Studiul realizat de ADL s-a concentrat pe o serie de stereotipuri antisemite şi felul în care populaţia mai multor state europene reacţionează la ele. Respondenţii au fost întrebaţi dacă mai multe afirmaţii sunt „mai degrabă adevărate” sau „mai degrabă false”. Acestea făceau referire la loialitatea cetăţenilor evrei faţă de ţara în care se află, de rolul acestora în lumea finanţelor şi despre Holocaust. De asemenea, participanţii la studiu au fost întrebaţi dacă consideră că „evreii sunt vinovaţi de moartea lui Hristos”, o altă veche prejudecată ce a alimentat antisemitismul european.

„Evreii sunt mai loiali Israelului decât ţării în care se află.” O parte importantă a europenilor chestionaţi pentru realizarea sondajului consideră că da, cei mai sceptici – francezii, răspunzând că afirmaţia este „probabil adevărată” în proporţie de 45%. Cei mai convinşi de faptul că loialitatea evreilor se îndreaptă în primul rând către Israel au fost, de departe, spaniolii, care au răspuns pozitiv în proporţie de 72%. În medie 55% dintre respondenţi au fost de acord cu respectiva afirmaţie.

Întrebaţi dacă evreii au prea multă putere în lumea afacerilor, ungurii au fost cei mai categorici, 73% dintre ei considerând că lucrurile stau astfel. Ei sunt urmaţi de spanioli cu 60% şi polonezi cu 54%. Cei mai puţini convinşi de puterea economică a evreilor au fost olandezii, care au răspuns pozitiv doar în proporţie de 10%.

În privinţa subiectului Holocaust, procentele europenilor care consideră ca evreii vorbesc prea mult de ce li s-a întâmplat în timpul Holocaustului sunt neaşteptat de mari. În medie, 41% din europeni cred acest lucru, cei mai convinşi de asta fiind maghiarii şi polonezii cu 63%, respectiv 53% răspunsuri pozitive. Cele mai mici procente s-au înregistrat în Marea Britanie şi Norvegia, 1 din 4 răspunzând afirmativ.

Neaşteptat de mulţi maghiari şi polonezi sunt convinşi (sau aproape convinşi) că „evreii sunt responsabili de moartea lui Hristos), aproape un polonez din doi crezând acest lucru (46%). Francezii şi nemţii sunt mult mai sceptici, doar 14% fiind de acord cu afirmaţia.

Anti-Defamation League  a chestionat antisemitismul european în Austria, Franţa, Germania, Ungaria, Italia, Olanda, Norvegia, Polonia, Spania şi Regatul Unit. Din punct de vedere metodologic studiul a fost realizat telefonic prin chestionarea a 5000 de participanţi – câte 500 pentru fiecare ţară – în luna ianuarie. Marja de eroare acceptată a studiului este de +/- 4.43%.

După preluarea puterii în Turcia de către AKP, relaţiile dintre cele două ţări au fost extrem de pozitive. În logica noii politici „zero probleme cu vecinii”, impuse de ambiţiosul ministru de externe al Turciei, premierul Erdogan a colaborat îndeaproape cu Damascul, vizitând în opt ani de şaizeci de ori capitala siriană. Comerţul s-a îmbunătăţit şi s-a renunţat la vize între cele două ţări. Şi nu doar instituţional relaţiile turco-siriene păreau să înflorească, ci şi la nivel personal, Erdogan petrecându-şi o vacanţă alături de dictatorul sirian şi familia sa.

Lucrurile s-au schimbat însă după izbucnirea revoltei siriene şi reacţia autorităţilor care au reprimat brutal militanţii din Homs şi Hama. Turcia, care are o graniţă sudică de 880 de kilometri cu Siria, a declarat, prin vocea ministrului de externe Davutoglu, că este pregătită să primească „toţi sirienii care vor să scape de opresiune”. Turcia a organizat tabere de refugiaţi, 17.000 de sirieni fugind deja peste graniţă. Dar Ankara a făcut mai mult decât atât. Ea a oferit un adăpost nu doar refugiaţilor ci şi activiştilor şi liderilor Armatei Siriene Libere.

Deteriorarea relaţiilor turco-siriene a arătat limitele politicii anterioare a Ankarei. Erdogan se aştepta ca relaţiile sale personale bune cu Assad să se transforme în influenţă politică. Pe măsură ce tancurile şi armata siriană asaltau oraşele rebele, cererile Turciei de încetare a violenţei au fost ignorate, ceea ce a dus la o schimbare de atitudine din partea autorităţilor turceşti.

Oficialii turci au dat de înţeles că ţara lor este dispusă să ridice miza, în cazul în care Damascul nu opreşte represiunea îndreptată împotriva propriilor cetăţeni. Susţinut de opinia publică turcă, guvernul lui Erdogan a închis ambasada de la Damasc şi analizează posibilitatea înarmării rebelilor, impunerea de coridoare umanitare şi chiar implicare militară. Până vor lua o decizie cu privire la o escaladare atât de puternică a conflictului, autorităţile din Turcia au anunţat informal că intenţionează să ofere „ajutor non-letal” grupurilor de opoziţie din Siria, constând în echipamente de comunicare şi provizii de medicamente.

Însă atitudinea Turciei are, pe lângă dimensiunea umanitară, şi una geopolitică. Ankara a calculat că zilele regimului Assad sunt numărate, susţinerea opoziţiei fiind un calcul politico-economic bun în viitor. Când opoziţia siriană va prelua puterea, prin atitudinea sa de astăzi Erdogan va fi bine poziţionat pentru a influenţa viitorul vecinului din sud, accesul companiilor turceşti pe piaţa siriană şi va avea un cuvânt de spus în problema minorităţii kurde.

sursă: Foreign Policy

Atât preşedintele Obama cât şi potenţialii săi competitori din toamnă sunt de acord că SUA are de înfruntat pericole – unele chiar existenţiale, motiv pentru care accentul pus pe apărare şi dezvoltarea armatei şi a echipamentelor militare este foarte important pentru siguranţa naţiunii. Într-un discurs adresat anul trecut veteranilor americani, principalul candidat pentru nominalizarea republican Mitt Romney arăta că lumea nu este un loc mai paşnic ci oamenii îşi doresc să creadă asta. “Situaţia este diferită. Gândiţi-vă la jihadişti, la un Iran aproape nuclearizat, un Orient Mijlociu turbulent, un Pakistan instabil, o Coree de Nord paranoică, o Chină asertivă şi o nouă putere mondială numită China. Nu, lumea nu devine un loc mai paşnic”, conchidea Romney.

Dacă Romney ar putea fi suspectat că exagerează situaţia din raţiuni electorale, membrii executivului american ar trebui să fie mai ponderaţi în evaluări. Şi, totuşi, atât Leon Panetta, secretarul Apărării, cât şi generalul Martin Dempsey, şeful de Stat Major, au avertizat în discursurile lor de ameninţările unei lumi în schimbare. Într-o cheie similară este prezentată de unii comentatori şi chestiunea iraniană, cei mai entuziaşti dintre ei clamând că este doar o chestiune de timp până când focoasele nucleare ale Teheranului vor ameninţa coastele Statelor Unite. De aici, dincolo de susţinere a poziţiei israeliene, miza americană devine mult mai serioasă, Iranul părând să constituie un pericol nu doar pentru Ierusalim, ci şi pentru Washington.

Dar nu toată lumea este convinsă de riscurile pe care oamenii politici de la Washington le prezintă în discursurile lor. Pentru a pondera teama de jihadişti, Iran sau de puterea economică a Chinei, alţi academici americani subliniază avantajele Americii. „America are cea mai bogată economie din lume, are cea mai puternică forţă militară, este apărată de două oceane enorme şi beneficiază de aliaţi în toate colţurile lumii. Şi, da, are un arsenal nuclear compus din mii de focoase, care ar devasta orice ţară care ar ameninţa SUA în mod direct”, scrie Stephen Walt, pe blogul său.

O altă analiză, publicată în numărul actual al Foreign Affairs, tratează exact aceeaşi problemă. Micah Zenko şi Michael Cohen, autorii articolului, nu neagă provocările contemporane. Cei doi argumentează însă că natura ameninţărilor este diferită de cea prezentată de factorii de decizie opiniei publice. Provocările sunt mai degrabă schimbările climatice, potenţialele pandemii, instabilitatea economică şi reţelele de criminalitate transfrontalieră. Dar acestea constituie provocări care pentru a fi confruntate este nevoie mai puţin de instrumente militare şi mai mult de diplomaţie şi economie. Pentru a le confrunta, scriu cei doi, „politica externă americană are nevoie de mai puţini oameni capabili să se paraşuteze în diferite zone şi mai mult de negociatori şi diplomaţi”.

Şi diferenţa dintre accentul pus pe cele două abordări este evidentă prin modul în care sunt  alocate fonduri. USAID şi Departamentul de Stat (care au 2000, respectiv 30.000 de angajaţi) au un buget comun de 50 de miliarde de dolari. Pentagonul, în schimb, angajează 1.6 milioane de oameni şi are un buget anual de aproape 600 de miliarde. De aceea, dimensiunea militară ocupă un rol important între instrumentele pe care factorii americani de decizie le au la dispoziție.

Dincolo de faptul că opțiunea militară este la dispoziție, unul din motivele pentru care disparitatea dintre ameninţările efective şi dimensiunea retorică acordată acestora de politicienii americani ţine, conform celor doi, de specificităţile sistemului politic american (democraţilor fiindu-le teamă să nu pară slabi), puternicelor interese birocratice şi infrastructurii naţionale de securitate (contractorii din domeniul apărării, grupuri de lobby, think tankuri).

sursă: Foreign Policy

Miroase a război… preventiv. Cronometrul ticăie. Atmosfera din jurul Iranului este tot mai tulbure şi mai zgomotoasă. Teheranul se apropie cu paşi repezi de un punct considerat de mulţi observatori ca fiind fără întoarcere: trecerea pragului înarmării nucleare. Aerul Orientului Mijlociu seamănă teribil de mult cu lunile de dinaintea Războiului de Şase Zile, din 1967, sugerează istoricul Niall Ferguson, proaspăt întors din regiune. „După ce am discutat cu mulţi dintre liderii israelieni, şefii serviciilor de informaţii şi cei ai armatei, am ajuns la concluzia că există o mare probabilitate ca Israelul să atace Iranul în 2012“, spunea, chiar la sfârşitul săptămânii trecute (în emisiunea lui Editorului Revistei Time, Fareed Zakaria de la CNN), şi Ronen Bergman, unul dintre cei mai bine conectaţi jurnalişti israelieni.

Lecţia Osirak

Astăzi, la Tel Aviv se vorbeşte pe faţă de perspectiva unui atac militar asupra programului nuclear iranian. Iar asta până când nu e prea târziu, ajungându-se în faza a ceea ce ministrul Apărării Ehud Barak a numit „zona de imunitate“, care ar neutraliza efectul oricărei lovituri. Însă poziţia lui Barak este departe de a reflecta un consens israelian. Dimpotrivă, establishmentul pare profund polarizat. În realitate, o dezbatere aprinsă s-a declanşat pe parcursul ultimelor luni între fostul şef al Mossadului până anul trecut, Meir Dagan, şi ministrul israelian al Apărării. Războiul trebuie să fie o opţiune de ultimă istanţă, păstrată pentru atunci când „există o ameninţare existenţială, iar sabia este la gâtul nostru“, crede Dagan. Or, nu ne aflăm în acest punct. „Este cel mai stupid lucru pe care l-am auzit vreodată. Un atac militar ar oferi iranienilor scuza perfectă pentru a se angaja decisiv în cursa nucleară. Khamenei va spune atunci: am fost atacat de o ţară care dispune de capabilităţi nucleare; programul meu nuclear era paşnic, dar acum trebuie să îmi protejez ţara“, spune Dagan. Este, de-altfel, şi lecţia pe care o oferă distrugerea preventivă a reactorului Osirak, în 1981, elementul cheie al programului nuclear irakian. „Demonstrând vulnerabilitatea Irakului, atacul a crescut determinarea lui Saddam Hussein de a dezvolta o formulă de descurajare nucleară“, consideră Colin Kahl, profesor la Universitatea Georgetown. Consecinţa atacului? În loc să-l descurajeze, Saddam şi-a extins programul, de la 400 de oameni de ştiinţă şi un buget de 400 milioane de dolari la 7.000 de oameni de ştiinţă şi 10 miliarde de dolari. În plus, totul a fost trimis în underground, departe de controalele AIEA.

Limbajul simbolurilor

Washingtonul pare să înţeleagă perfect sentimentul de urgenţă şi teama existenţială care au pus stăpânire pe psihologia liderilor politici israelieni. Iar când în spaţiul public ajung declaraţii de gravitatea celei făcute de Ehud Barak („în cele din urmă, când un comandant militar priveşte în sus, ne vede pe noi – ministrul Apărării şi primul ministru. Iar când noi privim deasupra noastră, nu vedem altceva decât cerul“), este clar că atmosfera stă să dea în clocot. „Politica trebuie să lucreze cu semne, simboluri şi ritualuri; bineînţeles că întotdeauna implică şi puţin teatru“, obişnuia să spună Václav Havel. Uneori, „limbajul simbolurilor şi al semnelor“ sugerează sensul realităţii mai expresiv şi mai sugestiv decât orice altceva. Or, Obama este „actorul“ ideal pentru a transmite semnalele potrivite, în încercarea de a limita perspectiva unor reacţii israeliene impulsive. Şi este exact ceea ce şi-a propus, pe parcursul ultimelor zile, în avanpremiera vizitei premierului Netanyahu la Washington. Astfel, la 2 martie, Obama acorda revistei The Atlantic un interviu fluviu pe un singur subiect: Iranul. Un lucru destul de neobişnuit pentru Obama, un politician care evită impredictibilitatea interviurilor, preferând de fiecare dată siguranţa monologului. Desigur, a transmis toate „notele“ necesare spre o audienţă israeliană tot mai nesigură de garanţiile americane: „Ca preşedinte al SUA, eu nu merg la cacealma. Iar atunci când SUA spun că este inacceptabil ca Iranul să aibă o armă nucleară, credem în ceea ce spunem. În ceea ce priveşte Israelul, premisa cu care lucrăm este următoarea: vă păzim spatele. Iar asta este ceva ce am încercat să reafirm în mod constant“. Parcă într-un acces de frustrare, Obama izbucneşte: „Îmi place să le reamintesc că mi-am ţinut absolut fiecare angajament pe care l-am făcut statului Israel şi securităţii sale. Atunci de ce, în ciuda faptului că nu am ezitat niciodată să sprijin Israelul, există încă îndoieli legate de asta? Nu există niciun motiv ca să vă îndoiţi de mine“. Totul avea să culmineze la finalul weekendului cu „ritualul“ de pe scena AIPAC (American Israel Public Affairs Committee — faţa oficială a lobbyului israelian), un public şi o vitrină simbolice, mai ales într-un an electoral. În prezenţa preşedintelui Shimon Peres, căruia i s-a adresat de fiecare dată în timpul discursului pe numele cel mic, Obama a reafirmat hotărârea de a menţine toate opţiunile pe masă. „Şi cred în ceea ce spun.“ Apoi a continuat imediat cu o notă ultimativă adresată liderilor iranieni: „Nu am o politică de îndiguire. Am doar o politică de prevenire a înarmării nucleare a Iranului“. Pasajul este crucial. Un Iran înarmat nuclear nu poate fi o opţiune. Este exclusă. Obama afirmă, cu subiect şi predicat, că doctrina îndiguirii, cea care a asigurat stabilitatea relativă a Războiului Rece, nu se va aplica şi unui Iran nuclear. În acest caz, temperatura regională ar deveni insuportabilă chiar de a doua zi. “Nu am nicio îndoială că vor maximiza toate avantajele oferite de un astfel de levier letal. Am accepta formarea unui imperiu specializat în extorsiune, în şantaj”, spune istoricul Niall Ferguson. În plus există toate şansele să urmeze un domino nuclear sunit. “Nu cred că statele din regiune vor fi dispuse să se bazeze pe reasigurările extinse ale americanilor, în orice caz nu mai mult decât sunt dispuse să o facă Franţa şi Marea Britanie. Atunci când a fost întrebat de ce Franţa trebuia să aibă propria armă nucleară, De Gaulle a întrebat, la rândul său: Vor da americanii Washingtonul pe Paris? Şi Franţa şi-a dezvoltat propriul arsenal nuclear”, ne-a declarat Shmuel Bar, un influent expert israelian. Rezultatul? Proliferarea unei rivalităţi de genul celei indo-pakistaneze, dar amplificată de 10 ori. Departe de a fi situaţia ideală. Cea mai mică eroare de interpretare a intenţiilor părţii adverse ar putea deschide Cutia Pandorei nucleare sau a războiului regional.

Un discurs acrobatic gândit deopotrivă ca să câştige încrederea Israelului în al 12-lea ceas, determinându-l să nu facă vreo mişcare impulsivă, dar, în acelaşi timp, să convingă Iranul să nu treacă pragul înarmării nucleare. În caz contrar, Iranul ar avea de înfruntat nu Israelul, ci puterea militară a Statelor Unite. Şi este un mesaj care vine din partea unuia dintre cei mai prudenţi preşedinţi americani (deloc predispus exceselor neoconservatoare precum George W. Bush, orientat mai degrabă spre o politică externă kissingeriană, recalibrată, concentrată pe marile puteri şi pentru care epoca post 9/11 a operaţiunilor de nation-building a luat sfârşit). Dar oare câtă greutate mai au semnalele transmise de Obama?

Aşii preşedintelui

Probabil că cel mai important as din mâneca preşedintelui se numeşte Primăvara Arabă (considerată ca o înfrângere strategică a Iranului pe fondul valului de aşteptări declanşat în interiorul său). Aceasta a schimbat dramatic perspectiva SUA. Să nu uităm că Mişcarea Verde iraniană a anticipat cu 2 ani valul revoltelor din  nordul Africii. Iar acum, Washingtonul încearcă să evite un nou război în Orientul Mijlociu, mizând pe impactul decisiv pe care cea mai recentă garnitură de sancţiuni internaţionale l-ar avea asupra calculelor cost-beneficiu ale liderilor iranieni. Calitativ, avem de a face cu un set de sancţiuni dintr-o ligă superioară. Ele ţintesc centrul vital al regimului şi sursele sale principale de venit, vizând suspendarea contractelor energetice esenţiale pentru existenţa regimului. Deja efectul lor este palpabil, iar impactul, mai profund ca niciodată. Sancţiunile au început să muşte: economia iraniană este în cădere liberă, inflaţia a ajuns la 30%, moneda iraniană s-a devalorizat cu 10%, presiunea societală internă a crescut. Or, o economie cu picioare de lut, care trosneşte din toate încheieturile, este ultimul lucru pe care un regim autoritar şi-l doreşte, într-un moment în care Primăvara Arabă pare să fi alterat decisiv textura Orientului Mijlociu, dar şi aşteptările cetăţenilor.

În ansamblul său, establishmentul american percepe elita iraniană de la vârf ca fiind ghidată în mod esenţial de raţiunea de stat, de o analiză cost-beneficiu (şi nu de o interpretare „mesianico-apocaliptică“), aspect care explică în mod special viziunea despre lume a Liderului Suprem iranian: acesta va lua decizia de a militariza programul nuclear doar „în măsura în care crede că pasul va fi în beneficiul statului iranian“ (James Clapper, directorul comunităţii serviciilor de informaţii). Este şi convingerea profundă a preşedintelui Obama (“Când ne uităm la cum funcţionează şi la deciziile luate în ultimele 3 decenii, vedem că le pasă de supravieţuirea regimului. Sunt sensibili la opiniile populaţiei şi sunt preocupaţi de izolarea cu care se confruntă. Ei sunt capabili să ia decizii bazate pe încercarea de a evita ceea ce din perspectiva lor înseamnă consecinţe negative.”) dar şi a generalului Martin Dempsey, cel mai înalt ofiţer din ierarhia militară a Statelor Unite (“regimul iranian este un actor raţional”.) De remarcat, în acest sens, nuanţele folosite la începutul anului 2010 într-o scrisoare trimisă Casei Albe de către Khamenei: ”Nu ştiu cine ia deciziile în America, preşedintele, Congresul, forţe din culise, dar vreau să spun că noi avem logică. Încă de la început, naţiunea iraniană s-a mişcat cu logică. În ceea ce priveşte interesele noastre vitale, nu acţionăm sentimental. Nu luăm decizii fundamentate pe emoţii. Luăm decizii bazate pe calcule, pe evaluare”.

Raţionalitatea leadership-ului iranian este oportunitatea Vestului. Administraţia Obama mizează pe faptul că decizia militarizării programului nuclear iranian nu a fost luată (aspect clar semnalat de mai toate agenţiile de intelligence americane). Sigur, piesele puzzle-ului (capacitatea tehnologică, ştiinţifică şi industrială) tind să se alinieze secvenţial în acea direcţie. Dar nimic nu sugerează că şi există voinţă politică în acest sens. Pentru a-l descuraja pe Khamenei şi pe fondul aşteptărilor induse de Primăvara Arabă, Washingtonul vrea să aplice costuri economice maximale care să pună în pericol supravieţuirea politică a regimului, împingându-l până pe marginea prăpastiei. Cheia o reprezintă cetăţenii. Sancţiunile i-ar putea separa, îndepărta pe oameni de regim. O populaţie tot mai nemulţumită de marasmul economic generat de opţiunea nuclearizării s-ar putea revolta împotriva regimului, forţându-l pe Khamenei să dea înapoi, ceea ce ar relaxa automat climatul social intern. „Ceea ce trebuie să vedem este cum se termină această etapă, care este efectul sancţiunilor şi nivelul de nemulţumire populară din interiorul Iranului, în ce măsură influenţează calculul strategic al Liderului Suprem, ţinând cont că obiectivul său primordial este supravieţuirea regimului“, a declarat, în urmă cu câteva săptămâni în timpul unor audieri în Congres, David Petraeus, directorul CIA.

PS: În timpul crizei rachetelor din Cuba, Robert McNamara vedea în blocada navală din jurul Cubei modalitatea de a transmite sovieticilor mesajul adecvat. Nu era o operaţiune militară convenţională, ci „un exerciţiu de comunicare, un mijloc de a dialoga între Kennedy şi Hruşciov“. Exact acelaşi lucru se întâmplă şi astăzi între Obama şi Khamenei, între Obama şi Israel, dar cu alte mijloace.

Octavian Manea este editor al Foreign Policy Magazine. Articolul, apărut inițial în Revista 22, a fost republicat cu permisiunea autorului.

În toamna anului trecut, încrederea italienilor, a pieţelor şi a partenerilor europeni în cabinetul lui Berlusconi ameninţa să arunce Italia într-o situaţie similară cu a Greciei, diferenţa fiind sumele enorme datorate de statul italian, care făceau un bailout european imposibil. În noiembrie, când Mario Monti a preluat funcţia de la Berlusconi, Italia ajunsese să plătească dobânzi de 7% la datoria sa pe termen lung, o cifră nesustenabilă. Dar înlocuirea vechiului cabinet cu un guvern tehnocrat, cu o puternică susţinere populară, s-a dovedit un succes pentru Italia.

La scurt timp după numirea sa, Monti a introdus o serie de reforme destinate a echilibra bugetul până în 2013 şi până la sfârşitul lunii martie guvernul a anunţat o serie de reforme destinate flexibilizării pieţei muncii. De asemenea,  reforma sistemului de pensii l-a transformat pe acesta în unul din cele mai sustenabile din Europa. Deşi primul efort al cabinetului Monti a fost de tăiere a cheltuielilor, a doua parte a agendei se concentrează pe generarea de creştere economică printr-o serie de decizii destinate să dereglementeze şi să liberalizeze piaţa italiană. Aceste decizii, dublate de lupta împotriva evaziunii fiscale, vor duce la sfârşitul anului 2012 la accentuarea creşterii economice, speră autorităţile italiene.

Cu o imagine internaţională foarte bună, Monti a argumentat în faţa omologilor europeni concentrarea pe politici care să genereze creştere economică. În privinţa viitorului zonei euro, premierul italian este unul din cei mai mari susţinători ai unei uniuni politice, aşa cum a fost imaginată ea de cancelarul german Angela Merkel. De aceea, notează Maria Elena Gutierrez, reprezentant al GMF SUA în Italia, „pacientul italian nu pare a fi doar în convalescenţă ci pare un potenţial contributor la însănătoşirea continetului”.

sursă, Flavius Ţone, Foreign Policy

Americanii – deşi nu se poate spune că este numai cazul lor – sunt nemulţumiţi de calitatea liderilor lor. Există percepţia, scrie Aaron David Miller, că marii oameni de stat au dispărut, locul lor fiind luat de personalităţi abile în construirea de aşteptări pe care niciodată nu le onorează când ajung în funcţie. De la Franklin Delano Roosevelt, crede Miller, America nu a avut niciun mare preşedinte şi şansele ca lucrurile să se schimbe sunt din ce în ce mai mici. Iată cinci motive în acest sens.

1. Americanii sunt ambivalenţi faţă de „măreţie”

Spre deosebire de europeni, americanii au o cultură politică care cultivă scepticismul faţă de „măreţie”. Tradiţional, personalităţile care i-au condus pe americani au fost parte a comunităţii, neexistând o elită socială conducătoare, cum a fost cazul bătrânului continent. Iar americanii mereu au simpatizat liderii care au dovedit o doză de umilinţă. Miller aminteşte surprinderea ambasadorului britanic, care era primit – contrar uzanţelor – de preşedintele Thomas Jefferson în papuci de casă.

2. Preşedinţia lui Roosevelt a fost greu de egalat

Realitatea este că să egalezi un preşedinte care a deţinut patru mandate, a înfrânt poliomielita pentru a conduce America în timpul unei catastrofe economice şi a celui mai mare război din istorie, este destul de dificil, crede Miller. Chiar dacă urmaşul său, Harry Truman a avut o preşedinţie de succes, anvergura lui FDR a fost imposibil de egalat. Şi, când în 1951, cel de-al 22 lea Amendament a fost ratificat, restricţionând numărul de mandate prezidenţiale la două, Roosevelt a devenit unul din cele mai importante nume ale panteonului prezidenţial american.

3. Criza modernă a Americii nu invită la „măreţie”

„Măreţia” ţine şi de context.  Nu întâmplător cei mai mari preşedinţi americani sunt Washington, Lincoln şi Roosevelt. Preşedinţiile lor au coincis cu cele mai importante evenimente ale istoriei americane: naşterea şi consolidarea republicii, războiul civil, Marea Depresiune şi cel de-al Doilea Război Mondial. Dar crizele, explică Miller, sunt doar factorul declanşator. Esenţială este capacitatea liderilor de a acţiona structural, de a-şi lăsa amprenta asupra istoriei.

Crizele recente prin care a trecut America s-au rutinizat începând cu epoca Războiului Rece. Singurul eveniment cu potenţialul de a trimite preşedintele în funcţie în istorie a fost 9/11. Dar Bush a reuşit doar să implice ţara în două războaie, fără a promova identitatea naţională a americanilor într-un fel în care să-i permită să rămână în cărţile de istorie.

4. Media trivializează

„Măreţia” este mereu înconjurată de o aură de mister. Presa a urmărit mereu activitatea preşedinţilor, dar niciodată lucrurile nu au stat ca în prezent. Abraham Lincoln a ţinut patru discursuri publice în timpul preşedinţiei sale, spre deosebire de Obama, care în primul său an de prezidenţiat a ţinut 500. De asemenea, astăzi, spre deosebire de secolul 19, viaţa privată a preşedinţilor este urmărită la milimetru de numeroase publicaţii dornice de scandal. În urmă cu un secol, viaţa privată a preşedinţilor nu ajungea în faţa opiniei publice.

5. Lumea este mult mai complexă

Preşedinţii contemporani interacţionează cu o lume pe care nu o pot controla, dar ale cărei acţiuni influenţează din ce în ce mai mult ce se întâmplă în America. Bineînţeles, şi preşedinţii secolului 19 au avut mari responsabilităţi, printre care edificarea unei naţiuni şi un război civil distrugător. Însă influenţele externe au fost minime, datorită unei vecinătăţi paşnice, de unde au lipsit duşmanii puternice.

Dar gândiţi-vă la perioada actuală, când orice eveniment se poate repercuta asupra Americii, când numărul actorilor internaţionali este mult mai mare, iar implicarea Americii în lume incomparabilă faţă de ceea ce se întâmpla în urmă cu un secol. Complexitatea lumii moderne, interdependenţa şi felul în care liderii sunt urmăriţi pas cu pas face aproape imposibil procesul de edificare a unor noi eroi prezidenţiali.

sursă: Foreign Policy

Urmând exemplul Marii Britanii şi a Statelor Unite, care au decis în noiembrie să sancţioneze unilateral Iranul după prezentarea raportului Agenţiei Internaţionale pentru Energie Atomică asupra activităţii nucleare a Teheranului, UE a decis blocarea semnării de noi contracte de import al petrolului iranian. Contractele aflate în vigoare vor fi onorate până la data de 1 iulie. Pe lângă această decizie, reprezentanţii statelor membre UE discută şi despre oportunitatea impunerii unor sancţiuni asupra Băncii Centrale a Iranului.

În prezent, Uniunea Europeană este cel mai mare importator de petrol iranian, cumpărându-i peste 20% din producţia anuală.

Germania, principala victimă colaterală

Germania este implicată în eforturile internaţionale de oprire a programului nuclear al Teheranului, dar Berlinul continuă să fie unul din cei mai mari parteneri comerciali ai republicii islamice. În 2010, exporturile germane în Iran totalizau 3.8 miliarde de dolari, Germania fiind cel mai important partener comercial din Uniunea Europeană al Iranului.

În ciuda faptului că dosarul nuclear iranian îngrijorează Occidentul de o lungă perioadă, companiile germane au continuat să facă afaceri bune cu Teheranul. În octombrie 2009, Wall Street Journal arăta că sunt peste 7.000 de firme germane care au afaceri în Iran, dintre care 85 deţineau propria reprezentanţă acolo. În martie anul următor, New York Times publica o listă cu 74 de companii germane care au avut relaţii comerciale cu guvernul american şi cu cel iranian în ultimii zece ani.

Lista cuprindea companii ca: BASF, Bayer, Bosch, Lufthansa sau Nokia-Siemens. Gigantul Nokia-Siemens s-a aflat în 2009 în centrul unui scandal după ce s-a dovedit că a vândut tehnologie de monitorizare către doi operatori de telefonie iranieni, tehnologie folosită şi pentru reprimarea mişcărilor de protest din Iran din 2009.

Pe de altă parte, în aceeaşi perioadă, o serie de companii germane s-au decis să se retragă din Iran în urma creşterii presiunii internaţionale. Dintre acestea, ThyssenKrupp, cel mai mare producător german de oţel, producătorul de automobile Daimler şi asiguratorii Munich Re şi Allianz.

Sursă: Flavius Ţone, http://www.adevarul.ro/international/foreign_policy/web_exclusive/Uniunea_Europeana_impune_noi_sanctiuni_Iranului_0_632937052.html

FP România: Ce credeţi că poate realiza o astfel de mişcare? Crezi că această mişcare va fi doar un debuşeu de scurtă durată, va conduce la alegeri anticipate sau, mai mult, va reseta întregul establishment politic românesc?

Kai Brand Jacobsen: Cred că unul din cele mai importante obiective ale mişcării este să revendice spaţiul public. Să îi convingă pe oameni că asta este ţara lor, viitorul lor şi că nu au doar drepturi ci şi responsabilitatea de a fi activi în a influenţa ce se întâmplă în ţară. Un alt obiectiv central ar trebui să fie promovarea dialogului democratic – informarea, educarea şi creşterea nivelului de cunoaştere a oamenilor despre ce se întâmplă, despre viitorul lor şi despre implicaţiile pe care legile şi politicile le au asupra lor. România şi multe alte ţări din lume trebuie să-şi construiască un spaţiu civic şi politic democratic: în care puterea este deţinută de oameni şi sistemul politic şi economic răspunde în faţa lor. Sper că această mişcare va fi mult mai mult decât o dezlănţuire de frustrare sinceră. Sper că va încuraja jurnaliştii să trateze cu onestitate şi integritate ştirile şi să joace un rol mai important pentru ţară. Sper că va încuraja profesorii universitari să îşi înveţe studenţii să gândească critic, inteligent şi constructiv, să transforme universităţile în spaţii ale dialogului democratic şi a implicării civice. Sper că va încuraja organizaţiile societăţii civile, artişti, scriitori, poeţi, intelectuali şi alţii să-şi folosească talentele pentru a mobiliza, inspira şi încuraja oamenii din ţară să discute ce se întâmplă. Sper că ne va încuraja să cerem şi să oferim mai mult respect reciproc. Şi sper ca mişcarea să identifice cereri care se adresează nevoilor şi problemelor populaţiei – ce afectează negativ viaţa de azi a românilor. Dar mişcarea de „democratizare” a României nu este una care să dureze zile sau săptămâni. Ca în Egipt şi în ’89, liderii vin şi pleacă. Este nevoie de o transformare politică, economică, socială şi culturală în România. Redescoperirea demnităţii şi solidarităţii între oameni. Ce se întâmplă acum pe străzile României şi în inimile şi minţile românilor din toată ţara este un puternic pas în acea direcţie.

Fragment dintr-un interviu FP România care va apărea în Dilema Veche de joi – 26 ianuarie.

Kai Brand Jacobsen este fondatorul Peace Action Training and Research Institute of Romania (PATRIR).

sursă: Foreign Policy, Flavius Ţone.

Lunile premergătoare alegerilor primare din Partidul Republican au avut dramatismul lor. S-au lansat candidaturi care n-au supravieţuit nici măcar primei runde din Iowa, cum a fost cazul lui Tim Pawlenty. Alţi candidaţi, din contră, au demonstrat tracţiune electorală greu de anticipat, cum a fost cazul senatorului de Texas, Ron Paul, care s-a clasat al treilea în Iowa, cu un scor de peste 21%. Spre deosebire de Paul, un aparent favorit al publicului, care înregistrase creşteri importante în lunile trecute, Newt Gingrich, a scăzut neaşteptat de mult, în favoarea unui surprinzător Rick Santorum, care în final s-a clasat al doilea în Iowa, dar la o diferenţă de doar opt voturi de câştigătorul Mitt Romney.

Bineînţeles, este dificil de prognozat ce se va întâmpla în lunile următoare, dar cu siguranţă lupta se va da între Mitt şi oricine altcineva mai pe placul conservatorilor americani, cărora mormonismul, şi conservatorismul de Massachusetts al lui Mitt Romney le par suspecte. În Iowa, Santorum a reuşit să capitalizeze în timp record antipatia pentru Romney, reuşind să se claseze pe un surprinzător loc secund. Performanţa lui Santorum s-a produs şi datorită faptului că liderii campaniei sale s-au concentrat pe rezultatul alegerilor din Iowa, folosindu-le pe post de trambulină pentru candidat. În realitate însă, şansele ca Santorum să ţină pasul sunt destul de mici având în vedere felul în care campania sa este organizată şi finanţată. Probabil, astăzi, în New Hampshire, Santorum nu va conta. Motiv pentru care strategii săi se concentrează mai mult pe următoarele alegeri din 21 ianuarie din Carolina de Sud, unde simpatizanţii republicani sunt mai sensibili la retorica sa.

Alegerile de azi par a se îndrepta spre o victorie substanţială a lui Romney. Conform unui ultim sondaj realizat de Universitatea Suffolk, Mitt Romney se clasează pe primul loc, cu 35% din opţiunile electorilor republicani. La o diferenţă de 15 procente se află Ron Paul (20%), a cărui candidatura pare din ce în ce mai solidă. Pe locurile următoare se află Jon Huntsman (11%) şi Newt Gingrich, principalul perdant din Iowa. De menţionat ar fi reculul procentual al lui Romney care, deşi se află la o diferenţă confortabilă de primul său urmăritor, a pierdut într-o perioadă scurtă de timp 8 procente din susţinerea publicului.

Evident, alegerile abia au început şi există oricând posibilitatea ca un alt candidat să revină în joc. Până în prezent însă, Mitt Romney pare a avea cea mai solidă candidatură. Rămâne de stabilit principalul său oponent. Cine va fi? Paul, Santorum, Gingrich, Perry?

14 Aprilie 1943. Lagărul de Concentrare Sachsenhausen – aflat la 30 de km de Berlin. O zi ca oricare alta pentru deținuții. Majoritatea, soldați sovietici capturați în primii doi ani ai războiului din răsărit, așteptau liniștiți soarta hărăzită de învingători, dar și de Stalin, indirect, care îi condamnase la o luptă nedreaptă, inegală, văduvindu-i de echipament și mai ales de lideri competenți. Mulți dintre aceștia muriseră între 1936 și 1938, iar nefericiții de astăzi își imaginau probabil că le vor lua urma.  Era, posibil, una din acele zile în care venirea serii e anunțată de o îngemănare aproape perceptibilă a luminii cu întunericul. O seară a cărei cadență normală fu stricată de ieșirea intempestivă a unui deținut dintr-o baracă a prizonierilor. Căutându-și moartea, individul, s-a aventurat în afara perimetrului de securitate al prizonierilor. A fost împușcat pe loc. O sinucidere și o conștiință încărcată de moartea prematură a unui tânăr ofițer rus de artilerie.

Uniunea Sovietică, între 1936-1941, a fost un stat care a trecut de la o izolare completă la statutul de participant esențial la cel de-al doilea război mondial. Pe plan intern, Rusia cunoaște, începând cu 1936, o perioadă de represiune a statului împotriva propriilor cetățeni, comandată de Stalin. Estimările istoricului britanic Robert Conquest sugerează că 20 de milioane de cetățeni ruși, dușmani ai poporului, au suferit în urma Marilor Epurări (1936-1938)(Conquest, Robert – The Great Terror, Penguin Books Ltd, Harmondsworth, Middlesex, England, 1971, pg. 711). Procesele politice au lovit în toate categoriile sociale, de la colaboratorii apropiati ai lui Stalin, la kulaci sau ofițerii armatei sovietice. Majoritatea au fost condamnați la moarte sau la executarea de pedepse grele în Gulaguri.  Din cele 8 milioane de tineri ruși condamnați să populeze faimosul arhipelag al lui Soljenițîn, estimările arată că doar 10% au supraviețuit experienței. Alături de ei, în aceeași perioadă, au fost executați aproximativ 35.000 de ofițeri ai Armatei Roșii, eveniment ce a decapitat, cu numai 2-3 ani înainte de începutul celei de-a doua conflagrații mondiale, structurile de conducere ale armatei.

În plan internațional, datorită contextului, Rusia iese din izolarea impusă de Occident și reușește la 23 august 1939 să semneze un tratat de neagresiune cu Germania Nazistă, asociere cunoscută în istorie sub denumirea de Pactul Ribbentrop-Molotov. Acesta este primul pas spre acceptarea Rusiei Sovietice ca partener de luptă și dialog de către comunitatea internațională.

URSS pleacă la război, fiul lui Stalin e soldat pe front

Tumultoasa epocă a prigonirilor interne se oprește brusc, în vara lui 1941, când Germania nazistă atacă URSS și toata atenția liderilor sovietici se concentrează pe efortul de război. De aici începe și povestea noastră. Mai exact, la Smolensk, acolo unde s-a dat una din marile batalii de pe frontul de est, lupta soldată cu 250.000 de victime rusești.

Printre acestea s-a aflat și Iacov Giugașvili, fiul Ecaterinei Svanidze și a lui Iosif Visarionovici Stalin. Iacov s-a născut pe 18 martie 1907 în satul Borji, din Georgia, și a fost primul copil al lui Stalin. Crescând în Georgia, departe de capitala URSS, Iacov Giugașvili a avut o relație mai rece cu tatăl sau, fapt ce se va păstra de-a lungul vieții sale și pe care îl vom observa în cele ce urmează.

Trăindu-și o parte a vieții într-un mediu paranoid, alături de un tată neîndurător și crud, nu este de mirare că fiul dictatorului a avut o labilitate emoțională, care l-a determinat, în tinerețe, să încerce să se sinucidă. Tânărul Iacov a încercat să se sinucidă din dragoste, pentru că tatăl său nu a fost de acord cu logodna sa cu o tânăra evreică de o reputație discutabilă. Scăpând, fiul a primit numeroase aprecieri din partea tatălui său, care, într-un acces de dragoste părintească a afirmat că “fiul meu nu este în stare nici măcar să se sinucidă”. În mod inexplicabil, caldele cuvinte ale tatălui au rămas fără ecou în sufletul fiului care a continuat să aibă o relație tumultoasă cu acesta(Wikipedia - http://en.wikipedia.org/wiki/Yakov_Dzhugashvili).

Iacov Giugaşvili, în detenţia nazistă

În 1941, în primele faze ale războiului, Iacov Giugaşvili a fost capturat și trimis de nemți în lagărul de concentrare de la Sachsenhausen. Alături de alți militari ruși, Iacov a intrat în contact și cu soldați și ofițeri polonezi sau britanici. Aici a aflat, cu puțin timp înainte de moartea sa, povestea masacrului din pădurea Katyn, așa cum a fost ea relatată de ziarele germane. Unele surse sugerează că Iacov a fost marcat de acest eveniment, ce i-a sporit neliniștea psihică.

Dacă în primă fază germanii nu au știut că este fiul lui Stalin, ulterior au încercat să se folosească de el pentru a spori eficiența propagandei germane pe frontul de est. Lui Iacov i s-a propus să colaboreze cu autoritățile naziste, lucru pe care l-a refuzat. Refuzul său nu a putut însă bloca tentativa de manipulare a germanilor care au creat fluturași de propagandă în care se sugera că Iacov Stalin s-a predat pentru a se salva.

Mai multe povești neverificate se învârt în jurul capturii lui Iacov Giugașvili. Unele date sugerează că Stalin nu a ramas indiferent la suferința fiului și a încercat organizarea a doua tentative de salvare, lipsite de succes. De asemenea, la sfârșitul războiului, Stalin a încercat să afle mai multe informații referitoare la soarta lui Iacov, oferind recompense pentru cei ce dețineau informații în acest sens, spun unele surse. Totusi, aceste povesti nu sunt acoperite de dovezi palpabile si raman doar supozitii.

Alți istorici acrediteaza povești mai puțin flatante pentru liderul sovietic. În 1943, după lupta de la Stalingrad, când sovieticii l-au capturat pe mareșalul Friedrich von Paulus, se pare ca nemții au propus un schimb: fiu contra mareșal. Răspunsul lui Stalin pare sa fi fost negativ, și sursele invoca două variante. În prima, răspunsul ar fi fost “Nu schimb un mareșal pe un soldat”( Http://en.wikipedia.org/wiki/Yakov_Dzhugashvili) Iacov Giugașvili nu numai pe fiul meu Iacov, ci milioane de fii ai mei. În cazul în care nu îi eliberați pe toți, fiul meu va împărți aceeași soartă”( Revista Time -http://www.time.com/time/magazine/article/0,9171,941216,00.html).

Dacă în spatele acestor vorbe s-a aflat un tată îndurerat de postura de om de stat pe care o deținea sau pur și simplu Stalin a rămas insensibil la suferința fiului său, este neclar. Îi era lui Stalin teamă că un eventual schimb de prizonieri ar slăbi moralul societății într-un moment încă delicat sau, din contră, a refuzat orice negociere pentru a nu fi perceput drept un conducător slab? Asta, probabil, n-o vom ști niciodată. Așa cum nu vom ști de ce, pe 14 aprilie 1943, un tânăr ofițer rus de artilerie, a depășit voit linia de demarcație a  lagărului de concentrare Sachsenhausen, fiind ucis pe loc de un glont nazist.