Problematica pe care acest eseu o va prezenta ţine în special de coordonatele mistico-religioasă şi naţionalistă a Gărzii. Nu vom insista asupra caracterului antisemit, deşi îi recunoaştem din plin importanţa. Limitarea are ca scop principal surprinderea clară a temei urmărite, noţiuni ca „om nou”, „înnoire morală” fiind legate mai mult de latura filozofică a doctrinei legionare, şi a ideilor de dreapta în general.

            Ca evoluţie antebelică, din care Mişcarea Legionară preia unele concepte, naţionalismul propunea evidenţierea patriei ca ceva supraindividual, ce graţie scrierilor unor autori celebrii, scrieri ancorate fie în istorie, fie în realitatea de zi cu zi, se transformă în ceva cu personalitate proprie, care nu doar supune dorinţele individuale dar ba mai mult trasează omului un sens bine definit.[1] Odată cu Constantin Stere nostalgia după un trecut idilic, idee preluată de poporanişti, aduce alt element de noutate, istoria trebuind sa aiba ca scop principal, ridicarea conştiinţei patriotice. Monarhia la rândul ei primeşte valenţe „voievodale”, ea fiind privită ca ceva deasupra clasei politice, pe care are dreptul să o controleze parţial. Primatul acestor idei de sorginte idilic-medievală, aruncă automat o lumină pozitivă asupra lumii rurale, considerată ca model de organizare socială, şi ca matrice a românismului.

            Acestă nostalgie a trecutului, a ruralului, întâlneşte susţinători în persoana a doi profesori universitari de marcă, care vor influenţa ideile generaţie tinere într-o primă fază: A. C. Cuza şi Nicolae Iorga. Pentru ambii este imperativă supunerea individului în faţa idealului naţional, ba mai mult individul trebuie să fie o parte activă în urmărirea oricărui deziderat de acest tip. Cei doi văd în istoria naţională un şir neîntrerupt de lupte înpotriva asupririi străine, deci o opoziţie la vitregiile la care „celălalt” ne-a supus.[2] Acest curent, numit de istorici, naţionalist, curent în care poate fi integrat şi grupul junimist, cu precizarea că acesta nu propune soluţii, doar observă aspecte negative, va fi preluat în ideile sale centrale de mişcarea legionară.

            Patru elemente sunt considerate de doctrinarii săi, fundamentale în definirea Legiunii: Patria, Monarhia, Biserica, Proprietatea Privată. Toate vor marca intreaga perioadă în care aceasta îşi va duce existenţa[3]

            După război, tulburările din 1918-1921, plasează în opoziţie mişcările de stânga cu acestă dreaptă naţionalistă. Ca opoziţie la „bolşevismul ateu”, tinerii de dreapta adoptă simboluri creştine ce ţin de mistica religioasă.[4] Crucea ca element definitoriu al extremei drepte, îşi are originea în această perioadă, ba mai mult analizat ca structură psihică, Corneliu Zelea-Codreanu consideră că acei tineri opuşi „bolşevismului”, primesc ajutor de la Dumnezeu, el însuşi fiind „apărat” de Ştefan Cel Mare şi de Arhanghelul Mihail.[5]

            Care este aşadar legătura Dumnezeu – extremă dreaptă? O mare parte din autorii publicaţi la noi postdecembrist, consideră că greşeala fundamentală a istoriografiei comuniste o reprezintă raportarea, din punct de vedere doctrinar a mişcării legionare la mişcările de tip fascist sau naţional socialist din vest. Diferenţa esenţială o reprezintă caracterul mistico-religios al celei dintâi şi cel preponderent ateu al celorlalte. Pentru Corneliu Zelea-Codreanu şi cei asemeni lui poporul român suferă această soartă din cauza lipsei de credinţă. Doar cine îl regăseşte pe Dumnezeu  poate spera la mântuire aici şi pe lumea cealaltă.[6] Cu toate acestea există diferenţe marcante între Biserică ca instituţie şi chiar ca mesaj şi extrema dreaptă, cea din urmă reproşând neimplicarea şi formalismul celei dintâi, iar, în altă ordine, mesajul revanşand şi militant al legionarilor contravine noţiunii de iertare a aproapelui specific biblică.[7] Ideile creştine merg însă odată cu trecerea timpului mai departe. Legionarul este oprimat pentru acţiunile sale, deci un martir religios. Ideile după care se ghidează aceştia sunt ideile Bisericii de moralitate, sufletul celui mort în numele legiunii este automat în mâinile lui Dumnezeu. Chiar si Căpitanul se supune unei Imitatio Cristi, patimile sale fiind comparabile cu patimile lui Hristos, scopul acestora din urmă fiind însă izbăvirea neamului.[8] Discursul căpitanului când este închis la Jilava, denotă din nou acea înclinaţie spre superstiţie, spre practicarea ferventă a religiei ortodoxe, el redând sentimentul de extaz pe care îl are la citirea epistolelor lui Pavel către Timotei, sau la o rostire a rugăciunii Tatăl Nostru.[9]

            În viziunea legionară, moartea, cultul morţilor mai bine zis, ajută la obţinerea Graţiei Divine. Legionarii omagiaţi postum sunt consideraţi eroi ai ţării, cultul lui Moţa fiind exemplul cel mai elocvent.[10] De cealaltă parte cei ce doresc să intre în mişcare sunt supuşi unui ceremonial asemănător unui botez. Are calitatea de a izbăvii sufletul, noul legionar trebuind să enumere păcatele săvârşite înainte de iniţiere, şi să afirme adeziunea nemijlocită la ordinele căpitanului. Primeşte în schimb un săculeţ cu pământ dintr-o zonă istorică şi este obligat să ţină un caiet unde să noteze contribuţiile sale la fondul legionar.

            O altă problemă intens dezbătută de legionari, la nivel doctrinar o constituie ideea de naţiune. Raportarea noi – ceilalţi este nelipsită din orice discurs naţionalist al acestora, iredentismul fiind o constantă care arată la un nivel de psihologie a maselor, pe de o parte mobilul claselor de mijloc ce se temeau de o revoltă sociala, pe de alta aruncarea răspunderii pentru greşelile proprii pe umerii celuilalt, duşmanul extern şi, dacă e vorba de evrei, cel intern.[11] Naţionalismul are ca idei principale, idealizarea trecutului, condamnarea celuilalt ca duşman, opoziţia faţă de elementele ce, în opinia lor, afectează naţiunii: democraţia şi politicianismul. Acestora legionarii le opun dorinţa de a lua în propria mână dreptatea, şi pentru această folosesc mitul haiducului. Acesta legitimează justiţia făcută cu propriile mâini, scrieri ca „Haiducul” lui Bucur Dumbravă având tocmai acest scop. În lumea rurală mesaje de acest tip, răzbunarea ca act de justiţie, fiind foarte gustate şi chiar mai mult, apreciate pozitiv. Un alt element specific naţionalismului, acea amintită deja idealizare a trecutului, transformă societatea de tip feudal românesc, într-una de tip patriarhal, în care boierii devin păstrători ai valorilor tradiţionale, valori „pervertite de acapararea de către arendaşii evrei” a lumii rurale.[12]

            Cât priveşte raportarea noi ceilalţi, pe care legionarii o folosesc, se încearcă o distincţie clară între ei, promotori ai ideii de om nou, şi ceilalţi, supuşi unor reguli perimate ale democraţiei şi ale niminiciei de zi cu zi. „Ne legăm cei ce simţim la fel”,[13] zicea Căpitanul, explicând astfel lipsa unei doctrine şi în acelaşi timp caracterul mistic al grupării.

            Opoziţia faţă de politicianism şi democraţie este o altă temă fundamentală a scrierilor legionare. Pentru că nu se consideră parte a clasei politice, legionarismul se opune fundamental acesteia.[14] În ceea ce priveşte democraţia, ea este privită ca ceva la care timpurile moderne au găsit o alternativă, în fascism şi nazism: „hainele democraţiei, bune, rele, pot fi schimbate cu altele, … ca alte naţiuni europene”.[15] Aşadar „democraţia pune în imposibilitate pe omul politic de a a-şi face datoria faţă de neam”.[16]

            Cine aderă la acest set de valori, legionar sau nu? O întreagă listă de intelectuali se raportează la cel puţin unele din dezideratele mişcării. În timp ce unii acceptă unele idei pentru a le critica pe altele, alţii le dezbat dar cu un ton aprobator, iar o categorie înregimentată deja se doreşte elementul doctrinar al legiunii. Ceea ce au în comun reprezintă necesitatea ca acest crez să se transforme în faptă odată cu accederea la putere. S-ar implemeta astfel un nou stil de viaţă, „stilul propriu al sensului românesc”.

            Mircea Vulcănescu recunoaşte existenţa unei matrici stilistice a poporului român, a unui tipar ce defineşte românismul. Mircea Eliade colaborator la reviste legionare este pătruns de mistica religioasă, de apariţia omului nou, în timp ce Nichifor Crainic susţine latura ortodoxă a legiunii. Constantin Noica, subscrie şi el la idei de acest tip dar se opune vehement, violenţei şi anarhismului ca mijloace de implementare a acestora. Odată cu Nae Ionescu, trăirismul aduce atât explicaţia exaltării misticii religioase, cât şi fundamentul filosofic al necesităţii suferinţei evreieşti, „evreul suferă pentru că trebuie să sufere”, urmarea nerecunoaşterii lui Mesia, transformă Poporul Ales dramatic. Emil Cioran aduce nou o critică a societăţii în care trăieşte, căreia i s-ar opune una de tip nou, în timp ce Petre Ţuţea găseşte fundamentale pentru un popor religia sa şi ideile sale naţionale, dar iubirea de neam nu ar trebui dublată de ura celuilalt.[17] Toţi aceştia intră în contact la un moment dat cu mişcarea legionară conferindu-i un plus de prestigiu.

            Ca doctrinari, pe prim loc trebuie aşezat Corneliu Zelea-Codreanu mentorul şi liderul mişcării, urmat apoi de Moţa cu a sa „Cranii de lemn”, profund ataşat ideilor Căpitanului. Mihail Polihroniade şi Ernest Bernea, colaboratori importanţi ai revistei „Axa” prezintă scopul final al poporului „o ţară legionară de la un capăt la altul”, condusă de un sistem de factură dictatorială.[18]

            După Horia Sima, Legiunea este o „şcoală spirituală , ce încadrează individul în ordinea socială a creaţiei”. El consideră ca elemente esenţiale pentru mişcare, jertfa legionară, cuvântul Căpitanului, caracterul moral al membrilor.[19]Aceste idei se vor vrea coordonatele directoare ale noii lumi propusă de legionari.

            În concluzie Mişcarea Legionara, caracterizată pe de o parte de o mistică religioasă dusă la extrem, în care imaginea Căpitanului, este asemănată cu cea a lui Hristos, iar pe de altă parte de opoziţia faţă de valorile democratice, de unde admiraţia pentru experimentul nazist şi fascist, nu se poate integra într-o societate normală, ba mai mult nu ceează „omul nou dorit”, ci de cele mai multe ori opusul lui.

            Voi încheia parafrazându-l pe H. Spencer: „oricât s-ar chinui, defectele naturale ale cetăţenilor se vor manifesta inevitabil, într-o funcţiune defectuoasă a oricărei identităţi sociale … nu există o alchimie politică cu ajutorul căreia să se poată obţine o componentă de aur din instincte de plumb”.[20]

            Bibligrafie:

1. Buzatu, Gheorghe, Corneliu Ciucanu, Cristian Sândache, Radiografia Dreptei Româneşti, 1927 -1941, Ed. FF Press, Bucureşti 1996;
2. Heinen, Armin, Legiunea „Arhanghelului Mihail”. Mişcare socială şi organizaţie politică: o contribuţie la problema fascismului internaţional, Humanitas, Bucureşti, 1996;
3. Hobsbawn, Eric, Naţiune şi naţionalism: din 1870 până in prezent. Program, mit, realitate, Ed. ARC, Chişinău, 1997;
4. Stânescu, Gabriel, Corneliu Zelea Codreanu şi epoca sa: crestomanţie de Gabriel Stănescu, Ed. Criterion 2001;
5. Zamfirescu, Dragoş, Legiunea Arhanghelului Mihail de la mit la realitate, Ed. Enciclopedică, Bucureşti, 1997;
6. Zelea-Codreanu, Corneliu, Pentru Legionari, Ed. „Totul pentru Ţară”, Sibiu, 1936, p. 299;

Daca cea dintai categorie este vadit interesata de evenimentele din perioada parasirii Daciei, cu toate ca lucrarile amintite au mai mult valoare de rezumat al unei lucrari mai ample nepastrate, cea de-a doua nu are ca principal interes amintirea acestora ci ea le foloseste in completare la adevaratul studiu al bizantinilor – o istorie rasariteana. Cum Dacia apartinea de romanitatea latina informatiile privituare la ea sunt mult diminuate.

Sursele adeseori contradictorii vorbesc fie de o retragere din timpul lui Imparatului Galenius fie de una din timpul lui Aurelian existand chiar in cadrul aceleiasi surse neconcordante frapante.

Desi studiul izvoarelor antice a debutat de timpuriu – problema fiind una foarte controversata shi nu de putine ori incarcate de un substrat politic – de abia dupa studiul comprehensiv realizat de Vl. Iliescu de dupa al doilea razboi mondial se poate spune ca exista o analiza filologica pertinenta in completarea celei istorice (desi existau inca din anii 30 teorii ale lui D. S. Marin, bazate pe traduceri si argumente istorice ale lui C. Daicoviciu si V Christescu ).

Vl.Iliescu inlatura izvoarele de tip bizantin, considerandu-le fie prea tarzii, fie inafara temei reprezentate de retragerea romana la sud de Dunare. Dupa parerea lui – argumentata pe baze filologice si istorice – documentele importante sunt cele de factura latina (din prima categorie). El face o noua impartire care ii aseaza pe o parte pe abreviatorii lui Eutropius din sec. IV– adeptii unei retrageri totale si Iordanes care sustine o retragere pur militara in viziunea aceluiasi autor. El inlatura din start teoria retragerii sub Galienus din motive pe care nu le explica, bazandu-se exclusiv pe combaterea teoriei tendentioase a scrierilor din secolul IV. In viziunea sa generatia lui Eutropius face greseala de a fi prea ingaduitoare cu imparatul Aurelian caruia i atribuie meritul de a fi „salvat” populatia romana din calea barbarilor – carpi sau goti – si de a o fi asezat-o la sud de dunare in provinciile nou formate Dacia Mediterana si Dacia Ripensis. El considera ca Eutropius – provincia Dacia…a abandonat-o…nemaisperand sa o poata pastra si romanii adusi din orasele si de pe campurile Daciei i-a asezat in Moesia centrala numind-o pe aceea Dacia sa – l-a influentat pe Rufius Festus si chiar Historia Augusta

(in care intalnim aproape nemodificat acelasi citat). Singurul demn de crezare este Iordanes care, asa cum reiese din opera sa avea tendinta de a improviza, moraliza si corecta informatia pe care se bazeaza, spune: „… iar imparatul Aurelian, rechemand legiunile de acolo le-a asezat in Moesia si acolo, intr-o parte a acesteia a creat Dacia Mediterana si Dacia Ripensis”. Asadar el face o corectura la sursele sale precizand ca populatia din Dacia nu a fost retrasa la sud de Dunare. Un alt argument pe care Iliescu il foloseste in sprijinul tezei sale este acela ca Iordanes, originar de la Dunarea de jos este in tema cu evenimentele ce au avut loc acolo. In fine ultimele sale argumente tin de imposibilitatea logica a unei asemenea retrageri luand ca exemplu pe Hadrian pe care Istoria Augusta il acuza de a fi incercat sa paraseasca Dacia fie din invidie fie din cauza necesarului mare de trupe de care aceasta avea nevoie. Daca in timpul acestuia retragerea era o imposibilitate practica atunci in timpul lui Aurelian – cand populatia romanaizata era mult mai mare – o posibila stramutare nu mai avea nici o sansa de izbanda.

Teoria sa este contrazisa dupa un an de A. Aricescu care dovedeste lingvistic ca traducerea lui Iliescu este una falsa si ca de fapt Iordanes continua traditia breviarilor din sec. IV.Acesta propune o noua traducere folosind textele latin, german, roman demonstrand ca de fapt citatul este urmatorul: „pe daci insa in timpul domniei sale, Traian, dupa ce, Decebal, regele lor, a fost invins, i-a organizat in provincie, in tinuturile de dincolo de Dunare, care au un milion de pasi, iar Galienus, in timp ce domnea, i-a pierdut pe acestia, si imparatul Aurelian, dupa ce au fost rechemate de acolo legiunile, i-a asezat in Moesia…”. Asadar noua traducere arunca o lumina cu totul modificata asupra situatiei de la Dunare. Aricescu mai ridica o intrebare, anume de ce Iliescu nu foloseste sursele referitoare la Galienus cu toate ca acestea au o importanta radicala in intelegerea procesului de retragere.

Cel care ii urmeaza la studiul continuitatii este H. Daicoviciu care considera ce acelasi autor nu se poate contrazice in afirmatii, referindu-se la textele ce prezinta o dubla retragere sub cei doi imparati. El considera ca trebuie sa fi avut loc „ceva” in timpul lui Galienus care sa fi declansat o serie de evenimente ce culmineaza cu parasirea Daciei. Se poate ca Dacia sa fi fost chiar pierduta sub Galienus dar izvoarele sunt destul de lacunare in ceea ce-l priveste si de cele mai multe ori defaimatoare la adresa acestuia. Pe de alta parte Aurelian este vazut foarte bine de istorici, iar o asemenea salvare a populatiei romane i-ar pirnde bine imaginii oficiale.

Teoria sa a fost sustinuta de C. C. Petolescu, care mai radical, sustinea o pierdere in timpul lui Galienus. In viziunea acestuia, Dacia, odata cu marele atac got din 267-268, dar chiar mai inainte din 245-247 cand carpii o considerau drept spatiu natural de expansiune, aceasta a incetat sa mai reprezinte o provincie romana. In momentul in care Aurelian restabileste ordinea, si bate monede cu efigia Daciei face acest lucru cu scop propagandistic. De fapt provincia nu mai era o parte a imperiului roman. Asadar o retragere a populatiei la sud de Dunare, intr-un mediu organizat si sub protectie imperiala, ar fi un fals iar cele doua provincii Dacia sud dunarene au acelasi rol propagandistic si chiar mai mult sunt de o data mai recenta.

Problematica se extinde asadar si asupra domniei lui Galienus. Eugen Cizek faec o noua aranjare a surselor comparand textele acestora. El arata ca nu Eutropius este sursa oficiala ci asa numita Enmannische Kaisergeschichte (EKG) o istorie imperiala de mari dimensiuni si din care se inspira deopotriva autorii din sec. IV. Sursele osciliaza de la al acuza pe Galienus de pierderea Daciei (Aurelius Victor, Orosius), urmata de o recucerire/rfestabilire a autoritatii romane la nors de Dunare sub Claudius III sau chiar sub Aurelian , iar cel din urma presat de evenimente sa fi acceptat retragerea armatei, administratiei shi a o parte din populatie la in viitoarea provincie Dacia. Faptul ca din terminologia surselor lipsesc termeni ca „omnes” ce sa desemneze o parte a cetatenilor romani, atuci cand e vorba de retragere ne duce la ideea ca nu toata populatia a fost retrasa ci doar o parte a ei. Este vorba de armata, administratie, cei ce sunt legati prin afaceri sau rudenie de soldati, persoanele instarite, o parte a orasenimii si chiar populatie saraca ce sa temut de lipsa unei autoritati imperiale. Cizek neaga importanta surselor privitoare la retragerea Aureliana pe care le gaseste de o mai mica importanta si deci nu le aminteste.

Dan Ruscu compileaza toate aceste teorii si ceaza cadrul pentru o impartire a lor in functie de importanta, origine, imfluente, cadrul in care au fost redactate. Accepta exisenta acelei EKG ca sursa primara urmata de lucrarile lui Eutropius, Aurelius Victor, Historia Augusta. Eutropius il va influenta pe Orosius, Festus pe Iordanes, iar Historia Augusta Are ca baza si opera lui Nicomachus Flavius.

Tot el este cel ce pune la punct studiul unei traditii literare cu privire al Galienus. Acesta este privit foarte prost de istoriografia latina care ii reproseaza faptul ca a privit distrugerea imperiului fara sa faca nimic. Este de asemenea acuzat ca nu a incercat sa-si salveze sau razbune tatal, Valerian, pierzand pietas fata de acesta, iar prin faptul ca a restrans puterea senatoriala a adus daune imperiului si poporului. In timpul sau lumea roamana cunoaste o adanca criza, imperiul fiind atacat dealungul intregii sale granite. Este momentul in care legiunile proclama pe tot parcursul imperiului uzurpatori subminand autoritatea imperiala (se cunosc 30 de uzurpatori – multi fictivi – iar unii reali neamintiti). In cazul teoria uzurparii a la sat loc celei legate de un atac extern carea r fi dus la ruperea provinciei. Este vorba posibil de invazia gota amintita mai sus.

Sursele continua cu perioada Aureliana si restabilirea autoritatii romane la nord de fluviu. Acest lucru, dovedit de numeroasele tezause descoperite ce contin monede pana la Aurelian inclusiv, dovedeste cele spuse anterior. Cert este ca Aurelian repliaza fortele romane la sud de Dunare, tactica bastionului in teritoriul dusman – reprezentat de Dacia, devenind nu doar ineficienta ci si costisitoare. El este adeptul unei noi tactici de aparare – in adancime – care nu necesita granite fortificate masiv ci incearca sa impiedice in prima etapa jaful pe care barbarii ce trecea granita il puteau provoca.

Concluziile pe care problematica retragerii le ridica sunt diferite de la autor la autor si de cele mai multe ori supozitii bazate pe logica istorica. Atata timp cat descoperirile arheologice sunt lacunare, izvoarele literare – asa ambigue cum sunt – ofera cel putin un punct de plecare.

De ce parte a liniei este românul care e plecat dincolo pentru a munci non stop pe un salariu decent pentru România dar de nimic acolo? Și-a părăsit țara, a luat cu el manelele sau muzica populară, care i amintesc de lumea de acasă. Nu plătește taxe decât prin TVA-ul la materiile de construcții pe care familia rămasă în țară le adună pentru o casă, sau pentru un etaj la cea veche. Este un cetățean așa cum vor cei ce sunt pro-Băsescu, sau nu, cum afirma acum câteva zile Năstase, deci poate fi lipsit de drept de vot?

Dar intelectualul care stă cocoțat în funcții datorate nu atât valorii sale intelectuale cât pleiadei de diplome, care publică odată la 10 ani un studiu, un roman o carte, câștigând de mii de ori peste nivelul real al muncii sale. Dar intelectualul care are de ales între semi-aservire (nu va recunoaște niciodată că a primi bani pentru a scrie în favoarea/defavoarea cuiva sau de teamă înseamnă în fapt aservire) și libertatea atât de dragă sărăciei? Dar acela de cafenea?

Unde este valoarea birocratului plictisit și sărac? A funcționarului prins între modelul comunist al cozii de dragul cozii, al nevoii de salariu capitalist și al interesului imediat?

Dar pensionarul care de la Cicero încoace se plânge de cei care vin, care nu respectă valori tradiționale, că (atenție ce îți dorești) era mai bine pe vremea lui Ceaușescu?

Unde este locul naționalistului care nu știe să scrie corect, să nu mai vorbim de a cunoaște istorie, dar ar da în cap oricărui ungur,țigan, evreu (dacă mai găsește vreunul) în orice moment?
Unde este locul politicianului cu tupeu, om al funcțiilor, pentru care o alegere este o confirmare a legii pumnului învelit în catifea (a alege de aia! este tot un fel de corupere a valorilor democratice)?  Dar a celui ce cu 20% din voturi vorbește cu nesimțire ”în numele celor ce l-au ales”.

Respect copii de bani gata, pițipoancele și pițiponcii pentru că sunt cei ce își recunosc în faptele lor de nimic, măsura valorii. Mint în limitele impuse de intelectul lor, falsul fiind pentru ei un efort atât de mare încât preferă să rămână ”naturali”. Iubesc poliția lui ”actele la control”, vama, judecătoriile mitei colosale, depășită uneori doar de salariile cu adevărat colosale – sinceritatea lor rezidă în a avea case de milioane de dolari din salarii de 2000 de ron – o performanță demnă de Cartea Recordurilor sau de o țară africană.

Alături de acești oameni care sunt de o parte și de alta a definiției, restul fac la rândul lor zi de zi, ora de ora, șpagatul peste bine și rău, dar, lucru și mai trist: de la teamă la nesimțire.  Cu ei odată România eternă și atotputernică merge înainte.

România, ţară preponderent agrară, se încadrează din perspectiva, noilor curente apărute după momentul 1918 în, mult mai cuprinzătorul tipar european nou conturat. În special ţările est şi central europene, cum ar fi, Cehoslovacia, Bulgaria, Iugoslavia, Polonia cunosc fenomenul orientării a o parte din alegători spre partide ţărăneşti, sau cu mesaj îndreptat spre lumea rurală.[1] Cu toate acestea, în cazul românesc, adevărata explozie de electorat în favoarea acestui curent vine odată cu două măsuri luate de guvernul român, ambele promisiuni anterioare ale regelui din timpul războiului: reforma electorală şi cea agrară. Prima, realizată în noiembrie 1918, aduce în jocul politic ţărănimea, scoţând în acelaşi timp din acesta, partidul conservator. A doua măsură, reforma agrară, aduce pe tapet problema împroprietării ţăranilor, discuţiile axându-se pe două coordonate: mărimea loturilor şi cuantumul despăgubirii acordata foştilor proprietari.[2]

Pe acest fundal, la 18 decembrie 1918, se constituie Partidul Ţărănesc, fondatorul acestuia, Ion Mihalache, afirmând că acesta trebuie sa îndeplinească obiectivele lumii rurale. Delegaţiile ce participă la constituire sunt formate din săteni, preoţi, învăţători, prin care se legitimează pretenţiile ţărăniştilor. În paralel Octav Băncilă şi C. Parhon înfiinţează Partidul Muncitor, care va fuziona la 16 februarie 1918 cu Partidul Ţărănesc creeînd efemerul Partid Ţărănesc şi Muncitor, redenumit apoi Partidul Ţărănesc. După adoptarea Declaraţiei de principii a noului organism, un moment important îl reprezintă alegerile din 3-8 noiembrie 1919 unde ţărăniştii obţin 61 de mandate. În campanie, liberalii şi conservatorii au folosit în discursurile lor denumirea de partid revoluţionar pentru noul rival, pentru a-i crea o apropiere mentală în ochii electoratului de bolşevism. Mihalache va dezminţii aceste zvonuri, o serie de articole ale membrilor partidului său având o încărcătură doctrinară care să-i diferenţieze chiar şi de socialişti. [3]

În noul guvern de uniune naţională, I. Borcea va ocupa portofoliul Agriculturii şi Domeniilor, oferind şansa ţărăniştilor de a iniţia reforma agrară după propriile deziderate. Planul acestora viza exproprierea a peste 2 milioane de hectare, iar preţul de răscumpărare fiind ori redus, ori plătit de stat în proporţie de 50%. Proiectul va eşua din cauza opoziţie liberale, schimbarea guvernului la 25 martie 1920, ducând partidul ţărănist în opoziţie până în 1928.

Ca doctrinari de marcă ai partidului putem aminti, I. Mihalache, V. Madgearu,   C. Stere, dr. Lupu şi, după fuziunea cu Partidul Ţărănist din Basarabia la 18 iulie 1921, Ion Inculeţ.

În 20-21 noiembrie 1921 are loc primul congres al partidului, după ce în prealabil apare şi oficiosul acestuia, organul de presă „Aurora”, editat de dr. Lupu. Un ultim congres al ţărăniştilor are loc la 26-27 oct 1924, iar în 10 octombrie 1926, după o tentativă anterioară eşuată, are loc fuziunea Partidului Ţărănesc cu Partidul Naţional Român din Transilvania, noul organism Partidul  Naţional-Ţărănesc, va avea ca preşedinte pe Iuliu Maniu, vicepreşedinte pe I. Mihalache, N. Lupu, Al. Vaida-Voievod., iar secretar V.Madgearu.[4]

Care sunt aşadar elementele doctrinare ale partidului, cine reprezintă ţinta discursului lor politic, şi mai ales de ce i se impută această latură „revoluţionară”, sunt câteva întrebări la care vom încerca să oferim un posibil răspuns.

În momentul înfiinţării, ţărăniştii propun ca idei politice o serie de măsuri ce gravitează ca subiect în jurul lumii rurale. Considerându-se un partid care să satisfacă cerinţele şi doleanţele satului, aceştia vor propune măsuri de reformă agrară în primul rând. Împroprietărirea ţăranilor, dreptul de proprietate asupra izlazurilor comunale, educaţia sătească sunt doar câteva din dezideratele cu care căutau să sensibilizeze electoratul. Într-un cadru mai general reforma apelor, controlul întreprinderilor economice de către stat, legea minelor, care să devină tot proprietate a statului, descentralizarea aparatului birocratic şi aerisirea acestuia sunt măsuri la a căror înfăptuire ţărăniştii speră. În procesul verbal de constituire a Partidului Ţărănesc se precizează: colaborarea cu muncitorii oraşelor, garantarea drepturilor ţărăneşti, opoziţia faţă de politicile bolşevice, curăţirea de moravuri a clasei politice, garantarea proprietăţii ţărăneşti, naţionalizarea bogăţiilor subsolului, culturalizarea poporului, impozitarea în funcţie de avere, autonomie bisericească, desfiinţarea Jandarmeriei, justificarea averii funcţionarilor publici.[5] Aceste măsuri şi altele mult mai radicale, ca dreptul de port armă după efectuarea serviciului militar se vor mai tempera în timp, un alt bun exemplu fiind chiar, înlăturarea din cerinţele partidului a interzicerii represaliilor militare asupra ţăranilor.[6]

Unele probleme vor marca întreaga carieră a partidului. Virgil Madgearu, unul din arhitecţii doctrinei ţărăniste considera că statul are obligaţia de a ajuta ţăranul cu plata pământului care i se dăduse acestuia în urma împroprietăririi. Tot el afirma necesitatea existenţei unor organisme care să pregătească pachetele de legi, înainte de adoptarea acestora de către corpurile legiuitoare. Cu toate acestea unele probleme de interes obştesc trebuiesc dezbătute nu doar de parlament ci – în spiritul egalitarist ţărănesc – supuse unui referendum popular.

Aceste măsuri care aduc mai degrabă a socialism sunt însă plasate de Madgearu în alt context. Opozant declarat al bolşevismului şi deci al pericolului rus, acesta explica necesitatea socială a ţărănismului prin faptul că, România fiind o ţară agrar-industrială, emanciparea ţărănimii trebuie sa aibă un rol preponderent, în obiectivele statului.[7] Libertatea totală a ţăranului, considerat astfel un element al unei clase sociale, este dezideratul Partidului Ţărănesc, intelectualii având „obligaţia morală de a-şi întoarce privirile spre sate”. Ideea de luptă de clasă, ţărăniştii considerându-se exponenţii unei clase sociale, într-o societate capitalistă, nu este negată de Madgearu, dar el nu propune necesitatea distrugerii acestei societăţi şi crearea uneia noi.[8]

În ceea ce priveşte relaţiile cu muncitorimea, aceasta este plasată în legătură directă cu ţărănimea. Unele idei cum ar fi, inexistenţa unei lupte rural-urban, muncitor-ţăran ci mai degrabă blocajul pe care protecţionismul vamal îl ridică în faţa ideii de producător-consumator, explicat ca o piedică serioasă în dezvoltarea ambelor elemente ale ecuaţiei sunt pe larg dezbătute. Ţăranul este aşadar nu un rival, sau duşman al muncitorului ci un bun cumpărător al muncii acestuia din urmă. Socialismul ce plasează muncitorul în prim plan, doctrină pentru care ţăranul nu este tocmai un element pozitiv, ignoră caracterul eminamente agrar al României.[9]

Raportarea care se face la drepturile şi statutul minorităţilor, este de asemenea un subiect interesant abordat de ţărănişti. Lupta etnică este considerată inutilă, ea neaducând nimic bun într-o ţară care se ghidează după perceptele hotărâte la Alba Iulia, percepte care propovăduiesc necesitatea egalităţii sociale a tuturor indivizilor. Dimpotrivă ceea ce acestora li se pare important ţine de lupta claselor pentru afirmarea unor drepturi sociale mult mai importante. Ţărăniştii consideră că popularea oraşelor preponderent – ca structură etnică – minoritare, nu poate aduce decât elemente pozitive, din moment ce o creştere a numărului de locuitori implică o creştere a numărului şi calităţii serviciilor oferite. Orice măsură care s-ar opune unei astfel de mişcări de populaţie nefiind prolifică din punct de vedere economic concluzionează aceştia.[10]

Raportarea la celelalte partide politice, se face din perspectiva noi – ceilalţi. Din moment ce dezideratele sale coincid cu cele ale ţărănimii, partidul se consideră purtătorul de cuvânt al acesteia. Opoziţia, partidele „armoniei sociale”, încearcă să propună înţelegere între clase prin acceptarea fiecăruia a statului propriu.  Partidul ţărănesc se vrea expresia voinţei populare care sa nu se ancoreze în promisiuni după modelul opozanţilor politici. Ideea esenţială pe care aceştia încearcă să o transmită este, parafrazându-l pe Saint Beuve, preluat de Panfil Şeicaru „există reprezentanţi fireşti şi adevăraţi pentru fiecare moment social, dar puţin mai departe în timp, rolul lor scade, ornamentele se simplifică.”, explicând astfel că rolul partidelor politice clasice începe să se diminueze, în timpurile actuale alţii fiind în stare să preia frâiele puterii.[11] Ei consideră că ceea ce îşi propun să înfăptuiască nu are ca scop distrugerea echilibrului social, ci doar afirmarea unei solidarităţi de clasă.[12]

Treptat ideile lor îşi pierd din radicalismul iniţial, măsurile cerute capătă un caracter de posibil relativism. În afară de exemplele prezentate mai sus, partidul mai renunţă la acele dorinţe utopic – democratice, care ar fi implicat nu doar societatea civilă ci chiar şi armata. Un corp al ofiţerilor care sa reprezinte egalitarismul, propunere iniţiată de ţărănişti, va fi mai apoi retrasă din programele partidului. Ei îşi vor tempera tot mai mult programul aşa ca în preajma fuziunii cu Partidul Naţional din Transilvania, de orientare mai de dreapta, planurile celor două partide să fie sensibil asemănătoare. Aceste renunţări voite la puncte forte ale doctrinei ţărăniste se manifestă pe fondul înţelegerii necesităţii unei contraponderi la Partidul National Liberal. Noul partid va reuşi la doi ani de la înfiinţare să ajungă, pe fondul unui suport popular la guvernare dar efecte Marii Crize şi o gestionare defectuoasă a efectelor acesteia vor scădea treptat sprijinul iniţial. Greşelile sunt puse din perspectiva membrilor pe imposibilitatea luptei cu infrastructura administrativă, susţinută de sistemul de legi creat special pentru a o proteja.[13]

Ca o concluzie putem observa caracterul de noutate pe care curentul ţărănist îl propune. În opoziţie cu ideile burgheziei de factură liberală, axate pe dezvoltare industrială, protecţionism economic şi doar mai apoi interes pentru lumea rurală, aceştia propun ca model, chiar universul satului, agricultura fiind – în opinia lor – forţa motrică a economiei, lucru explicat prin caracterul eminamente agrar al României. Teoria care mai apoi se va numi „a porţilor deschise” propune tocmai acest lucru, un tipar al bunăstării care sa se vadă într-o primă etapă la sat iar mai apoi ridicarea generală a nivelului de trai să aducă o dezvoltare economică majoră, fără a ignora necesitatea unei bune educaţii, şi a unei descentalizări accentuate în raport cu centrul.

[1] Niculae Vasile, Ilincioaie Ion, Neagoie Stelian, Doctrina Ţarănistă în România – Antologie de texte, Ed. Noua Alternativă, Bucureşti, 1994, p. 35;

[2] ibidem, p. 11;

[3] Scurtu, Ioan, Istoria Partidului Ţărănesc 1918-1926, Ed. Enciclopedică, Bucureşti, 2002,  pp. 31-41;

[4] Niculae Vasile, … în op. cit. p. 77;

[5] Proces Verbal de Constituire a Partidului Ţărănesc, 5 decembrie 1918, în ibidem, pp. 77-80;

[6] Scurtu, I., în op. cit. p. 119;

[7] V. Madgearu în „Era Noua”, 3 oct. 1919, în Niculae Vasile, …, op. cit. p. 91-94;

[8] Ibidem, p. 95;

[9] V. Madgearu, „Doctrina ţărănistă” în Niculae Vasile,…, op. cit. p 105 – 106;

[10] ibidem, p. 103 – 104;

[11] Şeicaru, Panfil, Istoria Partidelor Naţional, Ţărănesc şi Naţional-Ţărănesc, Ed. Victor Frunză, Bucureşti, 2000, p. 199;

[12] ibidem, p. 223;

[13] Corneliu Coposu, Confesiuni – In dialog cu Doina Alexandrescu, Ed. Anastasia, 1996, Colecţia Caractere, p. 31-35.

amnezia. Trebuie ca totul să se plătească,

altfel nu există viitor(…)

Pierderea adevăratei memorii

echivalează cu a pierde simțul realităţi(…)

Trecutul nu poate fi falsificat(…)Fiecare

dintre cei care au fost exterminaţi mai are

cuvântul lui de spus”

Nadejda Mandelstom

Blestemul pe care obsesiile utopice de secol XIX îl aruncă în secolul XX, nu are corespondent în nici un alt cadru istoric. Fie că vorbim de nazism, fascism, sau de comunism, transplantarea unei idei, ce pentru adepţi pare infailibilă, în practica nu a dus niciodată la nimic bun. A nu crede că poţi greşi, ai considera pe cei ce nu iţi împărtăşesc opiniile duşmani şi ai trata ca atare, poate fi considerat unul din păcatele fundamentale de la care omenirea clădeşte totalitarismul. Extinderea terorii asupra unei societăţi ce nu vrea si nu poate să îi accepte in totalitate pe aceşti (în cazul cel mai fericit) idealişti, instrumentarea ei ca afirmare a propriei puteri în locul jocului democratic, vor duce aşa cum de altfel observăm la milioane şi milioane de morţi. Din păcate, instalarea comunismului în România se va plasa pe acest tipar negativ, iar repercusiunile asupra societăţii se vor face imediat simţite. Elita intelectuală, opozanţii politici sau simpli oameni, chiar proprii membrii comunişti căzuţi in dizgraţie vor umple puşcăriile regimului ce se vrea cel mai egal şi mai democratic.

Ce se întâmplă în spatele gratiilor? Cum supravieţuieşte această elită, ce părere are despre ceea ce i se întâmplă, cum apar portretele călăului şi a victimei? Acestea sunt întâmplări la care vom încerca, în mod empiric bineînţeles, să răspundem. Limitarea ca volum a memoriilor studiate, şi mai ales a studiilor de specialitate, fie ca e vorba de disciplina istoriei, fie de psihologie sau sociologie, va face ca scurtul nostru demers să fie oarecum lipsit de o structură solidă, dar sperăm să putem atinge felul în care se raportează aceştia la spaţiul concentraţionar aşa cum reiese din scrierile studiate.

Arestul şi ancheta:

Etapa preliminară marcată de aceste două momente, poate fi considerata din perspectiva memorialisticii una de trecere. Ea poate fi văzută sub două aspecte, care ţin de raportarea victimei la ceea ce i se întâmplă. Odată ca sfârşit al calvarului urmăririi, dar de cele mai multe ori ca greşeală. Victima nu poate percepe în acest al doilea caz că a făcut ceva rău, şi mai ales nu înţelege ce.[1] Soljenitân plasează ca întrebare tip a victimei: „Eu? Pentru ce?”. Primul contact din timpul anchetei poate fi mai apoi şi cel mai brutal, deşi industria penitenciară nu se va lăsa mai prejos în dezumanizarea condamnatului.

Ancheta este bineînţeles dublată de tortură fizică şi morală, şi poate continua la locul de detenţie. De fapt tortura este elementul cel mai proeminent în cadrul comunist, transformarea victimei în animal docil fiind un obiectiv expres al cadrelor de anchetă.[2] Cedarea şi semnarea declaraţiei în care victima recunoaşte fapte reale sau închipuite reprezintă, fără excepţie, în memorialistică un capitol de început de multe ori destul de voluminos.[3] Trei elemente ale anchetei duc de cele mai multe ori la cedare: deducţia „crimei” din întrebări secundare, privarea de orice drept, atac fizic şi mental continuu asupra victimei. În cele din urmă, chiar şi în rarele cazuri de rezistenţă urmează agonia închisorii.

Închisoarea ca spaţiu de opresiune sau supravieţuire:

În funcţie de cadru, celula (pentru închisoare), sau baraca (pentru lagăr) sunt elementele de bază ale cadrului corecţional. Însă diferă de la caz la caz şi din această cauză problema supravieţuirii se pune separat. Vom încerca o enumerare a spaţiilor de reţinere după tipicul lor. Fie că e celula mică din beton, cu mobilier integrat tot din beton de penitenciar, sau celula de la ministerul de interne (după acelaşi tipar dar cu paturi de data asta), scopul ei este izolarea victimei de orice contact extern. Dublată de tortură, izolarea duce în final la distrugerea minţii arestatului, la nebunie.[4]

Un alt tip de celulă este cea de triaj. Specifică închisorii Jilava, aceasta adună un număr mare de deţinuţi, până la 60, pe durate scurte cu scopul de a-i grupa în vederea transferului. Deşi are pentru oficiali doar un scop practic, pentru victime ea este un cadru de informare şi de multe ori de încurajare (sunt numeroase cazuri de prieteni, rude regăsite aşa).[5]

Baraca este un spaţiu specific condamnaţilor la muncă silnică. Având între 40 şi 60 de membrii este cea mai „dinamică” din punctul de vedere al mortalităţii datorate accidentelor şi epuizării. Dar la fel ca şi in celelalte cazuri, memorialistică vorbeşte de ea ca de un mediu de educare, prin schimb de informaţi între condamnaţi.[6]

Celula tip pentru deţinuţii politici cuprindea între 4 şi 20 de membrii, paturi de paie, oala de noapte sau ceva asemănător, lipsa a orice altceva (lucru valabil şi in cazurile de mai sus), dar acest ultim element depindea de cele mai multe ori de vigilenţa sau delăsarea gardienilor. Cele mai des menţionate în ceea ce am studiat, aceste celule se vor printre altele supape de evacuare pentru traumele detenţiei, prin susţinerea colegilor de celulă, de multe ori absolut necesară. Pot devenii in cazuri destul de des menţionate şi mecanisme de propagare a terorii atunci când bătaia organizată loveşte pe rând şi metodic membrii celulei.[7]

Alte elemente ale închisorii sunt de camera de tortura, carcera a căror scop este clar. Cu toate acestea, bătaia se putea aplica oriunde, camera de tortură făcând parte din cadrul de teroare.[8]

Lipsesc sau sunt slab dotate, bucătăria, spitalul, curtea interioară. Ba mai mult afecţiunile de plămâni, sau apendicita era de cele mai multe ori fatale. Singura dotata relativ normal pentru penitenciarele din acea perioada era Văcăreşti, unde se efectuau operaţii, sau chiar aveau loc naşteri. Regimul special deriva din faptul că aici deţinuţii erau plasaţi la un loc cu cei de drept comun, deci lipsea oarecum diferenţa regimului de detenţie.[9]

Tipuri de deţinuţi.

Categoriile celor ce vor intra în închisori dintr-un motiv sau altul, post 1948 sunt destul de eterogene, pentru a putea opera o distincţie clară. Cu toate astea, chiar după clasificarea pe care o dau actele oficiale, ba mai mult, pe care o preiau arestaţii, putem încerca o structurare pe gen, vârstă, categorie socială, ocupaţii, şi în unele cazuri putem determina chiar şi răspunsul la sistemul concentraţionar, pe care aceste grupuri le dau. Voi încerca doar să evidenţiez, elemente pe care memorialiştii le consideră importante, şi care i-ar putea deosebii, fără a încerca să ordonez statistic sau altfel structurile deja studiate.

O primă diferenţă se face între cei ce sunt deţinuţi politici şi ceilalţi, de drept comun, iar în prima categorie, intre cei ce colaborează cu gardienii şi cei ce nu,[10] Ion Ioanid văzând în aceştia duşmanii săi direcţi, în memoriile sale. O alta categorie poate fi văzută cel mai bine după reeducarea de la Piteşti, aceea a celui care nu mai are voinţă, a „cadavrului viu”, pregătit să accepte orice pentru a curma suferinţa. Ea însă există şi în alte penitenciare, tortura transformând aceşti oameni, pentru care în memorii nu întâlnim decât simpatie.[11]

Femeia ca şi deţinut, se plasează ciudat într-un rol de martir inferior bărbatului, a cărui durere crede că nu o suferă. Ea vede problemele ei ca venind în completarea doar a calvarului pe care bărbatul deţinut îl traversează.[12]

Ţăranul păstrează în detenţie plăcerea pentru micile bucurii, şi este lăudat pentru ajutorul şi răbdarea de care dă dovadă. Suferă la rândul său foarte mult dar nu are dilemele de conştiinţă ale intelectualului lucru ce îl linişteşte într-o mică măsură.

O categorie aparte o reprezintă cea a luptătorului, aici studiul cel mai bun pare a fi cel al lui Ion Ioanid, care face greva foamei, evadează, cu alte cuvinte se opune statutului care a fost forţat asupra lui. El este cel ce conduce celula, o îmbărbătează şi oferă prin faptele lui exemplu de curaj. El ţine la datină, ajută la amintirea sărbătorilor creştine, ca moment de împăcare cu sinele.[13]

Distingem in memorii tipul transformatului, a celui ce se regăseşte în detenţie, sau are o revelaţie.  Binele lui Dumnezeu şi închisoarea ca şi încercare a omului sunt constante ale preoţilor, a oamenilor bisericii. Experienţa purifică, înnobilează, sfinţeşte, exemplul cel mai bun fiind dat de Steinhardt, ce poate fi luat ca model pentru acest tip de oameni.[14]

Raportat la autorităţi, deţinutul devine un nimic, un nimeni, ce trebuie exterminat. Chiar şi pentru comuniştii decăzuţi, sistemul se dovedeşte a fi unul diavolesc, unul pe care ei nu l-au crezut în stare să reziste. Victima devine si în ochii lor izbăvită de orice greşeli „de clasă”, doar prin suferinţa la care asistă, fără a mai fi nevoie de izbăvire prin propria suferinţă.[15]

În fine tot din perspectiva statului, avem victima ca şi statistică, dezumanizată şi dispărută în noianul de acte oficiale, cel mai brutal mod de a extermina, după părerea noastră.[16]

Torţionarul.

Studiat îndelung în memorii, acesta este elementul radical al represiunii. Inventiv, crud, mincinos, pare la început pentru victimă singurul cu care se poate discuta. Lui i se poate explica că s-a comis o greşeala, şi el poate să o remedieze. Nimic mai fals, el va fi cel care va administra tortura cel mai tare[17]

În paralel, ceea ce deţinuţii denumesc ca fiind gardieni buni, nu face referire decât la momentele în care aceştia nu mai sunt aşa vigilenţi, nicidecum la vreun act deliberat de bunătate. Soljenitân crede că dacă printre ei ar unul sau mai mulşi buni, frica de deviere de la linia generală de bestie îi obligă să refuleze eventuale sentimente de simpatie.[18]

Aproape universal, torţionarii sunt văzuţi ca nişte bestii, lipsite de o minimă educaţie, ce nu ştiu să scrie şi să citească bine, declasaţi, doar cei de rang superior având o brumă de inteligentă alta decât cea animalică.[19] Ei par în ochii condamnaţilor simple maşini făcute pentru a bate, acţiune în schimbul căreia primesc un salariu bun, şi tot felul de sporuri.

În fine din nou pentru cazul Piteşti, apare torţionarul coleg, cea mai gravă formă, căci în colegii de celulă se are cea mai multă încredere. Transformarea celui mai bun prieten de multe ori în bestie creează un şoc uriaş pentru victimă. Dezumanizarea prin călcarea în picioare a oricăror valori: religie, familie, morală, încălcarea oricăror limite ale torturii şi mai ales imposibilitatea de a te sinucide (din lipsa elementelor necesare unui asemenea gest mai degrabă decât din lipsa de convingere că acest gest e singura scăpare), şi în final transformarea victimei în călău ca parte a reeducării sunt limite ale bestialităţii susţinute si tolerate de regim. Virgil Ierunca face un portret al unui torţionar, Căpt. Dumitrescu, ce pare pentru exterior un om fin, bun, dar în penitenciar supervizează reeducarea efectuată de Ţurcanu.[20]

Încheiere?

Memoriile sunt înainte de orice, confesiuni pentru sine, dar în egală măsură o relatare subiectivă a unor evenimente. Cei ce le-au scris sunt inevitabil marcaţi de drama pe care au trăit-o. Unii vor să uite, alţii răzbunare, alţii să ierte. Nici unul nu pune concluzii cărţii sale. De la idei de genul celor ale lui Steinhardt „iartă-i Doamne că nu ştiu ce fac” la cele mai dure ale celor ce promit că nu vor uita, şi ierta. Voi încheia şi eu citându-l pe Corneliu Coposu „astăzi toţi sau aproape toţi deţinuţii declară că nu au sentimente de răzbunare. Probabil că nici eu nu încerc asemenea sentimente, dar, în orice caz resping ideea „convieţuirii victimelor cu torţionarii”, fără ca torţionarii să fie traşi la răspundere(…)Sunt pentru iertare dar trebuie să ştim pe cine iertăm”.

[1] Soljenitân, Alexander, Arhipelagul Gulag, Vol I, Ed. Univers, Bucureşti, 1997, p. 12-21, deşi se ocupă de spaţiul sovietic, imaginea sa asupra anchetei şi arestării, de o luciditate şocantă, poate fi folosită şi pentru cazul românesc, unde un studiu de acest tip pare a lipsi;

[2] Ibidem., p. 78-87, o listă cu metodele de tortură ale anchetatorilor, ce merge de la convingere, ameninţare, bătaie, la metode mult mai dure şi mai exotice;

[3] Diaconescu, Ion, Temniţa: Destinul generaţiei noastre, Ed. Nemira, Bucureşti 1998, p. 17-23, Andreica Gheorghe, Mărturii…Mărturii… din iadul temniţelor comuniste, Ed. 2000, Bucureşti, 2000, p. 21-32, mărturia lui Aurel Obreja;

[4] Diaconescu, Ion, idem, p. 56, la Râmnicu Sărat, va reuşi să comunice prin Morse cu colegii, tuşind, Andreica, Gheorghe, idem, în discuţia despre Gherla, aminteşte de „Cosciug” ca loc specific pentru izolare, diferit de carceră;

[5] Andreica, Gheorghe, idem, p.25, Ioanid, Ion, Închisoarea noastră cea de toate zilele, vol I, Ed. Humanitas, Bucureşti, 2002, p. 30-41, Diaconescu, Ion, idem, p. 82, pentru triaj la Baia Mare;

[6] Diaconescu, Ion, idem, p. 84, Ioanid Ion, idem, 120-140, deşi în regim de celulă, cuprinde toate elementele de baracă (închis la Cavnic era plasat în celulă clasica, dar cu mulţi colegi de unde şi asemănarea)

[7] Ioanid Ion, idem, vol II, p. 29, 320, 341;

[8] Diaconescu, Ion, Idem, p. 110 sqq, bătaie la duş la Zarca;

[9] Betea, Lavinia, Am făcut Jilava în pantofi de vară, Convorbiri cu Ioana Berindei, Ed. Compania, Bucureşti 2006, p.129-161, gravidă la Văcăreşti, ajutată de deţinutele de drept comun şi chiar de gardieni, apoi cu copil la Jilava, p. 161-188;

[10] Pandrea, Petre, Reeducarea de la Aiud, Ed. Vremea, Bucureşti, 2000, p.280-284;

[11] Ierunca, Virgl, Fenomenul Piteşt, Ed Humanitas,Bucureşti 1990 . , p. 21 sqq, prezintă tortura de dragul torturii şi dezumanizarea victimei, ajunsă animal.

[12] Betea, Lavinia, Idem, p. 150-161, Ioana Berindei refuză să strige la naşterea copilului pentru a nu deranja bărbaţii ce se suferă în urma torturii;

[13] Ioanid, Ion, idem., 134-166, în ciuda înfometării şi a vigilenţei gardienilor deţinuţii reuşesc să improvizeze la Cavnic o slujbă religioasă de Crăciun;

[14] Steinhardt, Nicolae, Jurnalul Fericirii, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1991,p.90-100;

[15] Pandrea, Petre, idem, p. 83-88, Laghiu, Gheorghe, Am fost martor, Ed. Eksperimental, Cluj, 1999,p. 40-60, Ioanid, Ion idem v..l II, p. 428-444, in dialog aici cu Bellu Zilber;

[16] Pentru o imagine a acestei „statistici reci”, Ioaniţoiu Cicerone, Victimele terorii comuniste, vol. I, A-B, Ed. Maşina de scris, Bucureşti, 2000.; ca ex. p. 194 „Bilţiu Dancu Ion, n.1928 la Ieud, A murit în temniţă”, p. 199 „Biţă Ion, ţăran, n. 9 aprilie 1927. (…)A fost condamnat pentru că s-a opus colectivizătii”;

[17] *** Memorialul Ororii, Documente ale procesului reeducării din închisorile Piteşti şi Gherla, Ed. Vremea, Bucureşti 1995 ,p. 798-799, cel mai de încredere dintre anchetatori, a fost cel ce a bătut cel mai groaznic(mărturia lui Tonuţa Octav);

[18] Diaconescu, Ion, idem. p. 22, „cei blânzi bat puţin”, Ioanid Ion, idem. vol. II, p.341, delăsarea gardienilor poate aduce o oază de libertate;

[19] Laghiu, Gheorge, idem., p. 113-116;

[20] Ierunca, Virgil, idem. p. 18-20.