Invitatul nostru va fi Dr. Radu MOLDOVAN, specialist in geopolitica Caucazului si a transporturilor energetice.

Tema conferintei este CAUCAZUL – TRASEE ENERGETICE SI RIVALITATI GEOPOLITICE LA CONFLUENTA DINTRE EUROPA SI ASIA.

Despre Clubul Orientalistilor: 

1. Ce este „Clubul Orientaliştilor”?

Clubul Orientaliştilor este o iniţiativă culturală aflată sub patronajul Directorului Executiv al Institutului de Turcologie şi Studii Central-Asiatice (ITCAS), Casian POPA – membru fondator al ITCAS.

2. Ce-şi propune „Clubul Orientaliştilor”?

- Misiunea Clubului Orientaliştilor este de a informa publicul larg şi pe cei pasionaţi în mod corect, echidistant şi într-un limbaj accesibil cu privire la diferite problematici referitoare la realităţile politice, economice, religioase, sociale şi culturale existente în lumea Orientului (mai ales ţările din Orientul Mijlociu, Africa de Nord, Turcia, Caucazul, Asia Centrală, dar chiar şi din ţările Extremului Orient – India, China, Japonia sau ţările Asiei de Sud-Est). De asemenea, rolul Clubului Orientaliştilor este de a-i apropia şi a promova legăturile între cei care sunt pasionaţi de Orient. În acest sens Clubul Orientaliştilor îşi propune:

• - Să asigure un spaţiu de dezbatere publică a unor idei şi teme tangenţiale/complementare celor academice, dar care să se adreseze unui public mai larg decât specialiştilor din mediul academic;
• - Să propună/provoace dezbateri de interes mai larg, care să poată educa publicul în spiritul înţelegerii, multiculturalismului, recunoaşterii diferenţelor şi specificităţilor lumii orientale;
• - Să aducă/promoveze specialişti şi/sau pasionaţi care cunosc realităţile Orientului şi care pot susţine competent conferinţe şi prezentări dinamice în faţa membrilor, în diferite formule (prelegeri, dezbateri, training-uri, ateliere practice etc.);
• - Să susţină şi să promoveze legăturile şi iniţiativele membrilor ClubuluiOrientaliştilor şi ale ITCAS;
• - Să promoveze mobilităţi de studiu şi parteneriate active cu diferite organizaţii de tineret, academice şi profesionale din ţările Orientului, pe aceleaşi principii asumate.

3. Care sunt principiile funcţionării „Clubului Orientaliştilor”?

- Asigurarea libertăţii de expresie, fără încălcarea drepturilor şi principiilor democratice şi civice, sau a integrităţii fizice, morale sau intelectuale a indivizilor, indiferent de opinie, sex, convingeri politice, religioase, orientare sexuală, etc;
- Excluderea prozelitismelor şi/sau propagandei politice, ideologice sau religioase;
- Promovarea expertizei calificate şi a competenţelor de comunicare şi relaţionare;
- Respectarea regulilor polemicii civilizate stabilite la Universitatea din Oxford în 1890 (vezi mai jos);
- Solidaritatea faţă de membrii comunităţii Clubului Orientaliştilor şi faţă de iniţiativele ITCAS, bazată pe preocupări oneste şi sincere de a înţelege realităţile culturii şi civilizaţiei din ţările Orientului;
- Respectarea conduitei civilizate şi penalizarea devianţelor de la normele democratice, civice şi academice.        

4. Cine poate fi membru al „Clubului Orientaliştilor”?

- Condiţia obligatorie este înscrierea/absolvirea a cel puţin unui curs oferit de ITCAS;
- Persoane competente, experţi calificaţi în diferite domenii legate de Orient;
- Persoane active, motivate, cu iniţiativă, care doresc să se implice/dedice voluntar acestor activităţi, respectând principiile enunţate la punctul 3.
- Persoane care pot facilita sau susţine material, moral, mediatic sau prin diferite alte modalităţi, iniţiativele Clubului Orientaliştilor şi ale ITCAS, cu respectarea principiilor de mai sus.

5. Ce subiecte pot fi abordate la „Clubul Orientaliştilor”?

- proiecţii/vizualizări de film;
- audiţii de muzică;
- prezentări de personalităţi şi opere literare sau artistice, legate de Orient;
- diverse conferinţe susţinute de oficiali, experţi, persoane calificate sau pasionaţi;
- expoziţii de fotografie;
- seri tematice cu specific gastronomic;
- prezentarea diverselor tradiţii, obiceiuri, ceremonii, ritualuri;
- excursii, expediţii, experienţe, memorii de călătorie;
- oportunităţi pentru turism/afaceri în ţările Orientului;
- experienţe de dialog intercultural, tips&tricks;
- recomandări de afaceri;
- teme abordabile sugerate de către membrii Clubului sau de către participanţi;
- etc.

6. Cum se vor desfăşura întâlnirile?

Formatul recomandat al întâlnirilor de la „Clubul Orientaliştilor” este următorul:

1)  Expunere/prezentare individuală sau colectivă, însoţită sau nu de imagini/film pentru maximum 50 de minute. În caz excepţional, durata se poate prelungi datorită vizionărilor de film, audiţiilor de muzică, etc., anunţate ca atare, în prealabil.

2) Discuţii, comentarii, dezbateri, iniţiative, etc.

GEM

Paraphrase before communicating to anyone

…………………………………………………………………..

1884

Bucharest via War

Dated January 6,1946

Rec’d 12:13 a.m.,7th

……………………………………………………………………

Secretary of State,

Washington

18, January, 1946, 6,10 p.m.

SECRET FOR THE SECRETARY FROM HARRIMAN

Vyshinski’s maneuvers in the last two days have given little encourage­ment to the hope that the Soviets intend to carry out the Moscow agreement in full good faith. The Peasant Party selected Ion Mihalache and the Liberals Constantine Bratianu, nephew of the party leader. There is reason to believe that the govt would have accepted these candidates but Vyshin-ski behind our backs evidently instructed the govt to reject them. (Sent to the Dept as 18, repeated to London as 1 and Moscow as 4).

The commission had a somewhat stormy meeting with the members of the govt in which the govt attempted to defend their retention of these candidates. The principal charge levelled against Mihalache was that he had volunteered to fight the Russians in July of 1941 under the banner of Hitler which proved his undemocratic and Fascist tendencies. It seems that he served for three weeks and he was released from the Army on Aug. 7. Tatarescu sat by unblushing despite the fact that he made a speech at the time calling the war for the return of Bessarabia a „holy war”. The objection to Bratianu proved to be that he was a reactionary and as Secretary General of the Liberal Party was morally responsible for and in fact under indictment for the murders of the Nov. 8 incident.

In the discussion it became evident from the general attacks level against the parties and all their principle leaders that the govt has no real intention of allowing the two historic parties a fair chance to put up candidates in connection with the election. It seems clear that they would like, if they can get away with it, to persecute and discredit by any means the leading members of the parties.

As the charge against Mihalache was new to Clark-Kerr and myself and was documented with letters to him from the War Ministry, we could take no exception at the time. In connection with the rejection of Bratianu, we made it plain that we did not accept the accusation of culpability of himself or the parties for this incident. However as Vyshinski supported the govt in the rejection of these two candidates,there was nothing to do but adjourn the meeting for discussion within the commission itself.

Prior to the commission meeting, I looked up the charges against these two men. Bratianu had not been indicted but only called as a witness in the investigation. As there is a law confiscating the property of these who volunteered in the war, Mihalache’s case had been considered by the govt some month ago but as a result his properties were not confiscated. It seems that he was a reserve officer of the rank of major within the call age but as there was a law that no Rumanian could volunteer in the army who was subject to call, he could not volunteer. In the evidence submitted by the govt to us no communication from Mihalache was produced, only copies of govt communications to him. Mihalache claims that Antonescu for political reasons had attempted just before the beginning of the war against Russia to induce him to join his staff and had even offered him a position in the govt. This had been refused but Mihalache was afraid that when called up he would be assigned to Antonescu’s staff. He contends that to avoid this he requested combat duty. He further contends that soon as Bessarabia was liberated, he urged Antonescu not to cross the Dneister and, thought unsucessfull in this, his resignation from the army was accepted.

I presented the above in connection with both men to Vyshinski at our commission meeting. I took a strong position that, based on the evidence at our disposal, we could only place the blame for the Nov. 8 incident on the members of the govt and others than the historic parties. Vyshinski however, maintained his objection to both men. In the case of Bratianu, he brought up also his activities with the Radescu Govt and implied.without giving specific evidence, that he was implicated with General Radescu in the Feb. 28 plot. In the case of Mihalache, he argued that he could not accept a man who had wanted to fight the Soviet Union and would not acknow¬ledge any difference between participation in the liberation of Bessarabia and the invasion of „other” Soviet territory. He also pointed out that he had mentioned Mihalache’s name as unsatisfactory at one of the meetings in Moscow.

It seems clear that Vyshinski’s objections are really that he does not propose to agree to any candidate who has a popular following or is a proeminent leader in either of the two parties. When we pressed him for suggestions of candidates he mentioned two professors who were respected members of the parties and, although active members, were is no sense leaders. For the Liberal Party he suggested Professor Danielopol who had been Minister of Health of the Radescu Govt and for the Peasant Party he suggested Professor Zane.
In spite of the fact that he felt Vyshinski was not acting in good faith and was attempting to discredit the leadership of both parties as far as he could, Clark-Kerr and I believed we had to accept Vyshinski’s veto. Vyshin¬ski agreed, however, that from now on the discussion of candidates will be within the commission without participation of the govt, and Clark-Kerr and I undertook to attempt to obtain additional names from the two parties.

We had a long talk with Maniu yesterday afternoon. After showing much resentment, as he considers Mihalache his strongest and most honorable colleague, he agreed to consult his party committee and, if his committee agreed, to submit additional names. I intend to see Bratianu this morning.

There is no doubt in my mind that Vyshinski intends to use every method to make difficult any real participation of the two parties in the election and to support the govt in similar tactics. In our discussions I have made it plain that the two parties must be given full right to put up candidates and conduct a campaign. To this Vyshinski has readily given lip service.

Cam asta aveam chef să ascult şi să scriu în seara asta

În viaţa de zi cu zi am o cunoştinţă care are un hobby extrem de comun: complimentarea în exces a anumitor persoane, zice el, eu însă îl completez de fiecare dată considerând că este doar un ilar pupincurism. Se bosumflă şi se supăra mereu replicând umil că eu sunt cel care nu știe să aprecieze un cuvânt frumos, o vorbă caldă, tăcută chiar umilă. Și acum vine dilema mea: care este diferența dintre un compliment și un ass licking?

În primul rând, hai să vedem ce ne spune nenea DEX.

Prima definiție a cuvântului suna cam așe ni:

COMPLIMÉNT, complimente, s. n. 1. Cuvânt de laudă, de măgulire, care exprimă o atitudine prietenească, de stimă, de respect sau de considerație.

În dreptul cuvântului ”pupincurism” găsim următoarele sinonime:

PUPINCURISM, pupincurisme s. n. lingușeală, servilism, slugărnicie.

Poate`s eu bou şi nu mă prind Dacă o facem constant şi intens cum este?

Update1:

Răspunsul unei amice: “atent la detalii”

Update2: (referinţe bibliografice)

http://www.presalocala.com/2011/05/11/generatia-cu-pareri-refractare/

1930 decembrie 24, Bucureşti,

“Renan descrie undeva, în amintirile sale, figura iacobinului clasic, animat de mistica revoluţionară. Într-un orăşel de provincie din Franţa trăia un tip de bătrân taciturn şi ursuz. Vedea puţină lume şi nimeni nu ştia cum îşi petrece viaţa. Existenţa lui maniacă şi severă era înconjurată de mister. În ziua când a fost găsit mort, s-a aflat şi rostul vieţii sale. Pe pieptul său, în mâini crispate, strângea un bucheţel de flori uscate, de care atârna o panglică. Pe panglică se găsea o inscripţie: “în amintirea An II Floreal 18″.

Trecuseră şaptezeci de ani. Europa schimbase atâtea regimuri! Franţa gemea sub călcâiul imperiului al doilea. Democraţia stătea pitită undeva în umbră. Şi totuşi, iacobinul înnăscut a murit cu credinţa tinereţii sale. Democraţia era atunci o religie. O mistică care, pornită din Franţa, a încins ca o formidabilă epidemie morală, cu încetul, întreg universul.

Numai creştinismul, altădată, s-a bucurat de un astfel de destin. Omenirea poate avea rătăciri. Dar dacă, cu îndărătnicie fără seamăn, toată suflarea îmbrăţişează de un veac un curent de idei şi de sentimente, e neîndoios că ea n-o poate face dintr-o simplă eroare şi că, din contră, noua învăţătură e un talisman vital, un principiu de viaţă.

Şi dacă astăzi, mai lucizi decât misticii de la 1789, înţelegem altfel democraţia, principiile ei fundamentale sunt păstrate în integritatea lor. O dogmă e cu atât mai viabilă, cu cât conţinutul ei poate varia, fără să-şi altereze esenţa primă. Fără îndoială, azi nu mai acceptăm în mod absolut noţiunea de libertate ca acum o sută de ani. Libertatea absolută e nedreaptă, neumană, fiindcă atinge solidaritatea şi existenţa. Libertatea clasică înseamnă libertatea pentru cel mai puternic şi bogat de a devora în linişte pe cel slab şi nearmat. Democraţia politică de independenţă absolută, de respect integral al altuia îşi primeşte corectivul său în democraţia socială, însufleţită de ideea de caritate şi filantropie. A respecta libertatea unei societăţi inegalitare, înseamnă a proteja privilegiul, a-1 lăsa să exploateze în pace desăvârşită.

Şi tot aşa cu noţiunea de egalitate. Mai ştiinţifică azi, nu mai plecăm de la premisa absurdă a egalităţii iniţiale a tuturor, aşa cum credea Rousseau. Obiecţiunile reacţionarilor, în această privinţă, sparg uşi deschise. Desigur, oamenii nu sunt egali. Aptitudinile congenitale şi hazardul vieţii îi ierarhizează. Lipsa de capital, incultura viciază însă acest punct de plecare, care ar trebui să fie egal pentru toţi.

Egalizând condiţiile de plecare, democraţia prezintă imense avantaje biologice. Toată lumea e de acord că idealul maxim al culturii şi al eticii e creaţiunea a cât mai multe exemplare de elită, a cât mai multe personalităţi. Dar regimuri sociale care, iară a verifica valoarea unui individ îl opresc a priori de la valorificare, opresc nu numai elanul vieţii, dar chiar selecţia valorilor. De aceea, democraţia trebuie concepută ca un regim stenic, stimulant, care tonifică şi sporeşte creşterea vieţii, în timp ce reacţiunea e un regim de înăbuşire şi de moarte.

Democraţia este o posibilitate, pe când reacţiunea e o interdicţie de selecţie. Adică fără a face un joc de cuvinte, putem spune că democraţia este o aristocratizare a mulţimii.

Dar pentru că am pus problema din punctul de vedere biologic trebuie să atingem şi un alt aspect al democraţiei, care-i adaugă un interes vita. Oricare ar fi obiecţiuniile pe care le aduc teoreticienii reacţionari democraţiei ei nu pot nega un avantaj evident al acesteia.

Regimul democratic e singurul regim politic în care e posibil controlul. E singurul pe care omenirea, în căutarea ei spre mai bine, l-a putut găsi până acum. Parlamentele, oricât ar fi ele de primitive, de neevoluate, au putinţa de a denunţa. In regimurile anterioare antiparlamentare cine va putea exercita controlul? Suveranul? Dar un singur om ponte fi în acelaşi timp medic conştient, bun profesor, excelent militar sau inginer, ca să poată fi competent în toate domeniile? Chiar regimul “bunului despot”, pornit de la cele mai minunate intenţii impasibilitatea controlului e un fapt ineluctabil.

Dar, pe de altă parte, un guvern, un regim necontrolat, fie el chiar perfect la început sfârşeşte corupt. Puterea nestăvilită lunecă uşor în abuz. Dacă egalitatea punctelor de plecareajută selecţia, controlul democrat o menţine şi o conservă.

lata de ce, pornită într-un moment al istoriei, dintr-o ţară în cel mai mic dintre continente mişcarea democratică a surprins în vârtejul ei toate neamurile planetei, iată de ce ea s-a transformat într-o mistică binefăcătoare, în care, cu toate oscilaţiile crizelor trecătoare,omenirea, în imensa ei majoritate, continuă să creadă.  Aşa înţelegem azi democraţia unregim care sporeşte vitalitatea.

Fiindcă, în definitiv, mulţimile nu adopta decât principii de viaţă, credinţe care îi măresc energia, regimuri care o stimulează nu care o deprimă. Instinctul lor orb de conservare se îndreaptă câtre ceea ce favorizează şi ajută creşterea şi prospeţimea pieţei. Democraţia e o valoare biologica.

Astăzi spiritele pot fi confuze un moment. Mâine ele vor reveni neîntârziat la ceea ce le  ajută si trăiască. Sinucideri individuale există, nimeni nu a auzit până acum de unanime sinucideri colective”.

Epistola se află la Arhivele Naţionale Istorice Centrale, Fond Vaida-Voevod, dosar 59. Este o copie dactilografiată a originalului, cu câteva cuvinte corectate de mâna, cu creionul, şi adăugiri făcute similar.

I/28

Paris 6/V/1919., 52, Rue Francois I-er

Iubite Iuliu!

[…]

[4. o.]

Alăturat îţi trimit harta cu traseul de frontieră propus de comisia de 10, prezidată  de Tardieu. La nord-vest ea trece până din jos de Salonta Mare, de-a lungul liniei ferate, la o distanţă între 3-20 kilometri de acesta. În apropierea oraşelor, considerând că ele se vor dezvolta în viitor, distanţa e mai mare până la graniţă (Sătmar, Oradea). Comisia a fost de părerea că de la Salonta-Mare la Arad vom putea uşor trasa o linie de cale ferată. (Vid[1] şi raportul meu prim: decursul şedinţei comisiei de 10. Întrebările adresate de Tardieu lui Brătianu.)

De la Nădlac înspre apus la 15-20 kilometrii cade punctul graniţei pe malul drept al Murăşului.

Idioţiile  bărbaţilor de stat seamănă germenii războaielor!

Apoi urmează castrarea Torontalului de sus şi Timişului de jos, conform liniei roşii. Linia albastră indică propunerea primă a comisiei. Prinzând sârbii de veste, au alergat la Pichon– Clemenceau etc. Tardieu a supus chestia din nou comisiei şi astfel s-a făcut corectura prin care Vârseţul şi Biserica-Alba li să dă sârbilor. Baziaşul ne rămâne. Ce fleacuri imponderabile, uşurinţe criminale, bunăvoinţe

[5. o.]

de savanţi şi idioţii de bărbaţi de stat determină soarta a zeci de mii de familii, semănând germenii viitoarelor războaie! Ce ar trebui să facem!? Câte intervenţii s-au putut face s-au [făcut] şi le vom face şi pe viitor. Părerea mea e însă că avem lipsă de fapte. Înainte de toate mobilizaţi-i pe slovacii din Bichiş (din întregul comitat).

Trimiteţi o deputăţie[2] de câţiva membrii care [să] aducă un memorand iscălit cu mii de iscălituri ori de antistiile comunale[3]prin care să ceară anexarea către noi. Dacă puteţi îndupleca pe ungurii dintre munţi şi Tisa, oferiţi-le parlament etc (ce am propus în ultimul raport) arătaţi-le că dările de pământ etc. sunt incomparabil mai mici în România Mare decât în Ungaria Mică, de asemenea că vor avea sare, fier, lemn etc.

Din Banat să vină o deputaţie de 2-3 români care să stăruiască pentru evacuarea trupelor franceze, apoi câte 2-3 din Timiş şi Torontal. Să vină de asemenea 2-3 şvabi, care în numele celorlalţi să ceară ca Vărşeţul, Biserica-Alba şi întregul Timiş şi Torontal se fie date României. Pâna ceBrandsch cu unul de ai noştrii vor pregăti deputăţia şi hotărârea, pregătiţi voi memorandul şvabilor şi românilor în limba franceză şi – de se poate – engleză. Bine ar fi dacă – fiind abia o divizie sârbească în Banat – s-ar naşte revolte în contra ocupaţiei sârbeşti şi populaţia ar trimite deputaţii la comandanţii francezi din Arad şi Lugoj, cerând evacuarea Banatului de sârbi. Acesta înainte de plecarea deputăţiei ori pe când or fi pe drum încoace, ca astfel se fie sprijinită stăruinţa deputăţiei prin referatele telegrafice ale comandanţilor francezi. Totul trebuie însă pus la cale cât de urgent, căci azi, mâine, ajungând un guvern – orice guvern!- maghiar la putere, ne vom pomeni cu Varjassy[4], Károlyi, Garamişi Fenegyemeghy[5] la Paris. Babele rele care ne stăpânesc îl vor primi şi pe dracu’, numai se aibă o iscălitură pe pocita de pace.

[6. o.]

O chestie tot aşa de importantă:

Caius[6] îţi va refera mai larg, cu privire la buclucurile iscate în jurul comisiei deravitaliare. Mai întâi nu am fost invitat să numesc delegaţi. Când a-ţi început se stăruiţi ca să procurăm cutare articole, păşind extrem de voideşte (?)  au fost admişi Caius şi Şerban.

Delegaţia ardeleana care au adus la Bucureşti actul Unirii. De la stânga la dreapta: Vasile Goldiş, Miron Cristea, Iuliu Hossu, Alexandru Vaida-Voievod şi Caius Brediceanu (“Caius” din scrisoarea de faţă). Decembrie 1918

După 2-3 săptămâni mi-au declarat că nu pot colabora şi obţine rezultate, rolul lor reducându-se la iscălirea hotărârilor luate de fraţii din Regat, majoritatea comisiei. Au căzut de acord cu aceştia – la aparenţă ori serios, nu ştiu – ca să-i fie propusă prim ministrului separarea comisiei. Petrescu, obermacher[7]-ul, a venit la mine şi am căzut de acord ca dânsul sa-i refereze această propunere. Era să funcţioneze comisia noastră independent, procurând pentru trebuinţele noastre articolele necesare şi plătind în bonuri de tezaur. Acestea ar fi fost [a] ni le pune la dispoziţie Brătianu, rămânând ca socoteala să se facă între Sibiu[8] şi Bucureşti.

Eforturile lui Brătianu şi ameninţarea cu guvernul ardelenesc

Brătianu a trimis după  mine. Mi-a declarat că nu se poate învoi. Am arătat că prin comisia comună se îngreuiază operaţiile foarte mult, noi avem lipsă de alte mărfuri decât ei, cota nu se poate face echitabil la Bucureşti, mecanismul birocratic răpeşte mult timp iar ravitaliarea – începând cu îmbrăcămintele şi sfârşind cu chimicalele trebuincioase telegrafiei şi farba de tipar – suferă enorm. Pe lânga aceea fricţiunile inevitabile aici şi la Bucureşti împiedică înţelegerea şi unificarea sufletească. Totul fost zadarnic. De adio am întrebat dacă a văzut condiţiile pe care le-a pus Flondor spre a r­ămâne ministru[9]. I-am întins hârtia. A zis, facând un semn de refuz: „Dta ştii că Flondor e nebun! Il cunoşti? Nu mă înteresează ce e scris.” Am retras mâna, voind să bag în buzunar actul, răspunzând: „Nu-l cunosc pe Flondor în persoană şi poate că va fi fiind nebun, dar ceea ce a cerut nu a fost greu de împlinit, numai cât e greu de a iesi cu Dl Constantinescu[10]!” Atunci a întins mâna după hârtie.

[7. o.]

Mânezi a telefonat după mine. Am plecat la plimbare. Ne-am dus spre Place de la Concorde să vedem demonstraţia de 1 Mai, apoi am umblat, povestind, aproape 3 ore. Iţi dau esenţa conversaţiei:

Mai întâi mi-a spus că prin lectura demisiei lui Flondor i-am făcut o noapte rea. Bucovina ca Bucovina, ea nu a dorit unitatea, a primit-o de silă. Noi, ardeleni, am lucrat pe cât am putut pentru unitatea naţională. Acum se ivesc curente separatiste. Din multele unul e şi chestia comisiei de ravitaliare. Unde vom ajunge dacă, în loc de a ne uni tot mai strâns, vom lua o direcţie spre autonomii şi spre separatism? El e obosit şi –precum mi-a mai spus– îndată ce se termină conferenţa de pace, mai cu

seamă nereuşind se obţinem Banatul, se va retrage. A făcut ceea ce a putut face pentru neam şi ţară. A suprimat cu sânge revoltele din 1907, pentru că interesele ţării o cereau. A început reforma Constituţiei spre a putea face reforma agrară, a încheiat tratatul cu Antanta spre a asigura întregirea neamului. A suportat toate grijile şi necazurile războiului, mergând pâna la uşa temniţei (când cu Marghiloman), şi-a pierdut ½, iar Doamna ¾ din avere şi poartă gloanţele atentatului în piept[11]. Ce se mai facă? Avea nădejdea că va putea pune temeliile viitoarei dezvoltari şi unităţi şi sufleteşti a neamului.

Din ce în ce se convinge tot mai mult însă că noi nu voim să-l ajutăm, ci nutrim tendinţe opuse. Şi cu Moldova au fost greutăţi, dar noi ii facem impresia că suntem mai dârji. Dacă continuăm, se va hotărî pe încetul, – căci pe încetul ia o deciziune, dar odată luată nu şi-o modifică- şi-i va propune Regelui un guvern ardelenesc[12]. Vom vedea apoi ce vom face. Suntem datori a lua răspunderea.

Vezi mâine ce a răspuns Al. Vaida-Voivod şi propunerea sa privind organizarea României mari ca o federaţie! Tot mâine vei putea consulta întregul document, fotocopiat, pentru afla şi alte dedesubturi ale Conferinţei de Pace de la Paris!

[1]

Prob. din lat. vide=vezi

[2]

Delegaţie

[3]

Organism care aplica hot­­­­­­­ărârile adunărilor reprezentantei comunale şi cele sosite din partea “municipiului”. Vezi aici

[4]

Lajos Varjassy: politician maghiar, comite suprem al comitatului Arad în 1918;

[5]

Fenegyemeghy: fals nume care imită pe cele ale aristocraţilor maghiari; din expresia maghiară  „ A fene egye meg!”-la naiba!

[6]

Caius Brediceanu, membru al delegatiei lui Vaida la Paris.

[7]

O persoană care incearcă să se amestece în orice şi să conducă totul de unul singur.

[8]

Unde funcţiona Consiliul Dirigent

[9]

Iancu Flondor era ministru secretar de stat, fără portofoliu, fiind însărcinat cu administrarea Bucovinei. Vezi şi aici.

[10]

Constantinescu: probabil Alexandru Constantinescu, zis Alecu Constantinescu-Porcu.

[11]

A existat o incercare de asasinarea lui Bratianu pe 8 Decembrie 1909.

[12]

Un guvern exclusiv ardelenesc nu ar fi reprezentat o opţiune pentru Partidul Naţional Român, condus de Iuliu Maniu, întrucât membrii acestuia nu aveau conexiunile necesare în aparatul de stat din Vechiul Regat. Probabil că Brătianu nu intenţiona să lase guvernarea exclusiv în sarcina ardelenilor, fiind vorba de o ameninţare tactică.

 sursă articol: http://www.septemcastra.ro/index.php/2011/01/scrisoare-vaida1_bratianu_separatism/

La ICE Dunărea lucrau 115 ofiţeri, 10 subofiţeri şi 12 civili iar la SICE 41 de ofiţeri, 2 subofiţeri şi 2 civili. Aceştia controlau comerţul exterior al României, activitatea lor fiind atent ascunsă în ţară cât şi în străinătate.

Sfârşitul anilor `80 găseşte Securitatea -DSS şi DIE (UM 0544)- transformată într-un uriaş mecanism de producere de bani, prin orice mijloace, cu scopul achitării integrale a datoriei externe a RSR, de 21 miliarde de dolari.

Afacerile României socialiste erau desfăşurate printr-o firma “off-shore” Crescent, înfiinţată în noiembrie 1980 la Pireu, în Grecia. Aceasta a servit drept paravan pentru colectarea unor comisioane de către Securitate. Iniţial Crescent era coordonată de Fouad Sanbar dar datorită relaţiilor strânse pe care le avea cu Organizaţia de Eliberare a Palestinei şi Yasser Arafat, Ceauşescu hotăreşte schimbarea lui cu un englez mutându-şi sediul în Cipru.

La 1 martie 1982 s-a deschis o filială a Crescent la Bucureşti, acesta fiind condusă de Dan Voiculescu (acesta avea o serioasă expertiză managerială – Tehnoforexexport şi ICE Vitrocim, ambele întreprinderi de comerţ exterior româneşti). Crescent a scos din Romania cantităţi gigantice din aceste materii prime, obţinand profituri calculate la cel puţin 1,5 miliarde de dolari. Cifra de afaceri a societăţii era de 200 miliarde de dolari.

În anii ’84 – ’89, surse avizate arata că cel care dirija la varf afacerile Crescent era un anume John Edgington. Tot la Viena se afla şi fratele lui Nicolae Ceauşescu, Marin, şeful Reprezentantei Economice a Romaniei în Austria (prin care se derulau afaceri uriaşe), care a fost găsit spânzurat, în 28 decembrie 1989, la trei zile dupa împuşcarea dictatorilor, in pivniţa casei. Versiunea oficială, în lipsa de alte probe, a fost sinuciderea…

Un control realizat în perioada 17 iulie-10 august 2000 de către procurorul Ovidiu Buduşan a concluzionat mai multe aspecte ale afacerilor fostei Securităţi ridicând semne de întrebare privind încasarea comisioanelor de către Crescent. S-a constatat că firma nu şi-a respectat angajamentele de a livra în totalitate „comisioanele confidenţiale” datorate firmei Securităţii ICE Dunărea.

Vă oferim un exemplu: Dosarul operaţiunii AVS Alumina. O notă informativă a unui ofiţer de Securitate despre întâlnirea dintre Alexandru Voinic (ofiţer ICE Dunărea) şi un reprezentant Crescent relevă că din afacerea cu aluminiu din 1987, nu toţi banii (100.000 dolari) proveniţi din comision au ajuns în conturile ICE Dunărea. Se pare că Securitatea a încasat atunci doar 27 690 USD din întreaga sumă, restul de 72 310 pierzându-se în buzunarele Crescent.

Depistarea averilor acumulate de firma Crescent, din afacerile purtate cu firmele Securitatii (ICE Dunarea, ICE Metalimportexport, ICE Vitrocim, Danubiana etc) sunt estimate neoficial la circa 1,5 miliarde de dolari.

Dintre colaboratorii domnului Voiculescu din acea perioadă îi amintim pe: Vasile Voloseniuc, fost preşedinte BRCE; Gheorghe Crainicean, fost vicepreşedinte BRCE, azi acţionar şi administrator la firmele lui Dan Voiculescu; Mihai Lazar, fost funcţionar la ICE Dunărea, azi acţionar şi administrator al firmelor lui Voiculescu; Rodica Vlaicu, fostă funcţionara la BRCE, care administra direct contul CRESCENT; Nas Leon, fostul şef al Gospodariei CC al PCR, cel care inventaria fondurile secrete ale Securitatii şi îi raporta regulat lui Ceausescu cuantumul sumelor;Dan Pascariu, fost vicepreşedinte pentru operaţiuni internationale la BRCE; col Gheorghe Badita, fost şef la ICE Dunărea; col Constantin Gavril, fost şef la ICE Dunărea; gen Aristotel Stamatoiu, fost şef la ICE Dunărea; Ion Presura, fost director adjunct la ICE Dunărea; Nicolae Patrubani, fost contabil şef la ICE Dunărea; lt. col. Anghelache Constantin – fost şef la Clubul Rapid.

Asociaţii Crescent deveneau deci automat prietenii Securitătii. S-a ajuns ca, pe lângă volumul imens de afaceri derulat cu firma cipriotă, aceasta să fie evident favorizată prin stabilirea unor preţuri preferenţiale de către ICE Dunărea, atât în relaţiile sale directe de export, cât si cu firmele terţe de comert exterior aflate sub acelaşi control securistic.

De ce se întâmplă asta?

1. Tişe ar fi afirmat în cel puţin trei situaţii că va trage după el rahatul.

2. Băsescu îi arată pisica lui Boc.

3. Walter este supărat că nu a prins contractul cu panseluţele clujene.

4. SRI năpârleşte şi dă 2-3 ghionturi

5. Război intern PDL Cluj: Gaşca lui 50%-50% cu cea a dlui Păunel Tişe.

Cine mai poate intra în hora DNA?

Teofil Muresan - Electrogrup, Radu Moisin, oficiali ai Rosal,

Am fost “blogger” şi poate voi mai fi cândva, scriu tot mai rar despre istorie, cultură şi simt cum ceva moare încet dar constant în mine.

Sfârşitul lui octombrie este calmogenul meu spiritual pendulând între liniştea lui Schopenhauer şi oceanul stins şi la fel de pesimist al britanicului Byron. Este săptămâna tauridelor şi alături de sărbătoarea Arhanghelului Gabriel cuceresc ultima redută de viaţă pe care inerent toamna o provoacă. În roşu, galben şi auriu vă descriu ce simt.

Că mint şi sunt rău în aceeaşi măsură în care ocazional mai fac şi fapte bune.

Că sunt asasinul visurilor mele, premeditându-mi realitatea.

Că pot să tac, să ascund şi sufăr pentru asta.

Că mă spovedesc vouă ocazional, când am vreo nemulţumire.

Că nu reuşesc să-mi motivez colegii, să-i determin la activism. Şi sunt vinovat de asta.

Că i-am descoperit pe Luther şi Ghandi poate prea târziu.

Că nu am fost la S’ara Recoltei by 2 secunde, cu toate că i-am promis.

Că-s prost şi că nu pot accepta blatul.

de José Ignacio Torreblanca

Prin tabăra de pe Wall Street, indignarea populară din cauza crizei acoperă tot arcul politic şi geografic care merge din Statele Unite până în Grecia. La o primă vedere, sunt puţine asemănări între cele două cazuri. În timp ce Grecia lui Papandreu este în criză din cauza unui stat clientelar extrem de ineficient care s-a îndatorat până peste cap, Statele Unite ale lui Obama sunt victima unor pieţe financiare care au făcut implozie şi au dus economia la colaps. Greşeală a statului pe de-o parte, greşeală a pieţei pe de alta, am putea să spunem, simplificând.

Totuşi, Grecia şi Statele Unite seamănă mult mai mult decât bănuim în aceste zile. Atena şi Washington sunt leagănul democraţiei: prima, cel al democraţiei directe, a doua, al democraţiei reprezentative. Acest ideal, atât de magistral explicat în două texte de o asemănare impresionantă, Discursul funebru al lui Pericle şi discursul lui Lincoln în Gettysburg, este cel chestionat astăzi. Mai întâi a fost rândul democraţiei directe, care a degenerat în populism, demagogie şi imposibilitate de a guverna. Văzând tragicul final al lui Socrate, obligat să ia cucută, nu e de mirare că părinţii fondatori ai Statelor Unite nu vor să vorbească despre democraţie şi preferă să-şi descrie sistemul politic drept unul al “guvernului reprezentativ”, adică, un sistem în care mai mult decât să permită poporului să se guverneze pe sine, i se oferă puterea de a alege şi de a-i destitui pe guvernanţii săi ca mod de a-şi păstra libertatea.

Interesul general rămâne în plan secund

Cu toate limitările sale, acest sistem de guvernare a fost un adevărat succes. Cel puţin în contextul nostru politic şi geografic, democraţia reprezentativă s-a impus atât în faţa fascismului cât şi a comunismului, şi, chiar dacă întotdeauna atârnă deasupra sa ameninţări populiste şi naţionaliste, conjuncţia de guverne reprezentative şi economii de piaţă obişnuia să se transforme în societăţi deschise, care respectă libertatea, bunăstarea şi diversitatea.

Problema este că democraţia reprezentativă nu a devenit de neînlocuit spre exterior, ci şi spre interior pentru că democraţia directă nu este o alternativă valabilă pentru a guverna societăţi atât de complexe ca ale noastre. Şi pe acest drum, democaţia a anchilozat tocmai în punctul său central, cel în care se referă la reprezentativitatea guvernelor în faţa cererilor celor guvernaţi.

Sisteme politice dezgolite

Cu timpul, aceste guverne au fost capturate de doi agenţi: partidele politice, care au transformat sistemele noastre politice în partidocraţii guvernate de o clasă politică care nu dă socoteală nici nu este transparentă, şi pieţele, care au supus puterea politică intereselor lor particulare devenind o sferă de putere autonomă. Consecinţa este că interesul general a rămas într-un plan secund ca principiu ce inspiră politicile publice iar socoteala dată în mod sistematic, ca mecanism de control în mâinile cetăţenilor, a fost anulată. Prin urmare, în timp ce numărul de democraţii din lume s-a extins în mod consecvent, calitatea democraţiilor s-a deteriorat considerabil.

Majoritatea ţărilor noastre sunt astăzi democraţii în toate dimensiunile care ne fac să le definim ca atare, dar sunt departe de a fi democraţii de calitate precum cele pe care le merită cetăţenii şi la care aspiră. În timpuri de bunăstare economică, atunci când resursele erau în creştere şi problemele de distribuţie mai uşor de rezolvat, tensiunea inerentă între eficacitate şi reprezentativitate se rezolva uşor în favoarea eficacităţii şi în detrimentul reprezentativităţii. Dar când criza economică a erupt cu toată forţa sa, sistemele noastre politice au rămas dezgolite pentru că la incapacitatea de a gestiona economia (motivele fiind incompetenţa sau soluţiile care nu se găsesc la nivel naţional) s-au adăugat expunerea mizeriilor sale reprezentative precum şi supunerea la puterea pieţelor, ale căror excese nu reuşesc să le ţină în frâu.

Idealul democraţiei ateniene a eşuat şi a a fost nevoie de sute de ani pentru a-l reinventa; democraţia reprezentativă, în ciuda faptului că nu a fost supusă discuţiei din afară, va intra într-o importantă criză internă dacă nu reuşeşte să slăbească toate canalele de reprezentare şi să guverneze eficient pieţele în favoarea interesului general. De la Atena la Wall Street, idealul democraţiei se luptă pentru a supravieţui.

Boc un UTC-ist de primă mână.

Premierul Emil Boc a deţinut în regimul comunist funcţiile de vicepreşedinte şi preşedinte al Consiliului Uniunii Asociaţiilor Studenteşti al Universitatii „Babes-Bolyai”, şi al Uniunii Asociatiilor Studentilor Comunisti din Romania, filiala Cluj.

Emil Boc deţinea trei funcţii care în mod teoretic, îl plasau în ierarhia tinerilor comunişti pe locul 2 în judeţul Cluj, avându-l ca superior doar pe actualul sociolog şi mogul de presă Vasile Dâncu, preşedinte al UTC Cluj la acea vreme şi pe tânărul Nicu Ceauşescu.

Suspiciunile că premierul Emil Boc ar fi semnat în trecut un angajament cu Securitate pe vremea UTC-ului sunt bolduite de alte cazuri similare. Liderii UTC foloseau deseori delaţiunea pentru a câştiga câteva privilegii şi pentru a obţine încrederea partidului mult iubit.

Boc a făcut armata la Securitate.

O altă curiozitate interesantă este că micul Boc a făcut armata în cadrul Securităţii. La 26 septembrie 1985 tânărul Boc era încorporat şi face nouă luni de armată la Unitatea Militară 0412 din Feteşti, unitate care până la revoluţie a fost folosită pentru instruirea militarilor în termen din trupele de Securitate. Unitatea a trecut la sfârşitul epocii Gheorghiu Dej din subordinea Ministerului de Interne începând cu anul 1963 la Ministerul Apărării.

Familia Boc pârâtoare?

Familia Boc este bănuită de către istorici ca fiind una dintre familile care au ajutat trupele statului comunis să îi captureze pe membrii, apoi liderii rezistenţei din Ţara Moţilor, Munţii Apuseni originari din Răchiţele. Traian Şuşman este unul dintre aceştia.