvolta mai bine administraţia publică.

Asistenţa de urgenţă acordată pentru Tajikistan este în jur de $20 milioane şi a fost folosita pentru sprijinirea programei economice  a guvernului pentru anii 1997-98. Din această cauza  policile fiscale şi monetare au  început să lucreze semnificativ, ducând la reducerea inflaţiei, la stabilizarea  ratei de schimb valutar.

Siguranţa socială a început să fie mult mai puternică şi au fost facute paşi importante pentru iniţierea reformei sistemului bancar.

Asistenţa de urgenţă la valoare de $10 milioane a fost folosita în Republica Congo pentru sprijinirea programei economice  a guvernului pentru anul 1998 cu scop de a recupera condiţiilor normale economice ducînd la stabilitatea macroeconomica, refacerea infrastructurii  capitalei Brazzaville, reorganizarea administraţiei centrale, refacerea capacităţii instituţiilor şi recuperarea sigutanţei sociale.

Asistenţa de urgenţă pentru Sierra Leone la valoare de $16 milioane a fost folosita pentru sprijinirea programei economice  a guvernului pentru anii 1998/99 , care are ca scop accelerarea creşterii economice, reducînd  problemele  financiare şi normalizînd relaţiile cu creditorii externi .

După negocierile, care nu s-au desfăşurat deloc cu uşurinţă pentru că conflictul cel mai puternic a fost între delegaţiile Marii Britanii şi cei ai SUA, în final a fost acceptat punctul de vedere american.

La această conferinţă au fost elaborate  2 proiecte  – proiectul  lui John Maynard Keynes de la trezoreria Marii Britanii si proiectul lui Harry Dexter White de la trezoreria Statelor Unite pentru înfiinţarea unui nou sistem monetar, care să stabilizeze ratele de schimb şi să stabilizeze comerţul mondial.

În proiectul său Keynes a propus înfiinţarea unei instituţii, care să fie însărcinată  cu acordarea creditelor băncilor centrale pentru a rezolva problemele legate de  balanţa de plăţi si schimbul creanţelor bilateralele diferitelor ţări membre. Keynes nu prevedea un plafon, care să limiteze tragerile ţărilor cu dificultăţi financiare. Din punct de vedere al lui  Keynes această  instituţie a trebuit să lucreze ca o  bancă mondială, care  putea  şi să creeze moneda proprie si să acorde asistenţa financiară  ţărilor cu probleme economice.

 Proiectul lui White prevedea crearea unei instituţii  care să acorde ajutorul financiar ţărilor în cauză. Sursa asistentei financiare ar trebui să fie suma cotelor-părţi vărsate iniţial de fiecare membru al instituţiei.

Acordul de la Bretton Woods a intrat în vigoare la 27 decembrie 1945 ( Anexa 1). După aproape doi ani , FMI a început să funcţioneze efectiv la Washington. Ca urmare a înfiinţării a FMI s-a registrat un progres substanţial în comerţul  mondial. Restricţiile de plată între  ţările dezvoltate au dispărut, iar pentru ţările în curs de dezvoltare s-au redus.

Înfiinţarea FMI a marcat un progres substanţial în dezvoltarea relaţiilor economice internaţionale din lume. E drept faptul că în anii 30 un rol important în comerţul mondial şi nu numai deţinea SUA. De aceea şi părerea americană despre organizaţia viitoară a reuşit să se impună la conferinţă de la Bretton Woods.

Cu toate schimburile care au intervenit în viaţă economică, FMI funcţionează fără întrerupere în toţi aceşti ani. Numai prin adaptarea rapidă şi precisă a activităţii sale o organizaţie poate să rămână actuală în mediu politic şi economic atât de  dinamic.

În prezent FMI are 180 de  ţări membre, excepţia făcând Cuba si Coreea de Nord ( Gr.1). Sediul general al FMI se află în Washington.

Din când in când se reiau la unele dezbateri problema limitării stocului de acţiuni a firmelor industriale şi se fac referiri la participarea acestora în calitate de gazdă la unele confruntări concurenţiale ce pot avea loc. Relaţia strânsa dintre bănci şi economii are de asemenea unele dezavantaje cu privire la dezvoltarea pieţelor financiare, ca de exemplu o piaţă de capitaluri limitată în concordanţă cu informaţiile insuficiente deţinute de public cu privire la activitatea firmelor. În prezent, cele mai multe bănci se angajează în operaţiuni de asigurări, de construire a unei societăţi, precum şi în activităţi privind proprietatea reala a statului.

În prezent, noi superputeri apar, dar competiţia este întotdeauna la înălţime, ca aceea dintre giganţii Deutsche Bank si Allianz. Pentru a face faţă concurenţei internaţionale activitatea R & D din sectorul financiar creşte şi cele mai mari bănci din Germania aspiră să devină “jucători”, participanţi globali.

Sistemul bancar din Germania, cu un volum total al afacerilor de aproximativ 3,7 triliarde ECU (suma balanţei) constă in 3872 bănci independente cu 48721 oficii diferite (birouri care se ocupă de diferite ramuri de activitate (la sfârşitul anului 1994)). Caracteristicile sistemului bancar din Germania si dominante in afacerile bancare generale sunt economiile regionale şi locale ale băncilor şi economiile în general, la care se adaugă asociaţiile privind împrumuturile (Sparkasen, Genossenschaftsbanken) şi instituţiile lor centrale (Girozentralen, DG – Bank), cuprinzând aproximativ o jumătate din volumul afacerilor si o larga reţea de oficii, ocupându-se de diferite ramuri de activitate. Cele mai mari bănci, în număr de trei (Deutsche Bank, Dresder Bank, Commerzbank) au o cota de 3% din volumul afacerilor si subvenţii pentru băncile străine de aproape 1%. Aproximativ 3,7 miliarde ECU destinaţi bunurilor sunt investiţi de instituţii financiare din Germania, în marea lor majoritate de gospodarii private (mai mult de 60%) şi în proporţie de 40% la bănci. Alţi participanţi importanţi ai pieţei financiare se dovedesc a fi companiile de asigurare (14%), societăţile de capital (2%) şi fondurile investiţionale (5%).

Raportate la puterea economica a ţării, pieţele financiare ale Germaniei sunt subdezvoltate. De-a lungul ultimilor ani, au avut loc un număr semnificativ de schimbări legale si instituţionale menite să facă piaţa financiară bancară mai atractivă (de exemplu înfiinţarea Deutschge Börse AG şi abolirea impozitului pe stocurile existente, adică Börsenumsatztener). Caracteristicile cheie ale pieţei financiare germane sunt de importanţa unei pieţe de legătură raportată la piaţa stocurilor si o orientare însemnată pe termen lung. Piaţa germană de legaturi cu un volum de 1,4 trilioane ECU este a treia dintre cele mai cunoscute pieţe din lume (imediat după SUA şi Japonia). Elementele majore de legătura între pieţe sunt băncile mari si guvernul, in primul rând guvernul federal. Aceasta este metoda cea mai folosită prin intermediul căreia băncile îşi refinanţează creditele pe care le folosesc în afaceri şi în sectorul public. Aproximativ 2100 de corporaţii privind capitalul exista, dar mai puţin de o treime din acestea sunt cotate pe piaţa bursiera. În plus, aproximativ 500 de stocuri de capitaluri străine sunt comercializate pe piaţa bursieră a Germaniei.

În Germania există 8 centre de comerţ, principalul centru fiind Frankfurt pe Main. Volumul noilor tranzacţii per an a fost de 11,5 miliarde ECU de-a lungul primei jumătăţi a anilor ’90, care s-a dublat în comparaţie cu cea a anilor ’80. În anul 1995 20 de firme au fost admise, adică au corespuns cerinţelor pieţei bursiere. Randamentul bursier in RFG este pe planul doi in Europa, cu toate ca acestea reprezintă doar o jumătate din cel al Marii Britanii.

Efectul negativ de pe piaţa capitalurilor se explică prin numeroşi factori, de exemplu condiţiile favorabile (în sistemul de taxe, impozite) pentru finanţarea externă, o şovăială a companiilor de asigurări şi publicul în general pentru a deţine acţiuni, rolul central al băncii de a menţine controlul si aversiunea proprietarilor de a furniza informaţii investitorilor. Sistemul tradiţional are ca dezavantaj principal faptul că este greu să găseşti capital pentru dezvoltarea rapidă a noilor întreprinderi fără nici un bun material (capital nevărsat).

Acesta a devenit o barieră serioasă în calea înfiinţării şi dezvoltării noilor firme din Germania. Eforturi politice considerabile sunt pe cale să schimbe acest lucru si sa facă piaţa bursieră o instituţie mai flexibilă pentru a preîntâmpina cerinţele afacerilor germane. In special o noua piaţa de capitaluri va fi stabilita in 1997 cu condiţii mai puţin stridente de admitere decât piaţa existentă, iar scutirile de taxe vor servi la crearea de profituri, obţinute din vânzările de acţiuni cu noi riscuri generatoare de succes. În plus, fondurile publice vor îmbunătăţii baza capitalului SME. Indiferent de aceste schimbări, firmele germane vor explora pieţele de capital străin (in special al SUA) mai intensiv.

În anii ’70 politica monetară a Bundesbank-ului s-a îndreptat spre monetarism; cu toate acestea, aceasta poziţie nu a devenit în totalitate dominantă aşa cum a devenit la rândul ei in SUA şi în Marea Britanie. Începând cu 1974, Bundesbank a formulat ideea de răspândire a unei cantităţi de bani (M3).

Acest scop urmărit de Bundesbank este anunţat în fiecare an în decembrie pentru următorul an. În anul 1994 şi respectiv în anul 1995 scopul a fost acela ca cota de dezvoltare a M3 sa fie de 4-6%, iar in 1997 de 4-7%. In 1996 se urmărea rezolvarea unui potenţial productiv real de aproximativ 2,5% si o rată maximă a inflaţiei tolerabilă de 2% şi o scădere a vitezei de circulaţie a banilor de 1%. De-a lungul ultimilor 20 de ani ţelul a fost atins rar. În mod consecvent strategia băncii Bundesbank a devenit subiectul unor dezbateri critice, rezultatele a ceea ce va deveni relevant pentru politica viitoare a băncii Central Europene. Bundesbank percepe scopurile monetare ca şi un simbol al culturii de stabilitate germană, un semn al continuităţii şi ca un angajament propriu pentru banca centrala.

Bundesbank admite faptul că ţelurile monetare au devenit din ce in ce mai dificil de atins datorită inovaţiilor financiare si a creşterii vitezei variabilelor monetare; răspunsul este că nu trebuie să se renunţe la concept, din contră trebuie sa fie abordat într-o manieră mai flexibilă cu o orientarea pe termen scurt în aceasta direcţie, înlocuit de alţi indicatori ca M1 sau M3 lărgit. O alta dezbatere controversată cu implicaţii asupra politicii Băncii Central Europene o constituie strategia asupra cerinţelor rezervei minime pentru instituţiile financiare. Acestea au fost reduse semnificativ (la 1,5% pentru economiile bancare şi la 2% pentru bunuri diverse) dar instrumentul folosit nu a fost abandonat.

Ratele dobânzii din Germania de Vest au fost relativ scăzute, efectul favorabil al unei stabilităţi a preturilor, comparativ cu celelalte naţiuni din Europa şi respectiv cu SUA. Aceasta s-a schimbat temporar în favoarea unificării Germaniei cu rate de inflaţie ridicate şi cuceriri multe pentru capital intern. Cu toate acestea, recent, ratele impozitării au scăzut semnificativ. Rata dobânzii pe termen scurt a fost de 4,5% in 1994 si de numai 3,5% in medie in prima jumătate a anului 1996, lucru posibil cu ajutorul ratelor minime ale băncii centrale (rata de reducere fiind de 2,5%). Datorită ratelor scăzute ale inflaţiei, ratele dobânzii pe termen scurt au scăzut mai puţin de 6% – aproximativ nivelul SUA şi în mod semnificativ mai puţin decât rata medie a Uniunii Europene. Rata dobânzii pe termen scurt este de cca. 4%, fiind aceea ca şi rata medie din ultimele doua decenii.

Puterea mărcii germane este reflectată în rata de schimb valutar. De-a lungul ultimelor trei decenii marca germană a fost reevaluată în funcţie de alte monede naţionale cu care se afla în luptă (de concurenţă, cu excepţia yen-ului şi a francului suedez). Comparată cu monedele a 19 ţări deosebit de importante, marca germană a fost reevaluată cu aproximativ 70% în ultimii 20 de ani conform raportului lunar al Bundesbank-ului si cu 10% in ultimii 5 ani. Cu toate acestea, valoarea mărcii germane la mijlocul anului 1996 nu a fost cu mult mai mare decât a fost in urma cu 3 ani. Rata schimbului dintre dolarul american şi marca germană a scăzut de-a lungul anilor ’70, apoi a revenit la începutul anilor ’80, pentru ca apoi sa atinga o cota maxima in 1985. De atunci, curentul de devalorizare a devenit dominant, cu fluctuaţii semnificative.

La sfârşitul anului 1995, dolarul american s-a devalorizat în raport cu marca germana cu circa 100%; in timp ce germanii trebuiau sa plătească 3 DM per dolar in 1985, acum plătesc doar 1,50DM. Acest lucru favorizeaza turistii germani, dar are consecinte nefaste pentru exportatori, in special pentru industria de automobile (de exemplu firma BMW si Mercedes – Benz construiesc filiale in SUA).

Făcând referire la Sistemul Monetar European (EMS), rata schimbului valutar a mărcii a rămas aproape neschimbată până în 1992. Aceasta s-a datorat în primul rând succesului atins de alte ţări europene aflate în inflaţie. Agitaţia din EMS (din anul 1992) s-a datorat unei reevaluări a mărcii germane. Rezervele internaţionale ale Germaniei se ridică la 60 miliarde ECU, mai mari decât cele ale Japoniei sau SUA. 60% sunt încorporate în rezerve străine, în special dolari americani. Rezervele de aur sunt estimate la 7,2 miliarde ECU, iar valoarea de tranzacţie a lor este de aproximativ 25 miliarde ECU.

Rolul mărcii germane ca şi moneda de rezervă internaţională a crescut în mod considerabil de-a lungul anilor ’80. Printre monedele de rezervă internaţională, marca germană se situeaza pe locul doi, după dolarul american, cu o cotă de aproximativ 20%.

Incepând cu 1982 şi până în 1990 balanţa de plăţi curenta a Germaniei a fost excedentară, atingând o cotă maximă de 57 miliarde ECU în 1987, adică 4,8% din PIB. Unificarea Germaniei a dus la schimbarea acestei situaţii. In 2 ani acest surplus s-a schimbat într-un deficit de 17 miliarde ECU (în 1991). Deficitul continuă, ca şi cum ar fi prezent, cu toate că este ceva mai scazut (13 miliarde ECU în 1995, mai puţin de 1% din PIB). Motivul principal pentru o relansare a balanţei de plaăţi a fost balanţa privind comerţul. Această balanţă a avut întotdeauna un surplus de maxim 70 miliarde ECU în 1989. Cu toate acestea, în 1990 importurile au crescut cu mai mult de 10%, iar în 1991 cu peste 16%. In acelaşi timp ratele de creştere economică la export erau de 3% şi de 0,5%. De aici, surplusul mare din balanţa comercială s-a estimat la doar 11,5 miliarde ECU în 1991. De-a lungul anilor ce au urmat, balanţa comercială şi-a revenit, s-a stabilizat iar surplusul a fost de 48 miliarde ECU în anul 1995.

Sectorul balanţei privind serviciile a fost în mod tradiţional în deficit, în principal datorită cheltuielilor de aproximativ 30 miliarde ECU per an făcute de Germania în scopuri diverse, cum sunt cele privind călătoriile peste hotare. Preferinţa germanilor pentru călătoriile în străinatate s-a simţit imediat după unificare deoarece oamenii din noile state nu avuseră alte opţiuni înainte. O contribuţie minoră la deficitul acestei balanţe a serviciilor se datorează unei balanţe negative în ceea ce priveşte veniturile din licenţe şi brevete (2 miliarde ECU). In trecut o contribuţie semificativă la balanţa de plăţi s-a datorat unui surplus de venit destinat investiţiilor. Acest surplus a scăzut la mai puţin de 2 miliarde ECU în 1995 datorită importurilor mari de capital şi datorită unor rate ale dobânzii scăzute la nivel mondial.

Balanţa transferurilor neobligatorii (transferuri ale muncitorilor străini, plăţi şi donaţii pentru organizaţiile internaţionale) au arătat întotdeauna deficite semificative. Suma deficitelor a scăzut constant dar lent în anii ’90 şi este în prezent de 30 miliarde ECU. Importuri masive de capital au fost necesare pentru a compensa deficitele din balanţa de plăţi. In decursul a trei ani, Germania şi-a schimbat statutul din ţara exportatoare de capital in ţara importatoare de capital; astfel de la 71 miliarde ECU capital exportat în 1989, la 47 miliarde ECU capital importat în 1992 şi la mai mult de 30 miliarde ECU capitaturi importate în 1995.

Cea mai mare parte a importului de capital rezultă dintr-o investitie străină de portofoliu, în special în relaţiile guvernamentale, cum era acea sumă mare de 124 miliarde în 1993. Cu toate acestea, Germania rămâne al doilea mare creditor din lume, (după Japonia) cu bunuri străine nete de circa 150 miliarde ECU, cu toate că suma Germaniei rezultată peste hotare era de circa 1,2 trilioane ECU.

O mare atenţie s-a dat FDI – fondului privind investiţiile străine directe. Acest FDI a crescut în străinatate şi a atins suma de 26 miliarde ECU în 1995 şi a fost mai mare de 50 miliarde ECU de-a lungul a trei ani, respectiv 1993 – 1995. Investitia FDI – ului în Germania a fost mai mică de 10 miliarde ECU de-a lungul acestei perioade. Per total, investiţiile străine directe ale Germaniei se estimau la 125 miliarde ECU la sfarsitul anului 1995, cea mai mare parte a acestei sume (de circa 40%) datorându-se SUA. S-au făcut calcule şi s-a ajuns la concluzia că ceastă investiţie a creat aproape un milion de locuri de muncă peste hotare.

Problemele care se ridică sunt de ce această investiţie nu a fost făcută în Germania şi dacă balanţa negativă a investiţiilor străine (mereu în creştere) constituie un declin general al Germaniei pentru investitorii străini.

Urmând exemplul Marii Britanii şi a Statelor Unite, care au decis în noiembrie să sancţioneze unilateral Iranul după prezentarea raportului Agenţiei Internaţionale pentru Energie Atomică asupra activităţii nucleare a Teheranului, UE a decis blocarea semnării de noi contracte de import al petrolului iranian. Contractele aflate în vigoare vor fi onorate până la data de 1 iulie. Pe lângă această decizie, reprezentanţii statelor membre UE discută şi despre oportunitatea impunerii unor sancţiuni asupra Băncii Centrale a Iranului.

În prezent, Uniunea Europeană este cel mai mare importator de petrol iranian, cumpărându-i peste 20% din producţia anuală.

Germania, principala victimă colaterală

Germania este implicată în eforturile internaţionale de oprire a programului nuclear al Teheranului, dar Berlinul continuă să fie unul din cei mai mari parteneri comerciali ai republicii islamice. În 2010, exporturile germane în Iran totalizau 3.8 miliarde de dolari, Germania fiind cel mai important partener comercial din Uniunea Europeană al Iranului.

În ciuda faptului că dosarul nuclear iranian îngrijorează Occidentul de o lungă perioadă, companiile germane au continuat să facă afaceri bune cu Teheranul. În octombrie 2009, Wall Street Journal arăta că sunt peste 7.000 de firme germane care au afaceri în Iran, dintre care 85 deţineau propria reprezentanţă acolo. În martie anul următor, New York Times publica o listă cu 74 de companii germane care au avut relaţii comerciale cu guvernul american şi cu cel iranian în ultimii zece ani.

Lista cuprindea companii ca: BASF, Bayer, Bosch, Lufthansa sau Nokia-Siemens. Gigantul Nokia-Siemens s-a aflat în 2009 în centrul unui scandal după ce s-a dovedit că a vândut tehnologie de monitorizare către doi operatori de telefonie iranieni, tehnologie folosită şi pentru reprimarea mişcărilor de protest din Iran din 2009.

Pe de altă parte, în aceeaşi perioadă, o serie de companii germane s-au decis să se retragă din Iran în urma creşterii presiunii internaţionale. Dintre acestea, ThyssenKrupp, cel mai mare producător german de oţel, producătorul de automobile Daimler şi asiguratorii Munich Re şi Allianz.

Sursă: Flavius Ţone, http://www.adevarul.ro/international/foreign_policy/web_exclusive/Uniunea_Europeana_impune_noi_sanctiuni_Iranului_0_632937052.html

CDU/CSU şi SPD sunt partide ale poporului încercând să se adreseze tuturor grupurilor din electorat.În timp ce CDU/CSU are o parte relativ stabilă a voturilor, adică mai mult de 40%, partea lui SPD este descrescândă şi are 35%.Această scădere este în parte consecinţa riscului partidului verde din anii ’80, care are 10% din voturi acum – cu toate că încă nu are un program economic în totalitate elaborat. Simpatizanţii FPD sunt din clasa mijlocie; ca o consecinţă, acest partid are acum din nou dificultatea obţinerii minimului de 5% din voturi necesar pentru reprezentarea în parlamentele federale şi statale. Oricum, acest partid mic a jucat un rol important pentru ca nici unul din partidele poporului nu au avut o majoritate absolută şi deci au depins de coaliţia cu FDP. Partidul Socialist Democrat (PDS), succesorul comunistului SED care a guvemat Republica Democrată Germană timp de 40 de ani se străduieşte să devină un partid de stânga în sistemul partidelor -cu puţin succes în partea vestică a Germaniei, dar cu aproape 20% din voturi în partea estica a Germaniei, unde partidul acumuleaza dezaprobarea populaţiei în ceea ce priveşte shimbarea rapidă a stilului de viaţă şi rata ridicată a şomajului. Partidele extremiste de dreapta (Republikaner, NDP) au avut doar succese scurte în trecut, folosind din avantajul lor rata mare de imigrare (prea mulţi străini) şi ratele de şomaj.

Politica economică a perioadei de după război a fost caracterizată de stabilitate şi continuitate. De cele mai multe ori conservatorii şi liberalii au stabilit direcţia. Când social-democraţii au participat în guvemul federal din 1966 până în 1982 nu au avut loc schimbări radicale, în parte pentru că trebuia să se întocmeasca cu partenerii din coaliţie (CDU sau FDP). Pentru economia germană aceasta continuitate a fost foarte binevenită. În era social- democrat-liberală (cu cancelarii W. Brandt şi H. Schmidt) bunăstarea s-a generalizat şi au fost aplicate strategii keynesiene de angajare totală -cu consecinţa unui deficit public crescător. După 1982, cand FDP a format o nouă coaliţie cu CDU/CSU, accentul a fost pus pe eliminarea deficitului şi a îmbunătăţi condiţiile pentru creşterea economică pe termen lung (politica economică orientată pe oferta). Deşi unificarea Germaniei a implicat câteva devieri pragmatice, această orientare de bază a politicii economice nu s-a schimbat. La nivel federal, cancelarul H. Kohl şi coaliţia conservativ-liberală sunt votaţi până dupa 1998. Majoritatea în parlamentele poporului sau în Bundesrat nu sunt în mâinile conservativ-liberalilor. Deci, în toate cazurile când apar probleme care implică interesele de bază ale poporului, guvernul federal trebuie să ajungă la un compromis cu Bundesrat, în special cu punctele de vedere social democrate.

0 mare varietate a grupurilor organizate participă în formularea politicii economice implicând metode formale (de ex: audieri) sau informale (suport financiar şi lobbying). Cele mai importante sunt uniunile cu peste 11,5 milioane membri pe grupuri industriale, din care 9,5 milioane sunt unite în DeutscheGewwerkschaftsbund (DGB). Oricum, se însriu tot mai puţini membri. În mod tradiţional, uniunile au avut legături strânse cu SPD, dar şi această legatură este tot mai slabă. Patronii se organizează în asociaţii specifice industriei, unde calitatea de membru este voluntară. Cele mai importante organizaţii sunt Bundesverband der Deutschen Industrie(BDI) si Bundesvereinigung der Deutschen Arbeitgeberverbande (BDA).

Toate cele trei milioane de intreprinderi sunt şi trebuie să fie membre ale camerelor de comerţ locale. Acestea servesc ca organe de administrare proprie, organizează seminarii pentru calificarea ca şi conducători, dau consultaţii şi educă intreprinzatorii incepători, rezolvă conflictele industriale interne şi întreţin relaţii cu publicul. Asemenea organizaţii sunt Deutsche Industrie- und Handelstag (DIHT) şi Deutsche Handwerkskammertag. Rezistenta intreprinderilor împotriva calităţii de membru (cu taxe înjur de 500 milioane ECU pe an) este în creştere.

FP România: Ce credeţi că poate realiza o astfel de mişcare? Crezi că această mişcare va fi doar un debuşeu de scurtă durată, va conduce la alegeri anticipate sau, mai mult, va reseta întregul establishment politic românesc?

Kai Brand Jacobsen: Cred că unul din cele mai importante obiective ale mişcării este să revendice spaţiul public. Să îi convingă pe oameni că asta este ţara lor, viitorul lor şi că nu au doar drepturi ci şi responsabilitatea de a fi activi în a influenţa ce se întâmplă în ţară. Un alt obiectiv central ar trebui să fie promovarea dialogului democratic – informarea, educarea şi creşterea nivelului de cunoaştere a oamenilor despre ce se întâmplă, despre viitorul lor şi despre implicaţiile pe care legile şi politicile le au asupra lor. România şi multe alte ţări din lume trebuie să-şi construiască un spaţiu civic şi politic democratic: în care puterea este deţinută de oameni şi sistemul politic şi economic răspunde în faţa lor. Sper că această mişcare va fi mult mai mult decât o dezlănţuire de frustrare sinceră. Sper că va încuraja jurnaliştii să trateze cu onestitate şi integritate ştirile şi să joace un rol mai important pentru ţară. Sper că va încuraja profesorii universitari să îşi înveţe studenţii să gândească critic, inteligent şi constructiv, să transforme universităţile în spaţii ale dialogului democratic şi a implicării civice. Sper că va încuraja organizaţiile societăţii civile, artişti, scriitori, poeţi, intelectuali şi alţii să-şi folosească talentele pentru a mobiliza, inspira şi încuraja oamenii din ţară să discute ce se întâmplă. Sper că ne va încuraja să cerem şi să oferim mai mult respect reciproc. Şi sper ca mişcarea să identifice cereri care se adresează nevoilor şi problemelor populaţiei – ce afectează negativ viaţa de azi a românilor. Dar mişcarea de „democratizare” a României nu este una care să dureze zile sau săptămâni. Ca în Egipt şi în ’89, liderii vin şi pleacă. Este nevoie de o transformare politică, economică, socială şi culturală în România. Redescoperirea demnităţii şi solidarităţii între oameni. Ce se întâmplă acum pe străzile României şi în inimile şi minţile românilor din toată ţara este un puternic pas în acea direcţie.

Fragment dintr-un interviu FP România care va apărea în Dilema Veche de joi – 26 ianuarie.

Kai Brand Jacobsen este fondatorul Peace Action Training and Research Institute of Romania (PATRIR).

sursă: Foreign Policy, Flavius Ţone.

Astfel , pe parcursul celor 25 de ani analizaţi , partea ce revine ţărilor din Europa centrală şi de vest se situează constant între 85-90% atât la export cât şi la import . Excepţie face perioada 1876-1880 , când România avea încă relaţii puternice cu Turcia , în special la export , care a atins în această perioadă 18%. După 1880 ponderea comerţului cu Turcia nu a mai depaşit 5%.

Analiza orientării geografice a comerţului exterior românesc în perioada 1876-1900 , se va face pe baza distincţiei între cele două curente de politică comercială prevăzute în economia României în ultimul sfert al veacului al-XIX-lea ; politica liber-schimbistă în perioada 1876-1886 şi politica protecţionistă între 1886-1900 .

Perioada 1876-1886 debutează cu anul în care intră în vigoare Convenţia Comercială cu Austro-Ungaria şi se încheie în anul adoptării primului tarif vamal protecţionist .

Repartizarea comerţului exterior pe ţările de destinaţie şi de provenienţă care au avut o pondere semnificativă în comerţul nostru exterior , va fi detaliată în următorul tabel :

Tabelul 4 .  Comerţul exterior al României pe ţări de destinaţie şi provenienţă

Sursa : N.Sută , S.Sută-Selejan , M.Mureşan , G.Drăgan – “Istoria Comerţului Exterior Românesc “,  Editura Eficient , Bucureşti , 1996 , pag.94

După cum se poate constata din tabel , Austro-Ungaria este principalul nostru partener comercial , cauza principală fiind Convenţia Comercială , încheiată de România cu această  ţară .

Trebuie adăugat însă , că şi în perioada premergătoare încheierii Convenţii , respectiv la începutul deceniului opt al secolului al-XIX-lea Austro-Ungaria era principalul partener în comerţul exterior al României ; din exportul total de 156,3 milioane lei , cel efectuat în Austro-Ungaria era de 59 milioane lei iar din importul total de 102,7 milioane lei , circa 40 milioane reprezentau importuri din Austro-Ungaria(10) .

În primii ani după încheierea Convenţiei , Austro-Ungaria  şi-a consolidat poziţia de principal partener comercial al României, convenţia facilitând importurile de produse industriale din această ţară , intensificând totodată şi exporturile româneşti de cereale şi , pentru scurt timp , de vite . De exemplu , în primii doi ani ai aplicării convenţiei , exportul de animale vii din România spre Austro-Ungaria a crescut de la o valoare de 25 milioane lei în 1876 la 28 milioane lei în 1878 . Ulterior , ca urmare a măsurilor de ordin veterinar luate de Austro-Ungaria , exportul scade , ajungând în anii 1880-1882 la o medie anuală de 12,9 milioane lei , iar după închiderea graniţei în 1882 , la 6,9 milioane lei(11) .

Din a doua parte a intervalului analizat , respectiv perioada 1881-1885 , poziţia Austro-Ungariei începe să se deterioreze , măsurile unilaterale luate de guvernanţii săi , în privinţa importurilor româneşti ducând la scăderea valorică a schimburilor comerciale şi implicit la pierderea poziţiei de lider în relaţiile comerciale externe ale României .

În perioada 1876-1886 , un rol important , dar mult mai mic decât al Austro-Ungariei , l-au avut şi Anglia , Germania şi Turcia .

Anglia a fost una dintre principalele ţări importatoare din România , îndeosebi grâne , ponderea ei ajungând în 1885 la 37,62% din totalul exportului românesc , iar importul din Anglia (textile , produse metalurgice , cărbune , coloniale , etc.) se ridica la 19,4% din total . Un lucru important ar fi acela că balanţa comercială a României în relaţiile cu Anglia a fost, la sfârşitul intervalului, pozitivă.

Evoluţii diametral opuse va avea comerţul cu Germania şi Turcia . Dacă relaţiile comerciale cu Turcia se înscriu pe o pantă descendentă , ele scăzând continuu atât la import cât şi la export , Germania se înscria pe o pantă ascendentă , poziţia sa întărindu-se tot mai mult pe piaţa românească şi prefigurând modificările ce vor avea loc în intervalul următor .

Perioada 1886-1900 s-a situat sub semnul schimbării politicii comerciale , inaugurarea politicii protecţioniste antrenând modificări semnificative în structura şi orientarea schimburilor comerciale.

Tabelul 5.  Comerţul exterior al României pe ţări de destinaţie şi de provenienţă în perioada 1886-1900

Sursa : N.Sută , S.Sută-Selejan , M.Mureşan , G.Drăgan – “Istoria Comerţului Exterior Românesc “,  Editura Eficient , Bucureşti , 1996 , pag.112

Perioada 1886-1890 , din punct de vedere al comerţului exterior al României stă sub semnul războiului vamal declarat la data de 1 Iunie 1886 de către Austro-Ungaria ţării noastre , în urma refuzului României de a prelungi Convenţia Comercială care expira în acel an .

Eşuarea negocierilor pentru reînoirea convenţiei a dus la măsuri dure din partea puternicului stat vecin.Acestea au fost(12) :

-       toate produsele venite din România , cu excepţia celor prevăzute în tariful general , se supun unei supra taxe de 30%

-       măsurile decise în 1881-1882 , privind interzicerea importurilor de vite româneşti , se menţin

-       se interzice importul şi tranzitul cailor , porcilor şi oilor din România

Războiul vamal dintre România şi Austro-Ungaria a afectat în egală măsură , economiile ambelor ţări . Cel mai puternic a fost afectată economia Transilvaniei pentru care România era , atât o importantă piaţă de desfacere cât şi principala sursă de materii prime pentru o serie de ramuri industriale . Astfel scăderea accentuată a importurilor de cereale româneşti în Transilvania , de la 1,9 milioane quintale în 1885 la doar 0,34 milioane quintale în 1886 a făcut ca cea mai mare parte a maşinilor cu aburi sau apă din zona Braşovului să-şi reducă drastic producţia , sau chiar să intre în faliment (13) .

Pentru România , cele mai mari pagube au fost provocate comerţului cu vite , cu atât mai mult cu cât piaţa Austro-Ungară absorbea peste 70% din exportul nostru de animale . În urma coborârii valorii exportului de animale vii spre Austro-Ungaria la 3 milioane lei în 1886 şi numai 1,2 milioane lei în 1889 , autorităţile române au căutat să diminueze pierderile înregistrate orientând exportul de vite spre alte pieţe , însă fără rezultate satisfăcătoare .

De asemenea , piaţa cerealelor româneşti în Austro-Ungaria a cunoscut un puternic declin , de la 23,2% la 2,2%(14) . În acest caz reducerea exporturilor a fost compensată prin creşterea livrărilor către alte pieţe : Belgia , Franţa , Italia şi altele .

Urmare a acestui război vamal , ponderea Austro-Ungariei în schimburile noastre comerciale scade dramatic : de la 36,44% între 1881-1885 la 7,17% pentru exporturi , iar pentru importuri , de la 51,83% la 5,18% . Locul lăsat liber va fi ocupat la export de Anglia , cu 54% din totalul exporturilor româneşti , iar la import de Germania , care devine astfel principalul furnizor al pieţei româneşti , cu 28% din totalul importurilor .

Datorită urmării nefaste pentru economia sa , şi în special pentru cea a Transilvaniei , la 1 Iulie 1891 Austro-Ungaria pune oficial capăt războiului vamal .

Imediat după încetarea războiului vamal , schimburile comerciale dintre cele două ţări îşi vor mări considerabil valoarea , exporturile dublându-se , de la 19 milioane lei între 1886 şi 1890 la 43 milioane lei între 1891 şi 1900 ,iar importurile, de la 60 milioane lei cât a fost media anuală între 1886 şi 1890 la 93 milioane lei în intervalul 1891-1900 .

Analiza datelor statistice privind orientarea geografică a schimburilor comerciale româneşti relevă şi o altă mutaţie importantă ; creşterea rolului Belgiei ca piaţă de desfacere pentru produsele agricole româneşti . Belgia a apărut ca o alternativă găsită de autorităţile române la începutul războiului vamal cu Austro-Ungaria .

Exporturile de cereale către Belgia au cunoscut următoarea dinamică (15): în 1886 valoarea era de 15,2 milioane lei reprezentând circa 6% din exporturile României ; în 1892 aceste exporturi au crescut , ajungând la 42,96 milioane lei ceea ce reprezenta circa 15% din totalul exporturilor , pentru a deveni la sfârşitul secolului principalul partener pentru exporturile româneşti, cu o valoare de 140,54 milioane lei, reprezentând o pondere aproximativ 50% . La această valoare s-a ajuns datorită poziţiei Belgiei , favorizată pentru desfăşurarea unui comerţ de tranzit .

Poziţia modestă pe care o înregistrează Belgia , ca furnizor  de produse pentru piaţa românească este explicată prin concurenţa foarte puternică exercitată de produsele germane , favorizate la pătrunderea pe piaţa românească de mai mulţi factori , dintre care amintim(16) :

-      legăturile tot mai strânse dintre România şi Germania , realizate după anul 1866 , anul sosirii principelui Carol I în ţară

-      influenţa exercitată de capitalul german , cu poziţii însemnate în principalele domenii economice

-      crearea liniei Galaţi-Rotterdam , care a ajutat la pătrunderea produselor germane pe piaţa românească

Deşi după expirarea convenţiei , locul Austro-Ungariei de prim furnizor al pieţei româneşti a fost luat de Germania , al cărei export către România creşte de 4 ori , de la 23 milioane lei în intervalul 1876-1880 , la peste 100 milioane lei la sfârşitul secolului,  poziţia Austro-Ungariei în comerţul exterior al României rămâne importantă .

Concomitent , ponderea Angliei şi a Franţei ca ţări furnizoare scade uşor , de la 38,4%  în anul 1874 la 28% în 1900 , astfel încât , la începutul secolului al-XX-lea , piaţa românească era dominată de produsele provenite din Germania şi Austro-Ungaria , ambele ţări acoperind peste 50% din importurile României .