Dezvoltarea politică în RFG a fost dominată de trei partide politice: Uniunea Creştină Democrată (CDU) şi partidul său afiliat în Bavaria Uniunea Creştină Socială (CSU); Partidul Social Democrat German (SPD) şi Partidul Liberal Democrat (FDP).
CDU/CSU şi SPD sunt partide ale poporului încercând să se adreseze tuturor grupurilor din electorat.În timp ce CDU/CSU are o parte relativ stabilă a voturilor, adică mai mult de 40%, partea lui SPD este descrescândă şi are 35%.Această scădere este în parte consecinţa riscului partidului verde din anii ’80, care are 10% din voturi acum – cu toate că încă nu are un program economic în totalitate elaborat. Simpatizanţii FPD sunt din clasa mijlocie; ca o consecinţă, acest partid are acum din nou dificultatea obţinerii minimului de 5% din voturi necesar pentru reprezentarea în parlamentele federale şi statale. Oricum, acest partid mic a jucat un rol important pentru ca nici unul din partidele poporului nu au avut o majoritate absolută şi deci au depins de coaliţia cu FDP. Partidul Socialist Democrat (PDS), succesorul comunistului SED care a guvemat Republica Democrată Germană timp de 40 de ani se străduieşte să devină un partid de stânga în sistemul partidelor -cu puţin succes în partea vestică a Germaniei, dar cu aproape 20% din voturi în partea estica a Germaniei, unde partidul acumuleaza dezaprobarea populaţiei în ceea ce priveşte shimbarea rapidă a stilului de viaţă şi rata ridicată a şomajului. Partidele extremiste de dreapta (Republikaner, NDP) au avut doar succese scurte în trecut, folosind din avantajul lor rata mare de imigrare (prea mulţi străini) şi ratele de şomaj.
Politica economică a perioadei de după război a fost caracterizată de stabilitate şi continuitate. De cele mai multe ori conservatorii şi liberalii au stabilit direcţia. Când social-democraţii au participat în guvemul federal din 1966 până în 1982 nu au avut loc schimbări radicale, în parte pentru că trebuia să se întocmeasca cu partenerii din coaliţie (CDU sau FDP). Pentru economia germană aceasta continuitate a fost foarte binevenită. În era social- democrat-liberală (cu cancelarii W. Brandt şi H. Schmidt) bunăstarea s-a generalizat şi au fost aplicate strategii keynesiene de angajare totală -cu consecinţa unui deficit public crescător. După 1982, cand FDP a format o nouă coaliţie cu CDU/CSU, accentul a fost pus pe eliminarea deficitului şi a îmbunătăţi condiţiile pentru creşterea economică pe termen lung (politica economică orientată pe oferta). Deşi unificarea Germaniei a implicat câteva devieri pragmatice, această orientare de bază a politicii economice nu s-a schimbat. La nivel federal, cancelarul H. Kohl şi coaliţia conservativ-liberală sunt votaţi până dupa 1998. Majoritatea în parlamentele poporului sau în Bundesrat nu sunt în mâinile conservativ-liberalilor. Deci, în toate cazurile când apar probleme care implică interesele de bază ale poporului, guvernul federal trebuie să ajungă la un compromis cu Bundesrat, în special cu punctele de vedere social democrate.
0 mare varietate a grupurilor organizate participă în formularea politicii economice implicând metode formale (de ex: audieri) sau informale (suport financiar şi lobbying). Cele mai importante sunt uniunile cu peste 11,5 milioane membri pe grupuri industriale, din care 9,5 milioane sunt unite în DeutscheGewwerkschaftsbund (DGB). Oricum, se însriu tot mai puţini membri. În mod tradiţional, uniunile au avut legături strânse cu SPD, dar şi această legatură este tot mai slabă. Patronii se organizează în asociaţii specifice industriei, unde calitatea de membru este voluntară. Cele mai importante organizaţii sunt Bundesverband der Deutschen Industrie(BDI) si Bundesvereinigung der Deutschen Arbeitgeberverbande (BDA).
Toate cele trei milioane de intreprinderi sunt şi trebuie să fie membre ale camerelor de comerţ locale. Acestea servesc ca organe de administrare proprie, organizează seminarii pentru calificarea ca şi conducători, dau consultaţii şi educă intreprinzatorii incepători, rezolvă conflictele industriale interne şi întreţin relaţii cu publicul. Asemenea organizaţii sunt Deutsche Industrie- und Handelstag (DIHT) şi Deutsche Handwerkskammertag. Rezistenta intreprinderilor împotriva calităţii de membru (cu taxe înjur de 500 milioane ECU pe an) este în creştere.
