FINANCIAL TIMES, LONDRA, Wolfgang Münchau

In al treilea rand sistemul international penalizeaza statele daca nu isi uramresc interesele, sau daca isi stabilesc obiective peste posibilitatile si capacitatile lor.

Pornind de la aceste asumptii realistii au dezvoltat doua idei fundamentale in ceea ce priveste cooperarea dintre state la nivel international. In primul rand realistii sustin ca statele sunt preocupate inainte de orice de securitatea lor si de putere. Avand in vedere aceasta prima asumptie, se poate trage concluzia ca in realtiile internationale statele sunt predispuse conflictelor si competitiei, si de aceea ele nu reusesc sa coopereze, chiar si atunci cand au interese comune. In al doilea rand realsitii sustin ca „insitiutiile internationale pot atenua efectele inhibitoare ale anarhieie asupra disponibilitatii statelor de a coopera, doar marginal.”

Sistemul international este lipsit de prezenta unei autoritati centrale. Din aceasta cauza toate statele sunt egale. Nici unul nu are dreptul de a se impune, la fel cum nici un stat nu trebuie sa se supuna altuia. In aceste conditii securitatea, bunastarea si prestigiul statelor sunt rezultatul propriilor lor eforturi, fiecare stat fiind responsabil pentru soarta sa, si trebuie sa se comporte si sa actioneze pe baza principiului „ajuta-te singur”. Prin urmare anarhia sistemului international este conditia politico-structurala care se rasfrange asupra disponibilitatii statelor de a coopera.

Realismul are o viziune pesimista asupra posibilitatii statelor de a coopera si asupra rolului insititutiilor internationale in acest proces.

Principalul impediment in calea cooperarii intre state este pentru realisti teama de a nu fi inselati de partenerii lor. La aceasta teama de a nu fi inselati, se adauga si teama ca celelalte state ar putea incerca sa-i distruga si sa-si puna stapanirea asupra lor, precum si ingrijorarea ca posibilii parteneri ar putea castiga mai mult in urma cooperarii decat ei. Doua din aceste temeri par a fi bariere insurmontabile in calea cooperarii pentru realisti: teama de a nu fi inselati si teama ca partenerul/ii cooperarii pot castiga mai mult.

Aceste idei ale realistilor in privinta cooperarii isi au originea in convingera lor ca statele, intr-un sistem international caracterizat de anarhie, trebuie sa se preocupe de supravietuirea si independenta lor. Pentru realisti prietenul si partenerul de astazi poate fi dusmanul de maine intr-un razboi, si astfel se justifica teama lor ca partenerul ar putea castiga mai mult in urma cooperarii. Castigurile superioare dobandite in urma cooperarii ar putea fi folosite impotriva sa in cazul unui eventual razboi cu statul respectiv, ceea ce i-ar putea aduce acestuia din urma victoria. Statele trebuie sa fie ingrijorate de castigurile celorlalte state in urma cooperarii, chiar si atunci cand vor ramane in bune relatii pe viitor, pentru ca intre ele, ar putea interveni neintelegeri in unele privinte, si atunci ar fi adusa in discutie puterea relativa a statelor, ceea ce evident va da castig de cauza statului ce detine o putere mai mare.

Joseph Grieco este de parere ca pentru realisti absenta unei autoritati centrale in sistemul international, nu inseamna doar lipsa unei institutii care sa asigure respectarea promisiunilor. Mai mult decat atat acest lucru inseamna lipsa unei institutii care sa impiedice statele sa recurga la forta sau sa ameninte cu folosirea fortei, si sa isi impuna dominatia asupra altora.

Principalul interes al statelor este asigurarea supravietuirii si a independentei. De aceea orice diminuare a capabilitatilor lor conteaza. Joseph Grieco defineste capabilitatile ca fiind „resurse ecomonice, militare si politice a caror folosinta permite statelor, daca doresc acest lucru,  sa determine o schimbare in comportamentul altor state, sau sa se opuna unor schimbari nedorite ale comportamentului pe care altii le urmaresc.”37 Cantitatea si calitatea capabilitatilor, reprezinta dupa parearea lui Grieco, baza pentru securitatea si independenta statelor, intr-un sistem in care statele pot conta doar pe ele insele. Avand in vedere toate aceaste lucruri, realistii considera ca scopul cel mai important al statelor in orice relatie cu alt/e stat/e, nu este sa obtina cel mai mare castig posibil, ci sa-i impiedice pe ceilalti sa-si sporeasca capabilitatile relative. Aceasta idee se regaseste si la E. H. Carr: „Cele mai importante razboaie sunt purtate pentru a-ti face propria tara mai puternica, sau si mai adesea, sunt purtate pentru a impiedica o alta tara sa devina mai puternica din punct de vedere militar, si de aceea epigrama <<cauza principala a razboiului este insusi razboiul>>, se justifica pe deplin.”

Grieco numeste atitudinea statelor vis-a-vis de cooperare in teoria realista, „pozitional defensiva”. Problema castigurilor relative, ca un impediment in fata cooperarii intre state, reflecta existenta unui sentiment de nesiguranta si incertitudine in relatiile internationale. Statele nu pot fi sigure niciodata de intentiile altor state, si de aceea trebuie sa analizeze cu grija modul in care cooperarea poate afecta capabilitatile relative proprii, precum si cele ale altor actori ai sistemului international.

Dupa cum reiese si din analizarea posibilitatii de cooperare intre state din persepctiva realista, pentru realisti, ceea ce caracterizeaza cel mai bine sistemul international este anarhia. Aceasta viziune este opusa celei pe care o aveau idealistii despre sistemul international, ei considerand ca pot compara sistemul international cu societatea nationala. In viziunea idealismului, statele pot forma la nivel international o „Societate a Natiunilor” care sa fie caracterizata de lege, ordine si institutii, intocmai ca si la nivel national. Cel mai important lucru, pentru o astfel de societate, era pentru idealisti, comunitatea intereselor statelor; interesul tututror era acelasi cu al fiecaruia in parte.

Financial Times, Gideon Rachman.

Vechiul moare şi noul nu se poate naşte: în interval vor apărea un mare număr de simptome variate şi morbide. “Declaraţia din Caiete din închisoare a comunistului italian Antonio Gramsci a fost preferata studenţilor marxişti când eram la facultate în 1980. Atunci m-a lovit nonsensul rău prevestitor. Dar observaţia lui Gramsci are ecou acum – într-o epocă plină de confuzie ideologică”.

Vechi certitudini despre marşul înainte al pieţelor intră în colaps. Dar nicio nouă teorie nu şi-a stabilit “hegemonia” ideologică pentru a folosi conceptul care l-a făcut faimos pe Gramsci. Unele idei adună totuşi o forţă nouă.

Cele patru noi tendinţe, cele mai puternice pe care le pot zări sunt, în termeni generali: populsimul de dreapta, social democraţia keynesiană, libertarianismul kayekian şi anticapitalismul/socialist.

Obsesii diferite

Fiecare dintre aceste noi tendinţe este o reacţie împotriva ideilor dominante dintre 1978-2008. Pe atunci, pentru toate diferenţele convenţionale între comuniştii din China, capitaliştii din New York şi stânga moderată din Europa, acordurile lor erau mai impresionante decât argumentele lor. Liderii politici din toată lumea vorbeau aceeaşi limbă despre încurajarea comerţului liber şi despre globalizare.

Creşterea inegalităţii a fost îmbrăţişată ca un preţ de plătit pentru o creştere mai rapidă. Deng Xiaoping a dat tonul când a declarat: “Să te îmbogăţeşti este glorios.” Ronald Reagan sau Margaret Thatcher nu ar fi putut să o spună mai bine.

În Europa de după criză, totuşi, populismul de dreapta este în creştere – de la Partidul Libertăţii în Olanda la Frontul Naţional în Franţa şi la Liga Nordului în Italia. Populiştii sunt anti-globalizare, anti-UE şi anti-imigraţie – firul comun fiind că toate aceste forţe sunt simţite ca ostile intereselor naţiunii. Ostilitatea faţă de Islam leagă dreapta populistă a Europei de mişcarea Tea Party din SUA.

Există o suprapunere între populişti şi adepţii libertarianismului hayekian – dar cele două mişcări au obsesii diferite. În SUA, Ron Paul, nonconformistul republican, poartă stindardul libertarianismului. Îşi aminteşte cu nostalgie cum a luat cina cu însuşi Friedrich Hayek şi cum a privit o denunţare impresionantă a socialismului de Ludwig von Mises, un alt economist al Şcolii Austriece. Asta explică remarcă altfel derutantă, după alegerile primare din Iowa, când a spus: “Aştept ziua în care să putem spune că suntem toţi austrieci acum”.

De unde vine criza

Libertarienii sunt neobişnuiţi pentru că argumentează că actuala criză este cauzată nu de un exces de capitalism, ci de prea multă intervenţie a statului. Cât priveşte Şcoala Austriacă, “leacul” keynesian pentru criza capitalismului este mai rău decât boala.

Dl Paul este cel mai pur avocat al unei convingeri puternice a dreptei americane potrivit căreia SUA sunt afectate de un stat atotputernic. Nevoia de a readuce guvernul înapoi în secolul al optsprezecelea nu este una comună în Europa. Dar suspiciunea lui Paul legată de băncile centrale care ar ameninţa să devalorizeze moneda are un ecou puternic în Germania – unde dreapta hayekiană este ororizată de operaţiunile Băncii Centrale Europene, şi de salvările naţiunilor aflate în faliment.

Această tendinţă ideologică nu este limitată Vestului. Într-un articol recent, Simon Cox de la The Economist argumentează că dezbaterile politice din China despre rolul statului în creşterea economiei îi opun de asemenea pe hayekieni faţă de keynesieni.

În Vest, oponenţii cei mai ostili ai hayekienilor sunt social-democraţii keynesieni. Crezul lor potrivit cărui cheltuielile mai mari decât veniturile ar reprezenta cheia pentru a stimula economia merge mână în mână cu un apel pentru un stat mai activ şi extins.

În Europa, unde sunt puţine posibilităţi pentru cheltuieli mai mari ale statului, social-democraţii cer o mai bună reglementare a finanţelor la nivel înalt, o reluare a politicilor pentru industrie şi punerea accentului pe combaterea inegalităţilor.

În timp ce eforturile de a-l eticheta pe Barack Obama drept un “socialist” sunt stupide, este drept să-l etichetăm drept un social-democrat. Preşedintele SUA nu respinge capitalismul, dar încearcă să-i niveleze vârfurile printr-un stat mai activ care promite un sistem de sănătate pentru toţi şi taxare în funcţie de venit. Faptul că inegalitatea a devenit o preocupare globală din China până în Chile, şi din India până în Egipt, sugerează că este o nouă tendinţă care a devenit globală.

La ce poate duce şomajul

Eşecul stângii extremiste de a creşte în timpul crizei arată cât de profund a fost discreditat comunismul de colapsul sistemului sovietic. Dar şomajul masiv din Europa poate încă produce condiţii pentru renaşterea unei mişcări anti-capitalism.

Cele două partide de stânga au în prezent 18 procente în sondaje. Grupurile diverse care fac campanie sub stindardul mişcării Occupy Wall Street conţin nişte adevăraţi socialişti. Iar China are o puternică mişcare de “nouă stângă” care sprijină maoismul. Evenimentele vor arăta care dintre aceste tendinţe ideologice dă tonul pentru noua eră. Cei mai mulţi oameni vor fi afectaţi de propriile circumstanţe, şi de ştiri.

În condiţii normale, aş semna poate pentru tendinţa social democrată. The Tea Party nu este preferatul meu. Dar mi-am petrecut sfârşitul de săptămână citind în ziare despre tot mai incredibilele cifre care trebuie cheltuite pentru salvările băncilor şi ţărilor din Europa. Apoi am dat pagina pentru a citi cererile de mai mult protecţionism şi regularizare în UE. Pentru relaxare, am mers să văd Doamna de Fier – noul film despre Margaret Thatcher. Întreaga experienţă m-a făcut să mă simt în mod ciudat austriac.

Toate tipurile de grupuri, in care oamenii s-au organizat de-a lungul timpului, incepand cu cel mai mic, familia, si pana la cel mai larg, statul sau societatea, au determinat anumite relatii intre membrii sai, in funtie de rolul pe care fiecare il avea in cadrul grupului. „Politica se ocupa de comportamentul oamenilor in cadrul unor astfel de grupuri organizate permanente sau semi-permanente.”12 In opinia lui E. H. Carr o societate poate exista numai daca in cadrul ei, o proportie insemnanta a memebrilor sai este dispusa sa colaboreze si are sentimente de bunavointa indreptate in folosul comunitatii. In orice societate oamenii sunt caracterizati de doua tipuri de sentimente: pe de o parte ei sunt egoisti, si doresc sa se afirme chiar profitand de ceilalti, iar pe de alta parte ei sunt sociabili si isi doresc sa coopereze cu ceilalti, sa aiba relatii de preietenie si chiar sa se subordoneze altora. Aceste doua sentimente diferite sunt pentru Carr foarte importante, deoarece ele depasesc greseala idealistilor de a vedea omul bun, care nu-si pune propriile interese si nevoi in fata, dar si pe cea a realistilor care considera ca altruismul este o iluzie, si ca in politica interesul primeaza intotdeauna.  In fiecare societate trebuie sa existe anumite sanctiuni, cu toate ca apartenenta la o societate este voluntara,  pentru a-i putea face pe oameni sa fie solidari, si sa poata convietui.

Trasatura care distinge societatea politica, sau in sensul modern al cuvantului, statul,  de celelalte tipuri de societati, este faptul ca membrii sai impartasesc anumite interese si obligatii. Chiar si in acest caz este nevoie de coercitie, care la nivelul statului, este exercitata de guvernanti, pentru a spori obedienta si loialitatea. La baza statului stau doua aspecte diferite ale naturii umane: pe de o parte este aceasta teama fata de coercitie si pe de alta parte este constiinta umana.

„Politica nu poate fi despartita de putere. Insa homo politicus care nu uramareste altceva decat puterea este la fel de ireal ca si mitul  despre homo economicus care nu urmareste nimic altceva decat castigul. Actiunea politica trebuie sa se bazeze pe imbinarea moralei cu puterea.”13 De aceea in politica, poate fi fatal sa ignori puterea sau morala. Idealistii care cred ca democratia nu se bazeaza pe forta, si realistii care cred ca daca urmaresti puterea, moralitatea vine de la sine gresesc in egala masura. „Teoria separarii dintre politica si morala este atractiva, doar pentru ca solutioneaza dificila sarcina de a gasi o justificare morala pentru folosirea fortei.”14

Dupa parerea lui E. H. Carr in politica trebuie luate in considerare atat morala cat si puterea. Propunandu-si sa analizeze rolul pe care cele doua elemente il au in politica internationala el isi incepe demersul afirmand: „Politica este, deci, intr-un anumit sens intotdeauna o politica a puterii.”15 In limbajul comun folosim termenul de „politica” atunci cand ne referim la un conflict de putere. Daca acest conflict inceteaza problema devine una administrativa (si nu politica). Statele intre ele interprind o multime de actiuni, insa numai cele strict legate de conflicte de putere sunt denumite politice; celelalte sunt descrise ca non-politice sau tehnice. Puterea este deci un element esential al politicii.

„Politica internationala, ca orice politica, este o lupta pentru putere. Oricare ar fi scopurile politicii internationale, puterea este intotdeauna scopul imediat. Conducatorii statelor si popoarele pot urmari in final libertatea, securitatea, prosperitatea, sau insasi puterea. Ei pot sa-si defineasca scopurile in termeni de idealuri religioase, filosofice, economice sau sociale. Ei pot spera ca idealul lor sa se realizeze prin insasi forta lui interioara, prin interventia divina, sau prin dezvoltarea naturala a afacerilor umane. Ei pot de asemenea sa incerce realizarea idealului lor prin mijloace non-politice, cum ar fi cooperarea tehnologica cu alte natiuni sau organizatii internationale. Insa oricand vor incerca sa-si realizeze obiectivul prin mijloacele politicii internationale, ei fac acest lucru urmarind puterea. Cruciadele au vrut sa elibereze locurile sfinte de sub dominatia necredinciosilor; Woodrow Wilson a vrut sa faca lumea sigura pentru democratie; nazistii au vrut sa deschida Europa de Est colonizarii germane, sa domine Europa, si sa cucereasca lumea. Tinand cont de faptul ca toti acestia s-au folosit de putere pentru a-si atinge scopurile, ei au fost actori pe scena politicii internationale.”16

Politica internationala este in mod necesar o politica a puterii avand in vedere faptul ca urmarirea puterii este esenta politicii internationale si a politicii in general. Atat politica interna cat si cea externa sunt o lupta continua pentru putere, ele se deosebesc doar prin conditiile diferite in care aceasta lupta pentru putere are loc: in sfera interna sau in sfera internationala.

Morgenthau, la fel ca si Carr, considera ca nu toate actiunile interprinse de state sunt politice. Statele pot avea relatii economice, legale, umanitare, culturale etc., insa acestea nu sunt de natura politica. Nu toate natiunile sunt implicate in politica internationala in acelasi grad. Gradul lor de implicare in politica internationala poate varia de la neimplicarea deplina (Liechtenstein, Monaco) si implicarea minima (Venezuela, Elvetia) si pana la implicarea maxima (Statele Unite ale Americii).

Mai nou, o dată cu grava criză financiară în care se află Ungaria, extremiştii de dreapta au descoperit un nou inamic: capitalul străin – care vrea să stoarcă Ungaria şi să distrugă naţiunea maghiară. Manifestaţiile recente ale partidului Jobbik s-au desfăşurat sub sloganul „Au plecat tancurile, au venit băncile!“, mesaj care dă de înţeles că locul foştilor stăpâni sovietici a fost luat de aşa zisul capital evreiesc mondial. Jobbik-iştii nici nu fac eforturi să se ascundă în spatele aluziilor. De pildă, în Parlamentul de la Budapesta, acuză în mod constant atât majoritatea guvernamentală cât şi opoziţia socialistă şi liberală  că ar reprezenta interesele Israelului şi ale evreilor, nu pe cele ale maghiarilor.

Circa un milion de unguri au luat credite în valută pe care le pot plăti din ce în ce mai greu, întrucât forint-ul maghiar s-a devalorizat foarte mult în ultimii ani. Nu e de mirare, aşadar, că sloganurile Jobbik au priză la o parte a publicului maghiar. Mai multe sondaje de opinie relevă că propaganda agresivă a Jobbik-ului dă roade: extremiştii de dreapta sunt cotaţi cu 20 la sută din totalul voturilor şi devin astfel, pentru prima dată, a doua forţă politică din Ungaria, în urma partidul populist-conservator-naţional Fidesz, de guvernamânt, depăşindu-i clar pe socialiştii.

Când se uită la aceste rezultate, Márton Gyöngyösi devine de-a dreptul euforic: „Suntem din ce în ce mai puternici“, jubilează şeful adjunct al fracţiunii parlamentare Jobbik, plusând: „ascensiunea noastră nu poate fi stăvilită. Oamenii înţeleg cât de lipsită de credibilitate este politica guvernamentală şi îşi dau seama că noi suntem singurul partid onest.“

Ascensiunea extremiştilor de dreapta este fără precedent în istoria postcomunistă ungară. Nu se explică însă numai prin actuala criză economică şi financiară din Ungaria, ci are rădăcini mai adânci. După o tranziţie încheiată cu greu şi doar parţial, economia ungară s-a confruntat cu procesul de globalizare si cu aderarea la Uniunea Europeană, in 2004. Coaliţia socialist-liberală care a guvernat ţara din 2002 până în 2010 a lăsat nerezolvate o serie de probleme economice şi sociale, distingîndu-se mai ales prin scandaluri de corupţie.

Principalul beneficiar a fost partidul ajuns acum la guvernare: Fidesz a câştigat alegerile parlamentare din primăvara anului trecut cu o majoritate de două treimi. Pe de altă parte, în aceleaşi alegeri, partidul Jobbik a obţinut aproape 17 la sută, devenind a treia forţă politică, după socialişti. Succesul le-a fost precedat de o campanie electorală extrem de xenofobă, dusă sub semnul sloganului „Ungaria ungurilor!“ şi care a exploatat la maxim subiectul aşa zişilor „ţigani criminali“.

A fost, de fapt, tema cu care Jobbik a reuşit să acumuleze un spectaculos capital electoral în doar câţiva ani. „Punctul de pornire“ a fost o tragedie cumplită: în 2006, un profesor din oraşelul Tiszavasvári din estul Ungariei a fost ucis în bătaie de către un grup de romi din satul Olaszliszka, după ce accidentase cu maşina lui o fetiţă de etnie romă. Familia micuţei a presupus că fiica lor ar fi murit; în realitate, aceasta nu fusese accidentată decât foarte uşor, dar se ascunsese. Fiicele minore ale profesorului ar fost de faţă când tatăl lor a fost linşat.

Acest omor a zguduit societatea ungară şi a schimbat opinia publică profund. A condus la o culpabilizare generală a romilor şi la ascensiunea rapidă a curentelor de dreapta extremă – şi nu doar a partidului Jobbik. În anii 2008 şi 2009, un grup de terorişti de dreapta  a comis o serie de atentate şi crime, împuşcând, printre altele, un tată şi pe fiul acestuia, în vârstă de cinci ani, pe când încercau să se salveze din casa lor incendiată. Majoritatea societăţii a reacţionat la aceste omoruri cu indiferenţă.

Creşterea actuală în sondajele de opinie a partidului Jobbik este rezultatul masivei pierderi de încredere a partidului de guvernamânt Fidesz, inclusiv datorită unei serii de măsuri economice nepopulare. Astfel, pentru a acoperi deficitul bugetar, anul trecut au fost naţionalizate fondurile particulare de pensii. Premierul Viktor Orbán şi alţi politicieni ai Fidesz-ului încearcă să prevină erodarea încrederii în politica lor cu un mesaj naţionalist, în mare parte copiat de la extremiştii de dreapta. De exemplu, premierul Orbán cultivă o retorică populist-anticapitalistă şi anti-UE şi a avertizat Bruxelles-ul în mod repetat să nu-şi permită ceea ce şi-a permis odinioară Moscova. „Este o retorică falsă“, se plânge Márton Gyöngyösi, „pentru că nu este urmată de măsuri. Oricum, Fidesz-ul ne fură constant subiectele, noi am fost cei care au vorbit prima dată despre cele mai multe lucruri“.

Cei mai mulţi observatori nu cred însă că Jobbik va putea să ajungă la putere, cel puţin nu într-un viitor apropriat. „Ascensiunea partidului Jobbik în sondaje este un fenomen tranzitoriu“, spune József Debreczeni, cel mai popular publicist maghiar. „În istoria Ungariei, forţe politice extremiste au putut să ajungă la guvernare numai cu ajutorul unor puteri străine cum au fost Germania hitleristă sau Uniunea Sovietică stalinistă.“

Cu toate acestea, mulţi observatori şi activişti ai societăţii civile se tem de influenţa spirituală a extremiştilor de dreapta. “Ştim din istorie cât de periculoasă este înaintarea extremismului de dreapta în situaţii de criză”, spune Annamária Vámos, co-fondatoarea şi co-preşedinta iniţiativei „Control civil – Un milion pentru democraţie” (EMD), grup care organizează periodic manifestaţii împotriva tendinţelor anti-democratice din Ungaria. “Trebuie să-i recâştigăm şi să-i întoarcem către forţele democratice pe acei alegători ai extremiştilor de dreapta care, în fond, nu sunt extremişti, dar nu văd altă soluţie.”

În orăselul Tiszavasvári, alegătorii n-au mai văzut altă soluţie. Anul trecut, în octombrie, cu ocazia alegerilor locale, l-au votat primar pe candidatul Jobbik Erik Fülöp. Juristul de doar 29 de ani a primit încă din primul tur 53 la sută. În urma acestui succes, şeful partidului Jobbik, Gábor Vona, a declarat orăselul drept „capitala mişcării noastre“, sub sloganul „Azi Tiszavasvári, mâine Ungaria!“

Fülöp este un bărbat înalt şi solid, pe jumătate politicos, pe jumătate aspru. În discursul său, tânărul primar foloseşte mesaje rasiste şi populiste: „Coexistenţa cu societatea ţigănească este foarte grea” sau “Statul ungar calcă în picioare drepturile maghiarilor.“ Orăşelul său, Fülöp, demonstrează, deocamdată precaut, cum ar arăta Ungaria sub dominaţia Jobbik. Prostituţia a fost interzisă, presupuşi cămătari romi au fost daţi pe mâna poliţiei, o aşa zisă “Gardă de oraş” înfiinţată exclusiv de către primărie, patrulează constant în cartierele romilor, investitori evrei nu sunt doriţi pe teritoriul oraşului în vreme ce oameni de afaceri şi diplomaţi iranieni sunt oaspeţi frecvenţi în Tiszavasvári. „Nu mai tolerăm formele de comportament deviant“, spune primarul Fülöp, avertizând: „cine comite fapte penale trebuie să tremure.”

Autor: Keno Verseck
Redactor: Rodica Binder

sursă: Deutsche Welle

Summiturile trimestriale dintre Rusia şi Uniunea Europeană crează impresia că cei doi parteneri se urăsc,  dar dansează menuetul pe dezacordurile momentului pentru că au nevoie unul de celălalt. Summitul care tocmai a avut loc la Bruxelles, între Dimitri Medvedev şi gazdele sale europene, Herman Van Rompuy şi José Manuel Durão Barroso, nu a fost o excepţie.

Interesele comune sunt numeroase şi valorile respective aproape incompatibile. Rezultat: summiturile nu ajung niciodată până la despărţire, dar nici nu permit stabilirea unei relaţii durabile. Rusia acoperă un sfert din nevoile de gaz ale Europei şi o cincime din cele de petrol. Şi, cât timp conducta de gaz trans-caspică şi alte proiecte nu se vor fi realizat, situaţia nu va evolua. Mai mult, în aceste vremuri funeste, Europa aşteaptă cu nerăbdare ca Rusia să-i împrumute cele 10 miliarde de dolari pe care ţara este în măsură să le furnizeze fondului de salvare european, prin intermediul FMI, cum a asigurat din nou  consilierul economic al lui Medvedev.

Moscova are nevoie de Europa dar şi Europa de Moscova

Dar, la rândul său, Rusia este dependentă de Germania, cel mai mare partener economic al ei, şi de Europa în general, care îi cumpără jumătate din ceea ce vinde. Moscova are nevoie de Europa la fel de mult cât Europa de Moscova. Iată cum stă treaba cu interesele comune. Iar valorile? Europa vrea ca Rusia să nu mai împiedice încercările de a opri Iranul şi de a submina tiranul din Siria, şi, desigur, să înceteze să mai fie o autocraţie atât de ne-prezentabilă.

Dar [prim-ministrul Vladimir] Putin, care tocmai a recurs la fraudă electorală pentru a-şi menţine [partidul său] Rusia Unită la cârma Dumei [camera deputaţilor] şi care este pe cale să recidiveze pentru întoarcerea lui la preşedinţie în martie, are alte planuri. El visează să dea înapoi ţării sale locul de putere internaţională de pe vremea  ţarilor şi apoi a comuniştilor.

Un Braţ de Fier între doi ciungi

Atunci când interesele unesc şi valorile divizează, interesele sunt cele care predomină, după cum se vede din summitul de ieri. Cu toate acestea, trebuie să fie respectată eticheta. Aproape şoptind la urechea vizitatorului, Van Rompuy s-a declarat deci “preocupat de iregularităţile” electorale. Un eufemism delicios. Medvedev nu avea nici el interes să dea muniţii opoziţiei din ce în ce mai curajoase din ţara sa luând calea unei confruntări făţişe cu executivul de la Bruxelles,, care ar fi amplificat percepţia de izolare internaţională a Rusiei. De unde tonul său prietenos, în timp ce Putin trăgea cu tunul de la Moscova împotriva Washingtonului. O sincronizare perfectă.

Într-un moment în care Europa este slăbită financiar şi politic, şi în care Rusia, pentru prima dată de zece ani încoace, este expusă unui risc de rebeliune internă, acest summit semăna cu un Braţ de Fier între doi ciungi. Cum se poate rezolva o astfel de situaţie în lumea diplomaţiei? Nimic mai simplu: discutând despre vize. Şi asta este ceea ce au făcut şi unii şi ceilalţi pentru a afişa ceva rezultate finale. Rusia şi Europa au făcut primul pas pentru ca într-o bună zi să nu mai fie vize. Fantastic.

Autor: Álvaro Vargas Llosa, El Mundo, Madrid.

Sursă traducere: presseurop.eu

În atenţia dvs. vă aducem la cunoştinţă o notă tovărăşească ce face parte din arhiva „ICE Dunărea”, fiind înregistrată cu numărul 2875 din5 mai 1983. Prin această notă, Întreprinderea de Comerţ Exterior Dunărea solicita autorităţilor aprobarea pentru a exporta în ţara cedrului butelii în valoare de 1.539.000 dolari.

(ICE Dunarea - Întreprinderea de Comerţ Exterior Dunărea (UM 0107), condusă de colonelul Constatin Gavril şi Serviciul Independent pentru Comerţ Exterior, codificat UM 0650, condus de Ştefan Alexandru.

La ICE Dunărea lucrau 115 ofiţeri, 10 subofiţeri şi 12 civili iar la SICE 41 de ofiţeri, 2 subofiţeri şi 2 civili. Aceştia controlau comerţul exterior al României, activitatea lor fiind atent ascunsă în ţară cât şi în străinătate)

Pentru ca ICE Dunărea să poată exporta butelii în Liban, compania avea nevoie de avizul Direcţiei Valutare din Ministerul Finanţelor coordonată de tovarăşul de dreapta Theodor Stolojan.

Nota de faţă dovedeşte că direcţia coordonată de Stolojan avea legături directe cu contractele comerciale ale Securităţii

Foarte rar în istoria politică a ţării s-a întâmplat ca vreun partid sau mişcare să înregistreze o victorie atât de clară şi de zdrobitoare precum conservatorii eurosceptici. Terenul este al lor. Nu doar că au avut dreptate în legătură cu moneda unică, cea mai mare problemă economică de acum, ci au avut dreptate folosind argumente corecte. Au anticipat cu precizie profetică de ce și cum moneda euro va genera dezastru financiar şi prăbuşirea sistemului social.

Între timp, politicienii proeuropeni se găsesc în situaţia în care erau în 1940 adepţii compromisurilor pentru evitarea războiului sau comuniştii după căderea Zidului Berlinului. Sunt boicotaţi în totalitate. Să examinăm cazul Financial Times, care pretinde că este prima publicaţie economică din Marea Britanie. În urmă cu aproximativ 25 de ani, s-a întâmplat ceva foarte rău cu Financial Times. A întors spatele cititorilor şi a ajuns sub controlul unui grup de jurnalişti de stânga. Un semnal timpuriu că ceva nu mergea bine a fost atunci când Financial Times s-a pronunţat împotriva intervenţiei în Insulele Falkland (Malvine). Normal că FT a susţinut aderarea Marii Britanii la Mecanismul pentru Schimb Valutar în 1990. Financial Times a greşit la fiecare decizie economică majoră din ultimii 25 de ani.

Mult zel pentru cauză

Principala eroare istorică a versiunii moderne a Financial Times se referă la moneda euro. FT s-a aliniat imediat poziţiei în favoarea monedei euro, îmbrăţişând această cauză aproape cu un zel religios. Orice dubiu a fost respins. Iată un editorial FT din 8 ianuarie 2001, referitor la aderarea Greciei la zona euro, apărut în rubrica Lex a publicaţiei, o rubrică având o presupusă atitudine critică. “Cu Grecia având de acum înainte euro, puţini vor regreta renunţarea la drahmă (fosta monedă a Greciei). Apartenenţa la zona euro oferă perspectiva stabilităţii pe termen lung”, scria FT, salutând şi aderarea Irlandei la zona euro.

Chiar şi la sfârşitul anului 2008, când fatalele succese economice ale Irlandei şi altor state începeau să se prăbuşească, Financial Times îşi păstra încrederea: “Uniunea monetară europeană este precum o albină care a început să zboare. Oricât de improbabil părea decorul paradisiac, se pare că a avut succes în realitate”, scriau editorialiştii FT.

Pentru un ziar cu pretenţiile pe care le are FT în materie de analize financiare, modul în care a scris despre moneda unică europeană este pur şi simplu un dezastru.

Acum, să ne concentrăm atenţia asupra BBC. În cele nouă săptămâni dinainte de 21 iulie 2000, când erau dezbateri intense despre moneda euro, în emisiunea “Today” au fost difuzate opiniile a 121 de experţi pe această temă. Dintre aceştia, 87 erau favorabili monedei euro, iar 34 erau împotrivă. Vocile prezentate de BBC favorabile euro au fost de două ori mai multe decât cele care se pronunţau împotriva monedei unice. BBC a prezentat poziţia în favoarea euro ca fiind cea principală, catalogându-i drept extremişti chiar şi pe analiştii cei mai moderaţi care se opuneau euro, aceştia fiind practic învinşi înainte de începerea dezbaterii.

Analize false, necorectate

Foarte frecvent, BBC prezenta scenarii pesimiste, avertizând că refuzul adoptării euro ar conduce la dezastre economice şi comerciale. Când aceste analize s-au dovedit false,BBC nu le-a corectat. De fapt, Marea Britanie avea niveluri-record de investiţii străine, dar atunci când Oficiul Naţional de Statistică a prezentat cifrele în acest sens, BBC a transmis doar relatări scurte pe acest subiect.

Atitudinea tendenţioasă a mers foarte departe. Când Rod Liddle, la acea vreme producător al emisiunii “Today”, a fost chemat de un superior pentru a discuta despre plângerile euroscepticilor referitoare la atitudinea tendenţioasă a postului, i s-a spus: “Rod, trebuie să înţelegi un lucru, aceşti oameni sunt nebuni”. Însă euroscepticii erau singurii sănătoşi.

În discursul rostit în Camera Comunelor în 1936, Winston Churchill – la acea vreme un personaj izolat şi aspru criticat – spunea următorul lucru: “Lucrurile rele petrecute în trecut ne sunt de folos pentru acţiuni eficiente în prezent”. Prin urmare, care sunt învăţămintele pe care trebuie să le extragem în legătură cu dezbaterea din Marea Britanie privind moneda euro?

Excentricitatea rămâne

În primul rând, trebuie să ne bucurăm că britanicii îşi păstrează una dintre caracteristicile lor: excentricitatea. O analiză a discursurilor pe tema monedei unice europene arată modul în care propagandiştii favorabili euro şi-au izolat criticii, catalogându-i drept “excentrici”. Iată ce scria editorialistul publicaţiei The Observer, Andrew Rawnsley, într-un material publicat pe 31 ianuarie 1999: “De partea monedei euro sunt numeroase companii, sindicate, oameni politici influenţi şi de prim-plan. De partea cealaltă, vedem un grup de ‘foşti’ sau oameni care niciodată nu au fost nimic, oameni deplasaţi”. Dar iată că aceste personaje singuratice, situate în afara curentului principal, sunt răzbunate în timp.

Este esenţial pentru democraţia noastră ca punctul de vedere favorabil monedei euro să fie auzit. Însă susţinătorii euro trebuie să ne spună, în primul rând, de ce au încercat să aducă Marea Britanie pe drumul dezastruos al adoptării monedei unice. Să ne amintim ce a spus şeful Trezoreriei, Danny Alexander. I-a acuzat pe “izolaţioniştii antieuropeni” sau “naţionaliştii” că ar fi “inamicii creşterii economice”.

Timp de cinci ani, domnul Alexander a condus campania în favoarea euro şi, dacă ar fi fost cum dorea el, Marea Britanie s-ar fi îndreptat direct spre catastrofă economică. Cum îndrăzneşte să îi denunţe pe eurosceptici în acest fel? A venit vremea ca susţinătorii adoptării monedei euro să fie traşi la răspundere.

Articolul are ca sursă un studiu intitulat “Guilty Men” [“Oameni vinovaţi”], realizat de Peter Oborne şi Frances Weaver. Studiul urmează să fie publicat de Centrul pentru Studii Politice.

Editorial preluat de pe http://www.presseurop.eu/ro/content/article/1010321-cel-mai-frumos-moment-al-euroscepticilor

Trebuie să participe sectorul financiar la salvarea statelor? Această opţiune, care împarte UE, este cerută de deputaţii germani dar riscă să-i pună pe fugă pe investitorii de care are nevoie.

Această criză nu este vizibilă, şi de aceea este periculoasă. Zeci de mii de germani îşi petrec zilele acestea concediul în Italia, se relaxează pe plaja din Viareggio sau mişună pe străzile Florenţei. Ei nu văd demonstraţii de masă aşa cum erau cu câteva săptămâni înainte în Atena şi Madrid. Nici nu văd panouri cu mesaje de ură faţă de germani ca în Dublin sau Lisabona.

Ca oaspete nu-ţi dai seama imediat dacă o ţară se află în pragul colapsului economic. Dacă acest stat este ameninţat de lipsa lichidităţilor şi dacă mai găseşte finanţatori. Ameninţarea nu se vede, chiar şi atunci când este vorba despre viitorul unui întreg continent.

De la începutul săptămânii obligaţiunile italiene se află în cădere liberă. Investitorii internaţionali îşi retrag capitalul, atât de repede şi de masiv, că până şi insider-ii pieţelor financiare sunt surprinşi.  Este adevărat că economia Italiei a fost întotdeauna una dintre cele mai fragile ale eurozonei. Dar Italia a fost totdeauna şi o dovadă a faptului că un stat cu probleme mari poate ieşi la liman cumva. În sensul că poate să treacă drept fiabil, în ciuda datoriilor mari şi a crizelor guvernamentale latente, în ochii turiştilor şi investitorilor.

Sentinţa investitorilor

Acum eternul punct slab al zonei euro se clatină. Şi dacă deodată un faliment de stat al Italiei – lucrul de neconceput – devine realitate, atunci se apropie şi catastrofa cea mare: sfârşitul Euro.

Investitorii şi-au dat deja sentinţa. Ei îşi trag capitalul din multe ţări. Se vorbeşte despre “atacul Wall Street-ului asupra Euro, despre pieţele financiare necruţătoare, care ar lua în primire Italia, după Grecia, Irlanda, Portugalia şi Spania“. Despre marile bănci americane, care au vrut să slăbească euro, pentru ca dolarul să poată să domine în continuare pieţele valutare. Este vorba şi despre politicienii Europei, care diseminează această veste în popor. Priviţi, noi facem tot ce putem pentru a salva moneda noastră, dar speculanţii sunt cei care distrug totul. Dar acesta nu este decât un adevăr parţial. Celălalt aspect, despre care nu se vorbeşte, este că tocmai prin manevrele lor de salvare, statele europene îi alungă pe acei investitori, de care au nevoie pentru salvarea euro.

În seara de 5 iulie, agenţia de rating Moody’s trimite o scurtă comunicare către clienţi – bănci, firme de asigurări şi fonduri de investiţii din lumea întreagă. Moody’s a analizat în săptămânile trecute bugetul Portugaliei, a vorbit cu oficiali guvernamentali şi bancheri, dar experţii nu sunt convinşi de ce aud. Ratingul datoriei Portugaliei a fost retrogradat. Agenţiile de presă răspândesc ştirea, şi peste tot în lume investitorii resping imediat obligaţiunile portugheze. Cursul euro se prăbuşeşte.

Comisarul UE pentru justiţie Viviane Reding cere prompt combaterea marilor agenţii de rating, iar colegul ei Michel Barnier vrea să interzică evaluările de bonitate pentru anumite ţări, iar ministrul de finanţe Wolfgang Schäuble va verifica dacă a existat “o conduită abuzivă“.

Europa împotriva turbulenţelor de pe pieţele financiare – această poveste este uşor de vândut cetăţenilor. Din nou acum în cazul Italiei. Şi este adevărat: O fi mare datoria suverană a Italiei – dar contrar altor ţări, ea nu mai creşte. Băncile sunt sănătoase, finanţele gospodăriilor private sunt solide. Atunci de ce intră în panică pieţele acum?

Şi în această privinţă se găsesc indicii în comunicatul dat de Moody’s. Un motiv important pentru degradare ar fi “probabilitatea crescută ca o implicare a sectorului privat să fie cerută pentru a elibera noi credite de salvare“. Agenţia de rating îşi face deci griji deci exact pentru lucrul pe care Germania vrea să-l impună neapărat: ca băncile şi societăţile de asigurări să-şi aducă contribuţia la finanţarea pachetelor de salvare. Benevol, dar în caz de necesitate sub ameninţarea constrângerii. Aşa au promis Merkel şi Schäuble Bundestag-ului şi parlamentarilor puterii.

Exact asta devine acum problema. În definitiv băncile şi societăţile de asigurări sunt plătite pentru investirea-plasarea cu câştig a banilor clienţilor lor. Dacă sunt ameninţate de pierderi, trebuie să se retragă. Aşa s-a întâmplat în Grecia şi-n Irlanda. Şi aşa se întâmplă acum în Portugalia şi Italia.

Astfel europenii, în frunte cu germanii, au intrat într-o dilemă strategică. Fie se renunţă la implicarea pe termen scurt a finanţelor mari, călcându-se peste voinţa Parlamentelor, fie îţi impui dorinţa în faţa Wall Street-ului, riscând astfel un exod masiv de capital. Într-un fel sau altul, cu fiecare zi în care guvernele ezită, incertitudinea creşte. Şi criza odată cu ea.

Un joc cu miză

Peter Demirali este unul dintre cei care dau moartă ideea de Europa. Managerul de portofoliu lucrează la firma de investiţii Cumberland Advisors în New Cork, care administrează peste 1,8 de miliarde de dolari pentru investitorii internaţionali. Ideea europeană ar fi “nobilă şi într-un fel demnă de admiraţie“, spune Demirali. Dar continentului îi lipseşte fundamentul politic pentru o monedă comună. Euro nu are pentru el niciun viitor.

Acesta este un argument frecvent auzit pe Wall Street. Şi oricum aici sunt dirijate fluxurile globale de capital. Pieţele financiare nu au încredere în capacitatea politicii europene de a soluţiona problemele – deşi euro-zona are per ansamblu mai puţine datorii decât SUA. Speculantul de devize John Taylor a comparat moneda comună cu o găină, căreia i-a fost tăiat capul şi care mai fuge puţin, pentru ca apoi să cadă moartă.

Dezbinată, ezitantă, oscilantă – aşa percep investitorii Europa – şi de aceea îşi plasează banii în alte părţi. Jean-Claude Trichet, şeful Băncii Centrale Europene, a fost unul dintre cei care a avertizat întotdeauna în legătură cu logica nemiloasă a pieţelor. De săptămâni face turul capitalelor cu un mesaj: implicarea sectorului privat prin constrângere este foarte periculoasă. Ea n-ar servi protejării contribuabililor, pentru că în final ar creşte nota de plată. La summitul de criză de luni de la Bruxelles, Trichet va putea să-şi prezinte obiecţiile faţă de protocol. Mai mult nu va obţine.

Astfel Europa intră profund divizată în jocul final pentru euro. Fondul de salvare trebuie consolidat şi este posibil ca el să primească mai mulţi bani şi noi competenţe, iar dobânzile la creditele de salvare să fie reduse. Tot mai multe tabuuri sunt rupte. Dar este clar şi că europenii nu vor putea aloca niciodată atâţia bani cât este nevoie pentru a finanţa toate statele cu datorii. Şi de aceea Europa are nevoie de investitorii pe care tocmai îi alungă.