Termenul “economiile sociale de piaţă”, aplicat constant sistemului capitalist german, este prea adesea considerat sinonim cu sistemul frecvent într-o economie capitalistă a cărei imagine este astfel falsificată. Când este vorba de satisfacerea nevoilor sociale ale ţării, companiile germane fac adeseori pasul de a-ţi asuma această responsabilitate, înainte ca guvernul să simtă că e necesar să intervină.

Economia germană, e în mare parte caracterizată de consens şi nu de conflicte între conducerea în corporaţie şi uniunile sindicale, ele stabilind împreună politica naţională a angajaţilor forţei de muncă.

Pentru germani, numărul de locuri de muncă e care dispune o companie este la fel de important ca valoarea şi rentabilitatea. Când se vestesc timpuri grele pentru o companie, se crează presiuni puternice asupra unei companii mai mari şi mai puternice sau asupra unei bănci pentru a sări în ajutor şi a păstra locurile de muncă.

Legăturile ce leagă companiile germane de comunitatea lor, depăşesc cu mult nivelul “creare şi menţinere a locurilor de muncă”. Mână în mână cu şcolile subvenţionate de stat, companiile germane plătesc voluntar peste 50 % din salariul net pentru a asigura pregătirea profesională a tinerilor muncitori de 15 ani.

O taxă pe care companiile trebuie să o plătească comunităţii în care operează, pe lângă taxa obişnuită pe venit este ţinta unor critice numeroase în cercurile de corporaţie şi poate reprezenta până la 20 % din taxa totală.

Dacă uneori companiile germane încearcă să evite anumite obligaţii sociale general acceptate, cum ar fi asigurarea asistenţei medicale, sau a comunităţii sau o taxă locală foarte ridicată este pentru că Germania este o ţară autentică a minunilor.

Puţine companii germane sunt protejate de guvern. Industria cărbunelui şi construcţiilor navale au fost subvenţionate timp de câţiva ani.

Germanii au mai puţine ore de lucru 37 de ore în comparaţie cu aproximativ 41 în S.U.A. şi peste 60 în Japonia. Beneficiile mandatate de guvern, cum ar fi securitatea socială şi asigurarea în caz de accident adaugă aproximativ 1/3 din salariul net. I.G.Metal este cea mai mare şi mai puternică uniune sindicală din Germania.

Mulţi dintre muncitorii emigranţi nu doresc cetăţenie germană. Scopul lor este să lucreze câţiva ani în Germania şi să strângă cât de mulţi bani pot pentru familiile lor de acasă, înainte de a se întoarce acolo ca să se pensioneze.

Nu este un fapt neobişnuit ca 3 – 4 bărbaţi turci sau iugoslavi să se înghesuie într-o garsonieră în care condiţiile de trai ţin să semene – cel puţin în ochii germanilor scorţoşi – cu cele dintr-o cocină.

Proasta reputaţie care îi însoţeşte pe mulţi muncitori emigranţi se răsfrânge din nefericire şi asupra acelora care ar adopta bucuroşi un stil de viaţă german.

La locul de muncă nu există propriu zis nici o discriminare în cadrul companiilor, sindicatele au luptat destul de mult pentru apărarea drepturilor muncitorilor musafiri.

Un avantaj al sistemului dual german este că oferă o pregătire umanistă pe care fiecare copil o doreşte sau de care are nevoie, o educaţie dedicată în întregime ştiinţelor umaniste. Mulţi tineri germani sunt mulţumiţi să-şi găsească o profesie de mecanic, chimist etc. Economia germană le oferă o gamă largă de posibilităţi cu care ei vin în contact la vârsta de 15 ani.

Economia germană excelează prin calificarea forţei de muncă. Succesul demonstrat al pregătirii de muncitori manuali au obligat Germania să ofere educaţie pentru tot felul de profesii birotice sau nemanuale. Anii de pregătire în cadrul corporaţiei îşi pun o amprentă de neşters asupra angajatului german şi asupra cunoştinţelor sale practice în domeniul respectiv. Educaţia aparţine tradiţiei germane.

În ansamblu, beneficiile acestui sistem sunt benefice pentru Germania. Rata şomajului în rândul tinerilor e mai scăzută decât în majoritatea celorlalte ţări industrializate. Lucrătorii cu pregătire nu lipsesc niciodată. Înalta calitate a produselor germane e cunoscută la scară mondială.

Sistemul pregătirii profesionale are puţine neajunsuri. În timp ce aceste programe de pregătire intensă fac parte din forţa de muncă a Germaniei, poate cea mai instruită forţă de muncă din lume, ele crează de asemenea unele dintre cele mai ridicate cheltuieli de muncă din lume. Oamenii cred că produsul realizat acasă este mai bun. În acest fel ei sunt mai încrezători în propriul sistem de pregătire profesională.

Nici unde nu e mai marcat rostul dintre executivul german şi colegiilor din S.U.A. decât în problema remunerării.

În timp ce executivii germani pot să dorească mai multe stimulente tip “flotă” pentru “ informaţie ” ei nu urmăresc să aducă acasă la fel de mult ca americanii. În sinea lor, ei s-ar putea să vrea, dar ceva le şopteşte că este nesănătos. Membrii tipici ai executivului german nu duc o viaţă luxoasă, nu zboară cu avioane cu reacţie ca să joace golf sau ca să-şi viziteze casele de vacanţă cele mai multe din corporaţiile de vârf nici nu au un avion cu reacţie.

Fondul de pensii.Pentru toţi angajaţii cu un venit lunar mai mic decat 4.210 ECU (3.580 ECU în zonele estice ale Germaniei) este obligatoriu să fie membri ai sistemului. Contribuţiile sunt plătite pe jumătate de către patron şi pe jumătate de către angajat şi este 19,2% din venitul brut – şi va creşte la 20,3% în 1997. În plus, plăţile provin de la bugetul federal (aproximativ 38 blioane ECU, de ex: 20% din cheltuielile cu fondurile de pensii) pentru a compensa, de exemplu, plaţile cu pensiile ale cetăţenilor din estul Germaniei care nu au putut plăti nici o contribuţie la sistem şi totuşi sunt îndreptăţiţi să primească pensiile. Pensiile individuale depind de mărimea contribuţiilor făcute şi de creşterea generală în veniturile forţei de muncă active. Pensiile sunt legate de un index, ceea ce înseamnă că cresc odată cu nivelul veniturilor nete medii salariale. Pensia medie pentru bărbati este în jur de 980 ECU pe lună (820 în zonele estice ale Germaniei) şi 410 ECU pentru femei (530 în zonele estice ale Germaniei).

Asigurarea de sănătate. Toţi angajaţii cu un venit lunar mai mic de 3.160 ECU (2680 în zonele estice ale Germaniei) trebuie să aibă aigurare de sănătate. Contribuţiile sunt plătite pe jumătate de către patron şi pe jumătate de către angajat şi este mai mult de 13% din venitul brut. Au fost depuse eforturi majore de catre guvemul federal pentru a include explozia costurilor în sistemul de protecţie a sănătaţii – incluzând participarea la costuri a asiguratului (de ex: pentru fiecare medicament prescris) şi restricţii pentu doctori, spitale şi industria farmaceutica. Stagnarea creşterii costurilor a fost doar temporară pentru ca structura incentivă a sistemului nu a fost schimbată. Se dezbate în prezent problema introducerii unor noi restricţii.

Asigurarea împotriva şomajului. Toţi angajaţii trebuie să contribuie la sistem indiferent de mărimea venitului lor. Contribuţiile sunt până la 6,5% (de la un maxim de 3.160 ECU sau în zonele estice ale Germaniei de 2.680 ECU lunar) şi sunt plătite pe jumătate de către patron şi pe jumătate de către angajat. Bazat pe contribuţiile lui, un angajat care ajunge şomer primeşte până la 67% din ultimul său, venitul net şi sunt plătite contribuţiile la fondul de pensii şi asigurarea de sănătate. După un an de şomaj, plăţile sunt reduse la un maximum de 57%, plătit doar dacă şomerul nu are o altă sursă de venit.

Ajuîorul social. Scopul acestuia este de a permite oamenilor să trăiască cu demnitate chiar dacă nu au nici un venit. Se plăteşte doar dacă nu există nici o altă sursă de venit (de ex: dintr-o proprietate sau de la membri ai familiei). Ajutorul social este plătit de către autoritaţile locale, creând dificultaţi bugetare mai ales odata cu creşterea şomajului.

Asigurarea împotriva accidentelor la locul de muncă: pentru a acoperi riscurile accidentelor la locul de muncă, patronii trebuie să plătească contribuţii la un sistem de asigurare care compenseaza pagubele şi se ocupă de reabilitarea lucrătorilor. Ratele contribuţiei depind de riscurile din firmă şi de veniturile angajaţilor.

În 1995 un nou element a fost adăugat reţelei de securitate socială: asigurarea publică pentru asistenţa medicală, obligatoriu pentru toţi angajaţii cu venituri lunare mai mici de 3.160 ECU (respectiv 2.680 ECU). Contribuţiile sunt de 1,7% din venitul brut şi sunt plătite pe jumătate de către patron şi pe jumătate de către angajat. Oricum, pentru a face acest element neutru din punct de vedere al costurilor pentru firme, a fost eliminat un concediu legal plătit. Asigurarea pentru asistenţa medicală plăteşte pentru îngrijirea celor bolnavi cronic, pentru îngrijirea acasa a celor bătrâni ca şi pentru îngrijirea continua în spitale. Plăţile depind de nivelul intensitaţii îngrijirii (până la 1.500 ECU lunar).

Deci contribuţiile la sistemul de securitate socială plătite de angajaţi şi de firme reprezintă mai mult de 40% din veniturile brute din muncă. Contribuţiile plătite de angajaţi pot cauza o reducere a venitului lor cu până la 770 ECU lunar. Dificultaţile pentru firme rezultă în mare parte din costurile cu forţa de muncă care reprezintă mai mult de 80% din salarii, cele mai ridicat de pe lume. Pentru a evita mărirea acestor dificultăţi, o reformă a sistemului de sănătate socială este inevitabilă. Este o provocare de a face sistemul şi mai efectiv, garantând protecţia statului când indivizii ar plăti prea mult şi totuşi păstrând contribuţia sistemului la stabilitatea sociala şi politică a republicii.

În anii ‘70, ’80, şi începutul anilor ’90, FMI a ajutat un numar mare de ţări postconflictuale – cum ar fi Bangladesh, Cambodgia, Chad, El Salvador, Etiopia, Georgia, Haiti, Jordan, şi Nicaragua- printr-o varietate mare de facilităţi acordate de FMI. Pentru a întări aceste eforturi, în luna octombrie 1995 Bordul Executiv a stabilit ca atat timp căt sunt disponibile  instrumentele financiare ale FMI şi sunt  adecvate pentru a face faţă  situaţiilor postconflictuale,  sprijinul FMi se poate dovedi benefic.

 În anul 1995, la întalnirea la Halifax, reprezentanţilor grupului celor 7   au invitat  instituţiile înfiinţate în Bretton Woods  şi Organizaţia Naţiunilor Unite să stabileasca procedurile de coordonare, aplicate în funcţie de necesităţiile de resurse, în scopul de a facilita o tranziţie lina  în faza de rehabilitare a crizei, şi pentru coordonarea activităţii de cooperare mai efectiva cu creditorii.

Pentru a primi  asistenţă postconflictuală, trebuie sa se stabilezeze  o balanţă de urgentă a plăţilor necesare pentru a ajuta refacerea rezervei şi întâlni plăţile curente, inclusiv serviciul datoriei catre instituţiile multilaterale, şi  rolul pe care îl joaca FMI în catalizarea sprijinului de alte surse oficiale. De asemenea este important să se determine capacitatea administrativa şi instituţionala a statului care a fost întrerupta la punctul în care ţările membre sunt momental incapabile să se dezvolte şi să implementeze un program economic multilateral care poate fi sprijinit sub aranjamentului FMI.  Totuşi acolo unde există  capacitatea suficienta  pentru  planificarea şi implementarea politicii, şi se demonstrează angajament ferm de catre  autoritaţile care vor garanta  că resursele FMI vor fi protejate şi folosite adecvat.

Ca urmare, Consiliul Executiv a hotarat să extindă  politica sa existentă asupra  asistenţei de urgenţă – care pănă la acest moment a fost acordată pentru a acoperi numai calamităţile naturale .

Elementele necesare pentru întrebuinţare a asistenţei de urgenţă includ o declarare clară a situaţiei  economice;  quantificare a cadrului macroeconomic, pozitia autorităţilor şi intenţia lor de a apela căt mai repede  la forma tradiţionala de finanţare a FMI (cum ar fi a acordurile stand-by sau ESAF aranjament).

 FMI intervine pentru a sprjini preîntâmpinarea necesităţiilor speciale ale ţărilor postconflictuale şi aceasta este ca o parte din efortul coordonat internaţional depus de diferite agenţi multilaterali şi donatori bilaterali  luând rolul principal în coordonarea şi mobilizarea asistenţei.

Rolul cheie al FMI în ţările postconflictuale este sa ajute restabilirea stabilităţii macroeconomice. Aceasta este realizat în faza iniţiala prin intermediul asistenţei tehnice şi sfaturile politice pentru ajutarea refacerii administrative şi instituţionale şi pentru a crea  capacitatea necesara pentru a pune un program economic multilateral  corespunzător.

Odata ce situaţia economică a fost stabilizata, FMI poate face disponibila asistenta financiară  care joaca deseori  rolul cheie în catalizarea sprijinului de alţi creditori şi donatori.

Asistenţa tehnică a FMI  se focalizeaza pe capacitatea de reconstruire -de exemplu, înfiinţarea şi reorganizarea instituţiilor monetare şi de shimb valutar pentru a putea ţara respectiva să efectueze rambursările legate   de creditele luate şi operaţiunile de schimb valutar străine şi să asigure întrebuinţarea efectiva a resurselor existente ţării respective.

 Astfel de asistenta mai poate fi acordată şi de alte instituţii cum ar fi UNDP, Banca Mondiala, Uniunea Europeana, şi donatori bilaterali şi multilaterali .

Sfaturile politice date de către FMI acopera toata gama ale politicii macroeconomice şi de asemenea  asigura şi necesarul de măsuri structurale.

 Acordarea asistenţei financiare depinde de factorii  specifici ai statelor, cum ar fi cât de repede este clarificata situaţia politică, capacitatea membrilor să formuleze şi să implementeaze programele economice, timpul necesar pentru mobilizarea sprijinul donorilor  şi dacă e important, aprecierea datoriilor către instituţiile multilaterale.

Asistenţa postconflictuala de urgenţă a devenit disponibila în anul 1995 şi astfel şase ţări au fost alese pentru a primi acest ajutor. Pe 20 decembrie  1995, Bosnia şi Herzegovina care au moştenit calitatea de membru ale fostei  Republice Socialiste Federale Yugoslaviei au intrat în FMI. La acelasi zi, a fost acordată suma de $45 millioane pentru redresarea    politica şi reintegrarea economica, refacerea ale infrastructurii, şi crearea noilor structuri economice pentru trecerea la economiei de piaţă.

Asistenta de urgenţă  pentru Rwanda, care a fost acordată, a fost in jur de $20 milioane pentru  sprijinirea programului economic al guvernului pentru anul 1997 şi al programului de asistenţa tehnică  coordonat de FMI. Acest ajutor a fost acordat din cauza imposibilităţii  Băncii Nationale ale Ruandei de a efectua funcţiile sale principale şi pentru consolidarea bugetului şi  veniturile administrative. Asistenţa  a fost folosita pentru restaurarea autoritaţilor administrative civile.

   Ţara                            Data                 Cantitate            Suma aprobata

Albania                                  Nov., 1997           8.8                          25.0

Bosnia si Herzegovina     Dec., 1995          30.3                          25.0

Rep. Congo                           Iulie, 1998            7.2                          12.5

Ruanda                                   Aprilie, 1997         8.9                          15.0

                                                   Dec., 1997           6.0                          10.0

Sierra Leone                         Nov., 1998         11.6                          15.0

Tajikistan                               Dec., 1997           7.5                          12.5

 În Albania, cu asistenţa de urgenţă a fost sprijinita programa guvernului cu $12 milioane pentru a putea fi redusă  inflaţia severă şi  restartarea creşterii economice.

Asistenţa tehnica a fost acordată de câtre donatori multilaterali inclusiv FMI, pentru a putea fi redresate veniturile care, împreunã cu  măsurile de revenire puternice, a reuşit să pună deficitul budgetului  pe cale stabilă. Reformele structurale includ măsuri pentru a opri activitatea companiilor piramidale, restructurarea băncilor de stat şi de a dezvolta mai bine administraţia publică.

Asistenţa de urgenţă acordată pentru Tajikistan este în jur de $20 milioane şi a fost folosita pentru sprijinirea programei economice  a guvernului pentru anii 1997-98. Din această cauza  policile fiscale şi monetare au  început să lucreze semnificativ, ducând la reducerea inflaţiei, la stabilizarea  ratei de schimb valutar.

Siguranţa socială a început să fie mult mai puternică şi au fost facute paşi importante pentru iniţierea reformei sistemului bancar.

Asistenţa de urgenţă la valoare de $10 milioane a fost folosita în Republica Congo pentru sprijinirea programei economice  a guvernului pentru anul 1998 cu scop de a recupera condiţiilor normale economice ducînd la stabilitatea macroeconomica, refacerea infrastructurii  capitalei Brazzaville, reorganizarea administraţiei centrale, refacerea capacităţii instituţiilor şi recuperarea sigutanţei sociale.

Asistenţa de urgenţă pentru Sierra Leone la valoare de $16 milioane a fost folosita pentru sprijinirea programei economice  a guvernului pentru anii 1998/99 , care are ca scop accelerarea creşterii economice, reducînd  problemele  financiare şi normalizînd relaţiile cu creditorii externi .

Din când in când se reiau la unele dezbateri problema limitării stocului de acţiuni a firmelor industriale şi se fac referiri la participarea acestora în calitate de gazdă la unele confruntări concurenţiale ce pot avea loc. Relaţia strânsa dintre bănci şi economii are de asemenea unele dezavantaje cu privire la dezvoltarea pieţelor financiare, ca de exemplu o piaţă de capitaluri limitată în concordanţă cu informaţiile insuficiente deţinute de public cu privire la activitatea firmelor. În prezent, cele mai multe bănci se angajează în operaţiuni de asigurări, de construire a unei societăţi, precum şi în activităţi privind proprietatea reala a statului.

În prezent, noi superputeri apar, dar competiţia este întotdeauna la înălţime, ca aceea dintre giganţii Deutsche Bank si Allianz. Pentru a face faţă concurenţei internaţionale activitatea R & D din sectorul financiar creşte şi cele mai mari bănci din Germania aspiră să devină “jucători”, participanţi globali.

Sistemul bancar din Germania, cu un volum total al afacerilor de aproximativ 3,7 triliarde ECU (suma balanţei) constă in 3872 bănci independente cu 48721 oficii diferite (birouri care se ocupă de diferite ramuri de activitate (la sfârşitul anului 1994)). Caracteristicile sistemului bancar din Germania si dominante in afacerile bancare generale sunt economiile regionale şi locale ale băncilor şi economiile în general, la care se adaugă asociaţiile privind împrumuturile (Sparkasen, Genossenschaftsbanken) şi instituţiile lor centrale (Girozentralen, DG – Bank), cuprinzând aproximativ o jumătate din volumul afacerilor si o larga reţea de oficii, ocupându-se de diferite ramuri de activitate. Cele mai mari bănci, în număr de trei (Deutsche Bank, Dresder Bank, Commerzbank) au o cota de 3% din volumul afacerilor si subvenţii pentru băncile străine de aproape 1%. Aproximativ 3,7 miliarde ECU destinaţi bunurilor sunt investiţi de instituţii financiare din Germania, în marea lor majoritate de gospodarii private (mai mult de 60%) şi în proporţie de 40% la bănci. Alţi participanţi importanţi ai pieţei financiare se dovedesc a fi companiile de asigurare (14%), societăţile de capital (2%) şi fondurile investiţionale (5%).

Raportate la puterea economica a ţării, pieţele financiare ale Germaniei sunt subdezvoltate. De-a lungul ultimilor ani, au avut loc un număr semnificativ de schimbări legale si instituţionale menite să facă piaţa financiară bancară mai atractivă (de exemplu înfiinţarea Deutschge Börse AG şi abolirea impozitului pe stocurile existente, adică Börsenumsatztener). Caracteristicile cheie ale pieţei financiare germane sunt de importanţa unei pieţe de legătură raportată la piaţa stocurilor si o orientare însemnată pe termen lung. Piaţa germană de legaturi cu un volum de 1,4 trilioane ECU este a treia dintre cele mai cunoscute pieţe din lume (imediat după SUA şi Japonia). Elementele majore de legătura între pieţe sunt băncile mari si guvernul, in primul rând guvernul federal. Aceasta este metoda cea mai folosită prin intermediul căreia băncile îşi refinanţează creditele pe care le folosesc în afaceri şi în sectorul public. Aproximativ 2100 de corporaţii privind capitalul exista, dar mai puţin de o treime din acestea sunt cotate pe piaţa bursiera. În plus, aproximativ 500 de stocuri de capitaluri străine sunt comercializate pe piaţa bursieră a Germaniei.

În Germania există 8 centre de comerţ, principalul centru fiind Frankfurt pe Main. Volumul noilor tranzacţii per an a fost de 11,5 miliarde ECU de-a lungul primei jumătăţi a anilor ’90, care s-a dublat în comparaţie cu cea a anilor ’80. În anul 1995 20 de firme au fost admise, adică au corespuns cerinţelor pieţei bursiere. Randamentul bursier in RFG este pe planul doi in Europa, cu toate ca acestea reprezintă doar o jumătate din cel al Marii Britanii.

Efectul negativ de pe piaţa capitalurilor se explică prin numeroşi factori, de exemplu condiţiile favorabile (în sistemul de taxe, impozite) pentru finanţarea externă, o şovăială a companiilor de asigurări şi publicul în general pentru a deţine acţiuni, rolul central al băncii de a menţine controlul si aversiunea proprietarilor de a furniza informaţii investitorilor. Sistemul tradiţional are ca dezavantaj principal faptul că este greu să găseşti capital pentru dezvoltarea rapidă a noilor întreprinderi fără nici un bun material (capital nevărsat).

Acesta a devenit o barieră serioasă în calea înfiinţării şi dezvoltării noilor firme din Germania. Eforturi politice considerabile sunt pe cale să schimbe acest lucru si sa facă piaţa bursieră o instituţie mai flexibilă pentru a preîntâmpina cerinţele afacerilor germane. In special o noua piaţa de capitaluri va fi stabilita in 1997 cu condiţii mai puţin stridente de admitere decât piaţa existentă, iar scutirile de taxe vor servi la crearea de profituri, obţinute din vânzările de acţiuni cu noi riscuri generatoare de succes. În plus, fondurile publice vor îmbunătăţii baza capitalului SME. Indiferent de aceste schimbări, firmele germane vor explora pieţele de capital străin (in special al SUA) mai intensiv.

În anii ’70 politica monetară a Bundesbank-ului s-a îndreptat spre monetarism; cu toate acestea, aceasta poziţie nu a devenit în totalitate dominantă aşa cum a devenit la rândul ei in SUA şi în Marea Britanie. Începând cu 1974, Bundesbank a formulat ideea de răspândire a unei cantităţi de bani (M3).

Acest scop urmărit de Bundesbank este anunţat în fiecare an în decembrie pentru următorul an. În anul 1994 şi respectiv în anul 1995 scopul a fost acela ca cota de dezvoltare a M3 sa fie de 4-6%, iar in 1997 de 4-7%. In 1996 se urmărea rezolvarea unui potenţial productiv real de aproximativ 2,5% si o rată maximă a inflaţiei tolerabilă de 2% şi o scădere a vitezei de circulaţie a banilor de 1%. De-a lungul ultimilor 20 de ani ţelul a fost atins rar. În mod consecvent strategia băncii Bundesbank a devenit subiectul unor dezbateri critice, rezultatele a ceea ce va deveni relevant pentru politica viitoare a băncii Central Europene. Bundesbank percepe scopurile monetare ca şi un simbol al culturii de stabilitate germană, un semn al continuităţii şi ca un angajament propriu pentru banca centrala.

Bundesbank admite faptul că ţelurile monetare au devenit din ce in ce mai dificil de atins datorită inovaţiilor financiare si a creşterii vitezei variabilelor monetare; răspunsul este că nu trebuie să se renunţe la concept, din contră trebuie sa fie abordat într-o manieră mai flexibilă cu o orientarea pe termen scurt în aceasta direcţie, înlocuit de alţi indicatori ca M1 sau M3 lărgit. O alta dezbatere controversată cu implicaţii asupra politicii Băncii Central Europene o constituie strategia asupra cerinţelor rezervei minime pentru instituţiile financiare. Acestea au fost reduse semnificativ (la 1,5% pentru economiile bancare şi la 2% pentru bunuri diverse) dar instrumentul folosit nu a fost abandonat.

Ratele dobânzii din Germania de Vest au fost relativ scăzute, efectul favorabil al unei stabilităţi a preturilor, comparativ cu celelalte naţiuni din Europa şi respectiv cu SUA. Aceasta s-a schimbat temporar în favoarea unificării Germaniei cu rate de inflaţie ridicate şi cuceriri multe pentru capital intern. Cu toate acestea, recent, ratele impozitării au scăzut semnificativ. Rata dobânzii pe termen scurt a fost de 4,5% in 1994 si de numai 3,5% in medie in prima jumătate a anului 1996, lucru posibil cu ajutorul ratelor minime ale băncii centrale (rata de reducere fiind de 2,5%). Datorită ratelor scăzute ale inflaţiei, ratele dobânzii pe termen scurt au scăzut mai puţin de 6% – aproximativ nivelul SUA şi în mod semnificativ mai puţin decât rata medie a Uniunii Europene. Rata dobânzii pe termen scurt este de cca. 4%, fiind aceea ca şi rata medie din ultimele doua decenii.

Puterea mărcii germane este reflectată în rata de schimb valutar. De-a lungul ultimelor trei decenii marca germană a fost reevaluată în funcţie de alte monede naţionale cu care se afla în luptă (de concurenţă, cu excepţia yen-ului şi a francului suedez). Comparată cu monedele a 19 ţări deosebit de importante, marca germană a fost reevaluată cu aproximativ 70% în ultimii 20 de ani conform raportului lunar al Bundesbank-ului si cu 10% in ultimii 5 ani. Cu toate acestea, valoarea mărcii germane la mijlocul anului 1996 nu a fost cu mult mai mare decât a fost in urma cu 3 ani. Rata schimbului dintre dolarul american şi marca germană a scăzut de-a lungul anilor ’70, apoi a revenit la începutul anilor ’80, pentru ca apoi sa atinga o cota maxima in 1985. De atunci, curentul de devalorizare a devenit dominant, cu fluctuaţii semnificative.

La sfârşitul anului 1995, dolarul american s-a devalorizat în raport cu marca germana cu circa 100%; in timp ce germanii trebuiau sa plătească 3 DM per dolar in 1985, acum plătesc doar 1,50DM. Acest lucru favorizeaza turistii germani, dar are consecinte nefaste pentru exportatori, in special pentru industria de automobile (de exemplu firma BMW si Mercedes – Benz construiesc filiale in SUA).

Făcând referire la Sistemul Monetar European (EMS), rata schimbului valutar a mărcii a rămas aproape neschimbată până în 1992. Aceasta s-a datorat în primul rând succesului atins de alte ţări europene aflate în inflaţie. Agitaţia din EMS (din anul 1992) s-a datorat unei reevaluări a mărcii germane. Rezervele internaţionale ale Germaniei se ridică la 60 miliarde ECU, mai mari decât cele ale Japoniei sau SUA. 60% sunt încorporate în rezerve străine, în special dolari americani. Rezervele de aur sunt estimate la 7,2 miliarde ECU, iar valoarea de tranzacţie a lor este de aproximativ 25 miliarde ECU.

Rolul mărcii germane ca şi moneda de rezervă internaţională a crescut în mod considerabil de-a lungul anilor ’80. Printre monedele de rezervă internaţională, marca germană se situeaza pe locul doi, după dolarul american, cu o cotă de aproximativ 20%.

Incepând cu 1982 şi până în 1990 balanţa de plăţi curenta a Germaniei a fost excedentară, atingând o cotă maximă de 57 miliarde ECU în 1987, adică 4,8% din PIB. Unificarea Germaniei a dus la schimbarea acestei situaţii. In 2 ani acest surplus s-a schimbat într-un deficit de 17 miliarde ECU (în 1991). Deficitul continuă, ca şi cum ar fi prezent, cu toate că este ceva mai scazut (13 miliarde ECU în 1995, mai puţin de 1% din PIB). Motivul principal pentru o relansare a balanţei de plaăţi a fost balanţa privind comerţul. Această balanţă a avut întotdeauna un surplus de maxim 70 miliarde ECU în 1989. Cu toate acestea, în 1990 importurile au crescut cu mai mult de 10%, iar în 1991 cu peste 16%. In acelaşi timp ratele de creştere economică la export erau de 3% şi de 0,5%. De aici, surplusul mare din balanţa comercială s-a estimat la doar 11,5 miliarde ECU în 1991. De-a lungul anilor ce au urmat, balanţa comercială şi-a revenit, s-a stabilizat iar surplusul a fost de 48 miliarde ECU în anul 1995.

Sectorul balanţei privind serviciile a fost în mod tradiţional în deficit, în principal datorită cheltuielilor de aproximativ 30 miliarde ECU per an făcute de Germania în scopuri diverse, cum sunt cele privind călătoriile peste hotare. Preferinţa germanilor pentru călătoriile în străinatate s-a simţit imediat după unificare deoarece oamenii din noile state nu avuseră alte opţiuni înainte. O contribuţie minoră la deficitul acestei balanţe a serviciilor se datorează unei balanţe negative în ceea ce priveşte veniturile din licenţe şi brevete (2 miliarde ECU). In trecut o contribuţie semificativă la balanţa de plăţi s-a datorat unui surplus de venit destinat investiţiilor. Acest surplus a scăzut la mai puţin de 2 miliarde ECU în 1995 datorită importurilor mari de capital şi datorită unor rate ale dobânzii scăzute la nivel mondial.

Balanţa transferurilor neobligatorii (transferuri ale muncitorilor străini, plăţi şi donaţii pentru organizaţiile internaţionale) au arătat întotdeauna deficite semificative. Suma deficitelor a scăzut constant dar lent în anii ’90 şi este în prezent de 30 miliarde ECU. Importuri masive de capital au fost necesare pentru a compensa deficitele din balanţa de plăţi. In decursul a trei ani, Germania şi-a schimbat statutul din ţara exportatoare de capital in ţara importatoare de capital; astfel de la 71 miliarde ECU capital exportat în 1989, la 47 miliarde ECU capital importat în 1992 şi la mai mult de 30 miliarde ECU capitaturi importate în 1995.

Cea mai mare parte a importului de capital rezultă dintr-o investitie străină de portofoliu, în special în relaţiile guvernamentale, cum era acea sumă mare de 124 miliarde în 1993. Cu toate acestea, Germania rămâne al doilea mare creditor din lume, (după Japonia) cu bunuri străine nete de circa 150 miliarde ECU, cu toate că suma Germaniei rezultată peste hotare era de circa 1,2 trilioane ECU.

O mare atenţie s-a dat FDI – fondului privind investiţiile străine directe. Acest FDI a crescut în străinatate şi a atins suma de 26 miliarde ECU în 1995 şi a fost mai mare de 50 miliarde ECU de-a lungul a trei ani, respectiv 1993 – 1995. Investitia FDI – ului în Germania a fost mai mică de 10 miliarde ECU de-a lungul acestei perioade. Per total, investiţiile străine directe ale Germaniei se estimau la 125 miliarde ECU la sfarsitul anului 1995, cea mai mare parte a acestei sume (de circa 40%) datorându-se SUA. S-au făcut calcule şi s-a ajuns la concluzia că ceastă investiţie a creat aproape un milion de locuri de muncă peste hotare.

Problemele care se ridică sunt de ce această investiţie nu a fost făcută în Germania şi dacă balanţa negativă a investiţiilor străine (mereu în creştere) constituie un declin general al Germaniei pentru investitorii străini.

CDU/CSU şi SPD sunt partide ale poporului încercând să se adreseze tuturor grupurilor din electorat.În timp ce CDU/CSU are o parte relativ stabilă a voturilor, adică mai mult de 40%, partea lui SPD este descrescândă şi are 35%.Această scădere este în parte consecinţa riscului partidului verde din anii ’80, care are 10% din voturi acum – cu toate că încă nu are un program economic în totalitate elaborat. Simpatizanţii FPD sunt din clasa mijlocie; ca o consecinţă, acest partid are acum din nou dificultatea obţinerii minimului de 5% din voturi necesar pentru reprezentarea în parlamentele federale şi statale. Oricum, acest partid mic a jucat un rol important pentru ca nici unul din partidele poporului nu au avut o majoritate absolută şi deci au depins de coaliţia cu FDP. Partidul Socialist Democrat (PDS), succesorul comunistului SED care a guvemat Republica Democrată Germană timp de 40 de ani se străduieşte să devină un partid de stânga în sistemul partidelor -cu puţin succes în partea vestică a Germaniei, dar cu aproape 20% din voturi în partea estica a Germaniei, unde partidul acumuleaza dezaprobarea populaţiei în ceea ce priveşte shimbarea rapidă a stilului de viaţă şi rata ridicată a şomajului. Partidele extremiste de dreapta (Republikaner, NDP) au avut doar succese scurte în trecut, folosind din avantajul lor rata mare de imigrare (prea mulţi străini) şi ratele de şomaj.

Politica economică a perioadei de după război a fost caracterizată de stabilitate şi continuitate. De cele mai multe ori conservatorii şi liberalii au stabilit direcţia. Când social-democraţii au participat în guvemul federal din 1966 până în 1982 nu au avut loc schimbări radicale, în parte pentru că trebuia să se întocmeasca cu partenerii din coaliţie (CDU sau FDP). Pentru economia germană aceasta continuitate a fost foarte binevenită. În era social- democrat-liberală (cu cancelarii W. Brandt şi H. Schmidt) bunăstarea s-a generalizat şi au fost aplicate strategii keynesiene de angajare totală -cu consecinţa unui deficit public crescător. După 1982, cand FDP a format o nouă coaliţie cu CDU/CSU, accentul a fost pus pe eliminarea deficitului şi a îmbunătăţi condiţiile pentru creşterea economică pe termen lung (politica economică orientată pe oferta). Deşi unificarea Germaniei a implicat câteva devieri pragmatice, această orientare de bază a politicii economice nu s-a schimbat. La nivel federal, cancelarul H. Kohl şi coaliţia conservativ-liberală sunt votaţi până dupa 1998. Majoritatea în parlamentele poporului sau în Bundesrat nu sunt în mâinile conservativ-liberalilor. Deci, în toate cazurile când apar probleme care implică interesele de bază ale poporului, guvernul federal trebuie să ajungă la un compromis cu Bundesrat, în special cu punctele de vedere social democrate.

0 mare varietate a grupurilor organizate participă în formularea politicii economice implicând metode formale (de ex: audieri) sau informale (suport financiar şi lobbying). Cele mai importante sunt uniunile cu peste 11,5 milioane membri pe grupuri industriale, din care 9,5 milioane sunt unite în DeutscheGewwerkschaftsbund (DGB). Oricum, se însriu tot mai puţini membri. În mod tradiţional, uniunile au avut legături strânse cu SPD, dar şi această legatură este tot mai slabă. Patronii se organizează în asociaţii specifice industriei, unde calitatea de membru este voluntară. Cele mai importante organizaţii sunt Bundesverband der Deutschen Industrie(BDI) si Bundesvereinigung der Deutschen Arbeitgeberverbande (BDA).

Toate cele trei milioane de intreprinderi sunt şi trebuie să fie membre ale camerelor de comerţ locale. Acestea servesc ca organe de administrare proprie, organizează seminarii pentru calificarea ca şi conducători, dau consultaţii şi educă intreprinzatorii incepători, rezolvă conflictele industriale interne şi întreţin relaţii cu publicul. Asemenea organizaţii sunt Deutsche Industrie- und Handelstag (DIHT) şi Deutsche Handwerkskammertag. Rezistenta intreprinderilor împotriva calităţii de membru (cu taxe înjur de 500 milioane ECU pe an) este în creştere.

Astfel , pe parcursul celor 25 de ani analizaţi , partea ce revine ţărilor din Europa centrală şi de vest se situează constant între 85-90% atât la export cât şi la import . Excepţie face perioada 1876-1880 , când România avea încă relaţii puternice cu Turcia , în special la export , care a atins în această perioadă 18%. După 1880 ponderea comerţului cu Turcia nu a mai depaşit 5%.

Analiza orientării geografice a comerţului exterior românesc în perioada 1876-1900 , se va face pe baza distincţiei între cele două curente de politică comercială prevăzute în economia României în ultimul sfert al veacului al-XIX-lea ; politica liber-schimbistă în perioada 1876-1886 şi politica protecţionistă între 1886-1900 .

Perioada 1876-1886 debutează cu anul în care intră în vigoare Convenţia Comercială cu Austro-Ungaria şi se încheie în anul adoptării primului tarif vamal protecţionist .

Repartizarea comerţului exterior pe ţările de destinaţie şi de provenienţă care au avut o pondere semnificativă în comerţul nostru exterior , va fi detaliată în următorul tabel :

Tabelul 4 .  Comerţul exterior al României pe ţări de destinaţie şi provenienţă

Sursa : N.Sută , S.Sută-Selejan , M.Mureşan , G.Drăgan – “Istoria Comerţului Exterior Românesc “,  Editura Eficient , Bucureşti , 1996 , pag.94

După cum se poate constata din tabel , Austro-Ungaria este principalul nostru partener comercial , cauza principală fiind Convenţia Comercială , încheiată de România cu această  ţară .

Trebuie adăugat însă , că şi în perioada premergătoare încheierii Convenţii , respectiv la începutul deceniului opt al secolului al-XIX-lea Austro-Ungaria era principalul partener în comerţul exterior al României ; din exportul total de 156,3 milioane lei , cel efectuat în Austro-Ungaria era de 59 milioane lei iar din importul total de 102,7 milioane lei , circa 40 milioane reprezentau importuri din Austro-Ungaria(10) .

În primii ani după încheierea Convenţiei , Austro-Ungaria  şi-a consolidat poziţia de principal partener comercial al României, convenţia facilitând importurile de produse industriale din această ţară , intensificând totodată şi exporturile româneşti de cereale şi , pentru scurt timp , de vite . De exemplu , în primii doi ani ai aplicării convenţiei , exportul de animale vii din România spre Austro-Ungaria a crescut de la o valoare de 25 milioane lei în 1876 la 28 milioane lei în 1878 . Ulterior , ca urmare a măsurilor de ordin veterinar luate de Austro-Ungaria , exportul scade , ajungând în anii 1880-1882 la o medie anuală de 12,9 milioane lei , iar după închiderea graniţei în 1882 , la 6,9 milioane lei(11) .

Din a doua parte a intervalului analizat , respectiv perioada 1881-1885 , poziţia Austro-Ungariei începe să se deterioreze , măsurile unilaterale luate de guvernanţii săi , în privinţa importurilor româneşti ducând la scăderea valorică a schimburilor comerciale şi implicit la pierderea poziţiei de lider în relaţiile comerciale externe ale României .

În perioada 1876-1886 , un rol important , dar mult mai mic decât al Austro-Ungariei , l-au avut şi Anglia , Germania şi Turcia .

Anglia a fost una dintre principalele ţări importatoare din România , îndeosebi grâne , ponderea ei ajungând în 1885 la 37,62% din totalul exportului românesc , iar importul din Anglia (textile , produse metalurgice , cărbune , coloniale , etc.) se ridica la 19,4% din total . Un lucru important ar fi acela că balanţa comercială a României în relaţiile cu Anglia a fost, la sfârşitul intervalului, pozitivă.

Evoluţii diametral opuse va avea comerţul cu Germania şi Turcia . Dacă relaţiile comerciale cu Turcia se înscriu pe o pantă descendentă , ele scăzând continuu atât la import cât şi la export , Germania se înscria pe o pantă ascendentă , poziţia sa întărindu-se tot mai mult pe piaţa românească şi prefigurând modificările ce vor avea loc în intervalul următor .

Perioada 1886-1900 s-a situat sub semnul schimbării politicii comerciale , inaugurarea politicii protecţioniste antrenând modificări semnificative în structura şi orientarea schimburilor comerciale.

Tabelul 5.  Comerţul exterior al României pe ţări de destinaţie şi de provenienţă în perioada 1886-1900

Sursa : N.Sută , S.Sută-Selejan , M.Mureşan , G.Drăgan – “Istoria Comerţului Exterior Românesc “,  Editura Eficient , Bucureşti , 1996 , pag.112

Perioada 1886-1890 , din punct de vedere al comerţului exterior al României stă sub semnul războiului vamal declarat la data de 1 Iunie 1886 de către Austro-Ungaria ţării noastre , în urma refuzului României de a prelungi Convenţia Comercială care expira în acel an .

Eşuarea negocierilor pentru reînoirea convenţiei a dus la măsuri dure din partea puternicului stat vecin.Acestea au fost(12) :

-       toate produsele venite din România , cu excepţia celor prevăzute în tariful general , se supun unei supra taxe de 30%

-       măsurile decise în 1881-1882 , privind interzicerea importurilor de vite româneşti , se menţin

-       se interzice importul şi tranzitul cailor , porcilor şi oilor din România

Războiul vamal dintre România şi Austro-Ungaria a afectat în egală măsură , economiile ambelor ţări . Cel mai puternic a fost afectată economia Transilvaniei pentru care România era , atât o importantă piaţă de desfacere cât şi principala sursă de materii prime pentru o serie de ramuri industriale . Astfel scăderea accentuată a importurilor de cereale româneşti în Transilvania , de la 1,9 milioane quintale în 1885 la doar 0,34 milioane quintale în 1886 a făcut ca cea mai mare parte a maşinilor cu aburi sau apă din zona Braşovului să-şi reducă drastic producţia , sau chiar să intre în faliment (13) .

Pentru România , cele mai mari pagube au fost provocate comerţului cu vite , cu atât mai mult cu cât piaţa Austro-Ungară absorbea peste 70% din exportul nostru de animale . În urma coborârii valorii exportului de animale vii spre Austro-Ungaria la 3 milioane lei în 1886 şi numai 1,2 milioane lei în 1889 , autorităţile române au căutat să diminueze pierderile înregistrate orientând exportul de vite spre alte pieţe , însă fără rezultate satisfăcătoare .

De asemenea , piaţa cerealelor româneşti în Austro-Ungaria a cunoscut un puternic declin , de la 23,2% la 2,2%(14) . În acest caz reducerea exporturilor a fost compensată prin creşterea livrărilor către alte pieţe : Belgia , Franţa , Italia şi altele .

Urmare a acestui război vamal , ponderea Austro-Ungariei în schimburile noastre comerciale scade dramatic : de la 36,44% între 1881-1885 la 7,17% pentru exporturi , iar pentru importuri , de la 51,83% la 5,18% . Locul lăsat liber va fi ocupat la export de Anglia , cu 54% din totalul exporturilor româneşti , iar la import de Germania , care devine astfel principalul furnizor al pieţei româneşti , cu 28% din totalul importurilor .

Datorită urmării nefaste pentru economia sa , şi în special pentru cea a Transilvaniei , la 1 Iulie 1891 Austro-Ungaria pune oficial capăt războiului vamal .

Imediat după încetarea războiului vamal , schimburile comerciale dintre cele două ţări îşi vor mări considerabil valoarea , exporturile dublându-se , de la 19 milioane lei între 1886 şi 1890 la 43 milioane lei între 1891 şi 1900 ,iar importurile, de la 60 milioane lei cât a fost media anuală între 1886 şi 1890 la 93 milioane lei în intervalul 1891-1900 .

Analiza datelor statistice privind orientarea geografică a schimburilor comerciale româneşti relevă şi o altă mutaţie importantă ; creşterea rolului Belgiei ca piaţă de desfacere pentru produsele agricole româneşti . Belgia a apărut ca o alternativă găsită de autorităţile române la începutul războiului vamal cu Austro-Ungaria .

Exporturile de cereale către Belgia au cunoscut următoarea dinamică (15): în 1886 valoarea era de 15,2 milioane lei reprezentând circa 6% din exporturile României ; în 1892 aceste exporturi au crescut , ajungând la 42,96 milioane lei ceea ce reprezenta circa 15% din totalul exporturilor , pentru a deveni la sfârşitul secolului principalul partener pentru exporturile româneşti, cu o valoare de 140,54 milioane lei, reprezentând o pondere aproximativ 50% . La această valoare s-a ajuns datorită poziţiei Belgiei , favorizată pentru desfăşurarea unui comerţ de tranzit .

Poziţia modestă pe care o înregistrează Belgia , ca furnizor  de produse pentru piaţa românească este explicată prin concurenţa foarte puternică exercitată de produsele germane , favorizate la pătrunderea pe piaţa românească de mai mulţi factori , dintre care amintim(16) :

-      legăturile tot mai strânse dintre România şi Germania , realizate după anul 1866 , anul sosirii principelui Carol I în ţară

-      influenţa exercitată de capitalul german , cu poziţii însemnate în principalele domenii economice

-      crearea liniei Galaţi-Rotterdam , care a ajutat la pătrunderea produselor germane pe piaţa românească

Deşi după expirarea convenţiei , locul Austro-Ungariei de prim furnizor al pieţei româneşti a fost luat de Germania , al cărei export către România creşte de 4 ori , de la 23 milioane lei în intervalul 1876-1880 , la peste 100 milioane lei la sfârşitul secolului,  poziţia Austro-Ungariei în comerţul exterior al României rămâne importantă .

Concomitent , ponderea Angliei şi a Franţei ca ţări furnizoare scade uşor , de la 38,4%  în anul 1874 la 28% în 1900 , astfel încât , la începutul secolului al-XX-lea , piaţa românească era dominată de produsele provenite din Germania şi Austro-Ungaria , ambele ţări acoperind peste 50% din importurile României .

Dupa 1945, la sfarsitul celui de-al Doilea razboi Mondial, realismul a fost principala scoala de gandire a Relatiilor Internationale, care prin criticile pe care le-a starnit a dus la aparita unor noi orientari. Totusi, cu toate contributiile importante, dintre care am amintit cateva, pe care realismul le-a avut in dezvoltarea Relatiilor Internationale ca si disciplina, la originile sale a stat o alta toerie care s-a nascut si ea ca o reactie impotriva practicilor diplomatice ale secolului XIX: idealismul.

Primul Razboi Mondial a dus la desfiintarea concertului european, a sistemului multipolar si a balantei de putere condusa de statele puternice. Toate atrocitatile si consecintele acestui razboi au dus la regandirea diplomatiei, a razboiului si a cauzelor sale. O noua viziune asupra lumii politice internationale, asupra naturii umane, a razboiului si asupra diplomatiei s-a facut auzita. Cine putea fi promotorul acestei noi viziuni daca nu Statele Unite, singura natiune care iesise din Primul Razboi Mondial mai puternica si mai influenta. Batrana Europa a iesit din razboi devastata si fara forta lasand locul de mare putere unei natiuni mai tinere: Statele Unite ale Americii. Si tocmai presedintele SUA, Woodrow Wilson, a fost principalul exponent al noii viziuni sau teorii: teoria idealista a carei esenta se afla in cele 14 puncte pe care presedintele Wilson le-a enuntat in discursul sau.

Relatiile Internationale au aparut ca si disciplina din aceasta preocupare normativa de intelegere a raboiului si a pacii. Idelaistii au gasit cauza razboaielor in faptul ca exista tari nedemocratice si ca nu exista o comunitate a natiunilor care sa fie guvernata de drept si care sa asigure securitatea colectiva a natiunilor.

Teoria realista a aparut ca o reactie la idelaism. Esecul Societatii Natiunilor, tensionarea relatiior internationale de la sfarsitul anilor 30 (atacul Abissiniei de catre Italia, incalcarile flagrante ale tratatului de la Versailes de catre Germania si actiunile sale, la care se adauga aparitia fascismului si a nazismului) culminand cu cel de-al Doilea Razboi Mondial, au fost unele din evenimetele ce au contribuit la intarirea criticilor la adresa idealismului din partea realistilor. Pentru realisti idealismul era clar o viziune eronata a relatiilor internationale. Aceasta opozitie fata de idealism a fost prima forma de conturare a realismului. Se poate deduce prin urmare ca logica realista deriva din opozitia constanta fata de idealism. Dezbaterea dintre idealism si realism a fost prima dezbatere din Relatiile Internationale. Chiar daca, din aceste motive, unii autori considera ca realismul consta pur si simplu din afirmatii negative, Guzzini contra-argumenteaza: „acesta prima dezbatere este parte integranta a gandirii realiste si ca atare este relevanta pentru multe dintre dezvoltarile ulterioare ale disciplinei. Pentru cineva care uramreste sa elucideze pozitia realista din interior, a-si incepe discursul despre evolutia realismului cu o discutie asupra crizei idealismului nu e doar o conventie, ci un imperativ logic.”7

Principalii fondatori ai noii teorii sunt E. H. Carr (The Twenty Years Crisis – 1939) si Hans Morgenthau (autor al Politics among Nations) ei reprezentand varianta clasica a realismului. Politics among Nations a devenit textul paradigmatic al noii teorii. Meritul sau cel mai important este acela de a aduce in discutie cunoasterea practica a diplomatiei europene din seculul XIX si de a o transforma intr-o teorie explicativa a relatiilor internationale.

Una din cele mai mari dispute din Relatiile Internationale este cea dintre realism si idealism. Aceasta are ca punct central controversa asupra modului in care comportametul politic si anarhia sistemului international pot fi transformate intr-o ordine mondiala bazata pe cooperare si interdependenta. E. H. Carr este cel care descrie primul aceasta disputa in contextul diplomatiei dintre cele doua razboaie mondiale. Idealistii condamna politica balantei de putere, inarmarile nationale, folosirea fortei pe plan international, diplomatia secreta de dinaintea Primului Razboi Mondial. Ei militeaza in schimb pentru domnia dreptului, respectarea obligatiilor, o concordanta a intereselor pentru pace si armonie ca si conditie esentiala pentru mentinerea pacii, sublinierea rationalitatii fiintelor umane si increderea in rolul important pe care opinia publica mondiala il are in mentinerea pacii. Idelaismul preia din Iluminismul secolului al XVIII – lea ideea ca oamenii sunt perfectibili sau macar sunt capabili sa se schimbe mult in bine. Acestei idei realistii i se opun cu desavarsire. In acelasi timp idealistii sustin ca insusi sistemul international poate fi schimbat prin crearea unei noi insitutii, precum Liga Natiunilor, iar prin stabilirea unor reguli si a unor norme de conduita chiar si comportamentul politic poate fi schimbat in bine.

Ideea centrala a teoriei idealiste a fost interesul comun al statelor natiune pentru pace, pornind de la interesul individului de a trai intr-o lume pasnica. Interesul individului este acelasi cu cel al intregii comunitati, iar daca statele nu au fost pasnice este pentru ca cei aflati la putere nu au tinut cont de dorinta de pace a poporului. De aceea este necesar sa se creeze un sistem international care sa se bazeze pe guverne reprezentative, in acelasi timp democratice, care sa asigure pacea intregii lumi. Acesta era unul din motivele pentru care idealistii au pledat pentru autodeterminarea popoarelor; daca oamenii vor fi liberi sa isi aleaga forma de guvernamant ei isi vor alege guverne reprezentative. Pentru presedintele american aceste guverne reprezentative erau guverne democratice care prin multiplicare la scara globala vor contribui la asigurarea si mentinerea pacii in lume.

In opozitie cu teoria idealista, teoria realista sublinia primatul puterii si a intereului in relatiile internationale, nicidecum a idelaurilor. Realistii vin sa spuna ce sunt realatiile internationale si nu cum ar trebui sa fie. Realismul tine cont de lectiile pe care le-a dat istoria, si de aceea ramane conservativ, prudent si empiric, sceptic in ceea ce priveste principiile idealiste. Pentru realism puterea este conceptul de baza in Relatiile Internationale, tot asa cum energia este conceptul de baza pentru fizica. Daca idealistii credeau in schimbarea ordinii mondiale ce va permite dezarmarea, realistii pun accent pe securitate, mai bine spus pe securitatea nationala si nu pe securitatea colectiva cum sustineau idealsitii. De aceea puterea militara a statului natiune este foarte importanta pentru realisti. Securitatea nationala este scopul cel mai important si mai imediat al unui stat. In realizarea acestui obiectiv statul trebuie sa se bazeze pe propriile forte si capacitati, spre deosebire de idealisti care pledau pentru securitatea colectiva a statelor, fiecare contribuind la securitatea celorlalte. Pentru realistii opinia publica mondiala si Liga Natiunilor sunt doar niste utopii, ele nefiind in stare sa opreasca atacurile asupra Etiopiei si a Manchuriei si nci sa impiedice alte conflicte care au urmat ulterior. Daca idealistii vad pacea ca pe o stare fireasca a relatiilor internationale, realistii vad razboiul ca pe o consecinta fireasca a relatiilor dintre state.

Pentru E. H. Carr idealismul a folosit doar sa justifice interesele popoarelor vorbitoare de limba engleza si a popoarelor care doreau mentinerea status quo-ului de dupa Primul Razboi Mondial. Ideea unui interes general pentru pace era promovata doar de Marea Britanie, de SUA si de alte state care au iesit multumite din razboi.

Realismul clasic, considerat a avea precursori in antichitatea greaca, a detinut pozitia dominanta in studiul Relatiilor Internationale incepand cu sfarsitul celui de-al Doilea Razboi Mondial si pana in anii ”80. Teoria realista porneste de la cateva asumptii de baza, care au contribuit la dezvoltarea teoretica a disciplinei Realtiilor Internationale in perioada cuprinsa intre anii 1945-1980. Unele dintre acestea ar fi: 1. statele sunt principalii actori ai sistemului international, 2. politica internationala este prin esenta conflictuala, o continua lupta pentru putere intr-o societate anarhica in care statele natiune se bazeaza pe propriile capabilitati pentru supravietuire, 3. in sistemul international statele detin o suveranitate legala diferentiindu-se in functie de capabilitati in state mari (puternice) si mici (slabe), 4. statele sunt actori unitari iar politica interna poate fi separata de politica externa, 5. statele sunt actori rationali care se comporta si iau decizii astfel incat sa-si maximizeze castigurile si sa-si minimizeze pierderile in uramarirea intereslor lor nationale, 6. puterea este conceptul prinicpal pentru a explica si a prezice comportamentul statelor. 1

Dupa 1945 realismul a devenit principala orientare a Relatiilor Internationale. El a preluat unele din invataturile diplomatice ale secolului al XIX-lea. Politica externa este diferentiata de politica interna, prin insasi natura lor, si de aceea politca externa trebuie sa se bucure de independenta fata de politica interna . „In momentul in care practica diplomatica s-a transformat in teorie, aceste preocupari traditionale au inceput sa aiba nevoie de o justificare explicita. Justificarile au fost insa si prilejul unei binevenite delimitari de alte stiinte. Realismul a devenit definitiv legat de conceptia acestei discipline stiintifice in sine si a comunitatii ei academice.”2 Realismul a contribuit la stabilirea „independentei legitime a disciplinei Relatiilor Internationale”3 fata de alte stiinte sociale dar si de stiintele politice (care la randul lor sunt o ramura a stiintelor sociale) fata de care Relatiile Internationale erau o subdisciplina. O importanta contributie in acest sens a adus-o Hans Morgenthau care a incercat sa separe sfera politica, ce se refera la relatiile interstatale, si sa o puna sub semnul independentei. In acelasi timp un principiu important al teoriei realiste, in genere, este separarea politicii interne de cea externa, prin care se delimiteaza oarecum sfera Relatiilor Internationale de cea a politicii interne sau mai bine spus de stiinta politica. Aceasta diferentiere avea la baza deosebirea dintre sistemul international, care fiind anarhic este caracterizat de starea naturala, si dintre statul national, caracterizat de o stare de drept, daca e sa ne gandim la conceptia rousseau-iana  potrivit careia oamenii au incheiat un „contract social” prin care au creat si au legitimat o autoritate centrala fata de care sa se supuna. Un alt motiv pentru care politica interna si cea externa trebuie sa se diferntieze este acela ca daca pe plan intern exista o singura autoritate legitima, pe plan international exista mai multe state suverane egale, sau altfel spus mai multi centri de putere. In coroborarea delimitarii poiticii externe de cea interna mai poate fi mentionat faptul ca relatiile internationale se adreseaza unei altfel de societati, si are altfel de institutii cum ar fi diplomatia, balanta puterii, dreptul international, razboiul, etc. Prin promovarea acestor idei teoria realista a contribuit la conturarea disciplinei Relatiilor Internationale ca un domeniu distinct al stiintelor sociale.

Stefano Guzzini4 priveste realismul ca pe o incercare de a transforma regulile practicii diplomatice din secolul XIX in legi stiintifice ale unei stiinte sociale care s-a dezvoltat cu precadere in Statele Unite. Autorul mentionat afirma ca „daca avem in vedere comunitatea de cercetare din disciplina Relatiilor Internationale de dupa 1945, evolutia realismului prezinta doua aspecte esentiale: istoria interna a rafinarilor si a respingerilor conceptuale, ancorata in mediul academic si politic al comunitatii academice respective si raspunzand provocarilor sale.”5

Rolul pe care realismul l-a avut pentru Relatiile Internationale a fost unul de o importanta deosebita daca ne gandim ca „relatiile internationale s-au bazat pe asumptiile realiste pentru a se putea distinge de alte stiinte.”6

Vorbind despre Mesopotamia, mă refer la cultura, civilizaţia şi tradiţia Sumeriană, Babiloneană şi Asiriană. Sursele de informaţie descoperite ( lucrări de artă, texte literare şi documente oficiale ale vremii ), dezvăluie statutul femeii, atât al celei “ de rând “, cât şi al celei “ de rang “ din Mesopotamia.1 Despre femeile “ de rând “ se poate spune că ele nu erau evidenţiate în nici un fel în mediul din afara familiei, poziţia lor fiind întotdeauna în umbra unui bărbat, fie el tată sau soţ.2 Căsătoriile erau oficiate atunci când mirii abea treceau de perioada pubertăţii, deci de foarte timpuriu, ele fiind aranjate de către părinţii ambilor parteneri, aceştia trebuind să-şi dea oficial consimţământul, fără de care căsătoria nu putea avea loc. Taţii erau cei care trebuiau să-şi dea consimţământul iar în situaţia în care aceştia erau decedaţi, mamele o puteau face.3

Soţul nu avea libertatea să aibă relaţii sexuale extraconjugale. Monogamia era o regulă în acea perioadă. Mai existau şi excepţii, dar regula era aceasta. Uneori, în situaţia în care soţia nu putea avea copii, soţul putea avea o concubină sau o a doua soţie, pentru a avea copii. În această situaţie, postura privilegiată a primei soţii putea fi pierdută, aceasta făcându-se printr-un act scris. Contractele de căsătorie se întocmeau obligatoriu în perioada istorică timpurie, însă mai târziu acestea au devenit mai rare.4 Acest fapt denotă degradarea statutului femeii odată cu trecerea timpului. Virginitatea era o condiţie de regulă stipulată în contractul marital.

Ambii părinţi erau trataţi cu respect de către copii. Lipsa de respect a acestora faţă de părinţi se pedepsea. Bărbaţii puteau divorţa, şi dacă femeia nu era cauza divorţului, trebuiau să-i plătească acesteia o sumă compensatorie. Femeile puteau divorţa de bărbaţi doar dacă aceştia le maltratau şi dacă ele puteau dovedi cu martori aceasta. Era considerat adulter doar acela comis de către soţie, soţii ( bărbaţii ) nefiind acuzaţi de adulter chiar dacă îl comiteau.5

Dacă soţul murea, băiatul cel mai mare îi prelua prerogativele, în sensul că se ocupa de mama sa văduvă şi aranla căsătoriile surorilor sale.

Femeile fără avere şi fără bărbaţi în familie care să le ajute, aveau două alternative pentru a putea supravieţui: sclavia sau prostituţia.6

În mod obişnuit, femeile erau acelea care aveau grijă de familie şi de casă. Chiar dacă aveau sclavi, ele munceau la câmp, făceau pâine, confecţionau haine pentru familie sau făceau alte munci în gospodărie. Au existat şi câteva femei independente – puţine la număr – implicate în afaceri, care constau în deţinerea şi gestionarea de magazine, taverne sau conduceau un gen de industrie textilă.

Femeile din clasele de jos erau angajate în temple sau palate, unele fiind libere, altele sclave. Ele munceau la bucătărie, în producerea materialelor textile, îmbrăcăminte, etc.

Au existat şi femei suficient de educate pentru a fi folosite ca scribi, (în perioadele mai vechi în Sumer şi Babilon) şi uneori, rar, ca medici. Femeile mai erau şi muziciene, cântăreţe şi dansatoare.

Femeile participau şi la ritualurile de la temple. Ele puteau fi preotese cu rang înalt. Unele, cu rang inferior, erau implicate în ritualurile de prostituţie din temple, altele interpretau visele, altele profeţeau.7

Reginele sau prinţesele erau puternic implicate în activităţile publice independente, datorită calităţilor personale de excepţie. Ele erau implicate în administrarea templelor şi în politică. Poziţia lor înaltă în cadrul cuplului regal se poate deduce şi din faptul că statuile ce repreyintă cupluri regale sunt egale în înălţime şi la fel de impunătoare.8

În Mesopotamia, scrierile găsite spun că se punea un accent deosebit pe familie ca nucleu, relaţiile dintre soţ şi soţie fiind de sprijin reciproc. Ele erau privite bine atunci când îşi ofereau sfaturile şi când îşi sprijineau soţii în atingerea scopurilor acestora, îngrijindu-se de casă, creşterea copiilor, sprijinind familia. Femeile erau iubite de soţi, respestate de copii, faţă de care erau total dedicate.9

Privind acum înspre Biblie, înspre Vechiul Testament, se observă o oarecare modificare de situaţie referitoare la relaţia bărbat-femeie şi statutul acesteia din urmă.

Deşi în Vechiul Testament femeile apar ca personaje secundare, totuşi despre ele se relatează ca jucând un rol important în viaţa spirituală a poporului Israel, prin intervenţia lor de mare importanţă în câteva pasaje biblice. Aici pot fi amintite: Eva, Rebeca, Sara, Rahela, Maria, Debora, Estera, Rut şi altele. Dar în afară de acestea, sunt alte femei, multe la număr, al căror rol, deşi în planul doi, a fost foarte important.

 Societatea israelită era organizată în mod patriarhal şi patriliniar, având economia centrată pe familie. Literatura Vechiului Testament fiind scrisă de către bărbaţi, care constituiau elita urbană şi religioasă, a prezentat femeia -locul si rolul ei- privind tocmai prin prisma unei teologii dominante, în scopul prezentării autorităţii masculine.10

Nu vreau să spun că relatările sunt deformate, ci doar că femeile din acea perioadă nu au fost prezentate de propria lor voce.

Ceea ce cercetătorii au putut descoperii, privind “ în spatele “ celor scrise în Vechiul Testament şi relaţionând cu descoperirile arheologice, sunt anumite modele ale relaţiei bărbat-femeie, arătând deosebirea dintre sferele de influenţă şi autoritate. Există două puteri care pot acţiona: puterea influenţei şi autoritatea puterii. Această putere a influenţei nu se vede adesea, dar ea este foarte mare şi a fost adeseori folosită de femeile din vechime.

Familia israelită a fost, în toată perioada Vechiului Testament, condusă de bărbat, fiind numită “ casa tatălui “, a cărei descendenţă şi transmitere a proprietăţii s-a făcut prin bărbaţi. Familia era unitatea de bază din punct de vedere economic şi social (  la început şi politică, până la instaurarea monarhiei ). Organizarea patriarhală şi patriliniară dădea bărbatului ( părintelui ) autoritatea în familie, el ocupându-se de organizarea ei, de căsătorirea copiilor, de locurile de şedere, etc. Descendenţa se urmărea pe linie strict masculină. O consecinţă a acestei organizări patriliniare era aceea că statutul femeii era de tranziţie ( ca o străină ) în ambele case ale familiilor sale de rezidenţă. Ca fiică era pregătită încă de la naştere să-şi părăsească locuinţa părintească şi să devină loială familiei soţului cu care se va căsători. Ca soţie, era fără drepturi în faţa soţului şi fiilor.11

Căsătoria cu femei străine de poporul Israel era condamnată în Vechiul Testament, deoarece ele puteau pune în primejdie, prin puterea lor de influenţă cu idei străine, atât sistemul patriarhal şi patriliniar, cât şi religia familiei, influenţa credinţei sale putând să se răsfrângă asupra educaţiei copiilor.

Fetele nu puteau moşteni averea părinţilor decât în cazul în care familia nu avea băieţi. Grija pentru păstrarea averii în familie se vede şi din prevederea existentă că, dacă un bărbat a murit fără să aibă urmaşi, fratele său trebuia să se căsătorească cu soţia primului şi copii din această căsătorie erau consideraţi urmaşii celui decedat, pentru a continua “ numele” fratelui decedat.12

Genealogiile redate în Vechiul Testament erau scrise după numele bărbaţilor, rar fiind amintite numele soţiilor. În manifestările publice, bărbaţii erau cei care reprezentau familia, ei ocupând şi funcţiile publice în societate. Bărbatul avea autoritatea legală asupra soţiei, atât în societate, cât şi în sânul familiei.

Instituţiile religioase erau conduse de bărbaţi şi ele întăreau autoritatea şi valoarea acestora. Femeile evreice erau considerate membre în “ familia credinţei “ şi astfel ele puteau pătrunde în majoritatea locurilor de închinare. Dacă Legea poruncea tuturor bărbaţilor să se înfăţişeze înaintea Domnului de trei ori pe an, acest lucru nu era obligatoriu pentru femei. În calitatea sa de cap al familiei, soţul-tată aducea jertfe şi ofrande în numele întregii familii ( Levitic 1:2 ), dar numai femeile puteau să aducă o jertfă lui Dumnezeu după naşterea copilului lor ( Levitic 12:6-7 ). După construirea Templului, accesul femeilor era admis doar într-o zonă specială, numită “curtea femeilor”.  În Sinagogă, femeile aveau acces, dar nu aveau dreptul să citească sau să vorbească, ci doar să asculte.

Viaţa şi activitatea femeii israelite era centrată pe casă şi îndatoririle familiale. Portretul ideal al femeii era acela de mamă a multor copii, în special băieţi.13

Despre viaţa şi activitatea femeii evreice se poate afla din cartea Proverbe 31:10-31 :

Cine poate găsi o femeie cinstită? Ea este mai de preţ decât mărgăritarele.

Inima bărbatului se încrede în ea, şi nu duce lipsă de venituri.

Ea îi face bine, şi nu rău, în toate zilele vieţii sale.

Ea face rost de lână şi de in, şi lucrează cu mâini harnice.

Ea este ca o corabie de negoţ; de departe îşi aduce pâinea.

Ea se scoală când este încă noapte, şi dă hrană casei sale, şi împarte lucrul de

peste zi slujnicelor sale.

Se gândeşte la un ogor, şi-l cumpără; din rodul muncii ei sădeşte o vie.

Ea îşi încinge mijlocul cu putere, şi îşi oţeleşte braţele.

Vede că munca îi merge bine, lumina ei nu se stinge noaptea.

Ea pune mâna pe furcă, şi degetele ei ţin fusul.

Ea îşi întinde mâna către cel nenorocit, îşi întinde braţul către cel lipsit.

Nu se teme de zăpadă pentru casa ei, căci toată casa ei este îmbrăcată cu cărmiziu.

Ea îşi face învelitori, are haine de in subţire şi purpură.

Bărbatul ei este bine văzut la porţi, când şade cu bătrânii ţării.

Ea face cămăşi, şi le vinde, şi dă cingători negustorului.

Ea este îmbrăcată cu tărie şi slavă, şi râde de ziua de mâine.

Ea deschide gura cu înţelepciune, şi învăţături plăcute îi sunt pe limbă.

Ea veghează asupra celor ce se petrec în casa ei, şi nu mănâncă pâinea lenevirii.

Fii ei se scoală, şi o numesc fericită; bărbatul ei se scoală, şi-i aduce laude zicând:

“ Multe fete au o purtare cinstită, dar tu le întreci pe toate “.

Desmierdările sunt înşelătoare, şi frumuseţea este deşartă, dar femeia care se teme de Domnul va fi lăudată.

Răsplătiţi-o cu rodul muncii ei, şi faptele ei s-o laude la porţile cetăţii.

Femeia care nu avea copii era privită cu dispreţ, ea fiind catalogată ca “ pedepsită de Dumnezeu “. Soţul ei putea divorţa de ea, putea să o alunge din casa lui, ea putând să moară părăsită. Incapabilă să continue linia urmaşilor, ea nu avea drept la moştenire şi nu avea fii care să o întreţină la bătrâneţe.14

Rolul mamei presupunea grija faţă de copiii de ambele sexe, educarea lor, disciplinarea lor, asigurarea hranei şi a hainelor pentru întreaga familie. Munca ei mai consta în: spălat, curăţenie, măcinatul grâului, coacerea pâinii, aducerea apei; ea se ocupa de animale, prepara brânza, cultiva grădina. Femeile erau cele care făceau şi vasele din ceramică, ţeseau pânze, torceau lâna. Ele se ocupau de cei morţi, pregătindu-i pentru îngropare şi mergând apoi la mormintele lor.15 Femeile supravegheau şi munca celorlalte femei din casă: fiice, surori, servitoare. Cu vârsta, autoritatea femeii creştea.

În afara cadrului familial, unele femei mai în vârstă, erau implicate public ca profetese, mediumuri, femei înţelepte, bocitoare, moaşe.

Pentru fetele tinere, idealul, visul lor, era căsătoria. Până la căsătorie, tatăl fetei trebuia să aibe grijă ca ea să fie castă iar după căsătorie, soţul ei era cel ce îi oferea protecţie şi siguranţă. Adulterul era considerat ca cel mai mare păcat pe care o femeie îl putea săvârşi şi se pedepsea cu moartea ambilor parteneri adulteri. Lipsa castităţii soţiei îi permitea soţului să divorţeze de ea. Bărbaţii aveau dreptul să aibă relaţii sexuale cu prostituate în cazul în care ei nu încălcau dreptul de autoritate al altui bărbat asupra acelei femei. Prostituatele erau acele femei din afara castelor sociale care au fost alungate de soţi sau care au pierdut soţul sau părinţii prin moartea acestora. Dacă erau implicate în “procese publice”, femeile erau reprezentate de către soţii lor sau taţii lor ( în cazul fetelor ) aceştia fiind autoritatea asupra lor. Doar văduvele, femeile divorţate şi prostituatele se puteau reprezenta singure.16

Statutul femeii în Vechiul Testament era acela de subordonare. Aceasta însă nu înseamnă că importanţa ei a fost mică, sau că Vechiul Testament o neglijează. Au existat femei care au exercitat un rol de conducere în anumite perioade de criză maximă în Israel: Sara a fost cea care a decis soarta Agarei ( cu implicaţii până în ziua de astăzi ), Rahav a fost cea care a contribuit la cucerirea Ierihonului, Debora, prorociţă şi judecător în Israel, Hulda, prorociţă, la sfatul căreia a apelat si înpăratul Iosia, Estera, curajoasa eliberatoare a poporului.17

 Femeia ca simbol joacă un rol important în Vechiul Testament. Ea era folosită fie ca simbol pozitiv ( oraşe importante sau naţiunea erau reprezentate ca “ fecioara “, “mama “ sau “ mireasa “; înţelepciunea are ipostaza de femeie în Proverbe capitolul 8 )fie ca simbol negativ ( nebunia este reprezentată prin femeie în Proverbe 9:13-18, Israelul apostat sau căzut este reprezentat prin femeia adulteră ).18

Deşi statutul femeii in Vechiul Testament era acela de subordonare, bărbatul , având autoritate deplină asupra ei, au existat femei al căror statut nu era de subordonare ci de egalitate sau chiar de autoritate asupra bărbatilor. Dar aceste femei au fost ridicate la acest rang de catre Dumnezeu prin investirea pe care El  Însuşi le-a oferit-o.

Maria, sora lui Moise şi a lui Aaron. Copil fiind, dotată cu inteligenţă, curaj şi ingeniozitate, ea a fost folosită de către Dumnezeu pentru a contribui la salvarea fratelui ei Moise, alături de care urma, împreună cu cel de-al doilea frate, Aaron, să fie în fruntea poporului când Dumnezeu, prin Moise a scos pe Israel din Egipt. Maria a fost nu doar sora lui Moise ci a fost şi colaboratoarea lui, implicandu-se cu responsabilitate în conducerea poporului. Maria nu s-a căsătorit şi lucrarea la care Dumnezeu a chemat-o a fost specială: ea a fost prima femeie despre care Biblia ne relatează că a fost profet.19

“ În vorbele şi faptele ei, a proclamat mărturia lui Dumnezeu. Viaţa ei a fost focalizată în întregime asupra dragostei ei pentru Dumnezeu şi poporul Lui. Darurile şi preocuparile ei erau prea multe ca sa fie folosite numai în cercul unei familii. Israelul a avut multe mame şi soţii, dar numai o Marie. Dumnezeu i-a încredinţat o poziţie înaltă. O întreagă naţiune depindea de ea. A primit satisfacţii supreme în viaţă, deoarece şi-a dedicat întreaga ei viaţă lucrarii.”20

După trecerea Mării Roşi, “ Moiose şi copiii lui Israel au cântat Domnului “(Exod 15:1 ) un cântec de laudă. Maria, la cei aproape o sută de ani ai săi, a început şi ea să cânte un cântec de laudă lui Dumnezeu, cu timpane şi a antrenat femeile să cânte şi să danseze în onoarea lui Dumnezeu.( Exod 15:20-21 ) Avea talent de conducător şi o mare capacitate de a mobiliza, ştiind să motiveze femeile.

 Dumnezeu a încadrat-o pe Maria ca fiind unul dintre cei trei mari conducători care au scos pe Israel din Egipt. ( Mica 6:4 )

Maria L-a iubit pe Dumnezeu, s-a pus în slujba Lui cu toată inima şi Dumnezeu a răsplătit-o investind-o cu o slujbă şi cu o autoritate cu totul speciale şi fără precedent.Era un început. De ce a procedat Dumnezeu aşa ? De ce a recurs Dumnezeu la o femeie ? Nu ni se spune. Cum a fost primită iniţiativa lui Dumnezeu de către popor ? Nu ni se spune să fie fost proteste, să fie fost nemulţumiri sau obiecţii. Personal, consider acţiunea lui Dumnezeu ca o necesitate pentru acea perioadă din istoria poporului Israel. Dumnezeu nu lucrează cu şabloane, aşa cum vrem noi uneori să-I impunem. El lucrează cu eficienţă. După lunga robie în Egipt, poporul a ieşit cu multe “ moşteniri “. Una dintre ele a fost influenţa culturală şi religioasă pe care egiptenii, într-o măsură mai mică sau mai mare au avut-o asupra evreicelor. Maria, fiind crescută şi formată într-o familie specială, cu teama de Dumnezeu, având rădăcinile în leviţi, a fost educată din punct de vedere religios, Dumnezeu i-a dat capacitatea de a conduce, de a fi fară teamă, de a avea iniţiative. Este interesant faptul că nu era căsătorită – aceasta pentru a rămâne în casa tatălui şi pentru a nu avea o autoritate directă sub care să stea, conform obiceiurilor vremii, adică un soţ.

Dumnezeu a format-o şi la momentul potrivit ea a preluat unul dintre cele trei locuri de conducere în fruntea poporului iar autoritatea ei în faţa femeilor era de necontestat. Cât despre faptul că a fost prima femeie proroc despre care ne vorbeşte Biblia, putem deduce că autoritatea şi cuvântul ei erau ascultate şi respectate de către tot poporul. Implicarea Mariei era amplă, necesară, poporul fiind extrem de numeros şi nevoia de a se spune poporului cum vor trebui să traiască şi ceea ce aşteaptă Dumnezeu de la ei erau enorme.

Aşadar, ridicarea Mariei ca proroc şi conducător în Israel, a fost o necesitate pentru momentul respectiv, aceasta chiar dacă regulile societăţii acelei vremi spuneau altceva.

O altă femeie care a răspuns chemarii Lui Dumnezeu, a acceptat slujba incredinţată şi a avut curajul să o ducă la îndeplinire, în ciuda tradiţiilor vremii, a fost Debora, judecător şi proroc. “ Pe vremea aceea judecător în Israel era Debora, prorociţa, nevasta lui Lapidot. Ea şedea sub finicul Deborei, între Rama şi Betel, în Muntele lui Efraim; şi copiii lui Israel se suiau la ea ca să fie judecaţi “. ( Judecatori 4:4-5 ) Poporul Israel a păcătuit, s-a îndepartat de Dumnezeu şi Dumnezeu i-a pedepsit, lăsându-i sub ocupaţie străină. Fiind sub apăsare, ei au strigat către Dumnezeu ca să le trimită izbavirea. Atunci Dumnezeu a făcut o alegere interesantă, care a dus la schimbarea situaţiei politice şi militare din ţară: Debora. “De ce a ales-o Dumnezeu pe Debora ? Pentru că a ştiut că ea are temperamentul, darurile şi puterea spirituală pentru a îndeplini această sarcină. Este adevărat că rolul ei nu a fost rolul tradiţional al unei femei, dar aceasta nu l-a împiedicat pe Dumnezeu să o cheme pe ea şi nici pe Debora nu a împiedicat-o să răspundă chemarii. Debora nu s-a întrebat ce vor spune ceilalţi , bărbaţi şi femei. Ea a căutat răspunsurile la Dumnezeu. A fost o “ nonconformistă “, a spart tiparele vremii şi, prin puterea lui Dumnezeu, a schimbat cursul istoriei “21

Dintre cei 16 judecători pe care Israel i-a avut, unul singur a fost femeie: Debora.În perioada cuprinsă între Iosua şi primul împărat, aceşti judecători şi-au desfăşurat activitatea, activitate care a constat în a fi judecători pe timp de război şi domnitori pe timp de pace. Ei erau o veriga de tranziţie către monarhie. “ Aceşti <judecători >, însă, au fost mai mult decât nişte arbitri juridici; ei au fost < izbăvitori > (Judecători 3:9), împuterniciţi în mod carismatic de Duhul Sfânt al lui Dumnezeu pentru izbăvirea şi păstrarea Israelului ( cap. 6:34 ) până la instaurarea monarhiei “.22

Debora a fost cea de-a doua femeie proroc, dupa Maria. Dumnezeu a sfătuit-o direct cum trebuie să se procedeze ca Israel să fie izbăvit. Ea a numit un conducător de armată, pe Barac. Barac însă i-a respectat slujba înaltă, supremă în Israel, de judecător şi, deoarece conform acestei slujbe judecătorul trebuia să conducă, să însufleţească armata, Barac i-a cerut să-l însoţească la luptă, nedorind să plece fără ea, ştiind că doar aşa victoria va fi de partea lor. Dumnezeu va fi atunci cu ei. Debora l-a însoţit, l-a încurajat, l-a însufleţit şi victoria lui Israel a fost zdrobitoare. Interesant este faptul că cel ce conducea armata Canaanului, cu care Israel a luptat, Sisera, a fost ucis tot de o femeie, Iael.

Odată victoria obţinută, Debora, omul lui Dumnezeu, a venit şi I-a adus laudă Celui ce a dat izbandă: o cântare de biruinţă a lui Dumnezeu asupra duşmanilor copiilor Lui a cantat Debora, şi Barac a venit să o însoţească. Izbânda era a lui Dumnezeu şi ei I-au adus Lui glorie.

Un alt personaj feminin din Biblie şi ultimul la care doresc să fac referire este Estera. Estera a fost femeia frumoasă, plăcută şi curajoasă prin care Dumnezeu a oprit exterminarea poporului evreu aflat în exil. Ea şi-a pus în joc viaţa, dar a înţeles că Dumnezeu i-o cere. Era împărăteasă a Persiei, soţia împăratului Ahaşveroş, cel care a dat ordin ca prima lui soţie , împărăteasa Vasti, să fie alungată cu ruşine , deoarece a îndrăznit să nu se supună rigorilor de la curte. Printr-un şiretlic, înaltul demnitar Haman, a obţinut actul de exterminare al evreilor. Poporul evreu s-a rugat lui Dumnezeu şi a postit. Conform rigorilor de la palat, împărăteasa nu avea acces liber la împărat şi, în plus, ea însăşi era evreică şi putea să cadă sub incidenţa poruncii împărăteşti. Estera a decis să meargă la împărat, dar nu a făcut-o încrezătoare în farmecul ei sau în calităţile ei. Ea a dorit să meargă prin puterea lui Dumnezeu. Pentru aceasta, ea a cerut poporului evreu să postească trei zile şi trei nopţi împreună cu ea. După cele trei zile, ea a declarat : “ voi intra la împărat în ciuda legii; şi, dacă va fi să pier, voi pieri “ ( Estera 4:16 ).

“ Acesta este versetul meu favorit care vorbeşte despre un devotament total. Cuvintele au fost rostite de o femeie care s-a simţit sigură şi puternică în Dumnezeu astfel încât, atunci când Dumnezeu i-a cerut să facă un lucru împotriva obiceiurilor vremii şi i-a încredinţat o sarcină periculoasă şi neobişnuită, ea a spus: < o voi face cu orice preţ ! > Estera a fost o femeie distinsă, curajoasă, credincioasă. Ea L-a întrebat numai pe Dumnezeu şi, pentru a-şi îndeplini misiunea, şi-a riscat viaţa “23

Dumnezeu a răspuns rugăciunilor şi postului; duşmanul poporului evreu, Haman, a fost ucis iar evreii au scăpat. Dumnezeu a lucrat la inima împăratului, Dumnezeu a pus teama în perşii care trebuiau să-i ucidă pe evrei şi ziua groazei s-a preschimbat în zi de bucurie, bucurie pe care şi astăzi evreii o trăiesc, ei transformând acea zi într-o zi de sărbătoare care se respectă şi astăzi: sărbătoarea Purim. Izbavirea a dat-o Dumnezeu dar El s-a folosit de o femeie credincioasă şi curajoasă care a spus “ da “ chemării divine.

Vechiul Testament mai prezintă sporadic şi alte femei a căror acţiuni şi intervenţii au fost deosebit de importante pentru vremea aceea. Unele au fost nominalizate, altele nu, dar faptele lor le-au urmat.

Putem spune oare că în Vechiul Testament femeile au fost personaje neînsemnate şi neimplicate în activităţile publice ? Putem spune oare că Vechiul Testament elimina implicarea şi influenţa femeii în viaţa,activitatea şi istoria poporului din Vechiul Testament? Se poate afirma cu tărie faptul că au existat momente relatate în Vechiul Testament în care femeia se afla în postura de “ autoritate “ asupra bărbatului şi au fost relatate situaţii în care puterea de influenţă asupra acestuia de către femei a fost hotărâtoare ( Eva, Sara, Estera, Rebeca, Rahela şi altele )

Aşadar, chiar dacă perioada Vechiului Testament este numită a fi de “patriarhat “, rolul, influenţa şi poziţia femeii în această perioadă nu pot fi considerate a fi de subordonare absolută, ci de foarte multe ori de egalitate şi uneori chiar de autoritate (Debora ).

Pentru a analiza tema de faţă este absolut necesar să avem în vedere faptul că “ egalitatea “ sau “ subordonarea “ sunt termeni care implică relatiile existente între doi oameni sau două categorii de oameni care se află într-o anume comunicare unul cu celălalt sau unii cu alţii. Această comunicare se face în funcţie de capacitatea fiecăruia de a transmite mesaje celuilalt, felul cum o face şi, fundamental în această relaţie de comunicare, este părerea pe care unul o are despre celălalt.

Aşadar, cine sunt cei despre care este necesar să stabilim în ce relaţii se află : de egalitate sau de subordonare ? Şi care sunt trăsăturile specifice fiecăruia dintre ei ?

A vorbi despre asemănări şi deosebiri dintre femei şi bărbaţi, înseamnă a privi atât la aspectul lor fizic cât şi la cel sufletesc.

Femeia şi bărbatul au fost făcuţi, amandoi, după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu. Aici nu se are în vedere aspectul fizic, ci latura interioară a omului. Structura interioară la barbat şi femeie este aceeaşi. Diferenţele sunt din punct de vedere fizic şi în zona sufletului, unde există anumite aspecte care fac diferenţele să existe.

Din punct de vedere fizic, există deosebiri anatomice, atât sexuale cât şi în dimensiunile scheletului, a musculaturii şi a câtorva organe interne; femeile se maturizează mai repede, au un metabolism mai lent; barbaţii sunt mai vulnerabili la boli, în general viaţa lor fiind cu câtiva ani mai scurtă decât cea a femeilor.

Trecând la zona interioară, sufletească, cei ce au studiat această zonă au afirmat urmatoarele: între bărbat şi femeie nu sunt diferenţe în capacitatea de învaţare şi memorare, în nivelul inteligenţei şi creativităţii[1]. Femeile manifestă mai multă teamă decât bărbaţii, ele au tendinţa de a fi extrovertite, bărbaţii au tendinţa de a fi introvertiţi. In problema moralităţii, femeile par a fi concentrate mai mult pe responsabilităţi iar bărbaţii pe dreptate[2]. Bărbaţii sunt mai concentraţi pe echitate, femeile pe egalitate. Dependenţa, empatia, paternitatea, altruismul, depind mai mult de situaţii, de mediu, de educaţie şi de alţi factori, manifestându-se diferit în cadrul aceluiaşi sex. Bărbaţii sunt mai agresivi din punct de vedere fizic. In ceea ce privesc experienţele sexuale, nu sunt diferenţe majore, doar că nevoia sexuală este uneori mai mare la bărbaţi decăt la femei[3]

Bărbatul şi femeia sunt egali în mentalităţi şi demnitate. Ei sunt asemănători în aspectele în care trebuie să meargă împreună înainte şi se deosebesc în aspectele în care trebuie să meargă completându-se reciproc. Deosebirile dintre oameni fac omenirea frumoasă, viaţa palpitantă, provocatoare. Dacă toţi oamenii ar fi la fel, viaţa ar fi extrem de fadă şI monotonă. Provocarea este frumoasă şi imprevizibilul este frumos. Suntem diferiţi şi totuşi ne asemănăm; ne asemănăm şi totuşi suntem diferiţi.

Reacţiile în diferite situaţii sunt în general diferite, tot din cauza diferenţelor interioare: femeile plâng şi râd mai uşor decât bărbaţii; bărbaţii simt o nevoie enormă de a fi respectaţi; femeile sunt ceva mai vulnerabile, simţind nevoia de a fi protejate şi au o mai mare nevoie de a fi iubite. Bărbaţii nu excelează în citirea sufletelor altora, sunt mai pricepuţi la matematică, la lucruri practice, la orientare turistică. Femeile excelează în citirea sufletelor altora, abile în relaţiile cu oamenii, sunt bune la limbi străine, dibace în folosirea cuvintelor, sunt orientate spre exprimare verbală. Deci “ sunt mai preocupate de legaturi, sentimente, comunicare, armonie şi de modul în care sunt trataţi oamenii. Bărbaţii sunt în general mai preocupaţi de scopuri, activitaţi diverse, de construcţii, de competiţii, etc. “ [4]

Femeile în general sunt mai puternic influenţate de sentimente în luarea deciziilor, pe când bărbaţii sunt mai puternic influentaţi de raţiune. Femeile sunt mai rezistente la eforturi fizice de durată, pe când bărbaţii sunt mai puternici dar nu sunt aşa rezistenţi la eforturi fizice prelungite. [5]

Deosebirile dintre bărbat şi femeie nu există pentru a-l defini pe unul “ bun “ şi pe altul “ rău “, pe unul “ slab “ şi pe altul “ tare “. In Isus Cristos, Omul  perfect,  s-au manifestat  atât trăsături mai frecvent întâlnite la femei ( milă, îndurare, har ) cât şi trăsături mai frecvent întâlnite la bărbaţi ( adevărul, mânia ).[6] Aşadar, acestea nu sunt slăbiciuni ci manifestări ale unei stări interioare, asezate acolo de Creator. Există contraste între barbaţi şi femei, şi atunci când ei sunt împreună, se crează acea unitate perfectă, completare, complementare, pe care Dumnezeu a avut-o în vedere de la creaţie.

Bărbatul este întreprinzător, energic în acţiunile sale şi inventiv. La femeie, calităţile inimii sunt dezvoltate, intuiţia morală, profunzimea afectării, sensibilitatea emoţională, capacitatea de a suferii şi de a se sacrifica.[7]

Desigur că nu se poate spune: “aşa sunt toţi bărbaţii şi aşa sunt toate femeile”. Acestea sunt nişte linii directoare vagi între care se poate “ mişca “ fiecare caracter. Sunt femei la care se găsesc trăsături de caracter “ tipic masculine “ şi bărbaţi la care se gasesc trăsături de caracter “ tipic feminine “.

Aşadar, bărbatul şi femeia sunt structuraţi asemănător, existând deosebiri care-i fac o unitate perfectă atunci când sunt împreună. Aşa au fost creaţi: diferiţi şi totuşi după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu.

Întrebarea rămâne:sunt ei egali sau unul trebuie să fie subordonat celuilalt ?