Din momentul nasterii sale in cetatea greaca, si pana la principalele teorii, orientari si doctrine de astazi, gandirea politica a fost influentata de contextul istoric in care a fost formulata.
Dupa 1945, la sfarsitul celui de-al Doilea razboi Mondial, realismul a fost principala scoala de gandire a Relatiilor Internationale, care prin criticile pe care le-a starnit a dus la aparita unor noi orientari. Totusi, cu toate contributiile importante, dintre care am amintit cateva, pe care realismul le-a avut in dezvoltarea Relatiilor Internationale ca si disciplina, la originile sale a stat o alta toerie care s-a nascut si ea ca o reactie impotriva practicilor diplomatice ale secolului XIX: idealismul.
Primul Razboi Mondial a dus la desfiintarea concertului european, a sistemului multipolar si a balantei de putere condusa de statele puternice. Toate atrocitatile si consecintele acestui razboi au dus la regandirea diplomatiei, a razboiului si a cauzelor sale. O noua viziune asupra lumii politice internationale, asupra naturii umane, a razboiului si asupra diplomatiei s-a facut auzita. Cine putea fi promotorul acestei noi viziuni daca nu Statele Unite, singura natiune care iesise din Primul Razboi Mondial mai puternica si mai influenta. Batrana Europa a iesit din razboi devastata si fara forta lasand locul de mare putere unei natiuni mai tinere: Statele Unite ale Americii. Si tocmai presedintele SUA, Woodrow Wilson, a fost principalul exponent al noii viziuni sau teorii: teoria idealista a carei esenta se afla in cele 14 puncte pe care presedintele Wilson le-a enuntat in discursul sau.
Relatiile Internationale au aparut ca si disciplina din aceasta preocupare normativa de intelegere a raboiului si a pacii. Idelaistii au gasit cauza razboaielor in faptul ca exista tari nedemocratice si ca nu exista o comunitate a natiunilor care sa fie guvernata de drept si care sa asigure securitatea colectiva a natiunilor.
Teoria realista a aparut ca o reactie la idelaism. Esecul Societatii Natiunilor, tensionarea relatiior internationale de la sfarsitul anilor 30 (atacul Abissiniei de catre Italia, incalcarile flagrante ale tratatului de la Versailes de catre Germania si actiunile sale, la care se adauga aparitia fascismului si a nazismului) culminand cu cel de-al Doilea Razboi Mondial, au fost unele din evenimetele ce au contribuit la intarirea criticilor la adresa idealismului din partea realistilor. Pentru realisti idealismul era clar o viziune eronata a relatiilor internationale. Aceasta opozitie fata de idealism a fost prima forma de conturare a realismului. Se poate deduce prin urmare ca logica realista deriva din opozitia constanta fata de idealism. Dezbaterea dintre idealism si realism a fost prima dezbatere din Relatiile Internationale. Chiar daca, din aceste motive, unii autori considera ca realismul consta pur si simplu din afirmatii negative, Guzzini contra-argumenteaza: „acesta prima dezbatere este parte integranta a gandirii realiste si ca atare este relevanta pentru multe dintre dezvoltarile ulterioare ale disciplinei. Pentru cineva care uramreste sa elucideze pozitia realista din interior, a-si incepe discursul despre evolutia realismului cu o discutie asupra crizei idealismului nu e doar o conventie, ci un imperativ logic.”7
Principalii fondatori ai noii teorii sunt E. H. Carr (The Twenty Years Crisis – 1939) si Hans Morgenthau (autor al Politics among Nations) ei reprezentand varianta clasica a realismului. Politics among Nations a devenit textul paradigmatic al noii teorii. Meritul sau cel mai important este acela de a aduce in discutie cunoasterea practica a diplomatiei europene din seculul XIX si de a o transforma intr-o teorie explicativa a relatiilor internationale.
Una din cele mai mari dispute din Relatiile Internationale este cea dintre realism si idealism. Aceasta are ca punct central controversa asupra modului in care comportametul politic si anarhia sistemului international pot fi transformate intr-o ordine mondiala bazata pe cooperare si interdependenta. E. H. Carr este cel care descrie primul aceasta disputa in contextul diplomatiei dintre cele doua razboaie mondiale. Idealistii condamna politica balantei de putere, inarmarile nationale, folosirea fortei pe plan international, diplomatia secreta de dinaintea Primului Razboi Mondial. Ei militeaza in schimb pentru domnia dreptului, respectarea obligatiilor, o concordanta a intereselor pentru pace si armonie ca si conditie esentiala pentru mentinerea pacii, sublinierea rationalitatii fiintelor umane si increderea in rolul important pe care opinia publica mondiala il are in mentinerea pacii. Idelaismul preia din Iluminismul secolului al XVIII – lea ideea ca oamenii sunt perfectibili sau macar sunt capabili sa se schimbe mult in bine. Acestei idei realistii i se opun cu desavarsire. In acelasi timp idealistii sustin ca insusi sistemul international poate fi schimbat prin crearea unei noi insitutii, precum Liga Natiunilor, iar prin stabilirea unor reguli si a unor norme de conduita chiar si comportamentul politic poate fi schimbat in bine.
Ideea centrala a teoriei idealiste a fost interesul comun al statelor natiune pentru pace, pornind de la interesul individului de a trai intr-o lume pasnica. Interesul individului este acelasi cu cel al intregii comunitati, iar daca statele nu au fost pasnice este pentru ca cei aflati la putere nu au tinut cont de dorinta de pace a poporului. De aceea este necesar sa se creeze un sistem international care sa se bazeze pe guverne reprezentative, in acelasi timp democratice, care sa asigure pacea intregii lumi. Acesta era unul din motivele pentru care idealistii au pledat pentru autodeterminarea popoarelor; daca oamenii vor fi liberi sa isi aleaga forma de guvernamant ei isi vor alege guverne reprezentative. Pentru presedintele american aceste guverne reprezentative erau guverne democratice care prin multiplicare la scara globala vor contribui la asigurarea si mentinerea pacii in lume.
In opozitie cu teoria idealista, teoria realista sublinia primatul puterii si a intereului in relatiile internationale, nicidecum a idelaurilor. Realistii vin sa spuna ce sunt realatiile internationale si nu cum ar trebui sa fie. Realismul tine cont de lectiile pe care le-a dat istoria, si de aceea ramane conservativ, prudent si empiric, sceptic in ceea ce priveste principiile idealiste. Pentru realism puterea este conceptul de baza in Relatiile Internationale, tot asa cum energia este conceptul de baza pentru fizica. Daca idealistii credeau in schimbarea ordinii mondiale ce va permite dezarmarea, realistii pun accent pe securitate, mai bine spus pe securitatea nationala si nu pe securitatea colectiva cum sustineau idealsitii. De aceea puterea militara a statului natiune este foarte importanta pentru realisti. Securitatea nationala este scopul cel mai important si mai imediat al unui stat. In realizarea acestui obiectiv statul trebuie sa se bazeze pe propriile forte si capacitati, spre deosebire de idealisti care pledau pentru securitatea colectiva a statelor, fiecare contribuind la securitatea celorlalte. Pentru realistii opinia publica mondiala si Liga Natiunilor sunt doar niste utopii, ele nefiind in stare sa opreasca atacurile asupra Etiopiei si a Manchuriei si nci sa impiedice alte conflicte care au urmat ulterior. Daca idealistii vad pacea ca pe o stare fireasca a relatiilor internationale, realistii vad razboiul ca pe o consecinta fireasca a relatiilor dintre state.
Pentru E. H. Carr idealismul a folosit doar sa justifice interesele popoarelor vorbitoare de limba engleza si a popoarelor care doreau mentinerea status quo-ului de dupa Primul Razboi Mondial. Ideea unui interes general pentru pace era promovata doar de Marea Britanie, de SUA si de alte state care au iesit multumite din razboi.
