O caracteristica a sistemului bancar din Germania precum şi a sistemelor financiare o reprezintă rolul dominant al băncilor comerciale care, spre deosebire de bănci specializate din alte ţări, se angajează în tot felul de afaceri bancare: depozite pe termen scurt şi lung, credite pe termen scurt şi lung, dobânzi, comerţ cu acţiuni şi stocuri bancare (Universalbanken). Acest sistem prezintă avantaje pentru clienţi deoarece firmele se bazează doar pe o singură bancă (Hausbank). Cu toate acestea, acest lucru produce de asemenea probleme din cauza unor concentrări de informaţii şi a unei puteri economice.
Din când in când se reiau la unele dezbateri problema limitării stocului de acţiuni a firmelor industriale şi se fac referiri la participarea acestora în calitate de gazdă la unele confruntări concurenţiale ce pot avea loc. Relaţia strânsa dintre bănci şi economii are de asemenea unele dezavantaje cu privire la dezvoltarea pieţelor financiare, ca de exemplu o piaţă de capitaluri limitată în concordanţă cu informaţiile insuficiente deţinute de public cu privire la activitatea firmelor. În prezent, cele mai multe bănci se angajează în operaţiuni de asigurări, de construire a unei societăţi, precum şi în activităţi privind proprietatea reala a statului.
În prezent, noi superputeri apar, dar competiţia este întotdeauna la înălţime, ca aceea dintre giganţii Deutsche Bank si Allianz. Pentru a face faţă concurenţei internaţionale activitatea R & D din sectorul financiar creşte şi cele mai mari bănci din Germania aspiră să devină “jucători”, participanţi globali.
Sistemul bancar din Germania, cu un volum total al afacerilor de aproximativ 3,7 triliarde ECU (suma balanţei) constă in 3872 bănci independente cu 48721 oficii diferite (birouri care se ocupă de diferite ramuri de activitate (la sfârşitul anului 1994)). Caracteristicile sistemului bancar din Germania si dominante in afacerile bancare generale sunt economiile regionale şi locale ale băncilor şi economiile în general, la care se adaugă asociaţiile privind împrumuturile (Sparkasen, Genossenschaftsbanken) şi instituţiile lor centrale (Girozentralen, DG – Bank), cuprinzând aproximativ o jumătate din volumul afacerilor si o larga reţea de oficii, ocupându-se de diferite ramuri de activitate. Cele mai mari bănci, în număr de trei (Deutsche Bank, Dresder Bank, Commerzbank) au o cota de 3% din volumul afacerilor si subvenţii pentru băncile străine de aproape 1%. Aproximativ 3,7 miliarde ECU destinaţi bunurilor sunt investiţi de instituţii financiare din Germania, în marea lor majoritate de gospodarii private (mai mult de 60%) şi în proporţie de 40% la bănci. Alţi participanţi importanţi ai pieţei financiare se dovedesc a fi companiile de asigurare (14%), societăţile de capital (2%) şi fondurile investiţionale (5%).
Raportate la puterea economica a ţării, pieţele financiare ale Germaniei sunt subdezvoltate. De-a lungul ultimilor ani, au avut loc un număr semnificativ de schimbări legale si instituţionale menite să facă piaţa financiară bancară mai atractivă (de exemplu înfiinţarea Deutschge Börse AG şi abolirea impozitului pe stocurile existente, adică Börsenumsatztener). Caracteristicile cheie ale pieţei financiare germane sunt de importanţa unei pieţe de legătură raportată la piaţa stocurilor si o orientare însemnată pe termen lung. Piaţa germană de legaturi cu un volum de 1,4 trilioane ECU este a treia dintre cele mai cunoscute pieţe din lume (imediat după SUA şi Japonia). Elementele majore de legătura între pieţe sunt băncile mari si guvernul, in primul rând guvernul federal. Aceasta este metoda cea mai folosită prin intermediul căreia băncile îşi refinanţează creditele pe care le folosesc în afaceri şi în sectorul public. Aproximativ 2100 de corporaţii privind capitalul exista, dar mai puţin de o treime din acestea sunt cotate pe piaţa bursiera. În plus, aproximativ 500 de stocuri de capitaluri străine sunt comercializate pe piaţa bursieră a Germaniei.
În Germania există 8 centre de comerţ, principalul centru fiind Frankfurt pe Main. Volumul noilor tranzacţii per an a fost de 11,5 miliarde ECU de-a lungul primei jumătăţi a anilor ’90, care s-a dublat în comparaţie cu cea a anilor ’80. În anul 1995 20 de firme au fost admise, adică au corespuns cerinţelor pieţei bursiere. Randamentul bursier in RFG este pe planul doi in Europa, cu toate ca acestea reprezintă doar o jumătate din cel al Marii Britanii.
Efectul negativ de pe piaţa capitalurilor se explică prin numeroşi factori, de exemplu condiţiile favorabile (în sistemul de taxe, impozite) pentru finanţarea externă, o şovăială a companiilor de asigurări şi publicul în general pentru a deţine acţiuni, rolul central al băncii de a menţine controlul si aversiunea proprietarilor de a furniza informaţii investitorilor. Sistemul tradiţional are ca dezavantaj principal faptul că este greu să găseşti capital pentru dezvoltarea rapidă a noilor întreprinderi fără nici un bun material (capital nevărsat).
Acesta a devenit o barieră serioasă în calea înfiinţării şi dezvoltării noilor firme din Germania. Eforturi politice considerabile sunt pe cale să schimbe acest lucru si sa facă piaţa bursieră o instituţie mai flexibilă pentru a preîntâmpina cerinţele afacerilor germane. In special o noua piaţa de capitaluri va fi stabilita in 1997 cu condiţii mai puţin stridente de admitere decât piaţa existentă, iar scutirile de taxe vor servi la crearea de profituri, obţinute din vânzările de acţiuni cu noi riscuri generatoare de succes. În plus, fondurile publice vor îmbunătăţii baza capitalului SME. Indiferent de aceste schimbări, firmele germane vor explora pieţele de capital străin (in special al SUA) mai intensiv.
În anii ’70 politica monetară a Bundesbank-ului s-a îndreptat spre monetarism; cu toate acestea, aceasta poziţie nu a devenit în totalitate dominantă aşa cum a devenit la rândul ei in SUA şi în Marea Britanie. Începând cu 1974, Bundesbank a formulat ideea de răspândire a unei cantităţi de bani (M3).
Acest scop urmărit de Bundesbank este anunţat în fiecare an în decembrie pentru următorul an. În anul 1994 şi respectiv în anul 1995 scopul a fost acela ca cota de dezvoltare a M3 sa fie de 4-6%, iar in 1997 de 4-7%. In 1996 se urmărea rezolvarea unui potenţial productiv real de aproximativ 2,5% si o rată maximă a inflaţiei tolerabilă de 2% şi o scădere a vitezei de circulaţie a banilor de 1%. De-a lungul ultimilor 20 de ani ţelul a fost atins rar. În mod consecvent strategia băncii Bundesbank a devenit subiectul unor dezbateri critice, rezultatele a ceea ce va deveni relevant pentru politica viitoare a băncii Central Europene. Bundesbank percepe scopurile monetare ca şi un simbol al culturii de stabilitate germană, un semn al continuităţii şi ca un angajament propriu pentru banca centrala.
Bundesbank admite faptul că ţelurile monetare au devenit din ce in ce mai dificil de atins datorită inovaţiilor financiare si a creşterii vitezei variabilelor monetare; răspunsul este că nu trebuie să se renunţe la concept, din contră trebuie sa fie abordat într-o manieră mai flexibilă cu o orientarea pe termen scurt în aceasta direcţie, înlocuit de alţi indicatori ca M1 sau M3 lărgit. O alta dezbatere controversată cu implicaţii asupra politicii Băncii Central Europene o constituie strategia asupra cerinţelor rezervei minime pentru instituţiile financiare. Acestea au fost reduse semnificativ (la 1,5% pentru economiile bancare şi la 2% pentru bunuri diverse) dar instrumentul folosit nu a fost abandonat.
Ratele dobânzii din Germania de Vest au fost relativ scăzute, efectul favorabil al unei stabilităţi a preturilor, comparativ cu celelalte naţiuni din Europa şi respectiv cu SUA. Aceasta s-a schimbat temporar în favoarea unificării Germaniei cu rate de inflaţie ridicate şi cuceriri multe pentru capital intern. Cu toate acestea, recent, ratele impozitării au scăzut semnificativ. Rata dobânzii pe termen scurt a fost de 4,5% in 1994 si de numai 3,5% in medie in prima jumătate a anului 1996, lucru posibil cu ajutorul ratelor minime ale băncii centrale (rata de reducere fiind de 2,5%). Datorită ratelor scăzute ale inflaţiei, ratele dobânzii pe termen scurt au scăzut mai puţin de 6% – aproximativ nivelul SUA şi în mod semnificativ mai puţin decât rata medie a Uniunii Europene. Rata dobânzii pe termen scurt este de cca. 4%, fiind aceea ca şi rata medie din ultimele doua decenii.
Puterea mărcii germane este reflectată în rata de schimb valutar. De-a lungul ultimelor trei decenii marca germană a fost reevaluată în funcţie de alte monede naţionale cu care se afla în luptă (de concurenţă, cu excepţia yen-ului şi a francului suedez). Comparată cu monedele a 19 ţări deosebit de importante, marca germană a fost reevaluată cu aproximativ 70% în ultimii 20 de ani conform raportului lunar al Bundesbank-ului si cu 10% in ultimii 5 ani. Cu toate acestea, valoarea mărcii germane la mijlocul anului 1996 nu a fost cu mult mai mare decât a fost in urma cu 3 ani. Rata schimbului dintre dolarul american şi marca germană a scăzut de-a lungul anilor ’70, apoi a revenit la începutul anilor ’80, pentru ca apoi sa atinga o cota maxima in 1985. De atunci, curentul de devalorizare a devenit dominant, cu fluctuaţii semnificative.
La sfârşitul anului 1995, dolarul american s-a devalorizat în raport cu marca germana cu circa 100%; in timp ce germanii trebuiau sa plătească 3 DM per dolar in 1985, acum plătesc doar 1,50DM. Acest lucru favorizeaza turistii germani, dar are consecinte nefaste pentru exportatori, in special pentru industria de automobile (de exemplu firma BMW si Mercedes – Benz construiesc filiale in SUA).
Făcând referire la Sistemul Monetar European (EMS), rata schimbului valutar a mărcii a rămas aproape neschimbată până în 1992. Aceasta s-a datorat în primul rând succesului atins de alte ţări europene aflate în inflaţie. Agitaţia din EMS (din anul 1992) s-a datorat unei reevaluări a mărcii germane. Rezervele internaţionale ale Germaniei se ridică la 60 miliarde ECU, mai mari decât cele ale Japoniei sau SUA. 60% sunt încorporate în rezerve străine, în special dolari americani. Rezervele de aur sunt estimate la 7,2 miliarde ECU, iar valoarea de tranzacţie a lor este de aproximativ 25 miliarde ECU.
Rolul mărcii germane ca şi moneda de rezervă internaţională a crescut în mod considerabil de-a lungul anilor ’80. Printre monedele de rezervă internaţională, marca germană se situeaza pe locul doi, după dolarul american, cu o cotă de aproximativ 20%.
Incepând cu 1982 şi până în 1990 balanţa de plăţi curenta a Germaniei a fost excedentară, atingând o cotă maximă de 57 miliarde ECU în 1987, adică 4,8% din PIB. Unificarea Germaniei a dus la schimbarea acestei situaţii. In 2 ani acest surplus s-a schimbat într-un deficit de 17 miliarde ECU (în 1991). Deficitul continuă, ca şi cum ar fi prezent, cu toate că este ceva mai scazut (13 miliarde ECU în 1995, mai puţin de 1% din PIB). Motivul principal pentru o relansare a balanţei de plaăţi a fost balanţa privind comerţul. Această balanţă a avut întotdeauna un surplus de maxim 70 miliarde ECU în 1989. Cu toate acestea, în 1990 importurile au crescut cu mai mult de 10%, iar în 1991 cu peste 16%. In acelaşi timp ratele de creştere economică la export erau de 3% şi de 0,5%. De aici, surplusul mare din balanţa comercială s-a estimat la doar 11,5 miliarde ECU în 1991. De-a lungul anilor ce au urmat, balanţa comercială şi-a revenit, s-a stabilizat iar surplusul a fost de 48 miliarde ECU în anul 1995.
Sectorul balanţei privind serviciile a fost în mod tradiţional în deficit, în principal datorită cheltuielilor de aproximativ 30 miliarde ECU per an făcute de Germania în scopuri diverse, cum sunt cele privind călătoriile peste hotare. Preferinţa germanilor pentru călătoriile în străinatate s-a simţit imediat după unificare deoarece oamenii din noile state nu avuseră alte opţiuni înainte. O contribuţie minoră la deficitul acestei balanţe a serviciilor se datorează unei balanţe negative în ceea ce priveşte veniturile din licenţe şi brevete (2 miliarde ECU). In trecut o contribuţie semificativă la balanţa de plăţi s-a datorat unui surplus de venit destinat investiţiilor. Acest surplus a scăzut la mai puţin de 2 miliarde ECU în 1995 datorită importurilor mari de capital şi datorită unor rate ale dobânzii scăzute la nivel mondial.
Balanţa transferurilor neobligatorii (transferuri ale muncitorilor străini, plăţi şi donaţii pentru organizaţiile internaţionale) au arătat întotdeauna deficite semificative. Suma deficitelor a scăzut constant dar lent în anii ’90 şi este în prezent de 30 miliarde ECU. Importuri masive de capital au fost necesare pentru a compensa deficitele din balanţa de plăţi. In decursul a trei ani, Germania şi-a schimbat statutul din ţara exportatoare de capital in ţara importatoare de capital; astfel de la 71 miliarde ECU capital exportat în 1989, la 47 miliarde ECU capital importat în 1992 şi la mai mult de 30 miliarde ECU capitaturi importate în 1995.
Cea mai mare parte a importului de capital rezultă dintr-o investitie străină de portofoliu, în special în relaţiile guvernamentale, cum era acea sumă mare de 124 miliarde în 1993. Cu toate acestea, Germania rămâne al doilea mare creditor din lume, (după Japonia) cu bunuri străine nete de circa 150 miliarde ECU, cu toate că suma Germaniei rezultată peste hotare era de circa 1,2 trilioane ECU.
O mare atenţie s-a dat FDI – fondului privind investiţiile străine directe. Acest FDI a crescut în străinatate şi a atins suma de 26 miliarde ECU în 1995 şi a fost mai mare de 50 miliarde ECU de-a lungul a trei ani, respectiv 1993 – 1995. Investitia FDI – ului în Germania a fost mai mică de 10 miliarde ECU de-a lungul acestei perioade. Per total, investiţiile străine directe ale Germaniei se estimau la 125 miliarde ECU la sfarsitul anului 1995, cea mai mare parte a acestei sume (de circa 40%) datorându-se SUA. S-au făcut calcule şi s-a ajuns la concluzia că ceastă investiţie a creat aproape un milion de locuri de muncă peste hotare.
Problemele care se ridică sunt de ce această investiţie nu a fost făcută în Germania şi dacă balanţa negativă a investiţiilor străine (mereu în creştere) constituie un declin general al Germaniei pentru investitorii străini.
