Martin M. Šimečka, RESPEKT PRAGA

Atunci când, în octombrie 2011, guvernul de dreapta al Ivetei Radičová a căzut în urma disensiunilor privind participarea Slovaciei la ajutorul financiar destinat statelor îndatorate din zona euro, mulţi considerau că problemele europene urmau să redefinească peisajul politic şi ideologic al Slovaciei. Alegerile anticipate din 10 martie trebuiau doar să înceapă o nouă eră, în care orientarea pro-europeană ar fi reprezentat un ferment de coaliţie mai important decât tradiţionalele opoziţii ideologice – şi culturale în cazul Slovaciei – între dreapta şi stânga.

Dar astăzi, totul s-a schimbat. Europa este lăsată deoparte şi subiectele care domină viaţa ţării sunt afacerile interne de corupţie, a cărei amploare fără precedent cangrenează înseşi fundamentele politicii slovace. Divulgarea dosarului Gorila – un raport al Serviciului de Informaţii Slovace (SIS) despre legăturile între lumea politicii şi lumea afacerilor – a împins alegătorii, în special cei tradiţionali de dreapta, spre noi partide, care au apărut ca ciupercile după ploaie. Dar, rapid, unul după altul, au căzut şi acestea în  scandaluri şi lupte interne, din care, distruse, au ieşit iremediabil schimbate. Consecinţele previzibile ale acestui haos sunt că estimările ratei de participare la vot sunt extrem de scăzute (45%), ştiind că aproape o treime din persoanele care declară că nu ştiu încă cu cine vor vota.

O clasă politică care şi-a pierdut faţa

Pentru a ilustra această situaţie, putem menţiona câteva cazuri care, pe lângă scandalul Gorila, au dominat scena politică şi în care au fost implicaţi noii-veniţi politici. SaS, partidul politic liberal [fondat în 2009], care prin poziţia sa anti-europeană a făcut să cadă guvernul Radičová, şi-a distrus el-însuşi reputaţia, pe care o construise din greu, anume cea de partid integru şi virtuos, prin două revelaţii: Ľubomír Galko, ministru al Apărării şi membru SaS, a pus serviciul de informaţii să spioneze jurnalişti; iar Richard Sulík, liderul partidului, a cerut unui om de afaceri cu o reputaţie mafiotă să conducă o anchetă de ”lustraţie” asupra responsabililor propriului său partid. Un videoclip clandestin publicat anonim îl arată pe acesta în casa lui, cu prietenul său ciudat comunicându-i informaţii despre culisele politice, atunci când era preşedinte al Parlamentului.

Un alt candidat la intrarea în Parlament: Igor Matovič şi partidul său Oamenii Obişnuiţi. Acest tânăr lider populist a părăsit SaS acum un an şi a adunat pe lista partidului său personalităţi care aparţin mai ales  cercurilor intelectuale conservatoare. În urma izbucnirii afacerii Gorila, el le-a cerut să treacă testul detectorului de minciuni pentru a dovedi că nu au mituit pe nimeni şi nici nu au primit vreodată bacşiş. Ei au refuzat, preferând să se retragă colectiv de pe lista de candidaţi. Numai Matovič a trecut testul. L-au considerat nebun şi un mincinos patentat.

Partidul „Cei 99%” este de asemenea un nou-venit. Fondat în octombrie anul trecut, el a întrunit nume necunoscute, dar a reuşit să finanţeze o campanie pre-electorală enormă datorită sprijinului unei întreprinderi de armament. Acest proiect evident cu structură antreprenorială, care a exploatat cu îndemânare idealurile şi sloganul ["Suntem cei 99%"] al mişcării Occupy Wall Street, strânge aproape 5% din intenţiile de vot. Ceea ce este o dovadă a confuziei din mintea a mulţi alegători slovaci. Dar, pe baza unei plângeri, poliţia a început să examineze validitatea celor 10 000 de semnături obligatorii ale petiţiei de sprijin care permite înregistrarea unui nou partid. Şi se pare că majoritatea au fost falsificate. Judecătorii Curţii Constituţionale au avertizat că există deci un risc de invalidare a alegerilor.

Toate aceste scandaluri, şi multe altele, ocupă în mare măsură spaţiul mass-media. Politicienii sunt nervoşi, refuză să răspundă întrebărilor jenante ale jurnaliştilor, dacă nu chiar părăsesc pur şi simplu platourile de televiziune, cum a fost cazul recent cu Ján Slota, liderul partidului naţionalist SNS [Partidul Naţional Slovac], care se prăbuşeşte rapid în sondaje. În acest context, sistemul informatic al Oficiului Fiscal a picat în pană. Ca urmare, deasupra bugetului de stat, într-un adânc deficit din luna februarie, atârnă ameninţarea unor pagube considerabile, fără a mai menţiona greutăţile care îi aşteaptă pe toţi cei care trebuie să-şi facă declaraţiile fiscale.

Aşteptându-l pe Fico

Sentimentul că politicienii corupţi sunt vinovaţi pentru incapacitatea statului de a asigura funcţiile de conducere de bază este foarte larg răspândit, deşi poate părea oarecum nedrept. Mai ales un partid profită de această situaţie: SMER, de stânga, al lui Robert Fico. Dacă micile partide mai sus-menţionate, covârşite de scandaluri, reuşesc să intre în Parlament, ele vor provoca un haos absolut în sânul unei drepte slăbite. Dar, în caz contrar, vocile lor“pierdute” vor fi contribuit în mare măsură să-l ajute pe Fico. Probabilitatea ca SMER să obţină o majoritate absolută în alegeri nu este deloc neglijabilă. Şi în anumite condiţii favorabile, ar putea obţine chiar şi majoritatea constituţională.

Prin urmare, întrebarea principală a alegerilor este de a şti câte scaune va câştiga partidul  SMER în Parlament. În caz de victorie covârşitoare, va începe o nouă eră, a cărui geneză va fi fost eşecul absolut al unei clase politice întruchipate de Mikuláš Dzurinda, liderul partidului de dreapta SDKÚ [Uniunea Democratică şi Creştină Slovacă], de două ori prim-ministru. Partidul său asistă acum, cu groază, la o scădere în intenţiile de vot în favoarea sa în jurul pragului electoral de 5%. Îi rămâne doar de sperat că alegătorii frustraţi îl vor salva.

Într-o situaţie în care sondajele de opinie nu sunt decât o vagă reflecţie a toanelor extrem de schimbătoare ale societăţii, în zadar facem divinaţii ale rezultatelor alegerilor. Nu putem decât să sperăm că, odată alegerile terminate, acest sentiment opresant în care se afundă societatea, al unei situaţii haotice şi fără scăpare, va dispare, şi că noul guvern îşi va aminti adevăratele probleme, precum viitorul Slovaciei în Europa.

sursă traducere: Presseurope.eu

„În Europa se naşte o competiţie între două căi de gândire alternativă faţă de austeritate. Una care încearcă să limiteze efectele Pactului de stabilitate al Zonei Euro. Cea de-a doua, care caută o alternativă la el. Prima e reprezentată de o nouă generaţie de modernizatori cum e prim-ministrul danez Helle Thorning-Schmidt, aflat la putere din septembrie anul trecut, sau liderul social-democrat român Victor Ponta, care are de făcut faţă alegerilor în noiembrie. Ambii apelează la o strategie precaută care combină alianţa cu parteneri progresişti, care să asigure o bază electorală solidă, şi o agenda reformistă care să ofere creştere pentru mediul de afaceri şi să declanşeze schimbări în mediul guvernamental” arată publicaţia americană.

After the Third Way: Progressive Alternatives to European Austerity

by Matt Browne

Over a decade ago, 13 of the then 15 member countries of the European Union were led by progressive governments. Today, austerity politics dominates, and Socialist, Social Democratic and Labour parties are in opposition in all but 3 of the Union’s now 27 member states. As a consequence, a fervent debate is taking place about the future of European progressive politics. Traditionalists are calling for a return to core values and a more aggressive role for government, while revisionists assert that further modernization should provide the progressive alternative, drawing on the skills and resources of a broader range of actors. Whichever view prevails could determine not just the fortunes of progressive politics on the Continent, but also the direction of the European project itself.

At the center of the current debate is a battle over the legacy of the Third Way. Was this an unprincipled election strategy and unnecessary accommodation with neoliberalism? Or, as its architects assert, was it a genuine and authentic modernization of social democracy for the time, one that recognized a hostile right-wing media necessitated a new style of politics just as demographic, economic and social evolutions necessitated new policies? Advocates of the first view, such as former UK Labour Party leader Roy Hattersely, claim it was the betrayal of core constituencies and core values that caused the current exile from power. In response, they call for a refocusing on the central state as driver of social change and greater distribution of wealth.

As Former UK Foreign Secretary David Miliband notes, this argument is appealing because it reassures people that nothing has changed, and that progressives don’t need a fundamental rethink of their politics. It helps us feel good without obliging us to try and do good. Unfortunately, it’s wrong. In his recent contribution to the debate, former UK Treasury Secretary Liam Byrne has illustrated that centralized state power is rarely the best or most effective vehicle for delivering public goods. Moreover, in the medium term, the capacity of the state to finance many of these services must also be re-evaluated. For the foreseeable future, progressives will need to promote social entrepreneurialism and a new partnership between an empowered local government and active citizens, focusing spending where it matters most, such as early years’ education.

Today, even among its architects, defense of the Third Way is nuanced. At a recent dinner in Washington, D.C., Peer Steinbrück, the former German Finance Minister and one of three possible Social Democratic candidates for Chancellor in 2013, reminded British and American guests of their naivety regarding the importance of manufacturing to domestic markets and the importance of financial regulation. Similarly, a politics that focused on occupying the center-ground, and message control and sound-bites did little to motivate party members and supporters, and seems rather outdated an era of dominated by new social media and movements.

So, is there a credible progressive alternative to austerity? If so, is it attractive enough to mobilize a winning electoral constituency?

In Europe, two competing approaches are emerging: one that operates within the confines of the recent Eurozone stability pact; a second that seeks to provide an alternative to it. The first is epitomized by a new generation of modernizers such as the Danish Social Democrat Prime Minister, Helle Thorning-Schmidt, elected in September last year, and the leader of the Romanian Social Democrats, Victor Ponta, who goes to the polls in November. Both favor a cautious political strategy that combines a formal coalition with progressive partners to assure a broad base of electoral support with a targeted reform agenda to spur business growth and trigger government reform. The second is embodied in François Hollande’s candidacy to become President of France. This strategy is based on mobilizing broad support for the socialists by securing their left flank withpromises to increase investment in economic growth and reform Europe’s stability pact into growth pact.

While the approach of the new moderates may appear less ambitious, it offers a real and credible alternative. It is also popular with electorates tired of grandiose promises. Hollande’s strategy, despite its popular appeal, also entails a dual risk. The Eurozone appears to be in recovery — asFarheed Zakari notes. If Hollande is seen to jeopardize this, either by the electorate or the markets, he could be punished at the polls. This, one suspects, is the gamble that Merkel and Sarkozy are making. And, even if Hollande wins, a treaty revision requires unanimity among the European Union member states.

A fourth progressive government in office is a step forward, but however admirable a goal it may be, reform of the stability pact will remain beyond the reach of Europe’s progressive for the foreseeable future.

sursă: http://www.huffingtonpost.com/matt-browne/after-the-third-way-progr_b_1291818.html

Grecia este singurul exemplu cunoscut de ţară care trăieşte în situaţie de faliment din ziua naşterii ei. Dacă Franţa sau Anglia s-ar afla doar un an în această situaţie, am trece prin catastrofe teribile. Grecia a trăit mai mult de douăzeci de ani în pace cu falimentul ei. Toate bugetele de la primul până la ultimul sunt în deficit.

Atunci când într-o ţară civilizată, intrările la buget nu sunt suficiente pentru a acoperi cheltuielile, se face un împrumut intern. Este o modalitate pe care guvernul grec nu a încercat-o niciodată şi oricum n-ar fi avut succes. A trebuit ca puterile protectoare ale Greciei să-i garanteze solvabilitatea pentru ca să poată negocia un împrumut exterior. Resursele oferite de acest împrumut au fost irosite de către guvern fără nici un fel de roade pentru ţară şi o dată banii cheltuiţi, a trebuit ca garanţii, din pură  bunăvoinţă, să acopere interesele. Grecia nu le putea plăti.

Astăzi ea a renunţat la speranţa de a-şi achita vreodată împrumuturile. Nici în cazul în care cele trei puteri protectoare ar continua la nesfârşit să plătească în locul ei, Grecia nu s-ar afla într-o stare mai bună. Cheltuielile ei tot nu sunt acoperite de propriile sale resurse.

O  ţară unde impozitele sunt plătite în natură

Grecia este singura ţară civilizată unde impozitele sunt plătite în natură. Banii sunt atât de rari în ţară încât a trebuit coborât la acest mod de percepţie. Guvernul a încercat iniţial să dea în arendă impozitul, dar fermierii, după ce s-au angajat temerar, nu şi-au respectat angajamentele iar statul, lipsit de putere, nu avea cum să-i constrângă. De când statul colectează el-însuşi impozitele, costurile colectării sunt mult mai mari iar veniturile au crescut foarte puţin.

Contribuabilii fac ce făceau agricultorii: ei nu plătesc. Proprietarii bogaţi, care sunt în acelaşi timp oameni influenţi, au găsit mijloace de a frustra statul, fie cumpărând, fie intimidând angajaţii. Aceştia, fără vreun viitor asigurat, susceptibili să fie destituiţi la prima schimbare de minister, nu urmăresc interesele statului, ca la noi. Ei se gândesc numai să-şi facă relaţii, să cruţe puternicii şi să câştige bani. Iar în ceea ce priveşte micii proprietari, care trebuie să plătească pentru cei mari, ei sunt protejaţi împotriva confiscărilor, fie de vreun prieten puternic, fie de propria lor mizerie.

Grecii se cunosc mult şi se iubesc un pic

Legea nu este niciodată în Grecia entitatea fără milă pe care o cunoaştem noi. Angajaţii ascultă contribuabilii. Atunci când toată lumea se tutuieşte şi când se cheamă toţi fraţi, se găseşte întotdeauna un mijloc de a te înţelege. Toţi grecii se cunosc mult şi se iubesc un pic. În schimb ei cunosc prea puţin această fiinţă abstractă numită Stat şi nu o iubesc defel. În sfârşit, perceptorul este prudent: el ştie că nu trebuie să exaspereze pe nimeni, că trece printr-unele străduţe întunecate când merge spre casă şi că un accident se poate întâmpla repede.

Pentru contribuabilii nomazi (păstori, tăietori de lemne, cărbunari, pescari), a nu plăti impozitele este o plăcere, şi chiar o chestiune de onoare. Ei gândesc ca pe vremea turcilor, că duşmanul lor este stăpânul lor şi că cel mai frumos drept al omului este să-şi păstreze banii. De aceea, miniştrii de Finanţe dinainte de 1846 făceau două bugete ale veniturilor. Unul, bugetul de exerciţiu, indica sumele pe care guvernul ar fi trebuit să le primească în anul respectiv; celălalt, bugetul de gestiune, indica ceea ce spera să primească.

Şi, cum miniştrii de finanţe sunt susceptibili să greşească în favoarea statului în calculul acestor resurse probabile, ar fi trebuit să fi făcut un al treilea buget, cu suma pe care guvernul era sigur de a o primi. De exemplu, în 1845, pentru produsul măslinilor din domeniul public, dat în arendă particularilor, ministrul înscria în buget o sumă de 441 800 drahme. El spera (buget de gestiune), că, din această sumă, statul ar fi norocos să primească 61 500 de drahme.

Dar această speranţă era îndrăzneaţă fiindcă anul precedent, statul nu primise pentru acest articol nici 441 800 drahme, nici 61 500 de drahme, ci 4457 de drahme şi 31 de centime, adică aproximativ un procent din ceea ce i se datora. În 1846, ministrul de Finanţe nu a mai scris niciun buget de gestiune şi  obiceiul s-a pierdut.

Nimeni nu împrumută guvernelor neconsolidate

Cheltuielile Greciei constau din: datoria publică (datoria internă, datorie externă), lista civilă, indemnităţile Camerelor, serviciul ministerelor, costuri de colectare şi de guvernare, cheltuieli diverse.

Dacă aş cunoaşte un guvern care s-ar îndoi de puterea lui, de creditul lui, de afecţiunea partizanilor săi şi de prosperitatea ţării, i-aş spune: “Fă un împrumut !”.

Dar nimeni nu împrumută guvernelor care nu sunt considerate a fi consolidate. Banii se împrumută guvernelor considerate suficient de sincere pentru a-şi îndeplini angajamentele. Nu împrumutăm decât guvernelor pe care dorim să le menţinem ca atare. Opoziţia nu a stat la baza colectării de fonduri publice nicăieri în lume. Şi în fine, nu se împrumută altcuiva decât atunci când ai bani de dat împrumut.

sursă traducere: http://www.presseurop.eu/ro/content/article/1521811-o-tara-irecuperabila-de-150-de-ani

UDMR este un partid organizat pe criterii etnice. în aceasta calitate baza sa electorala este constituita aproape exclusiv din maghiari din Romania, şi în programul sau reprezinta în primul rand interesele acestora. La fel ca orice partid etnic, şi UDMR are o dubla functie. Pe de o parte în calitate de partid politic ia parte la viata politica din Romania, pe de alta parte indeplineste sarcini de organizator al societatii maghiare din Romania.

Pe baza programului UDMR şi a activitatii parlamentare a grupului sau de alesi se poate afirma ca Uniunea a staruit pentru descentralizare, pentru realizarea functionabilitatii economiei şi în favoarea integrarii euro-atlantice a Romaniei. în acest sens, spre exterior, UDMR poate fi clasat în randul partidelor liberale moderne.

In concenptia UDMR aderarea la Uniunea Europeana şi la NATO poate crea un cadru favorabil pentru promovarea drepturilor – individuale si/sau colective – ale maghiarimii din Romania. Prin descentralizare se pot crea acele unitati dispunand de competente proprii, în care pot lua decizii intr-o mai mare masura (si) maghiarii, privind problemele – în primul rand politice, culturale şi economice – care ii privesc.

In termeni generali putem spune ca UDMR ca partid etnic, la nivel macro, are o dubla prioritate:

a) crearea unor unitati mai mici şi mai autonome, unde pot fi incluse descentralizarea administratiei, autonomia, federalismul

b) realizarea sistemului institutional de sine statator unde este inclus invatamantul, în primul rand universitatea maghiara autonoma, şi diferitele institute şi asociatii. în ansamblu, acestea semnifica crearea societatii paralele maghiare, institutionalizarea „sferei” maghiare din Romania.

Ca organizatie obsteasca UDMR se straduieste sa organizeze sfera civica a comunitatii maghiare din Romania. Din acest punct de vedere intareste diferitele organizatii şi institutii, nu în ultimul rand pentru a-si putea pastra, eventual intari, propria sa baza electorala.

De la infiintarea sa UDMR si-a asumat reprezentarea politica a ansamblului maghiarimii din Romania, dar au existat de la inceput discutii cu privire la definirea a ce şi cum ar trebui sa reprezinte. Neintelegerile interne provin în parte din conceptia diferita cu privire la sarcina şi strategia UDMR.

In privinta genezei participarii la guvernare trebuie evidentiate doua evenimente. Cel mai important este incheierea urgenta a tratatului de baza romano-ungar în septembrie 1996.

Faptul ca tratatul a fsot elaborat de guvernul Iliescu şi respectiv Horn a avut ca efect pe de o parte trecerea retoricii nationaliste pe planul al doile în timpul campaniei electorale, pe de alta parte a constituit un semnal din partea guvernului ungar adresat UDMR ca în aceste probleme decizia apartine guvernelor celor doua tari.

Al doilea factor a fost numirea de catre UDMR a unui candidat propriu la alegerile prezidentiale. Unii analisti considera ca retorica mai „moderata” a lui Gyorgy Frunda din timpul campaniei, care a plasat programul de autonomie pe plan secund, a avut ca efect perceperea maghiarilor şi a UDMR de catre partidele romanesti ca fiind apti de guvernare, sugerand acelasi mesaj şi electoratului maghiar.

Participarea la guvernare a UDMR punea în lumina favorabila Romania în fata Occidentului. Politicienii au presupus ca la summit-ul NATO din 1997 acest fapt ar fi putut inclina balanta în sens pozitiv.

Din diferite manifestari reiese ca pe parcursul / în interesul participarii la guvernare, UDMR a trebuit sa renunte la anumite obiective. Acestea se refera în principal la ideea de autonomie şi la modul de autoguvernare. Este probabil ca pe parcursul negocierilor purtate pentru formarea coalitiei, CDR şi / sau PD au pus conditia ca UDMR sa renunte pe moment la aceste deziderate.

In urma negocierilor pentru formarea coalitiei UDMR i-au revenit doua posturi de ministru din care unul în fruntea Ministrului Turismului, al doilea în fruntea Departamentului de Protectie a Minoritatilor, infiintat în ian. 1997 (primul a fost adus de Akos Birtalan, al doile de Gyorgy Tokay). Mai tarziu, în locul portofoliului turismului, UDMR i-a fost atribuit cel al sanatatii si, în primii doi ani ai coalitiei, a avut 11 posturi de secretar de stat.

La nivel local şi judeţean UDMR a obtinut doua posturi de prefect şi opt de subprefect.

Pelitologii impart cu predilectie mandatul guvernamental de 4 ani în etapele guvernului Ciorbea, Vasile şi Isarescu. Parerea generala este ca Guvernul Ciorbea a fost cel mai favorabil minoritatii maghiare din Romania.

Trebuie avut în vedere insa, faptul ca în perioada premergatoare summit-ului NATO de la Madrid Romania spera ca va fi acceptata în NATO cu primul val. tratatul de baza dintre Romania şi Ungaria, prezenta în coalitai guvernamentala a UDMR precum şi deciziile, favorabile în special maghiarilor din Romania şi în general minoritatilor nationale, erau menite, a dovedi Occidentului ca guvernul roman de atunci isi schimbase orientarea.

Guvernul Ciorbea a modificat chiar, prin ordonanta de urgenta legea invatamantului adoptata în legislatia precedenta. în perioada de dupa summit-ul de la Madrid UDMR, n-a mai fost atat de importanta din punct de vedere extern pentru politica romaneasca. Acest fapt s-a reflectat şi în activitatea guvernamentala ulterioara.

Autoevaluarile UDMR trec în revista succesele şi insuccesele mandatului guvernamental. Opozitia interioara a UDMR contesta mai degraba modalitatea intrarii la guvernare, pune accentul pe esecuri şi cere socoteala pentru nerealizarile UDMR din domeniul constructiei sociale şi al democratizarii interne.

Se pot evidentia doua discursuri paralele care accentueaza liniile de clivaj deja existente. Conducerea UDMR a adoptat tactica „pasilor marunti”, bazandu-se pe ideea ca drepturile trebuie obtinute treptat, şi fiind constienta ca acest lucru nu poate reusi decat prin compromisuri. Opozitia în schimb porneste de la ideea ca maghiarilor din Romania li se cuvin anumite drepturi, şi în chestiunile cheie nu se pot face compromisuri, nici macar temporar. Opozantii considera ca intrarea în coalitie a fost infaptuita de conducere printr-un fel de puci, fara nici o legitimatie.

autor: Timea Szekely

Intr-un astfel de mediu realistii nu vad cum statele ar putea avea interese comune. Acesta este unul dintre principiile idealiste caruia realistii i se opun cel mai darz. Fiecare stat este preocupat de supravietuirea sa, de sporirea puterii sale in detrimentul altora tot in scopul asigurarii securitatii. Si cum fiecare stat urmareste acest lucru, este evident faptul ca ele nu numai ca nu au interese comune dar au chiar interese divergente. Din aceasta cauza politica internationala devine, dupa cum spunea Morgenthau, o contiuna „lupta pentru putere”.

In coroborarea acestei idei, si anume ca statele duc o perpetua lupta pentru putere, vin si afirmatiile lui E. H. Carr, in opinia caruia „exercitarea puterii, intotdeauna pare sa sporeasca apetitul pentru mai multa putere,”  a lui Neibuhr, care spune ca „nu exista nici o posibilitate de a delimita clar dorinta de a trai de dorinta de putere,” a lui Machiavelli, care considera ca „oamenilor nu li se pare niciodata ca ceea ce poseda le ofera siguranta, decat daca poseda ceva mai mult decat altii,” si a lui Hobbes care sustine ca „omul nu-si poate asigura puterea si mijloacele de a trai bine, fara sa acumuleze mai mult.”

Multe razboaie incepute din motive de securitate s-au transformat repede in razboaie de agresiune si de urmarire a sporirii puterii. SUA au intervenit in Cuba impotriva Spaniei, pentru a pune capat ositilitatilor dintre guvernul spaniol si poporul cubanez, si pentru a implementa aici un guvern stabil. „Insa la sfarsitul razboiului tentatia de a anexa Philippine in scopul sporirii puterii de catre SUA, s-a dovedit irezistibila.” Un alt exemplu ar putea fi luat din Primul Razboi Mondial, inceput ca un razboi de aparare, insa Puterile Aliate pe parcursul razboiului si-au declarat scopul de a cuceri tot mai multe teritorii inamice. Aceste afirmatii vin sa contrazica ideile teoriei idealiste potrivit careia, in virtutea securitatii colective, razboiul poate avea un scop absolut dezinteresat, acela de a tine piept agresiunii. Realistii, sustinuti de istorie, vin sa arate ca razboaiele se duc de cele mai multe ori din interesele egoiste ale statelor.

Razboiul este pentru realisti o consecinta fireasca a relatiilor dintre state, caci pana la urma el este inevitabil in conditiile in care fiecare stat isi urmareste interesul egoist. Scopul ultim prin care statele isi asigura securitatea, bazandu-se pe principiul „self-help”, sunt armele. Daca fiecare stat se inarmeaza impotriva unuia sau a mai multor state se ajunge la ceea ce a fost denumit „dilema securitatii”. Eforturile unui stat de a-si asigura securitatea sunt percepute de alte state ca o amenitare la propira lor securitate. Acest lucru le determina sa ia masuri sporite in a-si asigura propria securitate, lucru ce la randul sau, este privit de celelalte state ca o amenitare. Intr-un sistem in care principiul „self-help” are o importanta fundamentala, increderea intre state este foarte scazuta. Nici un stat nu poate fi sigur ca eforturile de inarmare in scopul propriei securitati a altui stat, nu vor fi utilizate si in scop ofensiv, poate chiar impotriva lui. De aceea el va reactiona, inarmandu-se la randul sau in scopul asigurarii securitatii sale. Aceasta neincredere ce caracterizeaza relatiile dintre state in sistemul anarhic al relatiilor internationale, conduce in cele din urma la o cursa a inarmarilor.

Asadar, daca un actor vrea sa-si asigure securitatea acumuland putere, el va determina exacerbarea sentimetului de insecuritate al celorlalti actori, care vor raspunde, in acelasi fel: acumuland putere. „Competitia puterii apare datorita faptului ca nimeni nu se poate simti in securitate intr-o lume a elementelor concurente, securitatea si acumularea de putere fiind angrenate intr-un cerc vicios.” „Sistemul auto-apararii da nastere unei spirale a competitiei, care isi propune sa asigure fiecarui actor individual un grad cat mai mare de securitate, dar produce in asamblu insecuritate: aceasta este celebra dilema a securitatii.” Guzzini este de parere ca nu tendinta innascuta a fiintei umane de a domina, ci tendinta statului de a supravietui, este elementul de baza al relatiilor internationale.

Esenta realismului este conturata in „Cele sase principii ale realismului politic” ale lui Morgenthau, din Politics among Nations:

1. „Realismul politic considera ca politica, precum si scoietatea in general, este guvernata de legi obiective, care isi au radacinile in natura umana. Pentru a imbunatati societatea este necesara mai intai intelegerea legilor dupa care ea traieste. […] Realismul, crezand in obiectivitatea legilor politicii, trebuie de asemenea sa creada in posibilitatea de a dezvolta o teorie rationala care sa reflecte, oricat de imperfect si de ingust, aceste legi obiective.”
2. „Principalul indiciu care ajuta realismul politic sa-si gaseasca calea in peisajul politicii internationale, este conceptul de <<interes>> definit in termeni de putere. Acest concept reprezinta legatura intre ratiunea care incearca sa inteleaga politica internationala si faptele ce trebuie intelese.”Acest principiu, pe care l-am discutat deja,  poate fi considerat cel mai important dintre toate, caci cuprinde in el miezul teoriei realiste. El distinge sfera politica de celelalte sfere (economica, etica, religioasa) si indica care este preocuparea politicii: acumularea puterii. Istoria vine sa sprijine prin exemple acest principiu, si ne arata, dupa cum afirma Morgenthau, ca liderii politici au gandit si au actionat intotdeauna pe plan politic, in termeni de interes defint ca si putere. Conceptul de „interes” definit ca si putere, ne ajuta sa intelegem politca din punct de vedere teoretic, aratandu-ne ca ea este rationala, actorii urmarind intotdeauna sa castige (putere) cat mai mult si sa-si minimizeze pierderile si riscurile. Realistii considera a fi o buna politica aceea care este rationala, prudenta si isi atinge scopurile.
3. „Realismul sustine ca interesul definit in termeni de putere, conceptul lui cheie, este o categorie obiectiva universal valabila, iar intelesul lui nu este fixat pentru totdeauna. Ideea de interes este intr-adevar esenta politicii, dar nu este afectata de circumstante temporale si spatiale.” Aceasta idee este valabila si in ceea ce priveste conceptul de „putere”. Semnificatia lui si felul in care este folosit, sunt determinate de mediul politic si cultural. Puterea inseamna intotdeauna controlul unui om de catre alt om, si de aceea ea cuprinde toate relatiile sociale care servesc acestui scop, incepand cu violenta fizica si pana la diferite instrumente psihologice de care cineva se foloseste pentru a controla mintea altcuiva.
4. „Realsimul politic este constient de semnificatia morala a actiunii politice. El este de asemenea constient de tensiunea insurmontabila dintre cerintele morale si cerintele pentru succesul actiunii politice. […] Realismul sustine ca principiile morale universale nu se pot aplica actiunilor statelor in formularea lor universala abstracta, ci trebuie filtrate prin circumstantele concrete de timp si spatiu. Individul poate sa spuna: <<Fiat justitia, pereat mundus!>>, dar statul nu are nici un drept sa spuna acest lucru in numele celor care sunt sub ocrotirea sa.” Moralitatea politica presupune prudenta, si aceasta este virtutea suprema a politicii. Etica in general judeca actiunile in functie de supunerea fata de legile morale; etica politica judeca actiunile in functie de consecintele lor politice.
5. „Realismul politic refuza sa identifice aspirattile morale ale unei anumite natiuni cu legile morale ce guverneaza universul.” Morgenthau este de parere ca toate natiunile tind sa acorde aspiratiilor si actiunilor lor particulare un caracter universal valabil, ceea ce este fals, caci la urma urmei ele nu fac altceva decat sa-si urmareasca propriile interese.
6. „Realistul politic mentine autonomia sferei politice, la fel cum economistul, juristul si moralistul mentin autonomia sferelor lor. El gandeste in termeni de interes definit ca si putere, precum economistul gandeste in termeni de interes definit in termeni de bunastare; juristul in temeni de conformitate a actiunilor cu legile; moralistul in termeni de conformitate a actiunilor cu principiile morale.” Statuarea autonomiei sferei politice de celelalte sfere nu inseaman ca realismul nu recunoaste importanta lor. Insa considera separarea lor necesara pentru a le putea intelege mai bine, si pentru asta e necesar sa gandesti in termenii specifici fiecarei sfere.

Politica internationala, la fel ca si politica interna, este o lupta pentru putere. Orice tip de politica, internationala sau interna, urmareste trei scopuri: fie sa-si mentina puterea, fie sa-si sporeasca puterea, fie sa-si demonstreze puterea. Acestor trei scopuri ale politicii internationale le corespunde trei tipuri de politica: „o natiune care a carei politica externa este orientata inspre mentinerea puterii si nu inspre schimbarea distributiei puterii, promoveaza o politca de status quo. O natiune a carei politica externa este orientata inspre dobandirea de putere, printr-o schimbare a realtiilor de putere existente, – a carei politica externa in alte cuvinte, urmareste o schimbare favorabila in distributia puterii – duce o politica imperilaista. O natiune a carei politica externa urmareste sa-si etaleze puterea, fie in scopul de a o mentine sau de a o spori, duce o politica de prestigiu.”

Politica status quo-ului urmareste mentinerea distributiei puterii la un anumit moment din istorie. Ea indeplineste aceleasi functii pe care le indeplineste o politica conservatoare pe plan intern. Cu toate ca scopul principal al politicii de status quo este acela de a mentine distributia puterii la un moment dat, o natiune care adopta o astfel de politica nu urmareste neaparat sa impiedice orice schimbare pe plan international, ci numai pe acelea care ar produce dezechilibre majore in distributia puterii.

Politica imperialista are drept scop o schimbare majora in distributia puterii. Ea poate sa isi propuna o hegemonie locala, o hegemonie continentala sau o hegemonie mondiala. Statele pot adopta politici imperialiste in urma unor victorii, infrangeri sau datorita faptului ca observa slabiciunea altor state si vor sa profite de acest lucru. Daca liderii politici ai unei natiuni considera ca circumstantele sunt de asa natura incat victoria va fi de partea lor, nu vor ezita sa sfideze status quo-ul, in favoarea schimbarii distributiei puterii, in favoarea lor desigur. La fel, un stat infrant poate sa sfideze status quo-ul urmarind o schimbare permanenta in distributia puterii. Existenta unor state slabe poate reprezenta o tentatie irezistibila pentru statele puterncie, determinandu-le sa adopte o politica imperialista.

Morgenthau atentioneaza totusi ca nu orice politica care urmareste cresterea puterii este o politica imperialista. Imperialismul este „o politica care isi propune rasturnarea status quo-ului, cu o rasturnare a relatiilor de putere dintre doua sau mai multe natiuni. O politica care urmareste doar o imbunatatire, lasand intacta esenta relatiilor de putere, este o politica de status quo.” Nu este o politica imperialista nici aceea care urmareste mentinerea unui imperiu deja creat.

Pentru a-si indeplini obiectivele imperialiste statele pot apela la forta militara sau la mijloace economice sau culturale. Cucerirea militara este forma cea mai veche si mai evidenta de imperialism. Imperialismul economic este mai putin eficient decat cel militar, dar este si el utilizat, in special cand mijloacele militare nu sunt suficiente. In fine, o ultima forma de imperialism este imperialismul cultural. El este considerat forma „cea mai subtila si mai eficienta” a politicilor imperialiste, deoarece el nu urmareste cucerirea de teritorii „ci cucerirea si controlarea mintii oamenilor ca un instrument de a schimba relatiile de putere dintre natiuni.”

Statele pot urmari o politica de prestigiu, o a treia manifestare a luptei pentru putere. „Prestigiul, in opozitie cu menitnerea si acumularea de putere, este un scop in sine. Cel mai adesea, politica de prestigiu este unul din instrumentele prin care politicile status quo-ului si cele imperialiste incearca sa-si atinga scopurile.” Politica de prestigiu este o politica prin care statele incearca sa demonstreze puterea pe care o au, puterea pe care ele considera ca o au, sau puterea pe care vor sa para in fata altor natiuni ca o au. Morgenthau sugereaza doua tehnici ale acestei politici: diplomatia si utilizarea fortei. O politica de prestigiu este incununata de succes atunci cand statul a capatat o reputatie  a puterii sale, incat nici nu mai e nevoie sa o foloseasca.

FINANCIAL TIMES, LONDRA, Wolfgang Münchau

In al treilea rand sistemul international penalizeaza statele daca nu isi uramresc interesele, sau daca isi stabilesc obiective peste posibilitatile si capacitatile lor.

Pornind de la aceste asumptii realistii au dezvoltat doua idei fundamentale in ceea ce priveste cooperarea dintre state la nivel international. In primul rand realistii sustin ca statele sunt preocupate inainte de orice de securitatea lor si de putere. Avand in vedere aceasta prima asumptie, se poate trage concluzia ca in realtiile internationale statele sunt predispuse conflictelor si competitiei, si de aceea ele nu reusesc sa coopereze, chiar si atunci cand au interese comune. In al doilea rand realsitii sustin ca „insitiutiile internationale pot atenua efectele inhibitoare ale anarhieie asupra disponibilitatii statelor de a coopera, doar marginal.”

Sistemul international este lipsit de prezenta unei autoritati centrale. Din aceasta cauza toate statele sunt egale. Nici unul nu are dreptul de a se impune, la fel cum nici un stat nu trebuie sa se supuna altuia. In aceste conditii securitatea, bunastarea si prestigiul statelor sunt rezultatul propriilor lor eforturi, fiecare stat fiind responsabil pentru soarta sa, si trebuie sa se comporte si sa actioneze pe baza principiului „ajuta-te singur”. Prin urmare anarhia sistemului international este conditia politico-structurala care se rasfrange asupra disponibilitatii statelor de a coopera.

Realismul are o viziune pesimista asupra posibilitatii statelor de a coopera si asupra rolului insititutiilor internationale in acest proces.

Principalul impediment in calea cooperarii intre state este pentru realisti teama de a nu fi inselati de partenerii lor. La aceasta teama de a nu fi inselati, se adauga si teama ca celelalte state ar putea incerca sa-i distruga si sa-si puna stapanirea asupra lor, precum si ingrijorarea ca posibilii parteneri ar putea castiga mai mult in urma cooperarii decat ei. Doua din aceste temeri par a fi bariere insurmontabile in calea cooperarii pentru realisti: teama de a nu fi inselati si teama ca partenerul/ii cooperarii pot castiga mai mult.

Aceste idei ale realistilor in privinta cooperarii isi au originea in convingera lor ca statele, intr-un sistem international caracterizat de anarhie, trebuie sa se preocupe de supravietuirea si independenta lor. Pentru realisti prietenul si partenerul de astazi poate fi dusmanul de maine intr-un razboi, si astfel se justifica teama lor ca partenerul ar putea castiga mai mult in urma cooperarii. Castigurile superioare dobandite in urma cooperarii ar putea fi folosite impotriva sa in cazul unui eventual razboi cu statul respectiv, ceea ce i-ar putea aduce acestuia din urma victoria. Statele trebuie sa fie ingrijorate de castigurile celorlalte state in urma cooperarii, chiar si atunci cand vor ramane in bune relatii pe viitor, pentru ca intre ele, ar putea interveni neintelegeri in unele privinte, si atunci ar fi adusa in discutie puterea relativa a statelor, ceea ce evident va da castig de cauza statului ce detine o putere mai mare.

Joseph Grieco este de parere ca pentru realisti absenta unei autoritati centrale in sistemul international, nu inseamna doar lipsa unei institutii care sa asigure respectarea promisiunilor. Mai mult decat atat acest lucru inseamna lipsa unei institutii care sa impiedice statele sa recurga la forta sau sa ameninte cu folosirea fortei, si sa isi impuna dominatia asupra altora.

Principalul interes al statelor este asigurarea supravietuirii si a independentei. De aceea orice diminuare a capabilitatilor lor conteaza. Joseph Grieco defineste capabilitatile ca fiind „resurse ecomonice, militare si politice a caror folosinta permite statelor, daca doresc acest lucru,  sa determine o schimbare in comportamentul altor state, sau sa se opuna unor schimbari nedorite ale comportamentului pe care altii le urmaresc.”37 Cantitatea si calitatea capabilitatilor, reprezinta dupa parearea lui Grieco, baza pentru securitatea si independenta statelor, intr-un sistem in care statele pot conta doar pe ele insele. Avand in vedere toate aceaste lucruri, realistii considera ca scopul cel mai important al statelor in orice relatie cu alt/e stat/e, nu este sa obtina cel mai mare castig posibil, ci sa-i impiedice pe ceilalti sa-si sporeasca capabilitatile relative. Aceasta idee se regaseste si la E. H. Carr: „Cele mai importante razboaie sunt purtate pentru a-ti face propria tara mai puternica, sau si mai adesea, sunt purtate pentru a impiedica o alta tara sa devina mai puternica din punct de vedere militar, si de aceea epigrama <<cauza principala a razboiului este insusi razboiul>>, se justifica pe deplin.”

Grieco numeste atitudinea statelor vis-a-vis de cooperare in teoria realista, „pozitional defensiva”. Problema castigurilor relative, ca un impediment in fata cooperarii intre state, reflecta existenta unui sentiment de nesiguranta si incertitudine in relatiile internationale. Statele nu pot fi sigure niciodata de intentiile altor state, si de aceea trebuie sa analizeze cu grija modul in care cooperarea poate afecta capabilitatile relative proprii, precum si cele ale altor actori ai sistemului international.

Dupa cum reiese si din analizarea posibilitatii de cooperare intre state din persepctiva realista, pentru realisti, ceea ce caracterizeaza cel mai bine sistemul international este anarhia. Aceasta viziune este opusa celei pe care o aveau idealistii despre sistemul international, ei considerand ca pot compara sistemul international cu societatea nationala. In viziunea idealismului, statele pot forma la nivel international o „Societate a Natiunilor” care sa fie caracterizata de lege, ordine si institutii, intocmai ca si la nivel national. Cel mai important lucru, pentru o astfel de societate, era pentru idealisti, comunitatea intereselor statelor; interesul tututror era acelasi cu al fiecaruia in parte.

Financial Times, Gideon Rachman.

Vechiul moare şi noul nu se poate naşte: în interval vor apărea un mare număr de simptome variate şi morbide. “Declaraţia din Caiete din închisoare a comunistului italian Antonio Gramsci a fost preferata studenţilor marxişti când eram la facultate în 1980. Atunci m-a lovit nonsensul rău prevestitor. Dar observaţia lui Gramsci are ecou acum – într-o epocă plină de confuzie ideologică”.

Vechi certitudini despre marşul înainte al pieţelor intră în colaps. Dar nicio nouă teorie nu şi-a stabilit “hegemonia” ideologică pentru a folosi conceptul care l-a făcut faimos pe Gramsci. Unele idei adună totuşi o forţă nouă.

Cele patru noi tendinţe, cele mai puternice pe care le pot zări sunt, în termeni generali: populsimul de dreapta, social democraţia keynesiană, libertarianismul kayekian şi anticapitalismul/socialist.

Obsesii diferite

Fiecare dintre aceste noi tendinţe este o reacţie împotriva ideilor dominante dintre 1978-2008. Pe atunci, pentru toate diferenţele convenţionale între comuniştii din China, capitaliştii din New York şi stânga moderată din Europa, acordurile lor erau mai impresionante decât argumentele lor. Liderii politici din toată lumea vorbeau aceeaşi limbă despre încurajarea comerţului liber şi despre globalizare.

Creşterea inegalităţii a fost îmbrăţişată ca un preţ de plătit pentru o creştere mai rapidă. Deng Xiaoping a dat tonul când a declarat: “Să te îmbogăţeşti este glorios.” Ronald Reagan sau Margaret Thatcher nu ar fi putut să o spună mai bine.

În Europa de după criză, totuşi, populismul de dreapta este în creştere – de la Partidul Libertăţii în Olanda la Frontul Naţional în Franţa şi la Liga Nordului în Italia. Populiştii sunt anti-globalizare, anti-UE şi anti-imigraţie – firul comun fiind că toate aceste forţe sunt simţite ca ostile intereselor naţiunii. Ostilitatea faţă de Islam leagă dreapta populistă a Europei de mişcarea Tea Party din SUA.

Există o suprapunere între populişti şi adepţii libertarianismului hayekian – dar cele două mişcări au obsesii diferite. În SUA, Ron Paul, nonconformistul republican, poartă stindardul libertarianismului. Îşi aminteşte cu nostalgie cum a luat cina cu însuşi Friedrich Hayek şi cum a privit o denunţare impresionantă a socialismului de Ludwig von Mises, un alt economist al Şcolii Austriece. Asta explică remarcă altfel derutantă, după alegerile primare din Iowa, când a spus: “Aştept ziua în care să putem spune că suntem toţi austrieci acum”.

De unde vine criza

Libertarienii sunt neobişnuiţi pentru că argumentează că actuala criză este cauzată nu de un exces de capitalism, ci de prea multă intervenţie a statului. Cât priveşte Şcoala Austriacă, “leacul” keynesian pentru criza capitalismului este mai rău decât boala.

Dl Paul este cel mai pur avocat al unei convingeri puternice a dreptei americane potrivit căreia SUA sunt afectate de un stat atotputernic. Nevoia de a readuce guvernul înapoi în secolul al optsprezecelea nu este una comună în Europa. Dar suspiciunea lui Paul legată de băncile centrale care ar ameninţa să devalorizeze moneda are un ecou puternic în Germania – unde dreapta hayekiană este ororizată de operaţiunile Băncii Centrale Europene, şi de salvările naţiunilor aflate în faliment.

Această tendinţă ideologică nu este limitată Vestului. Într-un articol recent, Simon Cox de la The Economist argumentează că dezbaterile politice din China despre rolul statului în creşterea economiei îi opun de asemenea pe hayekieni faţă de keynesieni.

În Vest, oponenţii cei mai ostili ai hayekienilor sunt social-democraţii keynesieni. Crezul lor potrivit cărui cheltuielile mai mari decât veniturile ar reprezenta cheia pentru a stimula economia merge mână în mână cu un apel pentru un stat mai activ şi extins.

În Europa, unde sunt puţine posibilităţi pentru cheltuieli mai mari ale statului, social-democraţii cer o mai bună reglementare a finanţelor la nivel înalt, o reluare a politicilor pentru industrie şi punerea accentului pe combaterea inegalităţilor.

În timp ce eforturile de a-l eticheta pe Barack Obama drept un “socialist” sunt stupide, este drept să-l etichetăm drept un social-democrat. Preşedintele SUA nu respinge capitalismul, dar încearcă să-i niveleze vârfurile printr-un stat mai activ care promite un sistem de sănătate pentru toţi şi taxare în funcţie de venit. Faptul că inegalitatea a devenit o preocupare globală din China până în Chile, şi din India până în Egipt, sugerează că este o nouă tendinţă care a devenit globală.

La ce poate duce şomajul

Eşecul stângii extremiste de a creşte în timpul crizei arată cât de profund a fost discreditat comunismul de colapsul sistemului sovietic. Dar şomajul masiv din Europa poate încă produce condiţii pentru renaşterea unei mişcări anti-capitalism.

Cele două partide de stânga au în prezent 18 procente în sondaje. Grupurile diverse care fac campanie sub stindardul mişcării Occupy Wall Street conţin nişte adevăraţi socialişti. Iar China are o puternică mişcare de “nouă stângă” care sprijină maoismul. Evenimentele vor arăta care dintre aceste tendinţe ideologice dă tonul pentru noua eră. Cei mai mulţi oameni vor fi afectaţi de propriile circumstanţe, şi de ştiri.

În condiţii normale, aş semna poate pentru tendinţa social democrată. The Tea Party nu este preferatul meu. Dar mi-am petrecut sfârşitul de săptămână citind în ziare despre tot mai incredibilele cifre care trebuie cheltuite pentru salvările băncilor şi ţărilor din Europa. Apoi am dat pagina pentru a citi cererile de mai mult protecţionism şi regularizare în UE. Pentru relaxare, am mers să văd Doamna de Fier – noul film despre Margaret Thatcher. Întreaga experienţă m-a făcut să mă simt în mod ciudat austriac.

Toate tipurile de grupuri, in care oamenii s-au organizat de-a lungul timpului, incepand cu cel mai mic, familia, si pana la cel mai larg, statul sau societatea, au determinat anumite relatii intre membrii sai, in funtie de rolul pe care fiecare il avea in cadrul grupului. „Politica se ocupa de comportamentul oamenilor in cadrul unor astfel de grupuri organizate permanente sau semi-permanente.”12 In opinia lui E. H. Carr o societate poate exista numai daca in cadrul ei, o proportie insemnanta a memebrilor sai este dispusa sa colaboreze si are sentimente de bunavointa indreptate in folosul comunitatii. In orice societate oamenii sunt caracterizati de doua tipuri de sentimente: pe de o parte ei sunt egoisti, si doresc sa se afirme chiar profitand de ceilalti, iar pe de alta parte ei sunt sociabili si isi doresc sa coopereze cu ceilalti, sa aiba relatii de preietenie si chiar sa se subordoneze altora. Aceste doua sentimente diferite sunt pentru Carr foarte importante, deoarece ele depasesc greseala idealistilor de a vedea omul bun, care nu-si pune propriile interese si nevoi in fata, dar si pe cea a realistilor care considera ca altruismul este o iluzie, si ca in politica interesul primeaza intotdeauna.  In fiecare societate trebuie sa existe anumite sanctiuni, cu toate ca apartenenta la o societate este voluntara,  pentru a-i putea face pe oameni sa fie solidari, si sa poata convietui.

Trasatura care distinge societatea politica, sau in sensul modern al cuvantului, statul,  de celelalte tipuri de societati, este faptul ca membrii sai impartasesc anumite interese si obligatii. Chiar si in acest caz este nevoie de coercitie, care la nivelul statului, este exercitata de guvernanti, pentru a spori obedienta si loialitatea. La baza statului stau doua aspecte diferite ale naturii umane: pe de o parte este aceasta teama fata de coercitie si pe de alta parte este constiinta umana.

„Politica nu poate fi despartita de putere. Insa homo politicus care nu uramareste altceva decat puterea este la fel de ireal ca si mitul  despre homo economicus care nu urmareste nimic altceva decat castigul. Actiunea politica trebuie sa se bazeze pe imbinarea moralei cu puterea.”13 De aceea in politica, poate fi fatal sa ignori puterea sau morala. Idealistii care cred ca democratia nu se bazeaza pe forta, si realistii care cred ca daca urmaresti puterea, moralitatea vine de la sine gresesc in egala masura. „Teoria separarii dintre politica si morala este atractiva, doar pentru ca solutioneaza dificila sarcina de a gasi o justificare morala pentru folosirea fortei.”14

Dupa parerea lui E. H. Carr in politica trebuie luate in considerare atat morala cat si puterea. Propunandu-si sa analizeze rolul pe care cele doua elemente il au in politica internationala el isi incepe demersul afirmand: „Politica este, deci, intr-un anumit sens intotdeauna o politica a puterii.”15 In limbajul comun folosim termenul de „politica” atunci cand ne referim la un conflict de putere. Daca acest conflict inceteaza problema devine una administrativa (si nu politica). Statele intre ele interprind o multime de actiuni, insa numai cele strict legate de conflicte de putere sunt denumite politice; celelalte sunt descrise ca non-politice sau tehnice. Puterea este deci un element esential al politicii.

„Politica internationala, ca orice politica, este o lupta pentru putere. Oricare ar fi scopurile politicii internationale, puterea este intotdeauna scopul imediat. Conducatorii statelor si popoarele pot urmari in final libertatea, securitatea, prosperitatea, sau insasi puterea. Ei pot sa-si defineasca scopurile in termeni de idealuri religioase, filosofice, economice sau sociale. Ei pot spera ca idealul lor sa se realizeze prin insasi forta lui interioara, prin interventia divina, sau prin dezvoltarea naturala a afacerilor umane. Ei pot de asemenea sa incerce realizarea idealului lor prin mijloace non-politice, cum ar fi cooperarea tehnologica cu alte natiuni sau organizatii internationale. Insa oricand vor incerca sa-si realizeze obiectivul prin mijloacele politicii internationale, ei fac acest lucru urmarind puterea. Cruciadele au vrut sa elibereze locurile sfinte de sub dominatia necredinciosilor; Woodrow Wilson a vrut sa faca lumea sigura pentru democratie; nazistii au vrut sa deschida Europa de Est colonizarii germane, sa domine Europa, si sa cucereasca lumea. Tinand cont de faptul ca toti acestia s-au folosit de putere pentru a-si atinge scopurile, ei au fost actori pe scena politicii internationale.”16

Politica internationala este in mod necesar o politica a puterii avand in vedere faptul ca urmarirea puterii este esenta politicii internationale si a politicii in general. Atat politica interna cat si cea externa sunt o lupta continua pentru putere, ele se deosebesc doar prin conditiile diferite in care aceasta lupta pentru putere are loc: in sfera interna sau in sfera internationala.

Morgenthau, la fel ca si Carr, considera ca nu toate actiunile interprinse de state sunt politice. Statele pot avea relatii economice, legale, umanitare, culturale etc., insa acestea nu sunt de natura politica. Nu toate natiunile sunt implicate in politica internationala in acelasi grad. Gradul lor de implicare in politica internationala poate varia de la neimplicarea deplina (Liechtenstein, Monaco) si implicarea minima (Venezuela, Elvetia) si pana la implicarea maxima (Statele Unite ale Americii).