Îmi pare rău că încet îmi pierd idealurile studenţiei, idealismul, acea legătură naivă cu prietenii şi comunitatea care m-a format şi care zilnic îmi oferă cel puţin o lecţie de viaţă.
Am fost “blogger” şi poate voi mai fi cândva, scriu tot mai rar despre istorie, cultură şi simt cum ceva moare încet dar constant în mine.
Sfârşitul lui octombrie este calmogenul meu spiritual pendulând între liniştea lui Schopenhauer şi oceanul stins şi la fel de pesimist al britanicului Byron. Este săptămâna tauridelor şi alături de sărbătoarea Arhanghelului Gabriel cuceresc ultima redută de viaţă pe care inerent toamna o provoacă. În roşu, galben şi auriu vă descriu ce simt.
Că mint şi sunt rău în aceeaşi măsură în care ocazional mai fac şi fapte bune.
Că sunt asasinul visurilor mele, premeditându-mi realitatea.
Că pot să tac, să ascund şi sufăr pentru asta.
Că mă spovedesc vouă ocazional, când am vreo nemulţumire.
Că nu reuşesc să-mi motivez colegii, să-i determin la activism. Şi sunt vinovat de asta.
Că i-am descoperit pe Luther şi Ghandi poate prea târziu.
Că nu am fost la S’ara Recoltei by 2 secunde, cu toate că i-am promis.
Că-s prost şi că nu pot accepta blatul.
