Organizaţia se remarcă ca o organizaţie de menţinere a păcii şi securităţii internaţionale prin însăşi prevederile stipulate în preambul, în scopurile şi principiile sale. Din preambul reiese că popoarele Naţiunilor Unite şi-au propus ca scop suprem “ de a feri generaţiile viitoare de flagelul unui nou război “. În scopurile Cartei, care sunt prezentate în articolul 1 şi sunt în număr de patru, se stipulează:

–       un sistem de măsuri colective pentru menţinerea păcii şi securităţii internaţionale, reprimarea actelor de agresiune şi de violare a păcii, precum şi rezolvarea pe cale paşnică a diferendelor internaţionale;

–    dezvoltarea de relaţii prietenoase între state;

–       realizarea colaborării internaţionale între toate statele şi respectarea drepturilor omului;

–       organizaţia să devină un centru în care să se armonizeze acţiunile statelor pentru înfăptuirea scopurilor comune.

Sistemul Naţiunilor Unite are o triplă funcţiune:

• de a elabora instrumentele ce consacră drepturile şi libertăţile fundamentale ale omului;
• de a conveni căi şi modalităţi specifice de promovare şi respectare a normelor convenite;
• de a reacţiona la violarea sistematică şi flagrantă a drepturilor omului.

Sintetic, opera înfăptuită de Naţiunile Unite într-o jumătate de veac de activitate se înfăţişează astfel:

• Cinci acte constitutive ale ONU  ale unor instituţii specializate – Carta ONU, Constituţia OIM, Convenţia UNESCO, Constituţia OMS şi Constituţia FAO – tratează problematica drepturilor omului, instituţionalizând principiile de bază ale acestuia în alte cinci instrumente juridice – Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, Pactul Internaţional referitor la drepturile economice, sociale şi culturale, Pactul Internaţional cu privire la drepturile civile şi politice, plus cele două protocoale adiţionale la acestea din urmă – denumite generic Carta Internaţională a drepturilor omului, reglementează aspectele globale ale problematicii drepturilor omului.
• Alte 45 de instrumente internaţionale, adoptate sub auspiciile forului internaţional, acoperă diversele domenii particulare ale materiei pe toate planurile: în planul drepturilor civile şi politice au fost elaborate acte normative referitoare la dreptul la autodeterminare, dreptul la viaţă, libertatea de opinie şi de exprimare, protecţia minorităţilor, ş.a.; în planul drepturilor economice, sociale şi culturale, domeniile reglementate privesc dreptul la

muncă, dreptul la sănătate, dreptul la educaţie, ş.a.

• O serie de instrumente se ocupă de  protecţia drepturilor şi bunăstării membrilor grupurilor vulnerabili – copii, handicapaţi, deficienţi mentali, persoane fără locuinţă şi persoane în vârstă – de ameliorare a condiţiei femeii, de eliminare a discriminărilor şi intoleranţei, iar pe alt plan, de protecţie a drepturilor omului în perioada de conflict armat, de catastrofe naturale sau provocate de om.

Prima modificare esenţială este legată de introducerea în dreptul comunitar a unor prevederi legate de posibilitatea sancţionării efective a unui stat membru dacă acesta încalcă tratatul. Această modificare a fost impusă datorită experienţei din Austria, când victoria în alegeri şi includerea în guvern a unei formaţiuni considerate extremiste nu a putut fi sancţionată de către comunitate, deoarece aceasta nu avea o bază juridică pentru a face acest lucru. Constatarea unei încălcări se face de către Consiliu, în unanimitate, la propunerea unei treimi din membrii Comisiei, după avizul Parlamentului. Odată ce constatarea este făcută, Consiliul poate, cu majoritate, calificată să suspende anumite drepturi pentru statul în chestiune, inclusiv suspendarea dreptului de vot. Aceste prevederi sunt aplicate dacă se constată violări grave ale principiului libertăţii, democraţiei, drepturilor omului, libertăţilor fundamentale, statului de drept, etc[1].

Se includ în tratat şi o serie de prevederi privind aderarea unor noi membrii Astfel, statul în cauză trebuia să adreseze o cerere de aderare către conducerea preşedinţiei Consiliului. Apoi Comisia emitea o părere (negativă sau pozitivă) în legătură cu această cerere care nu este obligatorie pentru Consiliu. Urmează negocierile efective cu statul candidat, definitivarea acordului de aderare (după închiderea capitolelor de negociere), semnarea tratatului de aderare, ratificarea lui şi intrarea statului candidat în Uniunea Europeană. Acordul de aderare are o forţă juridică cu cea a tratatelor constitutive, putându-se modifica dar nu poate fi supus validării Curţii de Justiţie, ci doar interpretării acesteia[2].

Modificările în pilonul doi sunt de nuanţă, în sensul că tratatul menţionează că PESC include ansamblul chestiunilor relative la securitatea Uniunii, inclusiv definirea progresivă a unei politici de apărare care să ducă în final la crearea unei politici comune. Sunt menţinute prevederile anterioare referitoare la misiunile asumate de UE prin această politică. PESC rămâne în continuare un apanaj al interguvernamentalismului, deoarece instituţia care decide trecerea la o politică în acest pilon este Consiliul, expresie clară a voinţei statelor membre.

Dacă în cea ce priveşte PESC am putut observa păstrarea unui rol mare pentru state, în ceea ce priveşte votul cu majoritate calificată tratatul prevede o extindere a acestuia la încă 30 de domenii, între acestea fiind incluse şi 10 politici comunitare guvernate până la acea dată de regula unanimităţii. Între aceste 10 politici sunt incluse cooperarea judiciară civilă şi acorduri comerciale care se referă la servicii sau proprietate intelectuală. Alte prevederi referitoare la Consiliu sunt numirea unui reprezentant pentru PESC şi includerea principiului flexibilităţii în luarea deciziilor. Conform acestui principiu orice stat membru poate să se abţină de la vot şi în acest caz Consiliul, hotărând în unanimitate, poate cere o derogare de la Consiliu European pentru a lua o decizie cu majoritate calificată.

Comisia îşi păstrează atribuţiile anterioare, modificările prin Nisa fiind legate de limitare numărului comisarilor la 25, câte unul pe ţară (din 2005, după realizarea primei extinderi spre Est). De asemenea tratatul prevede că în momentul când Uniunea va avea mai mult de 25 de membrii, numărul comisarilor să fie mai mic decât acesta, o decizie în acest sens trebuind să fie luată în unanimitate de către Consiliul de Miniştri. Sunt crescute puterile preşedintelui Comisiei pentru a fi asigurată coerenţa colegiului extins la 25 de membrii, care poate să ceară unui comisar să demisioneze, după obţinerea aprobării din parte colegiului. Prin aceste modificări Comisia mai face un pas spre un statut de supranaţionalitate, de viitor guvern al unui stat european federal.

În ceea ce priveşte Parlamentul, tratatul limitează numărul membrilor săi la 732, reprezentanţii noilor state membre urmând să participe la dezbateri după aderare lor.

În concluzie Nisa nu aduce modificări esenţiale pentru a se crea o structură federală, după modelul propus de J. Fischer în 2000 deoarece Comisia nu primeşte statutul unui veritabil executiv, Parlamentul nu are două camere (una a popoarelor şi una a statelor) şi nu se fac referiri la o Constituţie Europeană care să precizez clar rolul unui preşedinte european.

Sultanul i-a îndepărtat pe amândoi de la domnie şi pentru a-i înlocui şi-a îndreptat privirea către un grup care slujise Imperiul cu loialitate timp de mai bine de un secol – familiile greceşti constantinopolitane.Datorită priceperii lor în ale negoţului,bogăţiei lor şi a cunoaşterii Europei şi a limbilor vorbite pe continent,aceste familii fanariote şi alte familii greceşti sau grecizate,aduseseră servicii nepreţuite Porţii,motiv pentru care dobândiseră o influenţă imensă la cele mai înalte niveluri,mai ales în domeniul afacerilor străine.Aici au ocupat funcţii cheie – precum cele de mari dragomani sau tălmaci – în relaţiile cu marile puteri europene.

Fanarioţii au devenit astfel,în mod logic,candidaţii la scaunul muntean şi moldovean,loialitatea lor ajungând cu atât mai indispensabilă cu cât cele două principate se aflau acum la fruntariile Imperiului şi formau obiectul intereselor Austriei şi Rusiei.Această asociere a pus bazele aşa-numitului regim fanariot,forma specifică de dominaţie otomană în ţările române,în secolul XVII.Acest regim a făcut să sporească dependenţa domnului faţa de sultan,iar modesta libertate pe care şi-o păstra în relaţiile cu străinătatea aproape a dispărut.Până şi formalitatea unei alegeri a dispărut după 1730, ultima ocazie cunoscută în care boierimea a mai avut un cuvânt de spus în alegerea domunului.Acestuia i se permitea să menţină contacte cu străinătatea,dar nu în propriul său beneficiu.Ei slujeau mai curând ca şi agenţi ai suveranului otoman,cu rolul de a strânge informaţii pentru acesta.

Cerinţele fiscale şi economice impuse de Poartă asupra Principatelor în secolul XVIII,erau practic nelimitate.Volumul lor reflecta criza generală care a pus stăpânire pe Imperiu.Tributurilor şi darurilor lise adăugaseră cheltuielile competiţiei pentru scaunul domnesc.Pentru a rămâne în competi ţie şi a câştiga premiul cel marecandidatul victorios intra în datorii imense,pe care nu ezita să le trecă pe seama contribuabililor din noua sa ţară.Cu toate că ar fi fost de presupus că aceste datorii să fie personale,îndată după sosirea în capitală,noul domn ridica dări sau recurgea la diferite alte stratageme pentru aşi plăti datoriile şi a-i descuraja pe viitori pretendenţi,dar şi pentru a pune ceva deoparte pentru pensie.Poarta şi înalţi dregători otomani profitau din plin sde această situaţie.Pentru ca afacerea să fie şi mai rentabilă,aceştia schimbau domnitori cu o frecvenţă ameţitoare,adesea mutându-i dintr-o ţară în alta.

În ciuda procedeelor de selecţie şi a instabilităţii mandatului şi a altor inconveniente,în ultima jumătate de veac fanariot în cele două scaune domneşti de la Bucreşti şi Iaşi,au ajuns câteva personalităţi deosebite.Acestea au vădit structuri complexe,având atât virtuţii cât şi vicii.

• Nicolae Mavrogheni (1786-1790) → fiind un grec de origine modestă,a fost cel mai înzestrat comandant militar dintre toţi domnii fanarioţi,repurtând numeroase succese în războiul ruso-austro-turc din 1788-1790.Înafară de aceasta a ferit masa mare a ţăranilor de biruri arbitrare,atrăgându-şi duşmănia boierilor,dat fiind faptul că-i obligase la poveri fiscale grele cu care aceştia nu erau obişnuiţi.
• Constantin Ipsilanti (1802-1806) → a fost un cârmuitor capabil care a nutrit planuri măreţe pentru unirea Principatelor şi creare unui stat dacic sub moştenitorii săi.
• Ioan Caragea (1812-1818) → a întrunit trăsăturile unui intelect cultivat cu cele ale unei avariţii nemăsurate.Ridica neîncetat biruri noi şi s-a dovedit a fi foarte inventiv în născocirea acestora,cum ar fi birul femeilor rele,cu gândul de a-şi strânge o avere personală.A introdus un nou cod de legi (Legiuirea Caragea) şi a promovat învăţământul.
• Scarlat Calimachi (1812-1819) → om blajin,cultivat,a sprijinit înnoirile în învăţământul superior şi a ininţiat o nouă codificare de legi civile: Codul Calimachi.
• Alexandru Ipsilanti → merită epitetul de despot luminat,încercând să introducă o serie de idei reformatoare,în spiritul vremurilot.Avea educaţie solidă,iar ca mare dregoman şi-a desăvârşit experienţa ca administrator.A încercat să refomeze sistemul judecătoresc (Pravilniceasca Condică),reînsufleţirea învăţământului şi să stabilescă relaţii cu suzeranul otoman pe baze raţionale,legale.

Vânzarea dregătoriilor devenise un obicei.Îndată ce se urca la domnie,noul domn scotea funcţiile înalte la mezat.Cumpărătirii,în special boieri şi membrii ai anturajului,vindeau la rândul lor funcţii la nivelul judeţelor,iar ispravnicii şi vătafii vindeau posturile locale.Această practică a avut un efect dezastruos asupra moralităţii şi eficienţei aparatului administrativ:au apărut noi dregătorii,iar numărul celor vechi a crescut de 2-3 ori,majoritatea ocupanţilor fiind lipsiţi de experienţă şi de aptirudini,ceea ce a dus la o birocraţie mai mult decât excesivă.Cu toate acestea sistemul administrativ avea o tendinţă centralizatoare.

Un personaj indispensabil bunului mers al administraţiei s-a dovedit a fi capuchehaia, reprezentantul domnului la Constantinopol,care făcea legătura cu marii dregători otomani şi cu lumea bancară constantinopolitană.

Din 1731 domnul a fost numit la 3 ani,fiind asimilat cu un demnitar otoman,echivalent unui paşa cu două tuiuri.Acesta avea autoritate absolută,deci era un regim absolutist.Avea drept de a pune orice dare,gestiunea lui era controlată doar formal de către divan,era judecător suprem.În intervalul 1711/1716-1821,în Moldova s-au perindat 36 de domni,iar în Ţara Românească,39 de domni.Pentru stabilizarea domniei în,firmanul din 1802,a reglementat domnia la 7 ani,dar această decizie nu a fost pusă în practică.În 1818 a fost impus un cartel de 4 familii :a lui Sacrlat Calimachi,Mihai Şuţu,Alexandru Şuţu şi Dimitrie Moruzzi.Cu toate acestea cele 4 familii luau în protecţia lor alte 50 de familii.

Ani de-a rândul economia Germaniei a avut la bază faptul că voia o adaptare la noua diviziune internatională a muncii cauzată de revoluţia din Estul Europei şi de creşterea în importanţă a unor noi centre economice în special cele din Asia de SE. Procesul de unificare al Germaniei va adăuga alte probleme – celei de stimulare a efectelor către o dezvoltare economică din următorii ani. Provocările politice nu sunt pentru a sacrifica importante investiţii în viitor, ca acea aparţinând R&D, educaţiei şi protecţiei mediului înconjurător, ci pentru a redefini priorităţile. Pe termen lung rolul Germaniei ca punte pentru relaţia din Est-Vest va duce la prosperitate.

Germania îşi gaseşte locul în noua diviziune internaţinală a muncii prin implementarea unei strategii active pe lângă reduceri semificative ale costurilor. Tratată ca o naţiune în condiţiile unor standarde globale sau mai degrabă ca o regiune cu o economie globală, Germania va rămâne pe un spectru înalt de piaţă. Dar reducerea costurilor nu este suficientă pentru Germania care se află pe o poziţie atât de înaltă şi ar putea fi chiar un fenomen periculos care ar putea provoca o scădere bruscă a preţurilor, ar declanşa chiar procesul inflaţionist, în cadrul caruia nimeni nu ar avea de câştigat. Totuşi, Germania este supusă inovării. Ea este pe cale să devină un spaţiu de apariţie a noilor tehmologii şi de introducere a acestora pe piaţă sau chiar un cadru de prosperitate a inovaţiilor sociale, de exemplu fenomenele noi de organizare a unui proces economic şi social. Inovaţii sociale majore sunt curente pentru a redefini rolul muncii (mai multă flexibilitate, reeducare, participare pe piaţă) şi să găsească surse de consum optime şi brevete de stabilizare şi găsirea unei soluţii economice – sociale privind noile tehnologii. Cu tot respectul pentru acest lucru politica economică din alte ţări ale Uniounii Europene, cum ar fi cea a Danemarcei sau Olandei este mai modernă decât cea a Germaniei.

Până în prezent sistemul politic german s-a dovedit a fi incapabil pentru a reintroduce o reformă instituţională de bază. Acest fapt se datorează atât grupurilor special interesate care fiind bine organizate, îşi apără drepturile lor cât şi de starea de spirit a publicului caracterizat de pesimism, de impresia unui deliciu de neânlăturat în bunăstare, de resemnare şi de acţiuni individuale (fără succese).

Germania a jucat întotdeauna un rol activ în procesul de Integrare Europeană şi a fost sau s-a numărat printre cei care au făcut propuneri la tratatul de la Maastricht. Totuşi, există unele opuneri în ceea ce priveşte integrarea mai departe a acestui stat. Prima opunere este acea care se referă la frica de asa numitul sacrificiu a a stabilităţii mărcii germane. apoi mai există sentimentul de nesiguranţă de a lua decizii, de a face delegaţii privind birocraţia autonomă din Brussel. Spaţiul existent între luarea deciziilor şi controlul democratic devine mai larg iar oamenii nu sunt pregatiţi să accepte acest lucru. In sfârşit, o a treia opunere ar fi aceea legată de aşa numitul principiu de subsidiaritate care contribuie la păstrarea identitaţii regionale.

In timp ce unele raţiuni consideră că integrarea ar fi o bună idee, altele au îndoieli în ceea ce priveşte prelungirea acestui proces (de exemplu “adâncirea” în problemele acesui proces şi “extinderea” acestuia la un nivel global).

Dezvoltarea economică a Germaniei şi stilul de viaţă nu sunt sprijinite. Performanţa economică este înca bazată pe generaţiile viitoare prin consumul mare de materiale nereciclabile şi pe surse de energie, pe emisii de gaze ale capacitaţilor unor maşini ce duc la distrugerea eco-sistemului precum şi pe brevete de folosire a termenilor care distruge spaţiul de trai al unor specii (inumane). Problemele privind protecţia mediului inconjurător adaugă o nouă dimensiune aşa numitului big-traf-off- deturnare de comerţ desfăşurat între eficienţa economică şi justiţie socială (între aceste două existând egalitate). Brevetele de dezvoltare vor trebui să se adreseze noului “triunghi magic” al eficienţei, egalităţii şi sprijinirii economice.

Soluţiile nu constau în apărarea unor structuri şi nici nu vin de la un dogmatism al pieţei libere ci vin atunci când se respectă tradiţiile şi valorile ţării respective. Propunerea asupra unei transformări a sistemului economic german într-o piaţă sau economie de piaţă social-economică a fost dată uitării odată cu intensificarea procesului de unificare al Germanie.

Totuşi această propunere rămâne proiectul cel mai ambiţios din agenda politică a Germaniei (proiect în cadrul căruia această ţară ar putea avea un rol major).

Germania îşi gaseşte locul în noua diviziune internaţinală a muncii prin implementarea unei strategii active pe lângă reduceri semificative ale costurilor. Tratată ca o naţiune în condiţiile unor standarde globale sau mai degrabă ca o regiune cu o economie globală, Germania va rămâne pe un spectru înalt de piaţă. Dar reducerea costurilor nu este suficientă pentru Germania care se află pe o poziţie atât de înaltă şi ar putea fi chiar un fenomen periculos care ar putea provoca o scădere bruscă a preţurilor, ar declanşa chiar procesul inflaţionist, în cadrul caruia nimeni nu ar avea de câştigat. Totuşi, Germania este supusă inovării. Ea este pe cale să devină un spaţiu de apariţie a noilor tehmologii şi de introducere a acestora pe piaţă sau chiar un cadru de prosperitate a inovaţiilor sociale, de exemplu fenomenele noi de organizare a unui proces economic şi social. Inovaţii sociale majore sunt curente pentru a redefini rolul muncii (mai multă flexibilitate, reeducare, participare pe piaţă) şi să găsească surse de consum optime şi brevete de stabilizare şi găsirea unei soluţii economice – sociale privind noile tehnologii. Cu tot respectul pentru acest lucru politica economică din alte ţări ale Uniounii Europene, cum ar fi cea a Danemarcei sau Olandei este mai modernă decât cea a Germaniei.

Până în prezent sistemul politic german s-a dovedit a fi incapabil pentru a reintroduce o reformă instituţională de bază. Acest fapt se datorează atât grupurilor special interesate care fiind bine organizate, îşi apără drepturile lor cât şi de starea de spirit a publicului caracterizat de pesimism, de impresia unui deliciu de neânlăturat în bunăstare, de resemnare şi de acţiuni individuale (fără succese).

Germania a jucat întotdeauna un rol activ în procesul de Integrare Europeană şi a fost sau s-a numărat printre cei care au făcut propuneri la tratatul de la Maastricht. Totuşi, există unele opuneri în ceea ce priveşte integrarea mai departe a acestui stat. Prima opunere este acea care se referă la frica de asa numitul sacrificiu a a stabilităţii mărcii germane. apoi mai există sentimentul de nesiguranţă de a lua decizii, de a face delegaţii privind birocraţia autonomă din Brussel. Spaţiul existent între luarea deciziilor şi controlul democratic devine mai larg iar oamenii nu sunt pregatiţi să accepte acest lucru. In sfârşit, o a treia opunere ar fi aceea legată de aşa numitul principiu de subsidiaritate care contribuie la păstrarea identitaţii regionale.

In timp ce unele raţiuni consideră că integrarea ar fi o bună idee, altele au îndoieli în ceea ce priveşte prelungirea acestui proces (de exemplu “adâncirea” în problemele acesui proces şi “extinderea” acestuia la un nivel global).

Dezvoltarea economică a Germaniei şi stilul de viaţă nu sunt sprijinite. Performanţa economică este înca bazată pe generaţiile viitoare prin consumul mare de materiale nereciclabile şi pe surse de energie, pe emisii de gaze ale capacitaţilor unor maşini ce duc la distrugerea eco-sistemului precum şi pe brevete de folosire a termenilor care distruge spaţiul de trai al unor specii (inumane). Problemele privind protecţia mediului inconjurător adaugă o nouă dimensiune aşa numitului big-traf-off- deturnare de comerţ desfăşurat între eficienţa economică şi justiţie socială (între aceste două existând egalitate). Brevetele de dezvoltare vor trebui să se adreseze noului “triunghi magic” al eficienţei, egalităţii şi sprijinirii economice.

Soluţiile nu constau în apărarea unor structuri şi nici nu vin de la un dogmatism al pieţei libere ci vin atunci când se respectă tradiţiile şi valorile ţării respective. Propunerea asupra unei transformări a sistemului economic german într-o piaţă sau economie de piaţă social-economică a fost dată uitării odată cu intensificarea procesului de unificare al Germanie.

Totuşi această propunere rămâne proiectul cel mai ambiţios din agenda politică a Germaniei (proiect în cadrul căruia această ţară ar putea avea un rol major).

Între ţările care au beneficiat de ajutorul financiar al FMI în anii ’90 au fost ţările din Europa Centrală şi regiunea Baltică, Rusia şi alte ţări din fosta Uniune Sovietică pentru înlesnirea trecerii lor  dificile din economia planificată la economia de piaţă. Multe eforturi au fost depuse în formarea structurilor financiare şi economice, foarte importante pentru funcţionarea economiei de piaţă.

O parte importantă în activitatea FMI ocupă colaborarea strînsă cu Banca Mondială în vederea sprijinirii celor mai sărace ţări din lume.

În criza financiară la mijlocul acestei decade în Mexico  FMI a aprobat pe data de 1.02.1995 cel mai mare pachet financiar pentru o ţară membră a FMI în valoare de $17,8 billion. Acest ajutor avea scopul să stsbilizeze situatia financiară şi să oprească ieşirile masive de capital din Mexic.

Criza financiară din Asia din anul 1998 a fost evenimentul financiar a anului. Cel mai mult afectate au fost Indonesia, Coreea si Tailanda.

Printre cauzele principale pentru această criză putem să considerăm împrumuturile externe făcute de aceste ţări în exces, cu scădente scurte. Pe de altă parte regurile bancare inadecvate şi intervenţia sa nereuşita n-au putut să contribuie la stabilizarea situaţiei economice. Întărzierea semnificativă în adaptării măsurilor corespunzătoare în rezolvarea acestor dificultăţi a aprofundat criza financiară şi a afectat şi alte ţări din această regiune.

FMI a ajutat cele trei ţări cel mai mult afectate – Indonesia, Coreea si Tailanda – aranjănd programe pentru reforme economice, care ar treebui să ajute refacerii situaţiei financiare. Coreea a beneficiat de ajutor financiar la valoare totală de $ 11,2 bilioane şi Tailanda $ 4,0 bilioane.

Au fost intensificate consultaţiile cu celelalte ţări membre pentru a fi luate măsuri, care să nu mai permit în viitor afectarea altor ţări din această regiune.

Au fost aplicate proceduri accelerate organizate sub numele de Mecanism Urgent de Finanţare. Astfel FMI a elaborat programe, care au fost adăugate la programele deja existente şi care  au  avut drept scop să adapteze FMI către cerinţele acestei perioade.

De asemenea a fost creată facilitatea de Rezerve suplimentare pentru a ajuta ţările afectate prin acordarea împrumuturilor pe termen scurt, necesare pentru recuperarea încrederii pierdute a investitorilor.

FMI a colaborat cu alte instituţii internaţionale financiare, de exemplu cu Banca Mondială şi Banca da Dezvoltare din Asia pentru a mări suportul financiar pentru programele de reforme economice.

Principalele concluzii făcute de funcţionării FMI sunt patru şi se referă la necesitatea punerii la dispoziţie la FMI a unei informaţii, cât se poate mai concrete, de către ţările membre. Pe de altă parte cu o mai mare atenţie trebuie să fie analizate rezultatele macroeconomice ale ţărilor pe termen scurt. Un rol crucial joacă existenţa unei transparenţe în privinţa programelor, care  se aplică pentru ieşirea din criză. Nu pe ultimul loc ca importanţă este faptul că ţările membre trebuie să binevoiască să ia în considerare sfaturile politice de la FMI.

Pentru a colabora mai străns cu ţările afectate de criza din Asia şi din cauza rolului important, pe care aceste ţări îl au în economia mondială FMI a deschis un nou office  pentru Asia şi Pacific în Tokyo.

Directorul acestui office este Kunio Saito. Între scopurile principale sunt păstrarea unui dialog permanent cu politicienii din Asia si supravegherea pieţei financiare în această regiune.

În luna iulie 1998, după dificultăţiile financiare serioase, Rusia a primit un împrumut de $11.2 bilioane, care va avea drept scop să suplimenteze cele $ 9.2 bilioane primite în luna martie 1996.

A 50-a anivarsare a FMI în anul 1994 a creat ocazia pentru efectuarea unui număr mare de întălniri si discutii privind activitatea fondului în viitor.

Schimbările în mediu economic international impun într-un fel si reevaluare a rolului FMI si eventual efectuarea unor schimbări în rolul său în economia mondială.

Folosirea largă a ratelor de schimb flexibile a dezavantajat  tările industriale si ele au beneficiat mult mai putinde ajutor financiar din partea FMI, aşa cum a fost prevăzut în Bretton Woods. Mai mult decât aceasta, multe ţări membre n-au avut aces la fluxurile de capital privat, mai ales în perioade de dificultăţi economice şi numărul acestor ţări a crescut mult, afectând şi ţările în traziţie. Aceste ţări se bazează pe asistenţa financiară din partea FMI în resolvarea problemelor financiare legate de balanţa de plăţi.

În viitor descentralizarea în sistemul valutar al ţărilor industrializate va continua. De aceea va fi necesară o reevaluare a rolului FMI privind supravegherea şi finanţarea ţărilor membre. De exemplu a fost făcută o propunere în sensul că valutele mai puternice să fie legate şi fixate întru-n sistem. Comisia din Bretton Woods a propus FMI să preia de la Grupul Celor 7 responsabilitatea de a efectua politica de coordonare, care să aibă ca scop reducerea instasbilităţii ratei de schimb şi eventual trecerea la un sistem mult mai flexibil.

Cu totul altă direcţie a fost propusă de la ceilalţi funcţionari FMI să abandoneze rolul său în domeniul financiar şi să concentreze activitatea sa asupra disciplinei comerciale, exercitată de fluxurile de capital privat, scopul fiind corectarea neadaptibilităţii bilanţelor de plăţi ale ţărilor membre. Astfel FMI poate să devină un fel de agenţie de evaluare pentru politiciile economice de stat ale ţărilor membre. Mai mult decât aceasta a fost propus în acest context FMI să joace un rol central în coordonarea restructurării datoriilor statelor, ca un fel de curte de faliment.

Toate aceste propuneri deocamdată n-au găsit o acceptare mai largă. În momentul în care FMI va acţiona ca o agenţie de evaluare, atunci relaţiile între FMI şi ţările membre se vor schimba substanţial.

În prezent rolul FMI este de a facilita relaţiile dintre debitor si creditor. Probabil schimbările, care se vor efectua nu mai vor fi cu rolul financiar, pe care l-are FMI şi în natura politicii de supraveghere a Sistemului Monetar International.

Într-o primă ordine de idei, globalizarea economiei germane, în nici un caz nu va fi un proces însemnat, în care orientările pe termen lung să fie comparate cu ale altor ţări. În al doilea rând internaţionalizarea nu va fi comparată izolat prin producţia externă, ci ca o alternativă sau ca un proces complementar la alte forme ale internaţionalizării (comerţ, cooperare ). În al treilea rând va fi înţeleasă prin observarea regională şi sectorială a dimensiunilor clare, căci până acum doar un sector unic al economiei germane a fost globalizat. În al patrulea rând, va fi luată în considerare paleta largă de motive pentru înregistrarea producţiei interne. În cazul celor mai multe investiţii directe s-au stabilit puţine legături concurenţiale între producţia externă şi cea internă. De asemenea, vor fi luate în considerare investiţiile în Ward, lângă Out – Ward, investiţiile clare.

Globalizarea economiei nu e o nouă apariţie, ci este o continuare a dezvoltărilor care au luat fiinţă u mult timp înainte. Economia germană ia parte mediocru în orientarea globalizării. Globalizarea economiei accelerează fără doar şi poate schimbarea structurărilor ce au loc. Politica economică internaţională pierde din autonomie, dar, şi aşa, rezultă noi şanse să aducă în ţară amplasările flexibile ale producţiei moderne; cu toate acestea sunt necesare

• reorientare a politicii economice a pieţelor;
• măsuri specifice întreprinderilor pentru promovarea calităţii.

Noţiunea globalizării sau a internaţionalizării constă în creşterea pieţelor peste graniţele naţionale cât şi în împletirea puternică şi directă a întreprinderilor cu străinătatea. În centrul discuţiilor politico-economice stă globalizarea întreprinderilor.

Ea se lasă însemnată prin alinierea diferitelor forme ale internaţionalizării : comerţul exterior tradiţional al produselor finite, “global sourcing” a prefabricatelor, a produselor străine prin investiţii directe, cooperarea între întrprinderi ( alianţe strategice ) ; orientările internaţionale nu numai ale producţiei ci şi a altor funcţiuni ale întreprinderii, cum ar fi de exemplu finanţarea, marketingul; larga răspândire geografică şi coordonatele strategice ale întregii activităţi străine.

Teza globalizării înseamnă o avansare cantitativă în împletirea economiei naţionale şi o nouă calitate a activităţii umane a unei întreprinderi, în forma activităţilor reţelelor internaţionale specializate în aşezămintele producţiei.

În acest caz sunt mai multe direcţii de dezvoltare : liberalizarea bunurilor şi pieţelor de capital, programe de privatizare, deschiderea europeană şi asiatică a ţărilor reformate.Expansiunea în străinătate se realizează uşor când pieţele se dezvoltă.

În discuţiile relative la globalizare, deseori se citează “explozia” curentelor de investiţii directe ce presupuneau într-adevăr dezvoltare.

Cu toate că internaţionalizarea economiei lumii a întâmpinat greutăţi remarcabile, totuşi s-a dezvoltat. Profitul întreprinderilor controlate din străinătate se evaluează la un sfert din PIB al lumii. Comerţul internaţional va fi realizat de către trei sferturi din întreprinderile multinaţionale, din care o treime sunt tranzacţii concentrate.

Înca de la inceputul anilor ’50 Germania a fost un membru activ al intagrarii europene, bazandu-se pe reconcilierea franco-germana. Angajamentul Germaniei fata de ideea europeana a facut posibila acceptarea acestei tari, dupa unificarea Germaniei, deoarece acest lucru a sters orice urma de resentimente fata de vechiul dusman si de frica a natiunii germane. Progresul in integrarea europeana reprezinta pentru Germania nu numai o importanta economica ci si una vitala de natura politica. Totusi, se fac dezbateri asupra cum ar trebui sa evolueze un proces de integrare la modul cel mai efivient si cum ar trebui ca unele dintre deficitele institutiilor europene sa fie eliminate.

Se impun atentiei urmatoarele surse potentiale de conflict: EMU – Uniunea Economica si Monetara din Europa

In prezent acesta este subiectul cel mai abordat, caruia i se adauga uneori si conceptul de politica de stabilitate monetara si autonoma precum si perioada de evaluare a DM. Germania a facut eforturi considerabile avand ca efect influentarea atat a modelului adoptata de Banca Central Europeana, a instrumentelor (de exemplu rezerva minima), cat si conceptul de politica monetara (facand din cantitatea de bani un indicator central). Pe viitor, Germania va avea probleme in stabilirea criteriilor de deficit (de exemplu deficitul in bugetele publice este mai mic de 3% din GNP) si de datorii (mai putin de 60% din GNP) a tratatului de la Maastrich din 1997, dar conform articolului 04C a aceastui tratat, Germania va trece cu bine de toate aceste probleme la inceputul anilor’98, iar inceputul EMU-lui nu va mai trebui amanat. Germania insista sa introduca un mecanism de pedepse asupra deficitului public ridicat in EMU, cu scopul de a garanta minimul de convergenta in politica fiscala. Pentru acei membrii ai UE care nu se pot alatura EMU-lui in 1999, un mecanism credibil de reducere a fluctuatiilor curente ar trebui stabilit (EMS II).

In timp ce integrarea europeana progreseaza, integrarea politica (Maastrich II) face putine progrese. Se rdica probleme ca si cele legate de dezvoltare, se evidentiaza rolul regiunilor (si a principiului subventionarii), a resurselor financiare autonome pentru Uniunea Europeana, a uniunilor privind mediul inconjurator (de exemplu reteaua trans – europeana) si a Leizbild-ului (viziunea acestuia ) despre o zona avansata a comertului liber impotriva “americanizarii Europei”.in plus, nu s-a facut nici un progres in aria economica si politica, un element necesar sio care trebuie infaptuit pentru EMU, pentru asigurarea unei politici monetare uniforme.

Gigantul produselor electrice, Siemens, a funcţionat minunat în Anglia şi Rusia, în 1847, la puţin timp după ce compania a fost fondată; ţarul, spre exemplu, a cerut întemeierea reprezentanţei ruse a companiei telegrafice cunoscute atunci sub numele de compania Siemens & Halske, care urma să facă legătura între St. Petersburg şi Odessa, pentru ca ţarul să poată fi ţinut mai uşor la curent cu evoluţia războiului din Crimeea. în Anglia, unde procesul de industrializare era deja foarte avansat, Siemens a înviorat economia prin vânzările de aparatură electrică. Ambele pieţe au dispărutîn timpul Primului Război.Mondial.

Cu câţiva ani înainte de izbucnirea Primului Război Mondial, compania americană Bosch Magneto, una din primele reprezentanţe în străinătate ale companiei lui Robert Bosch, avea sediul pe West Fifty-sixth Street, în New York. Compania vindea atât bujii importate din Germania, cât şi bujii produse în America, într-o fabrică de la Springfield, Massachusetts. Când SUA a intrat în război, Congresul a votat legea referitoare la proprietăţile stăine şi Bosch şi-a văzut expropriată ramura americană de afaceri.

Merck Inc., cu sediul la Rahway, New Jersey, este, în prezent, compania fabricantă de produse farmaceutice numărul unu în lume. însă înainte de Primul Război Mondial compania americană a fost o sucursală a companiei cu sediul la Darmstadt, astăzi cunoscută sub numele de E. Merck oHG. De atunci, Merck Inc. a ajuns să-şi facă părintele pierdut să pară insignifiant pe lângă ea: la ultimul calcul efectuat, compania cu sediul în New Jersey avea vânzări de peste 7 miliarde dolari, în vreme ce E. Merk,’deţinută de descendenţii familiei fondatoare Merck, înregistrează, discret, onesta cifră de vânzări de cel puţin 3,5 miliarde DM.

Economiei germane i-a trebuit un timp îndelungat pentru a-şi reveni de pe urma pierderilor rezultate din Primul Război Mondial. Activităţile internaţionale ale Germaniei au rămas limitate până şi după Cel de-al Doilea Război Mondial;

Reconstrucţia ţării le-a dat mult de lucru companiilor pe plan intern. Capitalul s-a îndreptat în cea mai mare parte înspre Germania, şi nu în sens invers. Marca vest-germană s-a impus ca valută de primă mărime doar după câteva decenii, astfel că investiţiile străine erau foarte costisitoare pentru firmele germane. Acestea preferau să producă folosind forţa de muncă autohtonă de înaltă calificare; absenţa peste hotare a mâinii de lucru calificate — cel puţin în termenii în care detinesc germanii chestiunea — acţionează până astăzi ca o stopare a multor investiţi germane în străinătate.

Numai de la mijlocul anilor 70 investiţiile germane în străinătate au început s-o ia înaintea banilor ce intrau în ţară; această tendinţă acţionează şi azi. Totuşi, germanii mai au încă până să înspăimânte alte naţiuni cu practicile lor de cumpărare, aşa cum au făcut americanii ani de zile după Cel de-al Doilea Război Mondial sau cum o fac japonezii acum.

După ce Al Doilea Război Mondial a lăsat economiile mondiale în ruină, calea era deschisă pentru ca IBM, Coca-Cola, Procter & Gamble şi nenumărate alte companii americane să-şi stabilească o poziţie de dominaţie peste ocean. Unii europeni — cum a făcut francezul Jean-Jacques Servan-Schreiber în mult apreciata sa carte Le Defiamerican — s-au întrebat dacă firmele europene ar putea face faţă unei provocări atât de puternice ca aceea americană. în final, răspunsul a fost afirmativ. între timp, ţările europene au încercat să prospere, iar avantajul american, încetul cu încetul, n-a mai putut rămâne în picioare. Companiile americane se mai bucură încă de poziţii puternice peste ocean, dar azi ameninţarea lor a dispărut în cea mai mare parte.

A apărut o altă ameninţare,în ulimul deceniu, Japonia a înlocuit aproape integral SUA în postura de geniu rău internaţional. în industria autoturismelor, ca să dăm cel mai notabil exemplu, fabricanţii japonezi de maşini şi piese de schimb au făcut investiţii directe în SUA şi, în mai mică măsură, în Europa, pentru a-şi asigura pe piaţă poziţia pe care la început au obţinut-o prin exporturi regulate. Cât de departe pot ajunge japonezii nu se ştie exact, dar firmele americane şi europene de autoturisme se tem că propria lor poziţie în competiţie va fi periclitată. Ceea ce e valabil pentru industria autoturismelor poate fi valabil şi pentru alte industrii: microelectronică, tehnică de calcul.în comparaţie cu acest fapt, teama că „vin germanii” trebuie să fie de proporţii mai reduse.

Companiile germane continuă să investească tot mai mult în afara graniţelor ţării, dar aşa cum exporturile firmelor germane nu domină industrii anume, nu o vor face nici investiţiile lor în străinătate. Şi germanii mai au încă multe de recuperat. în SUA, de exemplu, Germania se află — la investiţiile străine luate per total — în urma Marii Britanii, a Japoniei, a Olandei şi a Canadei.

Dacă firmele germane au început să renunţe la izolarea lor pentru a investî mai mult în străinătate, motivele sunt strâns legate de mişcările pieţei. Firmele vor să-şi asigure succesul pe piaţa ţării gazdă, nu doar să profite de costurile mai reduse.

De ani de zile grupul Bosch s-a concentrat puternic în Germania: activul peste graniţă reprezintă doar 25% (sau mai puţin) din totalul companiei. De curând, totuşi, ramura constructoare de elemente de autoturisme şi-a făcut simţită prezenţa peste ocean. în SUA, Bosch a investit mult pentru imaginea sa de „Made in America” — în parte şi din teama de a nu se vota în Congres o lege a „contenciosului local” în ceea ce priveşte industria autoturismelor. în Marea Britanie, Bosch nu are de ce să se teamă de protecţionism, în schimb, firma a investit recent aproape 500 milioane DM în Ţara Galilor, pentru a construi o fabrică de asamblare a alternatoarelor. Germanii vor să ţină pasul cu firmele japoneze, cum sunt Toyota şi Nissan, care-şi concentrează investiţiile europene în Marea Britanie.

Investiţiile germane în străinătate au fost determinate şi de o firească dorinţă ca Germania să fie reprezentată pe toate marile pieţe ale lumii, mai ales în SUA.

Compania Bertelsman AG, de pildă, a jertfit, în 1986, aproape un miliard de dolari pentru a obţine casa de discuri RCA şi editura Doubleday, în USA. Compania de asigurări Allianz a cheltuit, în 1990, aproape 3 miliarde dolari, când a cumpărat Fireman’s Fund, compania din SUA pentru asigurări în caz de accident.

Regulile stricte de acasă sunt un alt motiv motiv pentru care firmele germane hotărăsc să investească în străinătate. Concernul chimic german BASF AG a calculat că legile ţării referitoare la controlul poluării vor costa firma, până în 1993, cam 300 milioane DM pe an. într-un an bun, cifra reprezintă profitul total reinvestit al companiei. Nu e de mirare că cei de la conducerea tirmei BASF doresc să deplaseze o parte mai mare din producţie spre străinătate, unde legile să nu fie atât de costisitoare. în 1990, aproape 50% din investiţii au fost făcute în afara graniţelor Germaniei, în comparaţie cu doar 35% cu zece ani în urmă.

Deşi investiţiile germane şi statisticile comerciale arată, pentru ultimii ani, o activitate sporităîn cadrul CE, germanii nu urmăresc un bloc comercial în „Fortăreaţa Europei”. Germania doreşte — şi are nevoie de aşa ceva — un comerţ liber în jurul globului; nici un punct de pe harta lumii nu este prea îndepărtat pentru un om de afaceri german. Fritz Mayer ar lua primul avion spre Asia, dacă de asta ar ti nevoie ca să-şi vândă acolo maşinile pentru industria textilă.

Companiile germane nu precupeţesc nici un efort, material sau de altă natură, pentru a intra pe o piaţă nouă. Ne având o piaţă internă atât de vastă cum e aceea a Statelor Unite, germanii trebuie să fie exportatori tenace pentru a avea succes. Să luăm exemplul companiei BMW în Japonia. Când fabricanţii „celui mai modern automobil” au hotărât să penetreze cea mai bine controlată piaţă, la începutul deceniului 8, compania din Munchen a dedicat acestei cauze de cinci ori mai multe resurse decât în mod normal. Efortul a fost încununat de succes, pentru că BMW a pus mâna pe cel mai mare sector de piaţă al unui importator de maşini de lux.

Din biroul său din suburbia Chiba City a Tokyo-ului, conducătorul companiei BMW-Japan, Hans Peter Sonnenborn, explică secretul succesului firmei (Sonnenborn s-a mutat între timp la Audi): „Succesul e relativ, din moment ce noi avem doar 8% din piaţă. Dar pentru că Japonia e Japonia, unde toţi importatorii străini la un loc nu deţin decât 4% din piaţă, se cade să vorbim de un succes relativ.  La început, ne-am comportat ca şi cum am fi vândut 20 sau 30.000 de maşini, nu 2-3.000 (azi compania vinde peste 35.000 de maşini pe an, folosind peste 120 de reprezentanţe). Am reglat resursele — făcând multă reclamă preţurilor — la potenţialul pieţei, nu la piaţa adevărată. Am început devreme să muncim cu inginerii noştri din Germania, pentru a dota maşinile după cerinţele pieţei japoneze.  Traficul aici este mai dificil, temperaturile sunt mai ridicate, deci am folosit frâne diferite şi sisteme de răcire mai mari. Am investit mult în service-uri. Dacă un proprietar de BMW rămâne în drum cu maşina, departe de casă, noi plătim cheltuielile de hotel. Însă factorul determinant al succesului a fost crearea unei reţele de reprezentanţe proprii. A fost greu, mai ales la început. Terenurile erau extrem de scumpe, iar cele mai bune amplasări erau deja valorificate de alţii. Totuşi, azi, deşi stăm mai prost decât reprezentanţelejaponeze, suntem mai avantajaţi decât ceilalţi importatori, care au sosit pe piaţă mai târziu. Faptul că am avut reţeaua noastră de reprezentanţe ne-a permis să folosim propriile tehnici de marketing fără vreo altă intervenţie sau compromis.”

Un control sever asupra pieţei japoneze s-a dovedit a fi esenţial. Maşinile de lux germane pot costa oricât între 10% şi 30% mai mult decât maşinile japoneze de lux, cum e Acura Legend; „îţi trebuie o marcă tare, spune Sonnenborn. Noi ne-am construit aici propriile saloane de prezentări, care arată la fel de «special» peste tot în lume. Clienţii japonezi sunt foarte pretenţioşi când e vorba de asemenea lucruri. Nu au mentalitatea americană (în SUA eşti considerat deştept dacă reuşeşti să cumperi ieftin). Japonezii consideră că, dacă plătesc mai mult, obţin şi calitate superioară”.

Sonnenborn şi BMW au fost, fără îndoială, la înălţime. în vreme ce în SUA BMW a pierdut considerabil în favoarea maşinilor japoneze gen Acura Legend, la japonezi acasă, germanii sunt o concurenţă mult mai serioasă. Este asta o lecţie pentru firmele americane? Este, într-adevăr, după părerea lui Sonnenborn:

„Producătorii americani se ascund după guvernul lor şi se plâng că nu au succes pentru că nu pot înţelege sistemul de distribuţie japonez. Şi ce dacă, aş zice eu? De ce să nu-şi construiască propriul sistem? Dacă activezi într-o industrie care alimentează alte industrii japoneze, s-ar putea să nu fie posibil. Dar este posibil atunci când vinzi direct consumatorului un produs cum e maşina.

Ba mai mult: nu ne ajută cu nimic dacă americanii îi fortează pe producătorii japonezi de maşini să renunţe la înţelegerile lor exclusive cu reprezentanţele.  Aceasta ar însemna că şi noi ar trebui să renunţăm la ale noastre. Atunci japonezii nu vor fi’ oficial «exclusivişti», dar neoficial, ei vor deţine în continuare controlul asupra reprezentanţelor lor. Singurii păgubiţi vom fi noi.

lată exemplul firmei Honda. într-o prefectură în care au 10 sau 12 reprezentanţe, un personal de 35 de oameni ai firmei supraveghează aceste reprezentanţe. în aceeaşi prefectură avem şi noi 10 sau 12 reprezentanţe şi un singur om al companiei BMW le supraveghează. Comunicăm bine, dar avem încredere şi în deciziile pe care omul nostru le ia pe cont propriu. Dacă această relaţie ar dispărea, noi ne-am pierde influenţa asupra reprezentanţelor, dar Honda nu. De accea, eforturile americanilor de a deschide piaţa ne-ar lovi pe noi. Nici un american nu a făcut ce am făcut noi. Ei se ascund după degete. Acum îşi dau seama că ar fi putut face mai mult şi cer guvernului să-i ajute.”

Punctul de vedere al lui Sonnenborn în legătură cu mentalitatea comercială americană a fost ilustrat aproape comic atunci când George Bush a fost însoţit de directorii celor mai mari firme de maşini americane în vizita oticială pe care a întreprins-o în Japonia, în anul 1992. Aceiaşi directori au refuzat să fabrice maşini cu volanul pe dreapta pentru pentru piaţajaponeză. Pentru exporturile sale în Japonia, BMW nu numai că montează volanul pe dreapta (un punct asupra căruia Sonnenborn nici nu crede că este nevoie să se oprească, pentru că se înţelege de la sine), dar şi reface integral sistemul de răcire şi frânele. Japonia, în anul 1992. Aceiaşi directori au refuzat să fabrice maşini cu volanul pe dreapta pentru pentru piaţajaponeză. Pentru exporturile sale în Japonia, BMW nu numai că montează volanul pe dreapta (un punct asupra căruia Sonnenborn nici nu crede că este nevoie să se oprească, pentru că se înţelege de la sine), dar şi reface integral sistemul de răcire şi frânele.

Viitorul succes al lui BMW în Japonia nu este, desigur, bătut în cuie. Cumpărătorii japonezi de maşini pot hotărî în curând că, pentru cerinţele lor, BMW nu merită preţul cel mai ridicat. între timp, însă, germanii au ocupat deja locul de importator numărul unu de maşini de lux pe piaţa japoneză, piaţă care, în opinia lui Sonnenborn, a fost doar de curând deschisă concurenţei: „între 1985 şi 1988 japonezii au scăpat de barierele hetarifare, iar reforma impozitelor din 1989 a adus cu sine faptul că multe dintre maşinile noastre nu au mai suportat penalizări”.

Exemplul lui BMW în Japonia trebuie analizat cu multă atenţie, pentru că toţi cunosc maşinile germane şi reputaţia „durei” pieţe japoneze. Totuşi, w\ mai adesea, povestea succesului exportului german e mai discretă. După cum arată Michael Porter, profesor la Institutul de Ştiinţe Economice Harvard, în cartea sa The Competitive Advantage ofNations, „tirmele germane nu domină industriile aşa cum o fac companiile americane şi japoneze”. Dar, adaugă Porter, „nici o ţară din lume, incluzând aici Japonia, nu-şi dovedeşte puterea industrială prin poziţii internaţionale puternice”. Porter citează statistici care arată cum tirmele germane au întins curse în cel puţin 30% din piaţa mondială a exporturilor, de la cărbuni la sulfat de potasiu, pompe, lapte proaspăt, tiparniţe, maşini automate, maşini de împachetat, cauciuc şi plastic, ace pentru maşini de cusut, maşini textile — lista e lungă.

După cum arată lista lui Porter, companiile germane par invizibile pentru că sunt puternice în industrii care nu îl implică pe consumatorul obişnuit. Câţi ştiu că 90% din dantela din SUA este făcută de o maşină Karl Meyer GmbH şi că o etichetă Budweiser este lipită pe sticle datorită unei maşini speciale produsă de Krones AG?

Cu excepţia notabilă a industriei autoturismelor, puţine companii germane au reuşit să-şi facă mărcile cunoscute în lume. Ori germanii nu reuşesc să ţină pasul cu gustul cosumatorilor, ori publicitatea nu este destul de bună. Adidas, odată cea mai mare firmă de echipament sportiv, a fost vândută de familia Dassler francezului Bernard Tapie. Braun, tirmă bine cunoscută pentru râşniţele de cafea şi maşinile de ras electrice, este acum deţinută de Gillette; Lowenbrău şi-a vândut reţeta firmei Miller din SUA, o parte a lui Philip Morris. Dar absenţa mărcilor de bere puternice nu a afectat în mod evident cifra totală a exporturilor Germaniei.

Ar fi bine să reţinem aceste industrii germane care ocupă un loc atât de important pe piaţa internaţională. Germanii vin, într-adevăr, chiar dacă doar silenţios.

După negocierile, care nu s-au desfăşurat deloc cu uşurinţă pentru că conflictul cel mai puternic a fost între delegaţiile Marii Britanii şi cei ai SUA, în final a fost acceptat punctul de vedere american.

La această conferinţă au fost elaborate  2 proiecte  – proiectul  lui John Maynard Keynes de la trezoreria Marii Britanii si proiectul lui Harry Dexter White de la trezoreria Statelor Unite pentru înfiinţarea unui nou sistem monetar, care să stabilizeze ratele de schimb şi să stabilizeze comerţul mondial.

În proiectul său Keynes a propus înfiinţarea unei instituţii, care să fie însărcinată  cu acordarea creditelor băncilor centrale pentru a rezolva problemele legate de  balanţa de plăţi si schimbul creanţelor bilateralele diferitelor ţări membre. Keynes nu prevedea un plafon, care să limiteze tragerile ţărilor cu dificultăţi financiare. Din punct de vedere al lui  Keynes această  instituţie a trebuit să lucreze ca o  bancă mondială, care  putea  şi să creeze moneda proprie si să acorde asistenţa financiară  ţărilor cu probleme economice.

 Proiectul lui White prevedea crearea unei instituţii  care să acorde ajutorul financiar ţărilor în cauză. Sursa asistentei financiare ar trebui să fie suma cotelor-părţi vărsate iniţial de fiecare membru al instituţiei.

Acordul de la Bretton Woods a intrat în vigoare la 27 decembrie 1945 ( Anexa 1). După aproape doi ani , FMI a început să funcţioneze efectiv la Washington. Ca urmare a înfiinţării a FMI s-a registrat un progres substanţial în comerţul  mondial. Restricţiile de plată între  ţările dezvoltate au dispărut, iar pentru ţările în curs de dezvoltare s-au redus.

Înfiinţarea FMI a marcat un progres substanţial în dezvoltarea relaţiilor economice internaţionale din lume. E drept faptul că în anii 30 un rol important în comerţul mondial şi nu numai deţinea SUA. De aceea şi părerea americană despre organizaţia viitoară a reuşit să se impună la conferinţă de la Bretton Woods.

Cu toate schimburile care au intervenit în viaţă economică, FMI funcţionează fără întrerupere în toţi aceşti ani. Numai prin adaptarea rapidă şi precisă a activităţii sale o organizaţie poate să rămână actuală în mediu politic şi economic atât de  dinamic.

În prezent FMI are 180 de  ţări membre, excepţia făcând Cuba si Coreea de Nord ( Gr.1). Sediul general al FMI se află în Washington.

 Articolul IV prevedea ca chestiunile relative la vechea graniţă sârbo-bulgară vor fi regulate după înţelegerea stabilită între cele două părţi contractante, constatată în protocolul anexat acestui articol.

Articolul V stabilea că între Regatul Greciei şi Regatul Bulgariei, graniţa va urma conform procesului-verbal încheiat de către delegaţii militari respectivi şi anexat la Protocolul numărul  9 din 25 iulie(7 august) 1913 al Conferinţei din Bucureşti, următorul traseu: Linia de graniţă va pleca  de la noua graniţă bulgaro-sârbă pe creasta Belasica Planina pentru a ajunge la vărsarea Mestei în Marea Egee.

O comisiune mixtă, compusă din reprezentanţii celor două părţi contractante, în număr egal din ambele părţi, era însărcinată ca în 15 zile după semnarea tratatului, să execute la faţa locului traseul noii graniţe, conform stipulaţiilor precedente.

Această comisiune va prezida la împărţirea proprietăţilor imobiliare şi capitalurilor care au aparţinut în comun judeţelor, comunelor sau comunităţilor de locuitori despărţiţi prin noua graniţă. În caz de neînţelegere asupra traseului şi asupra măsurilor de execuţie, cele două părţi contractante se obligau să se adreseze unui al treilea Guvern amic pentru a-l ruga să desemneze un arbitru, a cărui deciziune asupra punctelor în litigiu va fi considerată ca definitivă.

Articolul VI stabilea ca trupele a căror garnizoană se găsea situată în zona de ocupaţie a uneia din părţile contractante, vor trimise în alt loc pe teritoriul bulgar şi nu vor putea să-şi ia garnizoanele obişnuite, decât după ce se va evacua zona de ocupaţie respectivă.

Articolul VII stabilea ca evacuarea teritoriului bulgar va începe îndată după demobilizarea armatei bulgare şi se va sfârşi în cel mult 15 zile.

Articolul VIII prevedea că în timpul ocupaţiei teritoriilor bulgare, diferitele armate vor avea dreptul să rechiziţioneze, plătind în numerar. Vor avea dreptul să întrebuinţeze căile ferate la transportul trupelor şi aprovizionărilor de orice natură, fără nici o indemnizaţie pentru autoritatea locală.

Articolul IX prevedea că îndată după schimbul ratificărilor prezentului tratat, toţi prizonierii de război vor fi în mod reciproc predaţi. Guvernele înaltelor părţi contractante vor desemna fiecare comisari speciali însărcinaţi să primească prizonierii.

Articolul X stipula că acest tratat va fi ratificat şi ratificările se vor schimba la Bucureşti în termen de 15 zile sau mai curând dacă se poate. Prin iscălirea păcii de la Bucureşti(1913), România, Serbia, Grecia şi Muntenegru au reuşit, trecând peste capul marilor puteri, să-şi impună doleanţele, în cea mai mare parte. Participarea României la cel de-al doilea război balcanic şi rolul activ jucat în această perioadă de diplomaţia românească, a pus un serios semn de întrebare Puterilor Centrale în legătură cu poziţia Bucureştiului într-un eventual conflict mondial.

Victoriile României şi Serbiei au insuflat un nou avânt mişcărilor de eliberare a popoarelor din cadrul monarhiei habsburgice . Serbia şi-a mărit considerabil teritoriul, şi-a dublat populaţia şi a obţinut frontieră comună cu Muntenegru, putând în viitor să-şi coordoneze acţiunile.

Şeful delegaţiei bulgare nu şi-a pus semnătura pe document decât cu condiţia supunerii tratatului unei revizuiri a marilor puteri.

Macedonia fusese împărţită între Serbia, Grecia şi Bulgaria, iar Sangiacul Novibazar atribuit Serbiei şi Muntenegrului. Tracia de vest cu portul Kavalla a revenit Greciei, iar linia Turtucaia-Ekrene, României.

Intervenind oportun România a constituit în mod decisiv la restabilirea păcii în Balcani, sporindu-şi astfel prestigiul internaţional. Dobrogea românească a fost întregită cu două judeţe: Durostor(cu reşedinţa la Silistra) şi Caliacra(cu reşedinţa la Bazargic). Judeţele respective constituiau bucata de pământ dintre Dunăre şi Marea Neagră, cunoscută după configuraţia graniţelor sale, sub numele Cadrilaterul Românesc, având o suprafaţă de 7.726Km² şi o populaţie de 378.027 suflete.

Războaiele balcanice şi pacea de la Bucureşti au adus modificări importante raportului de forţe din sud-estul Europei, influenţând contradicţiile fundamentale existente pe plan mondial dintre marile puteri imperialiste.

Peninsula Balcanică ieşise în urma crizei din anii 1912-1913 complet transformată. Imperiul Otoman dispăruse aproape cu totul ca putere europeană. Serbia, Muntenegru, Grecia, într-o măsură mai mică Bulgaria, reuşiseră să-şi mărească teritoriul în urma eliberării Macedoniei şi Traciei. Poporul albanez şi-a obţinut independenţa, profitând de jocul marilor puteri şi în primul rând de diplomaţia austriacă, care urmărea să împiedice ieşirea sârbilor la Marea Adriatică.

Se făcuse un pas important în rezolvarea problemei naţionale, în sensul eliberării complete a popoarelor din Peninsula Balcanică de sub dominaţia învechitului Imperiu Otoman cu nenumărate rămăşiţe feudale în structura sa economică şi politică.

După războaiele balcanice, Rusia  a rămas „protectoarea” Serbiei pe care o lăsa să spere într-o mărire pe seama Ungariei, dar nu a pierdut din vedere principalul scop al politicii sale balcanice: strâmtorile.

Balcanii au rămas un câmp de înfruntare a intereselor marilor puteri, care au promovat o intensă activitate de pregătire diplomatică şi militară pentru soluţionarea problemelor existente.

Această situaţie a constituit baza luptei antirăzboinice premergătoare războiului şi care a îmbrăcat aspecte tot mai ascuţite în marile state capitaliste ce au pregătit şi dezlănţuit conflictul.

În urma păcii de la Bucureşti, contradicţiile pe plan european s-au accentuat în mod vădit, iar criza antebelică se desfăşura din ce în ce mai intens. Imediat după semnarea tratatului de la bucureşti, în Peninsula Balcanică s-au conturat două grupări: pe de o parte Grecia, Serbia şi România, care erau interesate în menţinerea echilibrului stabilit, pe de altă parte, Turcia şi Bulgaria, care luptau pentru revizuirea acestuia. Evenimentele din anii 1912-1913 au modificat harta sud-estului european şi au adus schimbări în raportul de forţe între marile puteri imperialiste.

Noul raport de forţe din Balcani a constituit în primul rând o slăbire a poziţiei Puterilor Centrale în acea zonă a Europei.

După încheierea tratatului de pace de la Bucureşti, regele Carol I şi premierul Titu Maiorescu au depus eforturi pentru ameliorarea relaţiilor cu  monarhia habsburgică, puternic zdruncinată în timpul celui de al doilea război balcanic.

Politica balcanică a guvernului român a fost tot timpul urmărită cu mare atenţie la Viena, manifestându-se temeri că România ar fi putut da curs încercărilor guvernanţilor de la Belgrad şi Atena de a reconstitui alianţa balcanică.

Chiar dacă în privinţa Balcanilor atitudinea diplomaţiei româneşti nu s-a identificat cu cea de la Ballplatz, acest lucru nu a afectat în prea mare măsură raporturile dintre România şi Tripla Alianţă, deoarece nici între partenerii Triplicei nu au existat în domeniul politicii lor sud-est europene un punct de vedere comun.

Evenimentele petrecute în sudul Dunării au influenţat indirect relaţiile ţării noastre cu Puterile Centrale prin faptul că  au creat la români încrederea în propria lor forţă, şi-au întărit „năzuinţele lor iredentiste”, după cum a apreciat noul ministru al Rusiei la Bucureşti, Poklewsky Kozieell.