Relaţiile internaţionale în viziunea realistă (II)

Teoria realista se opune insa cu desavarsire acestei viziuni. In primul rand ea vede sistemul international anarhic, similar cu starea de natura pe care a imaginat-o Hobbes. In starea de natura toti indivizii sunt egali si nu trebuie sa se supuna nimanui, nici unei autoritati. Neavand nici o frana in calea actiunilor lor, fiecare trebuie sa fie mereu in garda si sa isi asigure supravieturiea. Pentru omul din satrea de natura oricare dintre semenii sai poate reprezenta o amenintare in calea existentei si a libertatii sale. Situatia oamenilor in starea de natura este analoaga cu cea a statelor din sistemul international. Fiecare stat reprezinta o posibila amenintare. Avand acest sentiment de nesiguranta, despre care am vorbit si mai sus, statele trebuie sa isi asigure supravietuirea prin propriile mijloace (principiul realist „self-help”), intr-un mediu lipsit de orice lege si autoritate.

Intr-un astfel de mediu realistii nu vad cum statele ar putea avea interese comune. Acesta este unul dintre principiile idealiste caruia realistii i se opun cel mai darz. Fiecare stat este preocupat de supravietuirea sa, de sporirea puterii sale in detrimentul altora tot in scopul asigurarii securitatii. Si cum fiecare stat urmareste acest lucru, este evident faptul ca ele nu numai ca nu au interese comune dar au chiar interese divergente. Din aceasta cauza politica internationala devine, dupa cum spunea Morgenthau, o contiuna „lupta pentru putere”.

In coroborarea acestei idei, si anume ca statele duc o perpetua lupta pentru putere, vin si afirmatiile lui E. H. Carr, in opinia caruia „exercitarea puterii, intotdeauna pare sa sporeasca apetitul pentru mai multa putere,”  a lui Neibuhr, care spune ca „nu exista nici o posibilitate de a delimita clar dorinta de a trai de dorinta de putere,” a lui Machiavelli, care considera ca „oamenilor nu li se pare niciodata ca ceea ce poseda le ofera siguranta, decat daca poseda ceva mai mult decat altii,” si a lui Hobbes care sustine ca „omul nu-si poate asigura puterea si mijloacele de a trai bine, fara sa acumuleze mai mult.”

Multe razboaie incepute din motive de securitate s-au transformat repede in razboaie de agresiune si de urmarire a sporirii puterii. SUA au intervenit in Cuba impotriva Spaniei, pentru a pune capat ositilitatilor dintre guvernul spaniol si poporul cubanez, si pentru a implementa aici un guvern stabil. „Insa la sfarsitul razboiului tentatia de a anexa Philippine in scopul sporirii puterii de catre SUA, s-a dovedit irezistibila.” Un alt exemplu ar putea fi luat din Primul Razboi Mondial, inceput ca un razboi de aparare, insa Puterile Aliate pe parcursul razboiului si-au declarat scopul de a cuceri tot mai multe teritorii inamice. Aceste afirmatii vin sa contrazica ideile teoriei idealiste potrivit careia, in virtutea securitatii colective, razboiul poate avea un scop absolut dezinteresat, acela de a tine piept agresiunii. Realistii, sustinuti de istorie, vin sa arate ca razboaiele se duc de cele mai multe ori din interesele egoiste ale statelor.

Razboiul este pentru realisti o consecinta fireasca a relatiilor dintre state, caci pana la urma el este inevitabil in conditiile in care fiecare stat isi urmareste interesul egoist. Scopul ultim prin care statele isi asigura securitatea, bazandu-se pe principiul „self-help”, sunt armele. Daca fiecare stat se inarmeaza impotriva unuia sau a mai multor state se ajunge la ceea ce a fost denumit „dilema securitatii”. Eforturile unui stat de a-si asigura securitatea sunt percepute de alte state ca o amenitare la propira lor securitate. Acest lucru le determina sa ia masuri sporite in a-si asigura propria securitate, lucru ce la randul sau, este privit de celelalte state ca o amenitare. Intr-un sistem in care principiul „self-help” are o importanta fundamentala, increderea intre state este foarte scazuta. Nici un stat nu poate fi sigur ca eforturile de inarmare in scopul propriei securitati a altui stat, nu vor fi utilizate si in scop ofensiv, poate chiar impotriva lui. De aceea el va reactiona, inarmandu-se la randul sau in scopul asigurarii securitatii sale. Aceasta neincredere ce caracterizeaza relatiile dintre state in sistemul anarhic al relatiilor internationale, conduce in cele din urma la o cursa a inarmarilor.

Asadar, daca un actor vrea sa-si asigure securitatea acumuland putere, el va determina exacerbarea sentimetului de insecuritate al celorlalti actori, care vor raspunde, in acelasi fel: acumuland putere. „Competitia puterii apare datorita faptului ca nimeni nu se poate simti in securitate intr-o lume a elementelor concurente, securitatea si acumularea de putere fiind angrenate intr-un cerc vicios.” „Sistemul auto-apararii da nastere unei spirale a competitiei, care isi propune sa asigure fiecarui actor individual un grad cat mai mare de securitate, dar produce in asamblu insecuritate: aceasta este celebra dilema a securitatii.” Guzzini este de parere ca nu tendinta innascuta a fiintei umane de a domina, ci tendinta statului de a supravietui, este elementul de baza al relatiilor internationale.

Esenta realismului este conturata in „Cele sase principii ale realismului politic” ale lui Morgenthau, din Politics among Nations:

1. „Realismul politic considera ca politica, precum si scoietatea in general, este guvernata de legi obiective, care isi au radacinile in natura umana. Pentru a imbunatati societatea este necesara mai intai intelegerea legilor dupa care ea traieste. […] Realismul, crezand in obiectivitatea legilor politicii, trebuie de asemenea sa creada in posibilitatea de a dezvolta o teorie rationala care sa reflecte, oricat de imperfect si de ingust, aceste legi obiective.”
2. „Principalul indiciu care ajuta realismul politic sa-si gaseasca calea in peisajul politicii internationale, este conceptul de <<interes>> definit in termeni de putere. Acest concept reprezinta legatura intre ratiunea care incearca sa inteleaga politica internationala si faptele ce trebuie intelese.”Acest principiu, pe care l-am discutat deja,  poate fi considerat cel mai important dintre toate, caci cuprinde in el miezul teoriei realiste. El distinge sfera politica de celelalte sfere (economica, etica, religioasa) si indica care este preocuparea politicii: acumularea puterii. Istoria vine sa sprijine prin exemple acest principiu, si ne arata, dupa cum afirma Morgenthau, ca liderii politici au gandit si au actionat intotdeauna pe plan politic, in termeni de interes defint ca si putere. Conceptul de „interes” definit ca si putere, ne ajuta sa intelegem politca din punct de vedere teoretic, aratandu-ne ca ea este rationala, actorii urmarind intotdeauna sa castige (putere) cat mai mult si sa-si minimizeze pierderile si riscurile. Realistii considera a fi o buna politica aceea care este rationala, prudenta si isi atinge scopurile.
3. „Realismul sustine ca interesul definit in termeni de putere, conceptul lui cheie, este o categorie obiectiva universal valabila, iar intelesul lui nu este fixat pentru totdeauna. Ideea de interes este intr-adevar esenta politicii, dar nu este afectata de circumstante temporale si spatiale.” Aceasta idee este valabila si in ceea ce priveste conceptul de „putere”. Semnificatia lui si felul in care este folosit, sunt determinate de mediul politic si cultural. Puterea inseamna intotdeauna controlul unui om de catre alt om, si de aceea ea cuprinde toate relatiile sociale care servesc acestui scop, incepand cu violenta fizica si pana la diferite instrumente psihologice de care cineva se foloseste pentru a controla mintea altcuiva.
4. „Realsimul politic este constient de semnificatia morala a actiunii politice. El este de asemenea constient de tensiunea insurmontabila dintre cerintele morale si cerintele pentru succesul actiunii politice. […] Realismul sustine ca principiile morale universale nu se pot aplica actiunilor statelor in formularea lor universala abstracta, ci trebuie filtrate prin circumstantele concrete de timp si spatiu. Individul poate sa spuna: <<Fiat justitia, pereat mundus!>>, dar statul nu are nici un drept sa spuna acest lucru in numele celor care sunt sub ocrotirea sa.” Moralitatea politica presupune prudenta, si aceasta este virtutea suprema a politicii. Etica in general judeca actiunile in functie de supunerea fata de legile morale; etica politica judeca actiunile in functie de consecintele lor politice.
5. „Realismul politic refuza sa identifice aspirattile morale ale unei anumite natiuni cu legile morale ce guverneaza universul.” Morgenthau este de parere ca toate natiunile tind sa acorde aspiratiilor si actiunilor lor particulare un caracter universal valabil, ceea ce este fals, caci la urma urmei ele nu fac altceva decat sa-si urmareasca propriile interese.
6. „Realistul politic mentine autonomia sferei politice, la fel cum economistul, juristul si moralistul mentin autonomia sferelor lor. El gandeste in termeni de interes definit ca si putere, precum economistul gandeste in termeni de interes definit in termeni de bunastare; juristul in temeni de conformitate a actiunilor cu legile; moralistul in termeni de conformitate a actiunilor cu principiile morale.” Statuarea autonomiei sferei politice de celelalte sfere nu inseaman ca realismul nu recunoaste importanta lor. Insa considera separarea lor necesara pentru a le putea intelege mai bine, si pentru asta e necesar sa gandesti in termenii specifici fiecarei sfere.

Politica internationala, la fel ca si politica interna, este o lupta pentru putere. Orice tip de politica, internationala sau interna, urmareste trei scopuri: fie sa-si mentina puterea, fie sa-si sporeasca puterea, fie sa-si demonstreze puterea. Acestor trei scopuri ale politicii internationale le corespunde trei tipuri de politica: „o natiune care a carei politica externa este orientata inspre mentinerea puterii si nu inspre schimbarea distributiei puterii, promoveaza o politca de status quo. O natiune a carei politica externa este orientata inspre dobandirea de putere, printr-o schimbare a realtiilor de putere existente, – a carei politica externa in alte cuvinte, urmareste o schimbare favorabila in distributia puterii – duce o politica imperilaista. O natiune a carei politica externa urmareste sa-si etaleze puterea, fie in scopul de a o mentine sau de a o spori, duce o politica de prestigiu.”

Politica status quo-ului urmareste mentinerea distributiei puterii la un anumit moment din istorie. Ea indeplineste aceleasi functii pe care le indeplineste o politica conservatoare pe plan intern. Cu toate ca scopul principal al politicii de status quo este acela de a mentine distributia puterii la un moment dat, o natiune care adopta o astfel de politica nu urmareste neaparat sa impiedice orice schimbare pe plan international, ci numai pe acelea care ar produce dezechilibre majore in distributia puterii.

Politica imperialista are drept scop o schimbare majora in distributia puterii. Ea poate sa isi propuna o hegemonie locala, o hegemonie continentala sau o hegemonie mondiala. Statele pot adopta politici imperialiste in urma unor victorii, infrangeri sau datorita faptului ca observa slabiciunea altor state si vor sa profite de acest lucru. Daca liderii politici ai unei natiuni considera ca circumstantele sunt de asa natura incat victoria va fi de partea lor, nu vor ezita sa sfideze status quo-ul, in favoarea schimbarii distributiei puterii, in favoarea lor desigur. La fel, un stat infrant poate sa sfideze status quo-ul urmarind o schimbare permanenta in distributia puterii. Existenta unor state slabe poate reprezenta o tentatie irezistibila pentru statele puterncie, determinandu-le sa adopte o politica imperialista.

Morgenthau atentioneaza totusi ca nu orice politica care urmareste cresterea puterii este o politica imperialista. Imperialismul este „o politica care isi propune rasturnarea status quo-ului, cu o rasturnare a relatiilor de putere dintre doua sau mai multe natiuni. O politica care urmareste doar o imbunatatire, lasand intacta esenta relatiilor de putere, este o politica de status quo.” Nu este o politica imperialista nici aceea care urmareste mentinerea unui imperiu deja creat.

Pentru a-si indeplini obiectivele imperialiste statele pot apela la forta militara sau la mijloace economice sau culturale. Cucerirea militara este forma cea mai veche si mai evidenta de imperialism. Imperialismul economic este mai putin eficient decat cel militar, dar este si el utilizat, in special cand mijloacele militare nu sunt suficiente. In fine, o ultima forma de imperialism este imperialismul cultural. El este considerat forma „cea mai subtila si mai eficienta” a politicilor imperialiste, deoarece el nu urmareste cucerirea de teritorii „ci cucerirea si controlarea mintii oamenilor ca un instrument de a schimba relatiile de putere dintre natiuni.”

Statele pot urmari o politica de prestigiu, o a treia manifestare a luptei pentru putere. „Prestigiul, in opozitie cu menitnerea si acumularea de putere, este un scop in sine. Cel mai adesea, politica de prestigiu este unul din instrumentele prin care politicile status quo-ului si cele imperialiste incearca sa-si atinga scopurile.” Politica de prestigiu este o politica prin care statele incearca sa demonstreze puterea pe care o au, puterea pe care ele considera ca o au, sau puterea pe care vor sa para in fata altor natiuni ca o au. Morgenthau sugereaza doua tehnici ale acestei politici: diplomatia si utilizarea fortei. O politica de prestigiu este incununata de succes atunci cand statul a capatat o reputatie  a puterii sale, incat nici nu mai e nevoie sa o foloseasca.