Biografie
Născut la 14 mai 1854 lângă Focşani, într-o familie de origine franceză, Anghel Saligny a urmat liceul Şcoala tehnică superioară de la Berlin în prima jumătate a anilor ’70. Specializat în construcţii hidrotehnice şi feroviare, revine în 1876 în ţară. Este încadrat ca inginer clasa III la Ministerul Lucrărilor Publice, unde devine subdirector al Serviciului de poduri şi şosele în 1881. Ca o recunoaştere a meritelor sale profesionale, în 1884 este numit profesor la Şcoala naţională de Poduri şi Şosele. Cariera sa, care nu s-a oprit aici, a fost însă lăsată în umbră de cele două mari realizări tehnice ale sale: podul de la Cernavodă şi portul Constanţa. Nu întâmplător, apropiaţii săi au reţinut câteva cuvinte mereu repetate de marele inginer cu forţa unui dicton: “Eu vreau să construiesc!”.

Podul de la Cernavodă
Saligny este autorul a numeroase realizări româneşti în domeniul construcţiilor şi a tehnicii. Printre acestea se numără şi podul de cale ferată “Regele Carol I”, care traversa Dunărea pe segmentul Feteşti – Cernavodă. Scopul acestei construcţii era de a lega capitala ţării de oraşul Constanţa aflat în plină dezvoltare. Prima cursă directă Bucureşti-Constanţa a avut loc chiar în seara zilei în care podul a fost supus unui test ce a constat în trecerea unui tren de 16 vagoane. În acea zi de septembrie 1895 trenul de călători inaugural a fost întâmpinat de o mulţime entuziastă în oraşul de pe litoral, unde sărbătoarea a durat mai multe zile. A doua zi garnitura, cu locomotive vechi care ieşeau acum din uz, a făcut în drumul de întoarcere în bune condiţii, fiind primită cu urale în capitală.

Portul Constanţa
În 1856, autorităţile otomane au concesionat unei companii engleze, pentru 99 de ani, construirea unui port la Constanţa. După preluarea controlului asupra Dobrogei, guvernul român a fost nevoit să răscumpere de la această companie portul existent. Operaţiunea s-a realizat în noiembrie 1882, pentru 16 milioane franci aur. Autorităţile de la Bucureşti intenţionau dezvoltarea vechiului Kiustenge, care, în 1875, apărea călătorului englez Henry Berkley ca o mică adunătură de colibe de lut, cu minaretul unei moschei tronând în mijloc.
Piatra de temelii a noului port a fost pusă la 16 septembrie 1896, de către antrepriza franceză Hallier. Firma a dat faliment în 1899, dar a cerut despăgubiri statului român în valoare de 18 milioane de lei aur, pe motiv că administraţia românească a fost cea care a împiedicat firma franceză să ducă lucrările la bun sfârşit. Statul român a oferit 3 milioane, iar procesul început la 1 martie 1900 cu arbitri străini s-a încheiat cu o sentinţă ec stabilea achitarea a 6,2 milioane de lei.
Apoi, managementul lucrărilor a fost preluat de ingineri români. Coordonatorul acestora, Anghel Saligny, aprecia faptul că ei erau absolvenţi ai şcolii româneşti de poduri şi şosele. Printre colaboratorii săi s-au numărat şi inginerii Gh. Duca şi I. B. Cantacuzino, Înainte de reluarea lucrărilor, Saligny a efectuat o călătorie de studii timp de două luni, pentru a se documenta minuţios în privinţa modului în care fuseseră construite marile porturi moderne ale lumii. Dinu Moroianu şi I. M. Ştefan, specialişti în istoria tehnicii, precizau în 1976 că el a vizitat porturile ruseşti de la Marea Neagră şi a corespondat cu reputaţi constructori europeni. În aceste demersuri a fost interesat de calculul şi tehnologia betonului armat, precum şi de lucrările de docuri şi antrepozite din străinătate. Toate acestea însă pentru a servi ca bază de plecare în aplicarea unor soluţii proprii.
În proiectul iniţial era inclus şi un chei mic pe care inginerul român nu l-a luat în consideraţie, deoarece avea perspectiva dezvoltării industriei petroliere în România. Ca urmare, a construit un bazin special pentru export, precum şi numeroase rezervoare cu instalaţii de pompare pentru primirea, depozitarea şi predarea petrolului şi derivatelor sale.
În fazele engleză şi franceză ale dezvoltării portului fuseseră construite magazii, dar de mică anvergură. Deoarece porturile Brăila şi Galaţi puteau fi blocate de gheţuri iarna, el a ridicat în 1906 trei magazii cu două mari silozuri pentru cerealele exportate. Acestea au fost construite după modelul îmbunătăţit al celor pe care realizase între 1884-1889 în cele două porturi dunărene. Silozurile aveau o înălţime de 35 m şi o capacitate de 70000 t şi în realizarea lor fusese utilizat betonul armat, soluţie experimentată la SNPS.
Saligny a folosit în cazul Constanţei turnarea plăcilor prefabricate în cofraje metalice, pentru a obşine un beton neted şi fără tencuială necesară evitării scurgerii cerealelor. Cu această ocazie s-au executat pentru prima dată în Romănia piloţi şi radiere de beton armat, folosindu-se ciment şi armături importate. În Istoricul dezvoltării tecnice din România, apărut în 1931, se sublinia cu mândrie: “România a fost astfel prima ţară unde s-a întrebuinţat betonul armat la construcţii de silozuri”. Tot ca elemente de noutate, Moroianu şi Ştefan indic㪠variaţia plăcilor prefabricate pe înălţime, consruirea de plăci articulate cu secţiune eliptică, fixarea punctelor de articulaţie etc.
În timp ce a coordona lucrările la Constanţa, a fost numit la 1 aprilie 1901 şi director al Direcţiei generaşle a porturilor şi comunicaţiilor pe apă. În această calitate, înfiinţează importanta linie maritimă comercială Constanţa-Rotterdam.
Activitatea intensă nu-i permite să menţină contactul cu comunitatea ştiinţifică europeană. Chiar şi profesorul său german, Franzius, îi reproşa cu afecţiune că “marele Saligny” nu mai are timp să-i răspundă. Mentorul său îi solicitase, de fapt, fotografii după proiectele şi construcţiile de la Constanţa pentru a le include în noua ediţie a manualului de circulaţie internaţională “Îndreptar al ştiinţelor inginereşti”.

Lucrările principale pentru dezvoltarea portului s-au încheiat în 1909, dar îmbunătăţirea şi extinderea lor a devenit o grijă permanentă pentru generaţiile de ingineri care i-au urmat lui Anghel Saligny. Totuşi, capacitatea de proiectant sa nu a putut fi depăşită prea repede de epigonii săi. Academicianul Remus Răduleţ constata că, până la cel de-al doilea război mondial, cu metodele moderne de calcul, nu s-au putut realiza economii mai mari de 6% în construirea silozurilor de beton din zonele agricole.

Marele inginer în memoria Constanţei
În onoarea marelui inginer în 1957 a fost realizată o statuie de bronz de către renumitul sculptor Oscar Han. Opera de artă a fost ridicată în 1965 în faţa intrării nr. 1 a portului.

SURSE:
***, Istoricul dezvoltării tecnice în România, vol I, Bucureşti, 1931, p. 129.
Crişan, Ion, Anghel Saligny, Editura Tineretului, Colecţia oameni de seamă, Bucureşti, 1959. (BJC)
Moroianu, Dinu, Ştefan, I. M., Maeştrii ingeniozităţii româneşti, Editura didactică şi pedagogică, Bucureşti, 1976, p. 160-161.
Rădulescu Adrian, Lascu Stoica, Haşotti Puiu, Ghid de oraş. Constanţa, Editura Sport Turism, 1985
Rădulescu Adrian, Constantin Scorpan, Athena Herbst Rădoi, Gheorghe Dumitraşcu, Constanţa. Ghid turistic al judeţului, Sport Turism, Bucureşti 1980.
Răduleţ, Remus, Istoria cunoştinţelor şi a ştiinţelor tehnice pe pământul României, Editura Academiei Române, Bucureşti, 2000, p. 144-145. (BJC)
Ştefan, I. M., Podul de la Cernavodă şi constructorul lui, “Magazin istoric”, 1/1976, p. 61.

Primele vizite
Prezenţa lui George Enescu la Constanţa nu a fost ocazionatã numai de intensa sa activitate profesionalã. Astfel, la 13/26 septembrie 1906 el îi scria de la Sinaia mamei sale, anunţând-o cã va examina a doua zi în oraşul-port, dar fãrã a detalia. Este, probabil, prima sa deplasare în vechiul Tomis.
Pe de altã parte, publicistul şi omul de culturã Romeo Profit semnala în 1970 o primã vizitã în anul 1914, subliniind cã evenimentul a fost înregistrat în presa localã. Tot Profit trimite la o lucrare memorialisticã din 1939, în care era semnalatã la 1 decembrie 1915 primirea maestrului la garã de cãtre 500 de cetãţeni mobilizaţi de impresarul Komet.

Muzicianul Enescu la Constanta
Maestrul a concertat la Constanţa în timpul unor turnee pe care le-a susţinut în ţarã în perioada anterioarã celui de-al doilea rãzboi mondial. O cronologie a acestor turnee a fost realizatã în 1990 de biograful sãu Alex Cosmovici.
Astfel, oraşul lui Ovidiu l-a putut vedea pe Enescu concertând la 4/17 martie 1915 şi la 8/21 ianuarie 1916 în beneficiul orgii Ateneului, iar la 25 aprilie 1919 şi la 29-30 mai 1921 în scopuri de binefacere.
Apoi, în perioada interbelicã a susţinut concerte profesionale în oraşul de pe litoral în decembrie 1923, la 24-25 ianuarie 1927, la 20-21 noiembrie 1928, la 13-14 decembrie 1930, la 28 octombrie 1936, la 9 noiembrie 1937.
Scriitoarea constãnţeanã Aurelia Lãpuşan considerã însã cã primul concert al maestrului la Constanţa a avut loc la 8 februarie 1916. La sala “Elpis” (Teatrul de Pãpuşi), Enescu a fost acompaniat la pian de cãtre Theodor Fuchs. Printre cele şase piese interpretate s-au numãrat “Arie” de Bach şi “Sonata în re major” de Haendel, muzicianul acceptând sã biseze la sfârşitul concertului.
Acelaşi punct de vedere era împãrtãşit de Romeo Profit. El preciza, pentru context, cã impresarul a cerut autoritãţilor reduceri de taxe, temându-se de o eventualã lipsã a spectatorilor din cauza concentrãrilor, deşi consemnãrile de presã au înregistrat contrariul.
Gazetele locale “Dacia” şi “Farul” au omagiat prestaţia maestrului, ultima clamând onoarea oraşului de a fi audiat o personalitate a muzicii contemporane: “Ne-a fost dat şi nouã ca în uitata de toţi cetate a lui Ovidiu sã primim pe marele nostru Enescu…”. “Dacia” sublinia cã muzicianul a fost condus cu alai, în urale, la hotel, conform unui obicei al timpului. Evenimentul nu a scãpat nici jurnaliştilor în devenire, cum erau cei de la publicaţia “Şoimii Dobrogei”, editatã de Liceul “Mircea cel Bãtrân”.
În “Farul” anului 1921, publicistul N. Sever Cãrpenişan reitera respectul la superlativ al urbei tomitane faţã de cel a cãrui stea muzicalã se apropia de zenit: “Maestrul George Enescu este în afara criticei – ori dela care ar veni ea – dar ne facem o datorie de admiraţie şi de respect faţã de tot ce are România mai bun şi mai superior în arta muzicalã, faţã de acela care nu-şi gãseşte rival în Europa”.
În ceea ce priveşte ultimul popas muzical al lui Enescu în oraşul port, Aurelia Lãpuşan apreciazã cã ar fi avut loc în 1923. Atunci s-au vândut toate biletele la spectacol, dar au fost prezente numai 20 de persoane. Aceastã situaţie neplãcutã s-ar fi explicat prin prezenţa simultanã a “Teatrului Cãrãbuş”, în cadrul cãruia juca şi marele actor Tãnase. În consecinţã, maestrul s-ar fi decis sã mai concerteze în Constanţa.
Un foarte expresiv omagiu pentru epoca în care trãia şi activa Enescu i-a fost adus în decembrie 1930 de B. Caraiman, publicist la “Dacia”: “Enescu este una dintre cele mai mari glorii ale muzicii contemporane şi aduce neamului nostru mai multã cinste decât toţi politicienii noştri la un loc”.

Plecarea din ţarã
Plecarea definitivã a lui Enescu din România a avut loc într-un context problematic. În opinia biografilior sãi, din cauza izbucnirii rãzboiului mondial în 1939, nu şi-a mai putut îndeplini angajamentul de a concerta în SUA, deşi probabil, luase şi un aconto, conform uzanţelor. Dupã încetarea rãzboiului a considerat cã era momentul pentru a se deplasa în America. Pe de altã parte, “Cuget liber”, oficiosul local al PCR, susţinea cã fusese invitat de cel mai valoros elev al sãu, Yehudi Menuhin.
Înainte de a pleca, însã, a fost vizitat pe neaşteptate la Teţcani de premierul Petru Groza (1945-1952), sub pretextul unei întâlniri amicale. De fapt, acesta i-a solicitat sã plece cu delegaţia reprezentanţei române la Washington, condusã de Mihai Ralea. România tocmai reluase relaţiile diplomatice cu SUA şi în opinia guvernului compania lui Enescu ar fi dat bine delegaţiei. Enescu a acceptat politicos invitaţia şi astfel a plecat în Lumea Nouã pe calea maritimã.
Din Bucureşti a plecat la 6 septembrie cu un tren de protocol guvernamental, fiind însoţit de d-na Enescu şi dl. Bedeţianu. Dupã sosire, la Gara Maritimã a avut loc o întâlnire cu o delegaţie localã a ARLUS (Asociaţia Românã pentru Legãturi cu Uniunea Sovieticã) şi cea a Sindicatului Marinarilor Civili. Printre personalitãţile prezente se numãrau inginerul Agricola, I. Stoenescu, directorul filialei Bãncii Naţionale, precum şi consilierul Legaţiei române, Vlad Mãldãrescu. Cu aceastã ocazie a fãcut o declaraţie de presã, în care nu a uitat sã sugereze contextul în care va fi posibilã întoarcerea sa: “Sã fie bunã înţelegere între fii întregului popor, astfel ca atunci când mã voi înapoia, sã gãsesc feţe liniştite şi încredere într-un viitor fericit al ţãrii”.
În ceea ce priveşte iconografia, în colecţia Romeo Drãghici (prieten şi biograf) existã o fotografie realizatã pe vasul “Ardealul” aflat în portul Constanţa. Cei doi au fost surprinşi în timpul unei ultime discuţii. La rândul sãu, prietenul sãu muzician Ilie Kogãlniceanu îşi aminteşte cã în port a fost fãcutã o fotografie a maestrului cu câinele sãu Mutzi, care îl va însoţi în America.
A pãrãsit Constanţa şi ţara la 10 septembrie 1946, îmbarcându-se pe nava “Ardealul”, cu destinaţia New York. Dupã turneele prelungite din SUA, a plecat în Franţa. De la Paris i-a scris lui Groza, explicându-i cã nu poate reveni în ţarã, deoarece era suferind şi urma un tratatament. În cele din urmã va înceta din viaţã, bolnav, în capitala Franţei, în 1955.

Amintirea maestrului în oraşul lui Ovidiu
Personalitatea lui Enescu a fost mereu evocatã în viaţa intelectualã a Constanţei. La scurt timp dupã moartea sa în strãinãtate, activitatea sa a devenit subiecul primei conferinţe dintr-o serie ţinutã la Teatrul de Stat. La 14 decembrie 1958, criticul Andrei Tudor sublinia pentru auditoriul sãu cã Enescu a fost un violonist de excepţie în interpretarea lui Bach. El a precizat cã maestrul a concercat şi în localitãţi dobrogene mici, precum Hârşova şi Babadag.
Capodopera enescianã Oedip nu a fost pusã în scenã la Constanţa decât în 1958, dupã moartea maestrului. Totuşi, dupã 30 de ani, ecourile acestei manifestãri muzicale erau proaspete în memoria maestrului David Ohanesian. Cu aceastã ocazie, el a interpretat rolul lui Oedip la “Teatrul Liric”, mãrturisind cã este un rol apropiat personalitãţii sale muzicale.
Memoria celui important muzician român a fost pãstratã şi în instituţia de referinţã în domeniul memoriei culturale constãnţene, respectiv Muzeul de Istorie Naţionalã şI Arheologie.

SURSE:
Cosma Viorel (ed.), George Enescu, Scrisori, vol. 1, Editura Muzicalã, Bucureşti, 1974
Cosmovici Alex, George Enescu, în lumea muzicii şi în familie, Editura Muzicalã, Bucureşti, 1990.
Ghibu, Veturia, Amintiri despre George Enescu. Corespondenţã muzicalã, Albatros, Bucureşti, 2000, p. 130.
Kogãlniceanu Ilie, Destãinuiri despre George Enescu, Editura Minerva, Bucureşti, 1996.
Lãpuşan, Aurelia, Presa şi teatru în Dobrogea, Mondograf, Constanţa, 2000, p. 93-94.
Manolache Laura (ed.), George Enescu, Interviuri din presa româneascã, vol. I (1898-1936), Editura Muzicalã, Bucureşti, 1988.
Rãdulescu Adrian, Lascu Stoica, Haşotti Puiu, Ghid de oraş. Constanţa, Editura Sport Turism, 1985
“Cuget liber”, 15.09.1946
“Dacia”, 13.12.1930
“Dobrogea Nouã”, 05.09.1970
“Litoral”, 17.09.1988

La 22 octombrie 1898, el a prezentat în faţa auditoriului constănţean tema intitulată “Seriozitate”. Acest cenaclu, prezidat de aromânul Petru Vulcan (1869-1922), avea ca expresie publicistică revista ‘’Ovidiu’’, al cărei director fondator a fost acelaşi Vulcan. El a şi consemnat, în numărul din 1 noiembrie, aspecte de la conferinţă. Reuniunea a avut loc în “casinul comunal” oferit gratuit de primarul E. Schina alături de care a participat “lume distinsă”: prefectul Luca Ionescu, directorul Prefecturii, D. Manolescu Sideri, preşedintele Tribunalului, Zotu, precum şi magistraţi, profesori, ofiţeri de la Cercul militar.

Discursul conferenţiarului, bazat pe “propriile sale observaţiuni şi din impresiuni ce i-a lăsat lumea externă”, a stârnit “aplauze furtunoase”. Exemplele cotidiene despre seriozitate-neseriozitate în societatea românească sunt circumscrise seriozitatăţii românului în abordarea politicii. Conferinţa a fost urmată de lectura a două lucrări publicate de maestru în acelaşi an: La Hanul lui Mânjoală şi Două bilete pierdute. În timpul lecturii, “hohotele de râs ale auditoriului nu mai conteneau”. Rugat de ofiţeri să revină în cursul iernii la Constanţa, scriitorul a anunţat că va onora invitaţia care-i va fi adresată de preşedintele cercului literar. Petru Vulcan i-a mulţumit lui Caragiale şi în paginile revistei sale “pentru binevoitorul d-sale concurs de a fi contribuit la înflorirea instituţiunii noastre” şi i-a asigurat că “a câştigat pentru totdeauna inimile tuturora”.

Referirile la provincia dintre Dunăre şi mare în literatura caragialiană sunt rare. Una dintre ele, foarte savuroasă, este făcută în Ultima oră!, schiţă apărută în ‘’Universul’’ din 18 august 1900. În contextul unor tensiuni diplomatice cu Bulgaria, autorul îl intoxică pe un reporter pretins foarte bine informat şI alarmist, despre izbucnirea unui război cu vecinii de la sud. Conştient de importanţa podului de la Cernavodă şI a portului Constanţa, el îi sugereză jurnalistului că aceste obiective recent realizate de Anghel Saligny ar fi fost bombardate de nave bulgare.

Dobrogea este menţionată şi în publicistica caragialiană. În acelaşi context politic, el considera oportună deschiderea stagiunii Teatrului Naţional Bucureşti, la 23 septembrie 1900, cu piesa Ovidiu a lui Vasile Alecsandri. Dramaturgul sublinia că bulgarii “au pus copilăreşte în discuţie drepturile noastre de străveche latinitate la Marea Neagră!”. Şi îşi încheia articolul cu nostalgia antichităţii: “Dobrogea! …Tomi!…Ovidiu!”

Caragiale a impresionat puternic pe intelectualii constănţeni care nu l-au uitat la greu. În 1901 scriitorul a fost acuzat de Caion că ar fi plagiat pe un pretins autor ungur în scrierea dramei Năpasta. După ce procesul s-a încheiat cu bine pentru Caragiale, 25 de tineri dobrogeni i-au trimis în martie 1902 o telegramă entuziastă: “D-lui Ion Luca, Bucureşti. Lumina a învins întunericul. Triumful este şI al neamului român. Procesul de azi a confirmat strălucirea talentului calomniat. Dobrogea prin noi te salută. Să trăieşti, trăiască justiţia română. Petru Vulcan, Pr. Sachelar, N. Paveliu, Ilie Grigoriu, C. P. Demetrescu, Rovine, Cantoniari, Artur Tanta, Perjoiu, Teodor Popescu (artist dramatic), Gh. Ştefănescu, Mihai Nica, Stănescu, Ghiţescu, Petroianu, Pleşu, Sfetescu, Papadopol, Sellim, Ciobanu, Dumitrescu, Buruiană, Miron, Lumezeanu, Parseghian.” Acest text a fost inserat la încheierea articolului Uriaşi şi pitici. Caragiale şi Caion semnat cu pseudonimul Vulpe de acelaşi Petru Vulcan în numerele 1-2/1902 din revista ‘’Ovidiu’.

Stima şi respectul de care se bucura dramaturgul pe meleagurile dobrogene s-au făcut remarcate şI cu ocazia împlinirii vârstei de 60 de ani. Deşi se stabilise demult în Germania, scriitorul a fost omagiat şI la Constanţa printr-o şezătoare literară.

La moartea sa, inepuizabilul Petru Vulcan publica în ediţia din 6 iunie 1912 a ziarului Critica articolul necrolog Dobrogenii şi Caragiale, în care rememora momentele plăcute ale vizitei scriitorului din 1898.
După 1989, strada Stabilizării (Casa de Cultură – Cimitirul Central) a primit numele maestrului.

SURSE:
Al. Rosetti (ed.), I.L. Caragiale, Momente şi schiţe, Editura Eminescu, Bucureşti,1985.
Marcel Duţă (ed.), I. L. Caragiale, Publicistică şi corespondenţă, Grai şi suflet – cultura naţională, Bucureşti, 1999.
Şerban Cioculescu, Viaţa lui I. L. Caragiale. Caragialiana, Editura Eminescu, Bucureşti, 1977.
Rodica Florea, I. L. Caragiale în conştiinţa contemporanilor săi, Editura Minerva Bucureşti, 1990.

Moartea lui Stalin la 5 martie 1953 a reprezentat sfârşitul unei ere dominate de cultul personalităţii şi teroare. Anumite momente din timpul agoniei sale de om bolnav par să indice că ‘’locotenenţii’’ săi l-au ‘’ajutat’’ să moară prin pasivitatea lor. Ei ştiau cel mai bine că, deşi aflaţi în apropierea ‘’părintelui popoarelor’’, siguranţa persoanei era la fel de incertă ca a ultimului cetăţean sovietic. Dealtfel, regimul politic poststalinist a fost reprezentat de o conducere colectivă, lipsită de cultul personalităţii şi de renunţarea la eliminarea concurenţilor din partid prin crimă.

Excepţia a constituit-o Lavrenti Beria, atotputernicul patron al poliţiei politice staliniste. Perceput de restul grupului conducător ca o potenţială ameninţare, el a fost arestat cu ajutorul armatei, judecat şi executat în secret în acelaşi an.
Ceilalţi lideri poststalinişti au reuşit însă să iasă la pensie, de care s-au bucurat mai mult sau mai puţin. Mareşalul Kliment Voroşilov, era un erou fără glorie al celui de al doilea război mondial, în calitatea sa de protejat al lui Stalin. El a preluat preşedinţia Prezidiului Sovietului Suprem (Parlamentul), trebuind însă să demisioneze în 1960, ca urmare a lipsei de loialitate faţă de Hruşciov în lupta acestuia cu Molotov, Kaganovici şi Malenkov din 1957. A murit în 1969, în vârstă de 88 de ani, fără să-şi termine memoriile, la începutul cărora promisese că va spune tot ce ştie despre Stalin, despre care nu putea totuşi să vorbească ‘’fără respect’’. A fost înmormântat cu onoruri lângă zidul Kremlinului, iar oraşul Lugansk a fost denumit Voroşilovgrad.

Anastas Mikoian, membru al Biroului Politic, a fost liderul sovietic care s-a bucurat de cea mai mare longevitate în conducerea de partid şi de stat. Capacitatea sa de adaptare politică se reflectă într-o replică dată unor prieteni, care îl avertizau că afară plouă şi nu are umbrelă: ‘’Nu-i nimic, o să mă strecor printre picături.’’ După retragerea din funcţia de preşedinte al Prezidiului Sovietului Suprem în 1964, pe motiv de vârstă, a rămas membru al CC şi al Prezidiului Sovietului Suprem până în 1974. Retragerea i-a adus şi unele dezavantaje, cel mai semnificativ pentru el fiind ordinul de părăsire a vilei oficiale de lângă Moscova. S-a retras treptat din viaţa publică, fiind preocupat de scrierea memoriilor, dintre care o parte au şi apărut. În momentul morţii sale, în octombrie 1978, persoane oficiale de la Institutul de marxism-leninism au ridicat de la locuinţa sa toate documentele. ‘’Ce istorie grozavă am fi avut dacă Anastas Mikoian ne-ar fi oferit adevăratele sale amintiri’’, aprecia un istoric american, care anticipa în 1973 că la moartea lui Mikoian, ‘’îndureraţii săi colegi vor cerceta cu migală fiecare foaie de hârtie rămasă în urma lui’’.

Viaceslav Molotov, fost premier şi apoi ministru de externe, a fost considerat ca fiind omul numărul doi în ierarhia stalinistă până în 1949. Intrat în dizgraţia lui Stalin, a revenit în fruntea diplomaţiei în 1953. Perceput ca cel mai conservator din noua conducere, Molotov va pierde din nou funcţiile de partid şi de stat în competiţia cu Hruşciov. În 1961 a fost chiar exclus din partid, al cărui membru era din 1906, iar localităţile care-I purtau numele şi-au reluat vechile denumiri. La sfârşitul vieţii ducea o viaţă foarte retrasă, nefiind nici măcar recunoscut pe stradă de noile generaţii. A încetat din viaţă în noiembrie 1986, în vârstă de 96 de ani.

Ghiorghi Malenkov, numărul doi stalinist după dizgraţia lui Molotov, a preluat conducerea guvernului în 1953. A fost şi el exclus din partid în 1961, fiind scos la pensie ca director de fabrică. A murit în ianuarie 1988, în vârstă de 86 de ani, existând indicii că în ultimii ani de viaţă mergea la biserică.

În legătură cu ‘’epigonii’’ lui Stalin, istoricul sovietic Roy Medvedev observa în 1983 că nici unul nu poate fi considerat o personalitate istorică, deoarece nu au fost autori sau regizori ai propriei drame. Astfel, Voroşilov nu a fost un adevărat conducăror militar, deşi a comandat armate, Molotov nu a fost un adevărat diplomat, deşi a fost ministru de externe timp de 11 ani, Kaganovici nu ştia să redacteze corect o scrisoare sau o notă, deşi a deţinut înalte funcţii de stat, Malenkov nu avea experienţă în afaceri de stat, deşi era un expert în sforării de partid. Numai inteligentul Mikoian a simţit mai bine ca ceilalţi limitele pe care nu trebuia să le încalce pentru a putea supravieţui.

SURSA
Roy Medvedev, Oamenii lui Stalin, Meridiane, Bucureşti, 1993, 240 p.

Personajele sunt în majoritate tineri între 18 şi 25 de ani. Unul din ei, David Dragu îi explică prietenului său mai tânăr Alexandru Pleşa ce înţelege prin ’’huligan’’: ’’Cuvântul acesta e frumos, e un cuvânt foarte frumos. Şi cuprinde foarte multe lucruri… De aceea îmi place să-l întrebuinţez des… Să nu respecţi nimic, să nu crezi decât în tine, în tinereţea ta, în biologia ta, dacă vrei…Cine nu debutează aşa, faţă de el însuşi sau faţă de lume – nu va crea nimic, va rămâne sterp, timorat, copleşit de adevăruri.Să poţi uita adevărurile, să ai atâta viaţă în tine încât adevărurile să nu te poată pătrunde, nici intimida-iată vocaţia de huligan’’.

Să precizăm contextul naţional şi european: ascensiunea curentelor social-politice de extremă dreaptă şi stângă care vroiau să construiască lumi noi peste sistemul politic democratic considerat depăşit şi peste sistemul social-economic puţin modernizat.
Dragu era un tânăr scriitor considerat la debutul său foiletonistic într-o mare gazetă o speranţă a literaturii române. Apoi se autoexilase brusc în provincie ca profesor de franceză şi revenise după doi ani cu două cărţi de mare succes în capitală: un roman şi tratatul de etică modernă ’’Morala animalului politic’’, pe care nimeni nu credea că-l va termina atunci, demult, cînd îl începuse. El se afla la masă, în timpul unei vacanţe pe litoral, cu Alexandru Pleşa, Cezar Tomescu şi Anton Dumitraşcu. Dumitraşcu era un profesor din Bârlad, care, dominat fiind de ideea că mediul provincial îl inhibă pe intelectual, nu reuşea să termine un roman psihologic şi social, început de mult şi care trata tocmai ideea ce-l frămînta.

Tomescu era funcţionar la economatul gării Craiova şi era un provincial foarte cult, care se întorsese acasă după un an de plictiseală în Bucureşti şi învăţase singur engleza şi rusă. Pleşa, căruia îi muriseră părinţii, fusese educat de unchiul său, o persoană din elita bucureşteană. Acesta îl trimisese să studieze finanţele al Bruxelles, dar nepotul renunţase după doi ani cu rezultate foarte bune, la care se adăugase sinuciderea din dragoste neîmpărtăşită a iubitei sale,deces faţă de care se arătase nepăsător.

Discuţia lor curge repede prin diverse teme ca intelectualul român,oraşul de provincie românească, ratarea, provincia din Rusia ţaristă, literatura rusă, selecţia naturală, igiena, cultura, ortodoxia, sectele, românismul, ţăranul român, schimbare, omul perfect,Isus Christos, cruciada I, Renaşterea, Budda, istoria lumii, colectivitatea, moartea, tragicii greci, secolul XIX, elitele, gloria, erotica,aventura,spiritismul,pozitivismul şi URSS. Dialogul începe cu o solicitare categorică a lui Dragu

-…Să se termine odată cu legenda asta a provinciei care ucide talentele şi înăbuşă inteligenţa. Am fost şi eu în provincie, doi ani, şi acum de-acolo viu. Dar nu oraşul e de vină, nu mediul. Oamenii se ratează pentrru că sînt mediocri,pentru că sînt ei înşişi sterpi şi nesubstanţiali…(…)
-Ce înseamnă aia influenţa mediului de provincie asupra intelectulului? continuă Dragu. Un adevărat intelectual rezistă oricărui mediu. M-am exprimat greşit: nu un adevărat intelectual, ci un adevărat om, substanţial,a cărui fiinţă nu o poate nimeni şi nimic anula în afară de moarte. Dacă eşti tu însuţi, înainte de toate tu însuţi, dacă ai rădăcinileadînc împlîntate în viaţă, în concret, nimic nu te poate atenua, nimic nu te poate rata. Rămîi tot atît de perfect şi de real şi la New York, şi la Paris, ca şi la Turnu Măgurele,sau într-un sat din Basarabia. Un Newton, un Dante, un Kant, ar fi supravieţuit şi ar fi creat în oricare oraş de provincie românesc . Nu oraşul e de vină, ci sufletul oamenilor, superstiţia care-i domină pe toţi că un oraş luminat cu electricitate te ajută te ajută să fii idealist şi optimist, pe cînd unul plin de băltoace te deprimă şi te ratează. Omul trebuie să rămînă el însuşiîn orice mediu: într-un asemnea om cred.Care n-are nevoie de decor ca să viseze,n-are nevoie de confort ca să se simtă fericit, n-are nevoie de mediu ca să gîndească…
Alexandru îl ascultase cu o neînţeleasă bucurie. I se părea că îi limpezeşte gînduri cu care se luptase şi el, în repetate rînduri, de cîte ori se întreba dacă întoarcerea definitivă în ţară i-ar putea stăvili creşterea, dacă există oameni şi ţări care rateză oamenii, sau dacă ratarea aceasta este predestinată, este în om iar nu în afara lui.
-Totuşi ,sînt atîtea greutăţi pe care le întâmpină viaţa intelectuală de provincie, vorbi anton dumitraşcu, roşind puţin. Nu are cinte să te înţeleagă, să te încurajeze, să te ajute…Într-un cuvânt, n-ai mediu, asta e,lipsa de înţelegere, lipsa mijloacelor de lucru…
-De ce ai d-ta nevoie să fii înţeles, şii încurajat, şi promovat de cei din jurul dumitale? îl întrerupse David
Dragu. Asta te face pe d-ta?Picioroangele astea, premiile pe care ţi le dau oamenii din jurul d-tale?Nu priicep ce are a face încurajarea şi înţelegerea cu inteligenţa şi geniul!
-Atunci să nu te cunoască nimeni, răspunse Anton Dumitraşcu. Rişti să rămîi înmormântat toată viaţa într-un …
-Dar pentru Dumnezeau, ce-ţi pasă d-tale dacă te cunosc sau ne te cunosc oamenii? Nu înţelegi că asta are o importanţă secundară, că realizarea d-tale perfectă te face autonom,prin simplele tale forţe sufleteşti, fără încurajarea sau patronarea nimănui? Toată confuzia de aici porneşte: că în provincie nu există mediu favorabil. Ei şi, ce dacă nu există mediu favorabil? Există în orice caz oameni , şi oamenii se pot realiza oriunde, cu sau fără mediu.Nu observaţi că în nici o literatură din lume nu s-a pus atît de stăruitor şi de dezastruos ca în literatura românească problema aceasta a oraşului de provincie, cimitir al iluziilor, baltă fără fund şi mai ştiu eu cum? Cred că în Rusia ţaristă au fost oraşe de provincie mai deprimante ca cele din România modernă, şi totuşi literatura rusă nu le-a deplîns în cincizeci de volume, şi nimeni nu şi-a justificat ratarea prin ele. Dimpotrivă, în acele oraşe de provincie rusească se căleau suflete extraordinare, se întîmplau tragedii, conflicte, se crea chiar o filosofie…Deci, nu oraşul de de provincie e de vină, ci insuficienţa tînărului care sucombă după doi-trei ani de luptă. Provincia e un mijloc de selecţie; oamenii adevăraţi, oamenii vii şi întregi, rezistă, rămîn ei înşişi şi-şi realizează viaţa lor – ceilalţi, mediocri şi atenuaţi, dispar…Oraşul de provincie e un mijloc de selecţie naturală. E şi un mijloc de verificare a rasei noastre. Rămîne de văzut cîţi rezistă, cîţi oameni pot fi ei înşişi într-un oraş de provincie, şi cîţi se grăbesc să parvină, să ajungă prin politică.(…)
-…Mijloc de selecţionare, vorbi atunci Cezar Tomescu, de verificare a rasei…Nu e puţin exagerat? S-ar putea folosi şi alte mijloace; de pildă o sanitaţie bine pusă la punct, o cultură serioasă…Să vedem dacă românul poate rămîne el însuşi cînd va începe să se spele în fiecare zi…Eu nu cred. Cineva observase că ortodoxia e primejduită în satele unde se introduce săpunul; ţăranii se convertesc la adventism, odată cu spălatul propriu-zis. Sectele merg mînă în mînă cu igiena…Dar cînd vom introduce şcoli înalte, biblioteci, medii culturale, cum spune d-l Dumitraşcu? Dumenzeu ştie ce se va alege atunci din fiinţa noastră românească.
Dragu îl ascultase uimit, pipăindu-şi de mai multe ori ochelarii.
-D-ta vorbeşti enormităţi, îl întrupse el.D-ta crezi că fiinţa românească, şi nu numai ea, ci şi orice fiinţă, se poate judeca după modificările superficiale produse de cauze tot atît de superficiale? Ce importanţă are dacă săpunul aduce după sine sectele? Crezi că dispare ortodoxia? Dimpotrivă; după o sută de ani, sectele vor deveni ortodoxe, se vor pierde în marea şi singura religie colectivă, iar ţăranul se va alege şi cu săpun şi cu electricitate…
Tomescu începu să rîdă zgomotos. (…)
-Nu ştiu dacă ai dreptate, spuse el. În orice caz, e grozavă imaginea pe care ne-o prezinţi: eternul ţăran român, păcălind sectele şi industriile moderne, şi păstrîndu-şi ’’fiinţa’’…Ar fi grav, foarte grav. Să nu-l poată schimba nimic, domnule, nici săpunul?
-Dar de ce vrei d-ta să se schimbe? îl întrebă Alexandru, puţin iritat că discuţia se abătuse iar.
-Pentru că am o idee mai bună despre om, răspunse leneş Tomescu. Îţi mărturisesc că iubesc foarte mult românul aşa cum e astăzi; dar îmi iubesc mai mult neamul în eternitate.Mi-e teamă că va pieri, dacă nu se va schimba…Omul perfect, din nenorocire pentru noi, nu vrea să se oprească la gradul de român…
-E absurd, e absurd şi enorm, interveni Dragu. Ce poate însemna ’’omul perfect!’’ Ce-mi veniţi cu eterna abstracţie, cu eterna…(…)
Tomescu îl întrerupse.
-Scumpul meu prieten, (îmi dai voie să-ţi spun aşa?)scumpul meu prieten, omul ,omul perfect nu e o abstracţiune şi nu poate fi o utopie. Din nefericire pentru noi, omul ăsta perfect a existat de cîteva ori pe pămînt, şi nu avem nici un motiv să credem că va înceta să mai apară. Omul perfect nu e un sumum, nu e o culme. Dimpotrivă, el apare în orice epocă, bună sau rea. A apărut timp de vreo sută de ani )în anumite părţi ale lumii fireşte), imediat după Isus Christos.A apărut apoi pentru scurt timp, în prima cruciadă. A trăit de asemenea în cîteva oraşe din timpul Renaşterii , a trăit la începutul secolului al XIX, da, al nouăsprezecelea…A trăit şi înainte de Christos, pe timpul lui Buddha, de pildă, sau al tragicilor greci…
-Bine, bine, îl întrerupse iar Dragu, văd că îmi înşiri aici etapele principale ale istoriei lumii…
-Nu toate etapele, zîmbi trist Tomescu. Din nefericire, nu toate etapele esenţiale în istoria lumii au cunoscut omul perfect. Numai unele din ele; unele. Acelea în care o colectivitate,mai mare sau mai mică, şi-a dat seama de un fapt simplu: că există moarte.
(…)dorea cu furie, în acea clipă, să se simtă singur alături de atîţia oameni tineri, să se simtă izolat, ţinut la distanţă prin zeflemeaua lor; şi să le spună totuşi tot ce credea el despre această problemă gravă.
-Dacă mi-aţi da voie, interveni Dumitraşcu, v-aş spune că în toate timpurile oamenii şi-au dat seama că există moarte…
-Inexact, zîmbi fals Tomescu, cu totul inexact. Nu e vorba despre moartea biologică sau despre superstiţiile legate de această moarte. M-am referit la altceva; la obsesia morţii,la o colectvitate care începe să sufere,să se întrebe, să spere, să creeze, gîndindu-se la moarte. Cît de mică ar fi acea colectivitate, chiar dacă ea ar fi numai o elită, influenţa ei jur împrejur e enormă. Şi o asemenea influenţă creează omul perfect. Să-ţi dai seama că ai să mori, să ştii lucrul acesta, nu să-l constaţi…Aşa au fost primele generaţii după Buddha şi după Christos, aşa au fost timpurile tragicilor greci, ale primilor cruciaţi…Oamenii trăiau altfel, ştiind că există moarte; n-are nici o importanţă dacă sperau o altă viaţă, încer, ca creştinii sau dacă se îndoiau de ea, ca grecii şi budiştii…
-Ce faci atunci cu Renaşterea, cu începutul secolului XIX?întrebă Alexandru.
-Tocmai, zâmbi Tomescu, tot atît de tetral, văd că îmi pui întrebarea pe care o aşteptam de la d-ta. În Renaştere,elitele au făcut cel mai mare efort de a suprima faptul morţii. Gloria, erotica, aventura, toate aceste idealuri au devenit instrumentepentru suprimarea morţii, instrumente…
Roti ochii în jur, ca şi cum ar fi aşteptat o rumoare generală. Continuă pe un ton mai sec.
-Iar l amijlocul secolului al XIX, s-a întâmplat acest lucru grav, grav şi foarte trist: Spiritismul…Au început oamenii să-şi imagineze o viaţă post-mortem confortabilă, cu apariţii ca pe scenă, cu convorbiri aproape telefonice, cu manifestaţii pozitive, căci doară pozitivismul era atunci la modă…Dar, oricum, a fost atunci o scurtă perioadă în care a putu trăi omul perfect. Cîăt de vulgar îşi imagina el moartea, totuşi şi-o imagina…În alte epoci, tot şi-o mai imaginează nimeni…(…)
-Uite,acum, în Rusia sovietică, reîncepu Cezar Tomescu, se petrece un lucru uluitor. Se îăncearcă uitarea completă a acestei realităţi,a morţii. Vor să obţină oameni care să accepte moartea tot aşa de simplu ca un divorţ…Asta e foarte grav. Dacă omul va uita cu desăvîrşire că există moarte, că există un sfîrşit, riscăm să ne întoarcem la maimuţe. Explicaţia este simplă: omul activ, omul creator, este excitat mai ales de ideea că într-o zi se va termina totul , că va avea un sfîrşit, o odihnă definitivă. Cultivă la maximum conştiinţa acestui sfîrşit , şi vei obţine de la oameni cele mai extraordinar eforturi. Cine ştie că într-o zi va muri, cine ştie asta incontinuu, estre în stare să ridice munţii, este în stare de cele mai crîncene libertăţi, de cele mai curajoase acte. Tot voi muri, îşi spune el, cel puţin să fac acum cît mai mult şi cît mai liber…Ruşii vor ca oamenii să uite semnificaţia morţii, să o ia drept un fapt oarecare. Ei bine, în cîteva generaţii oamenii lor vor deveni leneşi, nepăstori,inconştienţi aproape. Nu vor mai şti că au un sfârşit …Vor simţi asta instinctiv, ca animalele, nu o vor transforma în energie, în construcţie…E foarte grav…

În altă ordine de idei, în finalul discuţiei Tomescu prezice modul cum se va dezintegra societatea comunistă sovietică în sensul apropierii ei de regnul animal, pornind de la evenimentele tragice din URSS-ul anilor ’30 şi anume amplele şi sângeroasele epurări ordonate de dictatorul I.V.Stalin.Nu întâmplător sunt atribuite unui criminal de talia lui Stalin două citate cutremurătoare despre moarte. Unul din aceste citate spune că ’’Moartea unui om e o tragedie, moartea a milioane de oameni reprezintă doar o statistică’’. Celălalt citat afirmă că ’’Moartea rezolvă toate problemele: dispare omul, dispare şi problema’’.No comment!

Surse
Mircea Eliade, Huliganii, Ediţie îngrijită şi cuvînt înainte de Mircea Handoca, Editura Rum-Irina, Bucureşti, 1991, pp.148-154

http://autori.citatepedia.ro/de.php?p=2&a=Stalin

În comparaţie cu înaintaşii săi a fost un culegător de folclor metodic, fiind încurajat de M. Eminescu, T. Maiorescu, B.P. Hasdeu şi Elena Negri. El considera că prin contaminarea cu folclor literatura naţională s-ar regenera, neezitând să intervină în textul creaţiilor folcorice şi fiind conştient de sensul politic naţional al acţiunii sale. Nu întâmplător, D. Bolintineanu considera că prin publicarea culegerilor lui Alecsandri poezia noastră cultă ’’se români’’. În introducerea la ’’Poesii poporale. Balade (Cîntice bătrâneşti)’’ tipărită la Iaşi în 1852 şi preluată în ediţia din 1866 din Bucureşti, poetul defineşte baladele ca fiind ’’mici poemuri asupra întemplărilor istorice şi faptelor măreţe’’.

Inspirat de istoria naţională şi de folclor şi avându-l ca model pe contemporanul Victor Hugo, pionierul romantismului francez şi european, Alecsandri a scris numeroasele sale legende în perioada 1864-1875, având intenţia de a realiza o epopee naţională. Critica literară românească consideră că ’’Poema noastră istorică începe cu Alecsandri. Subiectele sunt desprinse dintr-un ev mediu legendar, cu eroi de mit, aşa cu apar ei în închipuirea rapsodului popular. Punerea în scenă e solemnă, maiestuoasă, gesticulaţia-grandilocventă. Un retorism amplu, dar monocord, susţine pe mari întinderi discursul liric. Tehnica e romantică şi vine, în cea mai mare parte de la Hugo.’’ (Dicţionarul….)

Creaţia lirică a lui Alecsandri a fost publicată în patru volume (unul de ’’Legende nouă’’), în cadrul ’’Operelor complete’’ de către editura Socec în timpul vieţii sale, în anii 1875-1880.

A. ’’Dragoş’’ a fost publicată în volumul ’’Poesii poporale ale românilor’’ în 1866, la poziţia XLII din capitolul ’’Balade-Cîntece bătrîneşti’’ (pp.164-167). Subiectul baladei se referă la întemeierea Moldovei medievale. Împărţită în 5 părţi, poezia începe prin plecarea lui Dragoş la vânătoare, unde urmăreşte o zi întreagă o căprioară ’’cu steluţă albă-n frunte’’. Animalul ajunge într-o poiană unde ’’cântă o albă copiliţă’’, care-l face pe erou să uite de vânătoare. Fecioara îi spune că se numeşte Moldova şi că ’’De Domnul sînt menită/Să fiu a ta ursită!’’. Fata îi arată moşia care îi va constitui zestrea pentru nuntă, dacă o va scăpa de un zimbru ’’fioros’’. Eroul ucide ’’zimbrul aprig ca un zmeu’’, lovindu-l cu ghioaga în frunte ’’Şi pleca în veselie/Pe frumoasa lui moşie/De păgâni să o ferească/Şi ca domn să o domnească!’’

La ediţia din 1866 la această legendă sunt ataşate următoarele încă trei note la versurile la care fac trimitere, pe lângă prima notă care apare în ediţia ’’Ion Creangă’’ :
’’Acestă baladă, deşi compusă de mine în stilul cînticelor bătrâneşci, am găsit de cuviinţă a o coprinde în colecţia poesiilor poporale, fiindcă ea amintesce una din legendele cele mai interesante ale Moldovii.
1)*Dragoş mîndru ca un sore*: După tradiţia poporală Dragoş a venit din Ardeal şi a poposit într’o vale numită cîmpul lui Dragoş între Bacău şi Petra. Descălecarea lui a fost pe la începutul vecului XIII.
2)*Eată-mi arcu vitejesc/Lîngă tine’l resădesc.*: În munţii Moldovei despre Ardeal am vedut un stejar bătrîn de mai multe sute de ani, pe care locuitorii îl numia: Arcul lui Dragoş. El era cu trunciul îndoit ca un arc.
3)*De-un rîu limped recorită*: Rîul Moldova.
4)*De un zimbru fioros*: Taadiţia veche pretinde că bourul Moldovii represintă capul zimbrului ucis de Dragoş cînd a descălecat în ţeră;Istoria însă susţine că acel bour vine de la cetatea Caput Bovis redicată de imperatul Traian în Dacia.’’
Poezia ’’Dragoş’’ este o variantă originală a autorului pentru legenda descălecatului lui Dragoş pe teritoriul viitoarei Moldove, în care eroul îşi cucereşte dreptul la domnie printr-o faptă vitejească, respectiv uciderea unui animal sălbatic foarte puternic.Spre deosebire de tradiţie, unde numele ţării Moldova este preluat de la numele căţelei de vânătoare a lui Dragoş, Molda, în poezie Moldova este chiar numele viitoarei doamne, simbolizând astfel unirea cu autohtonii.Contextul politico-militar al întemeierii Moldovei, adică războiul cu tătarii al regatului maghiar suzeran lui Dragoş, este evidenţiat de versul ’’De păgâni să o ferească’’. În ceea ce priveşte notele, poetul plasează greşit descălecatul la începutul secolului XIII, evenimentul având loc la mijlocul secolului XIV. De asemenea, originea ardeleană este o problemă, Dragoş fiind un voievod al Maramureşului.Autorul face o distincţie terminologică între zimbru şi bour ca stemă a principatului Moldovei, DEX 98 indicând că primul este Bison bonasus, iar ultimul Bos primigenus. Alecsandri nu citează însă nici o sursă istorică pentru cetatea Caput Bovis construită de Traian în Dacia, mai ales că provincia romană Dacia nu a cuprins teritoriul Moldovei, dar numele cetăţii arată că poetul încerca să afirme o origine latină a principatului moldovean.
B. ’’Ştefan Vodă şi codrul’’ este clasificată cu subtitlul ’’baladă’’ şi datată în 1875 pe saitul Aboutromania. Subiectul poeziei face referire la domnia lui Ştefan cel Mare, moment de apogeu al Moldovei medievale, care revine mereu în opera lui Alecsandri, poate şi datorită originii sale moldoveneşti. Domnitorul învins în luptă îşi plânge oştenii morţi şi este ajutat de codru, care-şi transformă brazii şi stejarii în soldaţi pentru armata lui Ştefan. Există o asemănare frapantă cu versurile romanticului Eminescu din ’’Scrisoarea a III a’’, prin care Mircea cel Bătrân îi transmite sultanului Baiazid I înainte de bătălia de la Rovine (1394): ’’Şi de aceea tot ce mişcă-n ţara asta rîul, ramul/Mi-e prieten numai mie, iară ţie duşman este/Duşmănit vei fi de toate fără a prinde chiar de veste’’. Având în vedere că se face referire la ’’păgâni’’, probabil că poezia face trimitere la înfrângerea lui Ştefan de la Războieni (1476) în faţa sultanului otoman Mahomed II, după care domnul îşi va mobiliza soldaţii şi va reveni la luptă alungându-i pe duşmani din ţară.
C.’’Altarul mînăstirii Putna’’ este inclusă în categoria doinelor în Enciclopedia virtuală Wikipedia, subiectul său ţinând tot de Moldova medievală. După ce ’’au dat groaza printre păgâni’’, Ştefan cel Mare doreşte să facă creştinătăţii un dar, construind o mînăstire pe malurile Putnei. Poemul modern al lui Alecsandri exemplifică tradiţia despre politica cultural-religioasă a lui Ştefan cel Mare, conform căreia domnul construia câte un lăcaş de cult după fiecare victorie în război. Pentru a stabili locul lăcaşului sfânt, vodă se întrece cu doi dintre arcaşii săi cei mai buni. Săgeata sa bate cel mai departe, frângându-se într-un paltin, iar Ştefan decide că acolo va fi locul altarului. Autorul precizează într-o notă că ’’subiectul acestei balade l-am cules în Bucovina, şi chiar în mînăstirea Putna, unde se află mormântul eroului care a zidit-o.’’ Varianta poeziei de pe Encilopedia virtuală Wikipedia menţionează şi data ’’1843, Bucovina’’. Saitul Internetus menţionează că locul din care Ştefan a tras cu arcul era la poalele Dealului Crucii sau Crucişor era un izvor din care domnul bea când trecea pe acolo,al cărui nume a şi rămas ’’Izvorul lui Ştefan’’; dar după instalarea fabricii de ciment, dealul a fost transformat în carieră de piatră, izvorul şi crucea de piatră ce-l străjuia dispărând pe la 1928,fiind luată de un sătean; locuitorii Putnei au instalat o cruce mai mică pe dealul din apropiere,iar mânăstirea una mai mare pe dealul cel mai înalt.
D. ’’Dan, căpitan de plai’’ este o naraţiune vitejească a cărei temă se înscrie tot în istoria Moldovei medievale. Pe saitul Romanian Voice apare ca prolog un ’’Fragm. de cîntec poporal’’ din ’’XV secol’’: ’’Frunză verde de mălai/Cine merge sus la rai?/Merge Dan, şoiman de plai/C-a ucis el mulţi duşmani/Un vizir şi patru hani./Frunză verde lemn de brad/Cine merge jos în iad?/Merg tătarii lui Murad/C-au ucis în zi de mai/Pe Dan, căpitan de plai!’’. Două observaţii trebuie făcute: dacă ţinem seamă de faptul că acţiunea se petrece după moartea lui Ştefan cel Mare, care a avut loc în 1504, atunci datarea cîntecului poporal ar trebui să fie în secolul XVI;î n Evul Mediu plaiul era o diviziune administrativă a judeţului, în zonele montane, condusă de un căpitan.
Poezia este divizată în şapte părţi, începând cu imaginea bătrânului Dan, care locuieşte singuratic pe munte şi îşi aminteşte de vremurile sale de glorie, când călare pe murgul său zdrobea duşmanii ce atacau ţara. În acest peisaj, Dan ascultă dialogul dintre doi copaci care vorbesc despre invazia tătarilor, după care-şi pregăteşte paloşul pentru luptă. Apoi merge acasă la camaradul său, puternicul Ursan, pribeag ’’de peste Milcov’’ (Ţara Românească), care în timpul domniei lui Ştefan cel Mare se distinsese într-o luptă cu tătarii şi fusese răsplătit de vodă cu moşie şi herghelie la câmpie. Aici intră în scenă Fulga, tânăra fiică a lui Ursan, care, ca o amazoană, domesticeşte un cal pentru tatăl ei. Cei doi pleacă în căutarea tătarilor, care ard sate, urmăresc pe locuitorii acestora şi înfrâng rezistenţe izolate. Dan şi Ursan atacă separat pe duşmani, lăsând în urma lor grămezi de cadavre.Dar o săgeată îl loveşte în piept pe Ursan, care este imediat apărat de camaradul său, până când apare Fulga şi-l scoate din luptă, iar arcaşii din Orhei (Basarabia) intervin, înfrângându-i pe tătari. Dan este însă rănit şi luat prizonier de Ghirai han, care îi propune să-l lase în viaţă cu condiţia să treacă la religia islamică. Eroul refuză ’’pentru că aşa m-au deprins Ştefan, uşoară ţărna-i fie!’’. El cere ca înainte de a muri să fie lăsat să mai vadă o dată pământul ţării sale, iar la întoarcere cade mort în faţa cortului hanului. ’’Iar hanul, lung privindu-l, rosteşte cu durere/O!Dan viteaz, ferice ca tine care piere/Având o viaţă verde în timpul tinereţii/Şi albă ca zăpada în iarna bătrâneţii!’’
E. ’’Visul lui Petru Rareş’’ este inclus în mărgăritare şi are un subiect din istoria medievală a Moldovei şi anume suirea pe tron a lui Petru Rareş, fiu natural al ţărăncii Răreşoaia cu marele Ştefan. În subtitlu se menţionează că această creaţie în versuri este o legendă, editorul precizând într-o notă că subiectul legendei se găseşte în lucrarea *O samă de cuvinte* a cronicarului moldovean Ion Neculce.
În prima parte într-o tabără de pescari se discută despre moartea lui Ştefăniţă vodă (1512-1527), nepotul lui Ştefan cel Mare. Petru Rareş, numit în poezie Petrea Măjalui, le spune tovarăşilor săi pescari despre competiţia pentru tron ce va urma:’’Aşa-i rândul pe pământ!Cine-i slab, vrea a fi tare/Cine-i mic, vrea a fi mare/Căci domnia-i dulce pom/Care farmecă pe om’’.
În partea a doua Petru o visează pe mama sa care-i vorbeşte numindu-l domn. Dimineaţa sosesc în tabără soldaţi de la cetatea de scaun Suceava, care-l anunţă că demnitarii ţării l-au ales domn.’’Apoi mândru-nveşmântat/Pe un cal şarg încălecat/Pleacă vesel la domnie…/Fericită-i calea-i fie/Căci pe dânsul Dumnezeu/L-a pus drept la locul său!’’.
F. ’’Plugul blestemat’’ este una din ultimele sale poezii, apărând postum. Acţiunea se petrece într-un sat de răzeşi (ţărani liberi din Moldova), al căror pământ domnul vrea să-l confişte. O ţărancă curajoasă se opune trasării de către soldaţii lui vodă a noului hotar cu plugul, aşezând în faţa acestuia copilul său nou-născut. Boii de la plug se opresc în faţa copilului, în pofida faptului că sunt biciuiţi de însuşi vodă, moment în care toţi răzeşii se mobilizează alungându-i pe cei care vor să le acapareze pământurile.
Autorul precizează într-o notă că vodă este Mihail Sturza. El a fost prinţ al Moldovei între 1834 şi 1849, domnind în baza Regulamentului Organic, care era o constituţie modernizatoare a principatului. A fost promotor al unei politici conservatoare, reprimând încă din faza incipientă revoluţia din 1848 din Moldova. Editorul notează că poezia a fost scrisă în 1888, an în care în România au avut loc răscoale ţărăneşti reprimate în mod sângeros, fapt ce l-a determinat pe poet să protesteze. În acest context poezia se deosebeşte de celelalte prin puternica sa tentă socială.
G. ’’Cuza Vodă’’ este datată 3/15 mai 1873, ziua în care a murit în exil în Germania primul domn al României, Alexandru Ioan Cuza (1859-1866). Poetul îl numeşte ’’scump amic, domn mare’’, recunoscând strânsa sa legătură de prietenie cu fostul domn, care îi încredinţase importante misiuni diplomatice. Alecsandri nominalizează principalele realizări politice ale lui Cuza: ’’magica Unire şi sacra Libertate’’, precum şi reforma agrară din 1864. De aceea socoteşte îndreptăţită ca lumea ’’a ta legendă Cuza cu fală s-o rostească’’.
H. ’’Fraţii Jderi’’ nu are legătură cu romanul omonim al lui M. Sadoveanu dedicat epocii Moldovei lui Ştefan cel Mare, subiectul poeziei fiind plasat în istoria modernă a românilor, cu care Alecsandri este contemporan. În poemul de război publicat în 1878 în revista ’’Convorbiri literare’’, este vorba de doi soldaţi fraţii, dorobanţul Jder Neagu şi vânătorul Jder Nistor, aflaţi pe câmpul de bătălie din Bulgaria, în timpul Războiului de Independenţă al tânărului stat român (1877-1878). În prima parte a poeziei, Neagu se pregăteşte pentru luptă, moment în care un proiectil turcesc îl ucide în tranşee. Camarazii lui conchid simplu: ’’He!…Dumnezeu să-l ierte! Ce vreţi? n-au avut zile.’’ şi decid să nu-i spună trista veste fratelui său mezin. În partea a doua a poeziei, Nistor este santinelă, gândind la mama şi mireasa sa. Vremea proastă aproape că-l adoarme, dar imaginea mamei îl trezeşte la timp pentru a face faţă atacului a doi turci. Pe unul îl ucide,iar pe al doilea îl răneşte, fiind rănit la rându-l său. În momentul în care vrea să-idea lovitura de graţie celui de-al doilea, acesta îl opreşte: ’’Nu-i drept să dai lovire vrăjmaşului rănit’’. Atunci vânătorul Jder îi leagă rana şi-l duce la ambulanţă spunând simplu: ’’Poftim vânat!’’
O caracterizare concluzivă a poeziei istorice a lui Alecsandri o face marele său contemporan romantic Mihai Eminescu în fragmentul din ’’Epigonii’’ plasat pe coperta volumului ’’Legende şi pasteluri’’, cu trimitere la epoca de refrinţă a lui Ştefan cel Mare: ’’El deşteaptă-n sînul nostru dorul ţării cei străbune/El revoacă-n dulci icoane a istoriei minune/Vremea lui Ştefan cel Mare, zimbrul sombru şi regal’’.

Surse
Vasile Alecsandri, Legende şi pasteluri, ediţia II, Ed. Ion Creangă, colecţia Biblioteca şcolarului, Bucureşti, 1982, pp. 6-48.
Vasile Alecsandri, Poesii poporale ale românilor, Tipografia Lucrătorilor Asociaţi, Bucureşti, 1866, http://books.google.com/books?id=QYpiAAAAMAAJ&printsec=frontcover&hl=ro#v=onepage&q&f=false
Stefan Voda si Codrul, http://www.aboutromania.com/alecsandri52.html
Ştefan Ştefănescu, Istoria medie a României, partea a II a, Principatele Române, secolele XIV-XVI, Universitatea Bucureşti, Bucureşti, 1992
Institutul de lingvistică, istorie literară şi folclor al Universităţii ’’Al. I. Cuza’’ din Iaşi, Dicţionarul literarurii române de la origini până la 1900, Bucureşti, 1979, pp.15-24
’’Fraţii Jderi’’, http://www.aboutromania.com/alecsandri51.html
’’Dan căpitan de plai’’, http://www.romanianvoice.com/poezii/poezii/dancapitan.php

http://www.internetus.ro/special-zone/turism/36904-povestea-dealului-crucii-de-la-putna.html

Pasajul din eseu la care se referă acest articol începe prin a exprima aprobarea lui Jerome faţă de legea germană care interzicea aruncatul hârtiilor pe stradă, lege ’’excelentă’’ pe care şi-o dorea şi în Anglia.

Apoi relatează o întâmplare din Germania impetuosului împărat Wilhelm II (1888-1918), al cărei protagonist nedorit a fost un prieten al său, general britanic în retragere. Aflându-se pe stradă în oraşul Dresda a rupt o scrisoare în vreo 50 de bucăţele, pe care le-a lăsat să cadă în urma sa. Imediat l-a oprit un poliţist care i-a adus la cunoştinţă prevederile legii. Generalul fu de acord că e o lege bună şi promise că pe viitor va ţine seamă de ea, dar poliţistul îi atrase atenţia că trebuia să pună în ordine trecutul, respectiv cele 50 de bucăţi de hîrtie împrăştiate pe trotuar şi pe partea carosabilă. Cum ofiţerul britanic afirmă râzând că nu vedea ce ar fi de făcut, omul legii german, mai imaginativ, îi sugeră să adune bucăţelele de hârtie. În acest context, generalul britanic, om cu înfăţişare impunătoare, se comportă arogant: ’’Nu se vedea în patru labe, pe strada principală din Dresda, pe la mijlocul după-amiezei, adunând hârtii.’’

Germanul acceptă că situaţia era penibilă şi găsi o soluţie alternativă: ca britanicul să vină cu el până la cea mai apropiată închisoare, aflată la trei mile. Acest lucru presupunea să fie însoţiţi de mulţimea curioşilor. În plus, distanţa ar fi făcut să ajungă la închisoare după plecarea judecătorului. Dar poliţistul era sigur că i se va găsi un loc confortabil într-o celulă, pe care o va putea părăsi a doua zi la ora prânzului, după achitarea amenzii de 40 de mărci.

În perspectiva unei astfel de situaţii, generalul propuse să angajeze un băiat care să strângă bucăţelele de hârtie, dar poliţistul preciză că prevederile legii nu permit acest lucru.

Analizând problema din toate unghiurile, inclusiv doborârea poliţistului şi luarea la fugă, ofiţerul ajunse la concluzia că prima sugestie a germanului ar avea cele mai puţine neplăceri pentru el. Jerome K. Jerome încheie pasajul cu surpriza generalului exprimată de acesta însuşi: ’’Dar nu mi-a trecut prin cap că culege bucăţele mici de hârtie de pe nişte pietre slinoase era o treabă aşa de grea după cum am constatat! Mi-a luat aproape zece minute şi am calculat că a distrat peste o mie de oameni. Dar să ştii: e o lege bună; doar că aş fi dorit să o cunosc dinainte.’’

O concluzie a acestei istorioare este că până şi englezul, a cărei ţară deţine primatul în domeniul statului de drept prin acceptarea de către regele Ioan fără de ţară a documentului Magna Charta Libertatum în 1215, s-a înclinat în faţa germanului modern, recunoscut pentru rigoare în respectarea regulilor impuse de statul german unificat de iunkerii prusaci.

Sursă
Jerome K. Jerome, Tommy şi prietenii săi, trad. Horia Hulban, Ed. Dacia, Cluj-Napoca, 1989, pp.280-281

În această schiţă, se porneşte de la constatarea că ’’Prezentul este dominat de ideea că mărimea atrage fericirea; cu cât este mai mare ţara cu atât s-ar trăi mai bine acolo. Cel mai fericit francez nu poate fi la fel de fericit ca cel mai nenorocit britanic, pentru simplul motiv că Marea Britanie posedă mai multe mii de mile pătrate decât Franţa’’. Era vorba de întinderea imperiilor coloniale ale celor două ţări, cele mai mari din lume. Traducătorul Horia Hulban arată în introducere la sursă (*) că autorul foloseşte metoda reducerii la absurd în acest eseu. Într-adevăr, Jerome descrie cum londonezul ajunge să considere că soarele aparţine britanicilor, deoarece el răsare şi apune în vastul imperiu britanic. De aceea: ’’Naivii din alte ţări stau şi se încălzesc sub el, dar asta relectă doar ignoranţa lor. Habar un au că e o posesiune britanică; dacă ar şti le-ar fi frig’’. Cum opiniile autorului puteau fi considerate ’’eretice’’ în ţara sa, el credea că jingoismul (termen inexistent în română definind naţionalismul englez arogant), ’’absolutismul vulturilor cu aripile întinse’’, şovinismul şi alte ’’noţiuni imperialiste exagerate’’ ar putea fi corectate printr-o vacanţă în Olanda. În consecinţă el analizează în această povestire mentalităţile olandezului obişnuit, care este un om mulţumit, deşi trăieşte într-o ţară mică.

Umoristul începe prin a admite că în Olanda s-ar putea să existe oameni nefericiţi din cauza faptului că trăiesc într-o ţară mică, dar este sigur că ei ascund acest lucru.

Jerome subliniază că în Olanda nu există săraci, singurul cerşetor văzut acolo de el dovedindu-se a fi portughez. Olandezii se înghesuiau să-l vadă şi i-au oferit o slujbă în port cu un salariu comparabil cu al unui englez, dar la scurt timp a împrumutat bani de la şeful de echipă pentru a pleca pe ascuns. Concluzia lui Jerome este seacă: ’’Nu e o ţară potrivită pentru un trântor’’. Este atât de uşor să-ţi găseşti de lucru, încât ’’asta îţi răpeşte plăcerea de a o căuta’’.
Un muncitor agricol în Olanda acelor timpuri, adică un om obişnuit, trăia într-o casă de cărămidă cu şase camere, posedând şi un acru de pământ.El consuma carne o dată pe zi, la care adauga ouă, brânză şi bere. ’’Cu toate acestea, doar rareori îl auzi bodogănind’’, observa cu respect Jerome.

Soţia şi fiica sa purtau duminica bijuterii de aur şi argint valorând până la 100 de lire. Ţăranca olandeză nu citea jurnale de modă, portretul mamei sau bunicii aflat la loc de cinste în casă fiindu-i sursă de inspiraţie pentru asta. Ea îşi făcea rochia din material rezistent, pentru a o transmite apoi fiicei. O prietenă a autorului a dorit să se costumeze în ţărancă olandeză la un bal mascat, dar când a aflat cât costă a renunţat.Dacă în majoritatea ţărilor din Europa costumul naţional era pe punctul de a dispărea, ilustratele olandeze sunt mărturii pentru continuitatea acestuia în Ţările de Jos.

Bărbaţii purtau pantaloni scurţi, cămăşi colorate, ciorapi lungi de lână şi saboţi, iar femeile fuste multicolore, veste brodate şi cămăşi albe. Puteau fi văzuţi astfel în după-amiazele sărbătorilor, care sunt în număr mare în Olanda, mergând grav la braţ şi ’’flirtând cu o indiferenţă tipic sobrietăţii olandeze.’’ Fetiţele erau ca ’’nişte păpuşi foarte plinuţe, mulţumite şi vesele!’’. Autorul conchide cu regret: ’’Îţi aminteşti atunci de păpuşile cu ochi adânciţi în orbite şi feţe palide pe care le vezi mişunând în ţările mari şi importante, care ar trebui să fie de aceea şi fericite, şi doreşti ca simpla lor întindere să fie mai puţin importantă pentru oamenii noştri de stat şi pentru editorii noştri atotputernici, pentru ca fericirea şi bunăstarea unor biete figurine umane să valoreze mai mult în ochii lor.’’

În ceea ce priveşte gospodăria unei familii olandeze obişnuite, Jerome credea că în fiecare casă există suficiente porţelanuri de Delft şi vase cositorite pentru a înfiinţa un muzeu local.
Casele olandezilor fiind înconjurate de canale, Jerome se gândea că o mamă englezoaică ar fi permament obsedată de ideea ca fiii ei să nu cadă în canal, în timp ce copiii olandezilor vedeau în acest fapt ’’plăcerile unei băi cu totul neaşteptate’’. Chestionând un olandez în privinţa prevenirii căderii copiilor în canale, autorul a aflat că aceştia primeau simplu doar ’’una la fund’’.

În Olanda bate vântul dinspre mare, dar olandezul se bucura de asta: ’’Cu cât eşti mai puternic cu atât îmi placi mai mult!’’. Jerome explică această aparentă contradicţie: ’’Vântul este servitorul olandezului: înainte de a i se da drumul, el a învârtit zece mii de mori, a pompat apă şi a tăiat lemne,a iluminat oraşul, a pus în mişcare războiul de ţesut,a forjat fierul şi a împins iolele mari, încete şi tăcute, s-a jucat cu copiii în grădină. Când ajunge din nou la mare, e un vânt cumpătat, obosit şi stors de vlagă, care-l lasă pe olandez să râdă în voie în spatele pipei sale care nu se mai termină niciodată.’’ Umoristul compară vântul care bate pe mare asemănător unor ’’sălbatici ieşiţi din minţi’’ cu vîntul captat pe ’’strada morilor de vânt’’, care este ’’un vânt civilizat’’.

Tot în domeniul raporturilor cu natura pline de succes ale olandezilor, Jerome K. Jerome face trimitere, implicit, la faptul că o bună parte din teritoriul Olandei a fost smuls mării prin ingeniozitatea şi hărnicia locuitorilor. El observă lucrările de construcţii şi constată că ’’ţara este construită pe piloni’’. Aceşti stâlpi de lemn sunt fixaţi în nămol la douăsprezece picioare sub nivelul mării de muncitori încălţaţi în cizme înalte de cauciuc, cu picioarele până la genunchi în apă. Casele vechi sunt atât de înclinate înainte, încât aproape că ţi-e frică să treci pe lângă ele, povestitorul recunoscând că dacă ar locui la etajele superioare ar fi ’’extrem de neliniştit’’. ’’Dar olandezul se apleacă afară pe fereastra care stă suspendată deasupra străzii la o distanţă de şase paşi faţă de perpendiculară şi fumează mulţumit’’, remarcă cu surprindere autorul.

În continuare, este subliniată o caracteristică a societăţii olandeze: ’’Ceea ce te încântă în Olanda este ordinea şi curăţenia tuturor lucrurilor.(…) Într-o gospodărie olandeză, viaţa trebuie să fie o permanentă curăţenie de primăvară. Ai putea să-ţi iei masa pe pardoseala din ţigle roşii(…) Lângă fiecare prag e cîte un şir de saboţi şi vai şi amar de olandezul căruia i-ar trece prin cap să păşească peste el având altceva în picioare decât ciorapi în picioare. E păstrată moda saboţilor. În fiecare primăvară sunt proaspăt vopsiţi. Într-o regiune e preferat galbenul portocaliu, într-alta roşul, în a treia albul sugerând puritatea şi inocenţa. Cei din înalta societate îşi permit să-i ornamenteze(…) ’’
La capitolul nivel de trai, cititorul este avertizat: ’’Trebuie să faci economii serioase cu mult înainte, dacă doreşti să petreci un timp în Olanda. Se vorbeşte de scumpetea din Anglia, dar cea mai scumpă ţară din lume este micuţa Olandă. Florinul de acolo este egal cu francul din Franţa şi şilingul din Anglia.’’

Umoristul îşi încheie periplul literar prin ’’ţara lalelelor’’ cu o remarcă amuzantă, care explică că există totuşi un element negativ în societatea olandeză, pe care însă nimeni nu doreşte să-l îndepărteze pentru a o face perfectă: ’’În Olanda există obiceiul amuzant de a ţine mersul trenurilor cu douăzeci de minute în avans faţă de timpul oraşelor-sau poate cu douzeci de minute în urmă? (…) Treaba asta n-o ştie nici olandezul (…) Rezultatul este întotdeauna acelaşi: fie că ajungi cu patruzeci de minute mai devreme, fie că trenul ţi-a plecat de douzeci de minute. (…)S-a făcut propunerea ca mersul trenurilor şi ora oraşelor să fie puse în concordanţă. Argumentul care a fost adus împotriva acestei propuneri a fost că, dacă ar fi pusă în aplicare, n-ar mai exista nimic care să-l poată zăpăci şi nelinişti pe olandez.’’
O concluzie pentru această povestire de la începutul secolului XX este că într-o ţară în care se respectă munca oamenii pot fi mulţumiţi de viaţa lor chiar dacă ţara nu ocupă un spaţiu mare. O atare concluzie ar fi cu atât actuală în secolul XXI când spaţiul cosmic şi cel virtual au ajuns câmpuri de dispută între state.

*Sursă
Jerome K. Jerome, Tommy şi prietenii săi, trad. Horia Hulban, Ed. Dacia, Cluj-Napoca, 1989, pp. 229-236

Acţiunea romanului se desfăşoară în anii 1811-1812, în Yorkshire, provincie din nordul Angliei. Revoluţia industrială fusese declanşată în Marea Britanie încă de la mijlocul secolului XVIII prin invenţii tehnice ce vor transforma meşteşugurile în industrie textilă, Albionul deţinând astfel primatul pe plan mondial. Personajul principal masculin este un proprietar de fabrică de textile, care se confruntă cu o reacţie violentă a lucrătorilor rămaşi fără locuri de muncă ca urmare a introducerii de maşini în procesul de producţie (mişcarea ludiţilor). Pentru că ’’Shirley’’ este şi un roman romantic de dragoste, personajul principal masculin va reuşi în afacerea sa cu ajutorul personajului principal feminin.

Primul pasaj selectat din roman evocă foarte sugestiv durul şi amplul impact social provocat în Marea Britanie de lungul război cu Franţa (1793-1802;1803-1814/1815) şi de introducerea maşinilor textile.
’’Perioada despre care scriu era o perioadă întunecată din istoria britanică, mai cu seamă din istoria provinciilor de miazănoapte. Războiul era atunci în toi. Europa întreagă se afla angajată în luptă. Anglia, dacă nu istovită, era uzată după ce rezistase îndelung – da, şi jumătate dintre oameni erau şi ei istoviţi şi cereau cu glas tare pace în orice condiţii. Onoarea naţională ajunsese doar o vorbă goală, fără nici un preţ în ochii multora, căci ochii le erau împăienjeniţi de foame; şi pentru o fărâmă de pâine şi-ar fi vândut şi dreptul la viaţă.

*Ordinele ministeriale*, provocate de decretele din Milano şi Berlin ale lui Napoleon şi interzicând puterilor neutre să aibe legături comerciale cu Franţa, lovind direct America, lipsiseră comerţul de lână al Yorkshire-ului de principala sa piaţă de desfacere şi aduseseră această provincie în pragul ruinei. Măruntele pieţe străine, ca Brazilia, Portugalia, Sicilia, erau suprasaturate şi refuzau să mai primească altă marfă, având stocuri excedentare care acopereau consumul pe doi ani. În toiul acestei crize, în manufacturile producătoare de textile din nord se introduseseră anumite invenţii în materie de maşini, care, reducând mult numărul muncitorilor, aruncaseră mii de oameni pe drumuri şi-i lăsaseră fără mijloace statornice de tari. La toate acestea se mai adăugase şi o recoltă proastă. Deznădejdea ajunsese la culme.

Puterea de rezistenţă, prea greu încercată, întindea o mână frăţească răzvrătirii. Un fel de cutremur moral se simţea mocnind sub colinele comitatelor din miazănoapte. Dar, aşa cum se întâmplă de obicei în asemenea cazuri, nimeni nu dădea prea mare atenţie. Când într-un oraş industrial a izbucnit o revoltă din pricina lipsei de alimente, când o fabrică de postav a fost incendiată şi a ars din temelii,sau când casa unui manufacturier a fost atacată, mobila i-a fost aruncată în stradă şi familia silită să fugă pentru a scăpa cu viaţă, autorităţile locale au luat sau n-au aluat oarecari măsuri restrânse: câte o căpetenie de ceată cădea în mâna poterelor, sau de cele mai multe ori era lăsată să scape; ziarele inserau câte o notiţă despre asemenea întâmplări, şi cu asta incidentul se încheia. Cât priveşte pe cei care aveau de suferit, a căror singură moştenire era munca şi care pierduseră această moştenire- oamenii ce nu puteau găsi de lucru , şi prin urmare nu puteau căpăta leafă,şi prin urmare nu-şi puteau agonisi pâinea – aceştia erau lăsaţi să sufere mai departe, lăsaţi astfel pentru totdeauna: nu era cazul să opreşti mersul înainte al invenţiilor, să dăunezi ştiinţei, împiedicându-i progresul. Războiul nu putea fi încheiat, nu se putea ivi de nicăieri vreo cale de îndreptare a lucrurilor şi deci nu exista nici o speranţă – aşa că cei fără de lucru îşi trăiau destinul: mâncau pâinea şi beau apa amarului.
Mizeria zămişleşte ură. Oamenii aceştia chinuiţi urau maşinile, încredinţaţi fiind că ele le luau pâinea de la gură;urau clădirile ce adăposteau acele maşini;îi urau pe manufacturieri, proprietarii acelor clădiri.’’(pp.32-33) Trebuie făcută o corectură asupra unei greşeli poate de traducere: *ordinele ministeriale* ale împăratului Napoleon I din 1806 au impus ţărilor din Europa aflată sub dominaţie franceză ’’blocada continentală’’ în comerţul cu Marea Britanie şi nu cu Franţa, cum apare în traducere.

Al doilea pasaj selectat descrie atitudinea de grup social a capitaliştilor (comercianţilor) britanici faţă de politica externă a ţării lor. Autoarea critică mentalitatea materialistă a negustorilor, ale cărei exagerări le subliniază, considerându-le de rău augur pentru ţară. Poziţia Charlottei Bronte în chestiunea politicii externe are la bază sentimentele romantice ale onoarei şi cavalerismului, precum şi abordarea creştină.

’’Toţi oamenii, luaţi separaţi, sunt mai mult sau mai puţin egoişti; dar luaţi în grupuri sunt într-o măsuri mult mai mare. Negustorul britanic nu este o excepţie de la această regulă;clasa mercantilă o ilustrează în chip izbitor. Această clasă fără îndoială că exagerează mult în dorinţa ei unică de a face bani; las deoparte orice considerent de ordin naţional în afara de a da comerţului Angliei (adică al lor) cea mai întinsă dezvoltare.

Simţămintele cavalereşti, dezinteresarea, mândria faţă de propria lor onoare sunt mai mult decât moarte în inimile lor. O ţară condusă numai de ei ar face prea adeseori ruşinoase acte de supunere – nici pe departe din pricinile propovăduite de Christos, ci mai curând din acelea strecurate în suflet de Mammon. În vremea ultimului război, neguţătorii din Anglia ar fi fost gata să primească din partea franţujilor palme şi pe obrazul drept şi pe cel stâng. Şi-ar fi dat lui Napoleon măntăile, iar după aceea i-ar fi oferit politicoşi chiar şi haina şi nici vesta nu i-ar fi refuzat-o dacă ar fi fost puţin presaţi: ar fi implorat doar îngăduinţa de a-şi păstra pe ei doar celălalt articol de îmbrăcăminte, din pricina pungii aflate în buzunarul de acolo. N-ar fi lăsat să se vadă nici o sclipire de mândrie, nici de un gest de rezistenţă, până ce mâna banditului corsican n-ar fi înhăţat preaiubita pungă; abia pe urmă, poate,transformaţi în buldogi britanici, ar fi sărit în beregata tâlharului, şi acolo s-ar fi încleştat, acolo ar fi rămas atârnaţi – îndârjiţi, nesăţioşi, până ce comoara le-ar fi fost înapoiată. Când vorbesc împotriva războiului, negustorii britanici declară întotdeuana că îl urăsc fiindcă e o îndeletnicire sângeroasă şi barbară; auzindu-i vorbind ai putea crede că sunt deosebit de civilizaţi- extraoerdinar de generoşi şi îndatoritori faţă de semeni. Dar nu aşa stau lucrurile. Mulţi dintre ei sunt nemaipomenit de înguşti la minte şi reci la suflet, nu au simţăminte binevoitoare decât faţă de propria lor clasă – sunt distanţi, chiar duşmănoşi faţă de toate celelalte; spun despre ele că sunt inutile; par să le pună la îndoială până şi dreptul la existenţă; par să le fie ciudă până şi pentru aerul şi pe care ceilalţi îl respiră, şi să considere împrejurarea că şi aceştia mănâncă, beau şi locuiesc în case decente drept cu totul nejustificat. Habar nu au ce fac alţii atunci când ajută, desfată ori îi învaţă pe cei din acelaşi neam; nu-şi dau osteneala să întrebe; oricine nu se ocupă de afaceri este acuzat că mănâncă pâinea leneviei, sau că duce o existenţă nefolositoare. Îndură-se Domnul să treacă multă vreme până ce Anglia să ajungă într-adevăr o naţie de prăvăliaşi!’’ (pp. 178-179)

Surse
Charlotte Bronte, Shirley, vol. I, trad. D. Mazilu, Ed. Clip, Bucureşti, 1993
Brontë, Shirley Charlotte – Introduction, http://www.enotes.com/nineteenth-century-criticism/bronte-shirley-charlotte

Surse
Biblia, Tipărită sub îndrumarea şi cu purtarea de grijă a Prefericitului Părinte Teoctist, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, cu aprobarea Sfântului Sinod, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1999
Marcel D. Popa, Horia C. Matei, Mică enciclopedie de istorie universală, Editura ştiinţifică şi enciclopedică, Bucureşti, 1983.
Horia C. Matei, Civilizaţia lumii antice. Mic dicţionar biografic, Editura Eminescu, Colecţia Clepsidra, Bucureşti, 1983.
Horia C. Matei, O istorie a lumii antice, Editura Albatros, Bucureşti, 1984.