Globalizarea economiei germane

Globalizarea, înţeleasă ca instituţionalizarea pieţelor şi a producţiei, este orientarea pe termen lung, căreia i s-a acordat cu mult timp în urmă o mare atenţie.

Într-o primă ordine de idei, globalizarea economiei germane, în nici un caz nu va fi un proces însemnat, în care orientările pe termen lung să fie comparate cu ale altor ţări. În al doilea rând internaţionalizarea nu va fi comparată izolat prin producţia externă, ci ca o alternativă sau ca un proces complementar la alte forme ale internaţionalizării (comerţ, cooperare ). În al treilea rând va fi înţeleasă prin observarea regională şi sectorială a dimensiunilor clare, căci până acum doar un sector unic al economiei germane a fost globalizat. În al patrulea rând, va fi luată în considerare paleta largă de motive pentru înregistrarea producţiei interne. În cazul celor mai multe investiţii directe s-au stabilit puţine legături concurenţiale între producţia externă şi cea internă. De asemenea, vor fi luate în considerare investiţiile în Ward, lângă Out – Ward, investiţiile clare.

Globalizarea economiei nu e o nouă apariţie, ci este o continuare a dezvoltărilor care au luat fiinţă u mult timp înainte. Economia germană ia parte mediocru în orientarea globalizării. Globalizarea economiei accelerează fără doar şi poate schimbarea structurărilor ce au loc. Politica economică internaţională pierde din autonomie, dar, şi aşa, rezultă noi şanse să aducă în ţară amplasările flexibile ale producţiei moderne; cu toate acestea sunt necesare

• reorientare a politicii economice a pieţelor;
• măsuri specifice întreprinderilor pentru promovarea calităţii.

Noţiunea globalizării sau a internaţionalizării constă în creşterea pieţelor peste graniţele naţionale cât şi în împletirea puternică şi directă a întreprinderilor cu străinătatea. În centrul discuţiilor politico-economice stă globalizarea întreprinderilor.

Ea se lasă însemnată prin alinierea diferitelor forme ale internaţionalizării : comerţul exterior tradiţional al produselor finite, “global sourcing” a prefabricatelor, a produselor străine prin investiţii directe, cooperarea între întrprinderi ( alianţe strategice ) ; orientările internaţionale nu numai ale producţiei ci şi a altor funcţiuni ale întreprinderii, cum ar fi de exemplu finanţarea, marketingul; larga răspândire geografică şi coordonatele strategice ale întregii activităţi străine.

Teza globalizării înseamnă o avansare cantitativă în împletirea economiei naţionale şi o nouă calitate a activităţii umane a unei întreprinderi, în forma activităţilor reţelelor internaţionale specializate în aşezămintele producţiei.

În acest caz sunt mai multe direcţii de dezvoltare : liberalizarea bunurilor şi pieţelor de capital, programe de privatizare, deschiderea europeană şi asiatică a ţărilor reformate.Expansiunea în străinătate se realizează uşor când pieţele se dezvoltă.

În discuţiile relative la globalizare, deseori se citează “explozia” curentelor de investiţii directe ce presupuneau într-adevăr dezvoltare.

Cu toate că internaţionalizarea economiei lumii a întâmpinat greutăţi remarcabile, totuşi s-a dezvoltat. Profitul întreprinderilor controlate din străinătate se evaluează la un sfert din PIB al lumii. Comerţul internaţional va fi realizat de către trei sferturi din întreprinderile multinaţionale, din care o treime sunt tranzacţii concentrate.

Înca de la inceputul anilor ’50 Germania a fost un membru activ al intagrarii europene, bazandu-se pe reconcilierea franco-germana. Angajamentul Germaniei fata de ideea europeana a facut posibila acceptarea acestei tari, dupa unificarea Germaniei, deoarece acest lucru a sters orice urma de resentimente fata de vechiul dusman si de frica a natiunii germane. Progresul in integrarea europeana reprezinta pentru Germania nu numai o importanta economica ci si una vitala de natura politica. Totusi, se fac dezbateri asupra cum ar trebui sa evolueze un proces de integrare la modul cel mai efivient si cum ar trebui ca unele dintre deficitele institutiilor europene sa fie eliminate.

Se impun atentiei urmatoarele surse potentiale de conflict: EMU – Uniunea Economica si Monetara din Europa

In prezent acesta este subiectul cel mai abordat, caruia i se adauga uneori si conceptul de politica de stabilitate monetara si autonoma precum si perioada de evaluare a DM. Germania a facut eforturi considerabile avand ca efect influentarea atat a modelului adoptata de Banca Central Europeana, a instrumentelor (de exemplu rezerva minima), cat si conceptul de politica monetara (facand din cantitatea de bani un indicator central). Pe viitor, Germania va avea probleme in stabilirea criteriilor de deficit (de exemplu deficitul in bugetele publice este mai mic de 3% din GNP) si de datorii (mai putin de 60% din GNP) a tratatului de la Maastrich din 1997, dar conform articolului 04C a aceastui tratat, Germania va trece cu bine de toate aceste probleme la inceputul anilor’98, iar inceputul EMU-lui nu va mai trebui amanat. Germania insista sa introduca un mecanism de pedepse asupra deficitului public ridicat in EMU, cu scopul de a garanta minimul de convergenta in politica fiscala. Pentru acei membrii ai UE care nu se pot alatura EMU-lui in 1999, un mecanism credibil de reducere a fluctuatiilor curente ar trebui stabilit (EMS II).

In timp ce integrarea europeana progreseaza, integrarea politica (Maastrich II) face putine progrese. Se rdica probleme ca si cele legate de dezvoltare, se evidentiaza rolul regiunilor (si a principiului subventionarii), a resurselor financiare autonome pentru Uniunea Europeana, a uniunilor privind mediul inconjurator (de exemplu reteaua trans – europeana) si a Leizbild-ului (viziunea acestuia ) despre o zona avansata a comertului liber impotriva “americanizarii Europei”.in plus, nu s-a facut nici un progres in aria economica si politica, un element necesar sio care trebuie infaptuit pentru EMU, pentru asigurarea unei politici monetare uniforme.