Urmând exemplul Marii Britanii şi a Statelor Unite, care au decis în noiembrie să sancţioneze unilateral Iranul după prezentarea raportului Agenţiei Internaţionale pentru Energie Atomică asupra activităţii nucleare a Teheranului, UE a decis blocarea semnării de noi contracte de import al petrolului iranian. Contractele aflate în vigoare vor fi onorate până la data de 1 iulie. Pe lângă această decizie, reprezentanţii statelor membre UE discută şi despre oportunitatea impunerii unor sancţiuni asupra Băncii Centrale a Iranului.

În prezent, Uniunea Europeană este cel mai mare importator de petrol iranian, cumpărându-i peste 20% din producţia anuală.

Germania, principala victimă colaterală

Germania este implicată în eforturile internaţionale de oprire a programului nuclear al Teheranului, dar Berlinul continuă să fie unul din cei mai mari parteneri comerciali ai republicii islamice. În 2010, exporturile germane în Iran totalizau 3.8 miliarde de dolari, Germania fiind cel mai important partener comercial din Uniunea Europeană al Iranului.

În ciuda faptului că dosarul nuclear iranian îngrijorează Occidentul de o lungă perioadă, companiile germane au continuat să facă afaceri bune cu Teheranul. În octombrie 2009, Wall Street Journal arăta că sunt peste 7.000 de firme germane care au afaceri în Iran, dintre care 85 deţineau propria reprezentanţă acolo. În martie anul următor, New York Times publica o listă cu 74 de companii germane care au avut relaţii comerciale cu guvernul american şi cu cel iranian în ultimii zece ani.

Lista cuprindea companii ca: BASF, Bayer, Bosch, Lufthansa sau Nokia-Siemens. Gigantul Nokia-Siemens s-a aflat în 2009 în centrul unui scandal după ce s-a dovedit că a vândut tehnologie de monitorizare către doi operatori de telefonie iranieni, tehnologie folosită şi pentru reprimarea mişcărilor de protest din Iran din 2009.

Pe de altă parte, în aceeaşi perioadă, o serie de companii germane s-au decis să se retragă din Iran în urma creşterii presiunii internaţionale. Dintre acestea, ThyssenKrupp, cel mai mare producător german de oţel, producătorul de automobile Daimler şi asiguratorii Munich Re şi Allianz.

Sursă: Flavius Ţone, http://www.adevarul.ro/international/foreign_policy/web_exclusive/Uniunea_Europeana_impune_noi_sanctiuni_Iranului_0_632937052.html

FP România: Ce credeţi că poate realiza o astfel de mişcare? Crezi că această mişcare va fi doar un debuşeu de scurtă durată, va conduce la alegeri anticipate sau, mai mult, va reseta întregul establishment politic românesc?

Kai Brand Jacobsen: Cred că unul din cele mai importante obiective ale mişcării este să revendice spaţiul public. Să îi convingă pe oameni că asta este ţara lor, viitorul lor şi că nu au doar drepturi ci şi responsabilitatea de a fi activi în a influenţa ce se întâmplă în ţară. Un alt obiectiv central ar trebui să fie promovarea dialogului democratic – informarea, educarea şi creşterea nivelului de cunoaştere a oamenilor despre ce se întâmplă, despre viitorul lor şi despre implicaţiile pe care legile şi politicile le au asupra lor. România şi multe alte ţări din lume trebuie să-şi construiască un spaţiu civic şi politic democratic: în care puterea este deţinută de oameni şi sistemul politic şi economic răspunde în faţa lor. Sper că această mişcare va fi mult mai mult decât o dezlănţuire de frustrare sinceră. Sper că va încuraja jurnaliştii să trateze cu onestitate şi integritate ştirile şi să joace un rol mai important pentru ţară. Sper că va încuraja profesorii universitari să îşi înveţe studenţii să gândească critic, inteligent şi constructiv, să transforme universităţile în spaţii ale dialogului democratic şi a implicării civice. Sper că va încuraja organizaţiile societăţii civile, artişti, scriitori, poeţi, intelectuali şi alţii să-şi folosească talentele pentru a mobiliza, inspira şi încuraja oamenii din ţară să discute ce se întâmplă. Sper că ne va încuraja să cerem şi să oferim mai mult respect reciproc. Şi sper ca mişcarea să identifice cereri care se adresează nevoilor şi problemelor populaţiei – ce afectează negativ viaţa de azi a românilor. Dar mişcarea de „democratizare” a României nu este una care să dureze zile sau săptămâni. Ca în Egipt şi în ’89, liderii vin şi pleacă. Este nevoie de o transformare politică, economică, socială şi culturală în România. Redescoperirea demnităţii şi solidarităţii între oameni. Ce se întâmplă acum pe străzile României şi în inimile şi minţile românilor din toată ţara este un puternic pas în acea direcţie.

Fragment dintr-un interviu FP România care va apărea în Dilema Veche de joi – 26 ianuarie.

Kai Brand Jacobsen este fondatorul Peace Action Training and Research Institute of Romania (PATRIR).

sursă: Foreign Policy, Flavius Ţone.

Lunile premergătoare alegerilor primare din Partidul Republican au avut dramatismul lor. S-au lansat candidaturi care n-au supravieţuit nici măcar primei runde din Iowa, cum a fost cazul lui Tim Pawlenty. Alţi candidaţi, din contră, au demonstrat tracţiune electorală greu de anticipat, cum a fost cazul senatorului de Texas, Ron Paul, care s-a clasat al treilea în Iowa, cu un scor de peste 21%. Spre deosebire de Paul, un aparent favorit al publicului, care înregistrase creşteri importante în lunile trecute, Newt Gingrich, a scăzut neaşteptat de mult, în favoarea unui surprinzător Rick Santorum, care în final s-a clasat al doilea în Iowa, dar la o diferenţă de doar opt voturi de câştigătorul Mitt Romney.

Bineînţeles, este dificil de prognozat ce se va întâmpla în lunile următoare, dar cu siguranţă lupta se va da între Mitt şi oricine altcineva mai pe placul conservatorilor americani, cărora mormonismul, şi conservatorismul de Massachusetts al lui Mitt Romney le par suspecte. În Iowa, Santorum a reuşit să capitalizeze în timp record antipatia pentru Romney, reuşind să se claseze pe un surprinzător loc secund. Performanţa lui Santorum s-a produs şi datorită faptului că liderii campaniei sale s-au concentrat pe rezultatul alegerilor din Iowa, folosindu-le pe post de trambulină pentru candidat. În realitate însă, şansele ca Santorum să ţină pasul sunt destul de mici având în vedere felul în care campania sa este organizată şi finanţată. Probabil, astăzi, în New Hampshire, Santorum nu va conta. Motiv pentru care strategii săi se concentrează mai mult pe următoarele alegeri din 21 ianuarie din Carolina de Sud, unde simpatizanţii republicani sunt mai sensibili la retorica sa.

Alegerile de azi par a se îndrepta spre o victorie substanţială a lui Romney. Conform unui ultim sondaj realizat de Universitatea Suffolk, Mitt Romney se clasează pe primul loc, cu 35% din opţiunile electorilor republicani. La o diferenţă de 15 procente se află Ron Paul (20%), a cărui candidatura pare din ce în ce mai solidă. Pe locurile următoare se află Jon Huntsman (11%) şi Newt Gingrich, principalul perdant din Iowa. De menţionat ar fi reculul procentual al lui Romney care, deşi se află la o diferenţă confortabilă de primul său urmăritor, a pierdut într-o perioadă scurtă de timp 8 procente din susţinerea publicului.

Evident, alegerile abia au început şi există oricând posibilitatea ca un alt candidat să revină în joc. Până în prezent însă, Mitt Romney pare a avea cea mai solidă candidatură. Rămâne de stabilit principalul său oponent. Cine va fi? Paul, Santorum, Gingrich, Perry?

14 Aprilie 1943. Lagărul de Concentrare Sachsenhausen – aflat la 30 de km de Berlin. O zi ca oricare alta pentru deținuții. Majoritatea, soldați sovietici capturați în primii doi ani ai războiului din răsărit, așteptau liniștiți soarta hărăzită de învingători, dar și de Stalin, indirect, care îi condamnase la o luptă nedreaptă, inegală, văduvindu-i de echipament și mai ales de lideri competenți. Mulți dintre aceștia muriseră între 1936 și 1938, iar nefericiții de astăzi își imaginau probabil că le vor lua urma.  Era, posibil, una din acele zile în care venirea serii e anunțată de o îngemănare aproape perceptibilă a luminii cu întunericul. O seară a cărei cadență normală fu stricată de ieșirea intempestivă a unui deținut dintr-o baracă a prizonierilor. Căutându-și moartea, individul, s-a aventurat în afara perimetrului de securitate al prizonierilor. A fost împușcat pe loc. O sinucidere și o conștiință încărcată de moartea prematură a unui tânăr ofițer rus de artilerie.

Uniunea Sovietică, între 1936-1941, a fost un stat care a trecut de la o izolare completă la statutul de participant esențial la cel de-al doilea război mondial. Pe plan intern, Rusia cunoaște, începând cu 1936, o perioadă de represiune a statului împotriva propriilor cetățeni, comandată de Stalin. Estimările istoricului britanic Robert Conquest sugerează că 20 de milioane de cetățeni ruși, dușmani ai poporului, au suferit în urma Marilor Epurări (1936-1938)(Conquest, Robert – The Great Terror, Penguin Books Ltd, Harmondsworth, Middlesex, England, 1971, pg. 711). Procesele politice au lovit în toate categoriile sociale, de la colaboratorii apropiati ai lui Stalin, la kulaci sau ofițerii armatei sovietice. Majoritatea au fost condamnați la moarte sau la executarea de pedepse grele în Gulaguri.  Din cele 8 milioane de tineri ruși condamnați să populeze faimosul arhipelag al lui Soljenițîn, estimările arată că doar 10% au supraviețuit experienței. Alături de ei, în aceeași perioadă, au fost executați aproximativ 35.000 de ofițeri ai Armatei Roșii, eveniment ce a decapitat, cu numai 2-3 ani înainte de începutul celei de-a doua conflagrații mondiale, structurile de conducere ale armatei.

În plan internațional, datorită contextului, Rusia iese din izolarea impusă de Occident și reușește la 23 august 1939 să semneze un tratat de neagresiune cu Germania Nazistă, asociere cunoscută în istorie sub denumirea de Pactul Ribbentrop-Molotov. Acesta este primul pas spre acceptarea Rusiei Sovietice ca partener de luptă și dialog de către comunitatea internațională.

URSS pleacă la război, fiul lui Stalin e soldat pe front

Tumultoasa epocă a prigonirilor interne se oprește brusc, în vara lui 1941, când Germania nazistă atacă URSS și toata atenția liderilor sovietici se concentrează pe efortul de război. De aici începe și povestea noastră. Mai exact, la Smolensk, acolo unde s-a dat una din marile batalii de pe frontul de est, lupta soldată cu 250.000 de victime rusești.

Printre acestea s-a aflat și Iacov Giugașvili, fiul Ecaterinei Svanidze și a lui Iosif Visarionovici Stalin. Iacov s-a născut pe 18 martie 1907 în satul Borji, din Georgia, și a fost primul copil al lui Stalin. Crescând în Georgia, departe de capitala URSS, Iacov Giugașvili a avut o relație mai rece cu tatăl sau, fapt ce se va păstra de-a lungul vieții sale și pe care îl vom observa în cele ce urmează.

Trăindu-și o parte a vieții într-un mediu paranoid, alături de un tată neîndurător și crud, nu este de mirare că fiul dictatorului a avut o labilitate emoțională, care l-a determinat, în tinerețe, să încerce să se sinucidă. Tânărul Iacov a încercat să se sinucidă din dragoste, pentru că tatăl său nu a fost de acord cu logodna sa cu o tânăra evreică de o reputație discutabilă. Scăpând, fiul a primit numeroase aprecieri din partea tatălui său, care, într-un acces de dragoste părintească a afirmat că “fiul meu nu este în stare nici măcar să se sinucidă”. În mod inexplicabil, caldele cuvinte ale tatălui au rămas fără ecou în sufletul fiului care a continuat să aibă o relație tumultoasă cu acesta(Wikipedia - http://en.wikipedia.org/wiki/Yakov_Dzhugashvili).

Iacov Giugaşvili, în detenţia nazistă

În 1941, în primele faze ale războiului, Iacov Giugaşvili a fost capturat și trimis de nemți în lagărul de concentrare de la Sachsenhausen. Alături de alți militari ruși, Iacov a intrat în contact și cu soldați și ofițeri polonezi sau britanici. Aici a aflat, cu puțin timp înainte de moartea sa, povestea masacrului din pădurea Katyn, așa cum a fost ea relatată de ziarele germane. Unele surse sugerează că Iacov a fost marcat de acest eveniment, ce i-a sporit neliniștea psihică.

Dacă în primă fază germanii nu au știut că este fiul lui Stalin, ulterior au încercat să se folosească de el pentru a spori eficiența propagandei germane pe frontul de est. Lui Iacov i s-a propus să colaboreze cu autoritățile naziste, lucru pe care l-a refuzat. Refuzul său nu a putut însă bloca tentativa de manipulare a germanilor care au creat fluturași de propagandă în care se sugera că Iacov Stalin s-a predat pentru a se salva.

Mai multe povești neverificate se învârt în jurul capturii lui Iacov Giugașvili. Unele date sugerează că Stalin nu a ramas indiferent la suferința fiului și a încercat organizarea a doua tentative de salvare, lipsite de succes. De asemenea, la sfârșitul războiului, Stalin a încercat să afle mai multe informații referitoare la soarta lui Iacov, oferind recompense pentru cei ce dețineau informații în acest sens, spun unele surse. Totusi, aceste povesti nu sunt acoperite de dovezi palpabile si raman doar supozitii.

Alți istorici acrediteaza povești mai puțin flatante pentru liderul sovietic. În 1943, după lupta de la Stalingrad, când sovieticii l-au capturat pe mareșalul Friedrich von Paulus, se pare ca nemții au propus un schimb: fiu contra mareșal. Răspunsul lui Stalin pare sa fi fost negativ, și sursele invoca două variante. În prima, răspunsul ar fi fost “Nu schimb un mareșal pe un soldat”( Http://en.wikipedia.org/wiki/Yakov_Dzhugashvili) Iacov Giugașvili nu numai pe fiul meu Iacov, ci milioane de fii ai mei. În cazul în care nu îi eliberați pe toți, fiul meu va împărți aceeași soartă”( Revista Time -http://www.time.com/time/magazine/article/0,9171,941216,00.html).

Dacă în spatele acestor vorbe s-a aflat un tată îndurerat de postura de om de stat pe care o deținea sau pur și simplu Stalin a rămas insensibil la suferința fiului său, este neclar. Îi era lui Stalin teamă că un eventual schimb de prizonieri ar slăbi moralul societății într-un moment încă delicat sau, din contră, a refuzat orice negociere pentru a nu fi perceput drept un conducător slab? Asta, probabil, n-o vom ști niciodată. Așa cum nu vom ști de ce, pe 14 aprilie 1943, un tânăr ofițer rus de artilerie, a depășit voit linia de demarcație a  lagărului de concentrare Sachsenhausen, fiind ucis pe loc de un glont nazist.

Faptele sunt cunoscute. De vineri presa europeană discută despre o nouă uniune în interiorul Uniunii Europene,  o Europă cu două viteze, felul în care va arăta noua arhitectură instituţională şi dacă ea va fi legală sau nu. Dar nicăieri reacţia presei nu a fost mai puternică şi mai ambivalentă decât în Marea Britanie, acolo unde cotidienele, ca şi opinia publică, rămân profund divizate faţă de oportunitatea deciziei premierului Cameron de a-şi folosi dreptul de veto şi a lăsa Londra în afara noului proiect european.

Realitatea este că lucrurile sunt extrem de încurcate pe malurile Tamisei. Partidul Conservator este profund eurosceptic, fapt ce l-a încorsetat politic pe un premier mai puţin îngrozit de Bruxelles ca alţi predecesori – ca Margaret Thatcher sau John Major, dar care n-au mers însă niciodată atât de departe ca el.  Supravieţuirea politică este un factor motivant esenţial pentru liderul unui partid eurosceptic, aliat însă la guvernare cu un partid eurofil entuziast, ca liberal-democraţii lui Clegg. De fapt, nimic nu-l asigură pe Cameron – care în primă fază a anunţat că s-a consultat cu vicepremierul Clegg – că decizia pe care a luat-o îi va permite să-şi menţină scaunul de premier. Având în vedere reacţia dură a colegului său liberal-democrat mulţi analişti britanici se întreabă cât va mai rezista guvernul.

De asemenea, concesia făcută de Cameron propriului partid nu va garanta că, simţind mirosul de sânge, parlamentarii conservatori nu vor merge mai departe să ceară un referendum pentru a tranşa odată pentru totdeauna rolul Regatului în Uniunea Europeană, mai ales că unii politicieni francezi şi germani au dat de înţeles că Londra nu ar trebui menajată de Bruxelles, pentru a înţelege cu adevărat implicaţiile deciziilor sale. Ascuns după argumentul salvării City-ului, Cameron ar putea avea surprize la Bruxelles, care ar putea lua decizii de reglementare a instituţiilor financiare atât de dragi Londrei, fără ca liderii politici britanici să poată face ceva.

Revenind la referendum, proponenţii săi au şi argumente substanţiale pentru a-l împinge pe agenda politică.  Conform unui sondaj Guardian/ICM, 70% din electorii britanici doresc organizarea unui referendum care să decidă viitorul european al Marii Britanii. Mai mult, 49% dintre britanici susţin că ar vota în favoarea retragerii ţării din Uniunea Europeană, spre deosebire de 40% care sunt încă favorabili Bruxelles-ului. În final, doar 23% spun că nu sunt de acord cu organizarea unei consultări populare. Deci publicul susţine o astfel de soluţie (inclusiv 65% dintre laburişti), iar opinia britanicilor este tranşantă. Nu se identifică şi nu îşi doresc să o facă pe viitor cu Europa continentală, nu doresc adoptarea euro şi dincolo de avantajele practice ale pieţei unice nu găsesc alte motive de atracţie faţă de proiectul (văzut, poate pe bună dreptate) ca unul franco-german.

Există şi o minoritate influentă care nu cântă prohodul Bruxelles-ului şi nici nu este încântată de poziţia – din ce în ce mai precară – a Londrei în „concertul european”. Istoricul Timothy Garton Ash îl acuză voalat pe premierul conservator de lipsă de viziune. „Cameron susţine că a apărat interesul naţional al Marii Britanii. Pe termen scurt, şi dintr-o perspectivă extrem de îngustă – cea a reglementării serviciilor financiare – probabil că are dreptate; dar pe termen lung, cu siguranţă nu. Orice s-ar spune, dacă lucrurile vor merge în această direcţie, Marea Britanie îşi va pierde influenţa, chiar şi asupra felului în care va funcţiona piaţa comună”, scrie Garton Ash.

Dacă narativa dreptei minimizează cererile Londrei, punând accent pe inflexibilitatea liderilor europeni, nu este singura prezentă în dezbaterea publică. Peter Mandelson, editorialist al The Guardian, avertizează că „David Cameron nu este un bulldog. Nici măcar Thatcher n-a plecat de la masa negocierilor” şi dă glas frustrărilor continentale în privinţa Regatului Unit. „De 40 de ani”, scrie Mandelson, „partenerii noştri din UE au demonstrat răbdare în acomodarea ambivalenţei britanice faţă de Europa. Au făcut asta pentru că, în ciuda a tot ce se crede, au valorizat sincer prezenţa în UE a Marii Britanii. Iar săptămâna trecută liderii de la Londra şi-au bătut joc de acea bunăvoinţă”.

Cu ceva timp în urmă, într-un interviu, economistul francez Jacques Attali sumariza sentimentele europenilor faţă de Marea Britanie. „Trebuie să se decidă dacă vor să fie parte a unei Europe Unite sau să devină al 52 lea stat al Statelor Unite”, spunea el. Este o discuţie care, animată de evenimentele curente, Regatul Unite nu o mai poate amâna. Şi asta-i, probabil, în favoarea tuturor părţilor implicate.

Preluare din ediția online a revistei Foreign Policy România

Turneul demnitarului american survine pe fondul unor măsuri fără precedent asumate de preşedintele tarii Thein Sein, deja considerat de mulţi observatori un fel de Gorbaciov sau de Klerk: eliberarea a peste 300 de prizonieri politici, relaxarea restricţiilor impuse presei, adoptatarea unei legislaţii care va facilita reformarea sistemului politic. Şi totuşi multe ramân de făcut.

În fosta Birmanie domneşte de decenii o dictatură cât mai discretă. Undeva între dragonul chinez şi elefantul indian, dar şi după paravanul ferocităţii unor regimuri din vecinătate – khmerii roşii cambogieni reuşind chiar depopularea ţări în ritm alert – generalii care conduc actualul Myanmar din 1962 au reuşit de cele mai multe ori să zboare sub radarul Occidentului.

Cu atât mai rău pentru populaţia Myanmarului – un mozaic de etnii şi religii –, care, deşi are o ţară cu resurse de nebănuit, de la păduri şi jad până la mari rezerve de petrol şi gaze în apele teritoriale, trăieşte într-o sărăcie cruntă. Tradiţional, reacţiile populaţiei la presiunea dictaturii au fost de două tipuri. Violente, sub forma miliţiilor diferitelor grupuri etnice, care ori au fost reprimate militar ori asociate raptului. Sau paşnice, prin proteste cum a fost Revolta 8888, denumită astfel după data la care a izbucnit – 8.08.’88. Episodul 8888 a venit pe fondul “drumului spre socialism” pe care mergea Burma începând cu 1962, şi care provocase o pauperizare generală a populaţiei. Mişcările de stradă ale studenţilor şi populaţiei din Rangoon a dus la “căderea” regimului generalului Ne Win. Acesta a demisionat, promiţând un sistem pluripartidist. Ceea ce nu s-a întâmplat.

În timpul protestelor s-au ridicat o serie de lideri politici care pledau pentru democratizarea reală a ţării. Aung San Suu Kyi, fiica fondatorului statului burmanez modern, generalul Aung San, a devenit cea mai cunoscută personalitate a opoziţiei democratice burmaneze – postură ce i-a adus şi Premiul Nobel pentru Pace în anul 1991. Partidului lui Suu Kyi, Liga Naţională pentru Democraţie (NLD) a câştigat alegerile desfăşurate în anul 1990 cu 59%, procente ce i-au asigurat o majoritate parlamentară confortabilă. Totuşi, generalii nu au recunoscut rezultatele alegerilor şi, în următoarele două decenii, Aung San Suu Kyi s-a aflat timp de 15 ani în arest la domiciliu.

Junta îşi schimbă doar uniforma

După o lungă perioadă de stagnare politică şi economică, cu liderii opoziţiei arestaţi şi presiuni ale Naţiunilor Unite, Myanmarul se află, din 2010, într-un proces de reformare sau, mai bine spus, rebranding. În luna octombrie s-au desfăşurat primele alegeri parlamentare după cele din 1990. Rezultatele au fost încurajatoare… pentru actualii lideri militari. Nou fondatul Partid al Uniunii, Solidarităţii şi Dezvoltării, controlat de armată, a obţinut 60 de procente, iar alte 25 de procente au revenit automat armatei prin Constituţia din 2008.

Practic doar 15% din voturi au revenit forţelor politice democratice. NLD-ul lui Suu Kyi nu a participat la alegeri, considerându-le doar o formalitate menită să consfinţească metamorfoza Juntei într-o forţă civilă. Intransigenţa NLD-ului şi poziţia sa faţă de susţinerea regimului sancţiunilor internaţionale au condus la un clivaj între forţele democratice.

O facţiune desprinsă din NLD a creat un nou partid – Forţa Naţional Democrată, condus de Khin Maung Shwe, militant care a fost încarcerat de regimul burmanez timp de 16 ani. Shwe, pragmatic, consideră că regimul sancţiunilor internaţionale, susţinut din interior de Aung San Suu Kyi, a devenit contraproductiv. Acesta, spune el, nu face decât ca burmanezii săraci să sufere mai mult în urma reducerii investiţiilor şi ajutorului financiar, în timp ce generalii continuă să se îmbogăţească.

Totuşi, o parte a contestatarilor regimului observă o uşoară deschidere spre dialog. Alegerile parlamentare au fost urmate de eliberarea din arest a lui Suu Kyi, iar pe 30 martie 2011 Junta s-a autodizolvat lăsând conducerea ţării, cel puţin formal, în mâna autorităţilor civile. E greu de spus cine sunt acele autorităţi civile, pentru că nou alesul preşedinte Thein Sein este, şi el, un general. De asemenea, sistemul constituţional din Myanmar prevede existenţa a două funcţii de vicepreşedinte, din care una este obligatoriu rezervată unui militar. The Economist a documentat modul în care funcţionează Parlamentul burmanez, ale cărui lucrări au început la sfârşitul lunii ianuarie. Conform săptămânalului britanic, în prima lună de funcţionare lucrările Parlamentului au durat cam 15 minute zilnic, totalizând, într-o lună, 8 ore de  funcţionare efectivă.

Neatenţia Occidentului

BurmaCampaign, un ONG britanic apropiat de NLD, care militează pentru democratizarea Myanmar-ului, explică, într-un articol publicat pe 30 martie 2011– data autodizolvării Juntei – ce se întâmplă la Rangoon: “Transferul de putere către un nou organism atotputernic – Consiliul Naţional pentru Apărare şi Securitate – este doar ultima metamorfoză dintr-o lungă serie de când Burma s-a transformat într-o dictatură în 1962. Sunt multe paralele între ultimul rebranding şi cel iniţiat de generalul Ne Win în Burma, între 1972-1974. Generalul Than Shwe, liderul de facto al Juntei, a copiat, cu siguranţă, aceşti paşi în implementarea aşa-numitei “căi către democraţie”.

Majoritatea oamenilor din Burma sunt complet dezinteresaţi de structurile politice ce se construiesc în Burma, după cum a dezvăluit prezenţa scăzută la urne. Ei nu văd nicio schimbare. Au un deja-vu. Entuziasmul faţă de aceste schimbări se rezumă la cercurile diplomatice şi cetăţenii activi politic din Rangoon. Înţelegerea acestei istorii este importantă pentru a explica decizia Ligii Naţionale pentru Democraţie de a nu participa la acest teatru.”

Dincolo de marile lupte politice, în Burma viaţa curge la fel cum s-a întâmplat în ultimele cinci decenii. Corupţia este generalizată, fără o “atenţie” nici buletin nu poţi spera să obţii, după cum punctează Mizzima, un ziar electronic susţinut de opoziţia burmaneză. Drepturile omului sunt într-o stare deplorabilă, fapt constatat recent şi de o rezoluţie a Naţiunilor Unite.

Pasivitatea cu  care autorităţile de la Rangoon au întâmpinat criticile comunităţii internaţionale a fost punctată pentru FP România de Wai Hnin Pwint Thon, fiica unui deţinut politic burmanez, lider al mişcării studenţeşti din 1988, condamnat la 65 de ani de închisoare de către autorităţile burmaneze: „Regimul din Burma nu a oferit nicio poziţie faţă de ultima rezoluţie a Naţiunilor Unite. Comunitatea internaţională şi Statele Unite obişnuiau să preseze ASEAN şi China pe tema Burma. Cu toate astea, de când Obama a preluat preşedinţia, SUA s-au oprit din exercitarea acestei presiuni şi, într-un final, urmând exemplul american, întreaga comunitate internaţională. Avem nevoie de o strategie unică a comunităţii internaţionale, condusă de însuşi Secretarul General al ONU, Ban Ki-moon.”

sursă: Adevarul.ro

Rolul Internetului şi a mediei sociale în agregarea şi organizarea mişcărilor politice este unul care a făcut obiectul studiului cercetătorilor şi analiştilor politici în ultimii ani. Majoritatea mişcărilor contestatare a ordinii politice petrecute în ultimii ani au avut o componentă online. Revoluţia Twitter din Moldova, Mişcarea Verde din Iran, Primăvara Arabă, mişcări de contestare a ordinii autocraticece s-au încheiat – în multe cazuri – cu înlocuirea puterii politice,mişcările populare cu obiective politice din Occident ca Tea Party, Occupy Wall Street sau revoltele din urmă cu câteva luni din Marea Britanie, s-au folosit de Internet (Facebook, Twitter) sau telefonia mobilă pentru a se organiza şi atrage de partea lor persoane cu aceleaşi obiective.

Dacă state ca Rusia, China sau Iran au luat măsuri de fragmentare a opoziţiei şi pe Internet, blocând site-uri sau manipulând prin intermediul propriilor bloggeri şi activişti online, Europa este un teren fertil pentru studiul profilului socio-demografic al nemulţumiţilor de establishmentul politic actual şi al susţinătorilor partidelor anti-sistem. Think tank-ul britanic Demos a realizat, cu susţinerea Fund Fundaţiei pentru o Societate Deschisă, un raport care analizează structura socială a susţinătorilor partidelor populiste de dreapta din Europa. La baza raportului se află un studiu realizat pe Facebook în rândul celor care se declară susţinători ai acestor formaţiuni politice, chestionarul fiind completat de 10.000 de persoane.

Partide atipice

În primul rând, apariţia acestor formaţiuni politice a început de la începutul deceniului trecut şi nu sunt o reacţie exclusivă la tulburările economice din ultimii ani. Deşi rolul de catalizator al crizei economice nu poate fi contestat, nemulţumirile sociale care au dat naştere acestor mişcări politice predatează anul 2008. Dacă la începutul agregării lor erau considerate mişcări marginale, respinse de establishmentul politic tradiţional, aceste partide au înregistrat o creştere remarcabilă într-o perioadă scurtă, ajungând să joace un rol important în parlamentele Austriei, Bulgariei, Danemarcei, Ungariei, Olandei, Suediei, Lituaniei şi Slovaciei. În unele state chiar, cum este cazul Olandei, aceste partide fac parte din cadrul unor alianţe guvernamentale.

Totuşi, arareori aceste partide pot fi încadrate în şabloanele politice tradiţionale. Deşi au fost acuzate de „extremism” sau „fascism”, majoritatea susţin ca valori fundamentale democraţia, libertatea de exprimare, libertatea, capitalismul şi liberul schimb. Spre deosebire de mişcările politice „clasice” ale secolului XX, partidele populiste ale noului secol susţin înainte de toate individualismul în faţa colectivismului. Se opun în schimb migraţiei, au o aversiune culturală faţă de imigraţia musulmană, temându-se de impunerea unei fragmentări culturale care lasă loc impunerii unor alte norme sociale alternative în Europa. Refuzul emigranţilor non-europeni de a se „europeniza” mental şi tendinţa acestora de enclavizare fac parte din cauzele apariţiei acestor partide. De fapt, marea miză este de ordin cultural, nu economic. Senzaţia asediului – plastic exprimată în denumirea unui blog celebru ce militează împotriva migraţiei şi islamizării Europei: Gates Of Vienna – este una din motivaţiile cheie.

De asemenea, spre deosebire de mişcările populiste de dreapta clasice, noile partide populiste ale Europei sunt filosemite, un bun exemplu fiind retorica fondatorului Partidului Libertăţii din Olanda, Geert Wilders.

Din perspectiva relaţiilor internaţionale, susţinătorii mişcărilor de acest fel sunt anti-globalişti, eurosceptici şi, în general, reticenţi la orice tip de construcţie ce presupune cedare de suveranitate.

Rezultatele studiului – profilul simpatizanţilor

Dintr-o perspectivă demografică, susţinătorii online ai acestor partide sunt majoritar bărbaţi tineri (63% dintre ei având sub 30 de ani). În niciuna din ţările în care s-a făcut studiul femeile nu depăşesc 36% din totalul simpatizanţilor. De asemenea, aproape 30% dintre cei care au completat chestionarul sunt studenţi iar rata declarată a şomajului nu arată că susţinătorii partidelor populiste ar face parte dintre „cei lăsaţi în urmă”. Susţinătorii de pe Internet sunt într-o proporţie mai mare decât media generală şi activişti.

În general, tinerii s-au dovedit a fi mai opuşi imigraţiei decât susţinătorii mai vârstnici, 20% dintre respondenţii între 16 şi 20 de ani invocând imigraţia ca motivul principal pentru care au aderat la respectivele partide. Încrederea lor în instituţiile politice naţionale şi europene este mult mai mic decât media generală a populaţiei, lucru valabil şi în cazul sistemului juridic. Cu toate acestea, ei susţin valorile democratice, consideră că votul este important şi resping violenţa ca formă de expresie politică. Pe de altă parte, deşi resping contestarea violentă nu au încredere nici în politică. Alţi motivatori cheie sunt senzaţia erodării identităţii culturale, extremismul islamic sau corupţia.

În concluzie, autorii arată că „susţinătorii partidelor populiste şi-au pierdut încrederea în guvernele naţionale, Uniunea Europeană şi sistemul de justiţie. Această caracteristică este un ecou al tendinţei generale de scădere a încrederii în instituţiile politice. Restabilirea încrederii în instituţii trebuie să fie parte a oricărei strategii de răspuns. Mai important, acea parte a activiştilor online implicaţi în activism offline – votează, demonstrează, sunt membri ai unui partid politic – par să fie mai democraţi, au mai multă încredere în politică şi sunt mai puţin înclinaţi spre violenţă. Aceasta este dovada concretă că încurajarea oamenilor să fie mai puternic implicaţi în viaţa politică şi societatea civilă, indiferent de convingerile lor politice, este o soluţie.”

Într-un interviu realizat de FP România cu conducătorul cultului musulman din România, Muftiul Iusuf Muurat, acesta transmitea apăsat ideea unui pericol venit dinspre diferite ONG-uri, care militează pentru radicalizarea musulmanilor români. Întrebat despre evoluţia comunităţii islamice în România, Muurat explica:  „Problema este că la acestea (n.r. geamiile legale aprobate de muftiat) se adaugă unele geamii care aparţin ONG-urilor şi sunt finanţate din străinătate. ONG-urile care obţin avizul nostru şi conlucrează cu noi nu afectează practica Islamului în România, dar sunt şi unele care practică principii dogmatice radicale şi care nu fac decât să divizeze comunitatea musulmană din România, de 70.000 de musulmani, în mai multe facţiuni religioase, pe lângă cea tradiţională. Acestea sunt un pericol pentru comunitatea musulmană din România pentru că se pierde tradiţionalismul existent de opt secole. Ele nu respectă Legea cultelor şi promovează idei radicale.”

Actualele cablograme ne relevă o adevărată luptă pe teritoriul României între Muftiat, sprijinit de Turcia, şi alte organizaţii, cu o agendă mult mai radicală. În cablograma intitulată „Turkish and saudi pressure on Romanian Mufti”, clasificată „Secret” şi trimisă de la ambasada americană de la Bucureşti în aprilie 2006, se invocă o discuţie între ambasadorul SUA şi Ahmet Okcun, ambasadorul Turciei la Bucureşti. Ambasadorul Turciei s-a referit la comunitatea turcească ca fiind „oamenii săi”, invocând descendenţa turcească a acestora.

Iată ce conţine un fragment al cablogramei:

„Extremismul islamic încearcă să-mi infiltreze comunităţile” a spus el. „Încerc să lupt cu instrumentele pe care le am la dispoziţie şi să promovez Islamul aşa cum îl înţelege Turcia. Până acum am avut succes, dar s-ar putea să port o luptă dinainte pierdută”.

„Fundamentaliştii au prea mulţi bani şi fac apel la generaţiile tinere. Sunt 50 de imami oficial recunoscuţi în România, dar numărul neoficial este mult mai mare şi asta ne îngrijorează, a spus el. Extremiştii îi cumpără pe imami unul câte unul. În timp ce în Bucureşti există o singură moschee oficială, mai sunt 17 care operează neoficial. Fundamentaliştii au construit orfelinate şi şcoli, şi îi motivează financiar pe părinţi să-şi trimită copiii acolo. Muftiul Iusuf Muurat este un om bun, dar este tânăr şi are mulţi duşmani.”

„Îmi cere constant sfatul, mă sună şi de cinci ori pe zi, spunea Okcun. Ambasada turcă luptă pe mai multe fronturi noi, are în plan deschiderea unui program de asistenţă pentru dezvoltare finanţat de USAID în Constanţa şi să lanseze un post de radio de limbă turcă. Pe lângă ameninţarea fundamentaliştilor, PKK este activ în România şi obligă comunitatea turcă să doneze bani”.

Având în vedere că dialogul celor doi ambasadori a avut loc în 2006, iar Muftiul Muurat a reiterat cu mai multe ocazii, în 2009 şi 2011, poziţia sa faţă de organizaţiile radicale prezente în România, înseamnă că problema nu a fost rezolvată.

Studiul „Viaţa în tranziţie” a fost realizat pentru prima dată în anul 2006, când Banca Mondială şi Banca Europeană pentru Reconstrucţie şi Dezvoltare au iniţiat acest proiect pentru a „înţelege mai bine felul în care vieţile oamenilor au fost afectate de greutăţile ultimilor 15 ani”, spune Erik Berglof, economistul şef al BERD. Rezultatele acestei prime analize au relevat existenţa greutăţilor şi a unor nivele scăzute ale calităţii vieţii, dar, concomitent, exista şi un optimism asupra viitorului şi a succesului democraţiei şi economiei de piaţă.

După 4 ani, în 2010, studiul s-a repetat, de această dată într-un decor diferit. Dacă în 2006 regiunea analizată înregistrase o creştere economică  medie de 7.6%, în perioada post-criză majoritatea ţărilor au înregistrat scăderi sau, în cel mai bun caz, creşteri neglijabile. În general, studiul din 2010 arată că gospodăriile din multe tări aflate în tranziţie au fost lovite puternic de criză. În România, situaţia este dramatică, aproape 2/3 dintre gospodării fiind afectate de criza economică, înregistrându-se cea mai ridicată incidenţă într-o ţară aflată în tranziţie. Cel mai puternic impactul crizei s-a resimţit, conform analizei BERD, asupra persoanelor de peste 60 de ani şi a celor cu venituri modeste, care au fost afectate în proporţie de 70%.

Un alt parametru analizat de studiul sociologic este „satisfacţia faţă de viaţă”. Iar românii nu înregistrează scoruri glorioase nici aici. De fapt, România are cel mai scăzut grad de satisfacţie faţă de viaţă din întreaga regiune aflată în tranziţie. Deja în 2006 românii erau nemulţumiţi comparativ cu media regiunii. De atunci, procentul a mai scăzut cu 15%. Un fenomen important s-a petrecut în rândul tinerilor, care erau de două ori mai „satisfacuţi” decât media. Nici la capitolul optimism lucrurile nu stau mai bine. Doar o cincime din români speră ca generaţia următoare va duce o viaţă mai bună.

Încrederea în instituţii, la pământ

Lipsa de optimism faţă de viitor şi pauperizarea accelerată au dus şi la o erodare a încrederii în sistemele economice şi politice. La capitolul încredere în economia de piaţă, România se află pe ultimele locuri din clasament, cam o treime dintre respondenţi declarându-şi preferinţa pentru respectivul sistem, procentul scăzând cu 10% din 2006. Şi nici democraţia nu se simte mult mai bine. Fără echivoc, în democraţie cred 43% din români, în scădere cu 7% faţă de studiul anterior. Vorbim, deci, de o minoritate importantă dar totuşi o minoritate. Dacă lăsăm teoria, credinţa în marile idei la o parte, ajungem la concluzia că la partea practică stăm şi mai prost. Doar 27% dintre respondenţi consideră că alegerile sunt libere şi corecte, doar 23% că ţara este guvernată de lege şi ordine şi 20% că sistemul juridic protejează pe cetăţeni împotriva abuzurilor statului. Per total, aceste valori sunt cu 40 de puncte mai scăzute decât în ţările din Occident.

Un parametru îngrijorător – atât pentru societatea civilă cât şi pentru sistemul politic – este scăderea dramatică a încrederii în instituţiile publice. În Preşedinţie mai au încredere doar 14% din români, iar situaţia este dramatică dacă vorbim despre Parlament şi Guvern, ambele poziţionate la 7% încredere. Partidele politice, după două decenii de la căderea comunismului, ating un procent neglijabil de 5%. Probabil, dacă s-ar fi realizat un astfel de studiu în ultimele zile ale regimului Ceuşescu, nici Partidul Comunist n-ar fi înregistrat cifre mai scăzute. Încotro se îndreaptă, deci, democraţia românească?

Articol preluat din ediţia online a revistei Foreign Policy.

Conform USASpending.gov, aparţinând guvernului federal, în anul 2010 s-au semnat peste 300.000 de contracte între statul american şi firme private. Încercarea de a pondera cheltuielile bugetare ale Statelor Unite, a căror datorie externă a atins de curând 100% din PIB, se dovedeşte anevoioasă. Studiind informaţiile oficiale din anul 2010, CNBC a realizat topul celor mai importanţi beneficiari ai contractelor publice:

10. BAE Systems – 6.6 miliarde dolari
Una dintre cele mai mari companii producătoare de tehnică militară din lume, BAE Systems a semnat în 2010 contracte în valoare de 6.6 miliarde de dolari, ceea ce reprezintă mai mult de 15% din cifra de afaceri totală a companiei. În anul 2011, până în luna martie, compania britanică obţinuse încă 1.3 miliarde din contracte cu statul american. Cel mai mare contract vizează achiziţionarea de transportoare de trupe Caiman MTV.

9. SAIC Inc. – 6.9 miliarde dolari
Science Applications International Corporation (SAIC) a obţinut în anul 2010 contracte în valoare de 6.9 miliarde de dolari de la statul american, bugetul federal alimentând aproape 60% din cifra de afaceri a companiei, care acoperă multiple domenii de la robotică până la sisteme de avertizare în caz de tsunami. Cel mai mare contract obţinut de SAIC în 2010 are valoarea de 541 milioane de dolari şî a fost semnat cu Institutul Naţional de Sănătate.

8. Oshkosh Corp. – 7.2 miliarde dolari
Compania Oshkosh are ca obiectiv principal de activitate producerea de vehicule de transport şi luptă (şi părţi componente), fiind un contractor al Departamentului Apărării de opt decenii. Conform bilanţului publicat de companie, statul american este principalul client, achiziţiile sale – în valoare de 7.2 miliarde – reprezentând 72% din totalul vânzărilor. Cel mai mare contract din 2010 are valoarea totală de 1.13 miliarde de dolari, SUA achiziţionând vehicule de luptă.

7. United Technologies – 7.7 miliarde dolari
United Technologies, cu sediul în Hatford, Connecticut, produce, în principal, elicoptere şi motoare de avioane. Compania a obţinut în 2010 contracte în valoare de 7.7 miliarde de dolari, cel mai important, în valoare de peste 2 miliarde, era destinat construcţiei unor aparate de zbor de către divizia Sikorsky.

6. L-3 Communications – 13 miliarde dolari
Conform raportului anual furnizat de companie, L-3 Communications, cu sediul la New York a încheiat în anul 2010 contracte în valoare de peste 13 miliarde de dolari cu statul american. Compania are ca obiect de activitate construcţia de echipamente şi sisteme de spionaj inteligent, sisteme de recunoaştere şi comunicaţii.

5. General Dynamics – 14.8 miliarde dolari
Compania americană a primit contracte într-un singur an în valoare de 14.8 miliarde de dolari, aproape jumătate din cifra totală de afaceri în anul 2010. În primul trimestru al anului 2011, GD semnase deja contracte de 2.49 miliarde dolari. Cea mai importantă comandă de anul trecut, în valoare de 2.48 miliarde, furniza U.S. navy mai multe submarine clasa Virginia.

4. Raytheon – 15 miliarde dolari
Raytheon produce celebre rachete Tomahawk, aflate în dotarea U.S. Navy. Cel mai mare contract din 2010 a avut valoarea de puţin peste 1 miliard de dolari pentru furnizare de rachete, dintr-un total de aproape 15 miliarde dolari. În anul 2011 a vândut, până în luna aprilie, echipamente şi tehnologie militară în valoare de 4.33 miliarde dolari.

3. Northrop Grumman – 16.4 miliarde dolari
Pe locul trei al topului CNBC se află compania Northrop Grumman, care produce celebrele drone americane de supraveghere fără pilot. În anul fiscal 2010, statul american a oferit contracte în valoare de 16.47 miliarde de dolari, ceea ce a însemnat aproape jumătate din cifra de afaceri a companiei.

2. Boeing – 19.4 miliarde dolari
Deşi celebră pentru producţia de avioane de pasageri, ramura companiei care produce echipamente de luptă a adus, în 2010, cifrei de afaceri a grupului, aproape 32 de miliarde de dolari. Anul trecut, Statele Unite au contribuit cu 19.4 miliarde de dolari la încasările totale ale grupului. Doar în primul trimestru al anului 2011, Boeing a obţinut contracte în valoare de puţin peste 6 miliarde de dolari de la Departamentul Apărării.

1. Lockheed Martin – 36 miliarde dolari
Pe locul unu se clasează compania Lockheed Martin, care a încasat anul trecut aproape 36 miliarde de dolari din contracte semnate cu Departamentul Apărării. Compania are o gamă de echipamente şi tehnologii care variază între producţia de sateliţi până la avioane de vânătoare. Conform declaraţiilor companiei, aproape 85% din totalul veniturilor au ca sursă bugetul federal. Pentru anul în curs, doar în trei luni, Lockheed Martin a obţinut contracte de peste 15 miliarde de dolari.

În total, primii zece contractori ai statului american au primit în anul fiscal 2010 contracte în valoare de 139 miliarde de dolari. Din cele 10, nouă sunt companii care furnizează tehnică de luptă pentru armata americană.

Articol preluat din ediţia online a revistei Foreign Policy