Stilul neoclasic şi stilul romantic

Neoclasicismul se manifestă în arhitectură după Baroc, aproximativ 1760 până spre mijlocul secolului al XIX-lea şi apare la Timisoara ca foarte valoros, încă de la începuturile sale. Exemplele ce le oferă acest nou curent în artă şi în arhitectură sunt demne de remarcat şi reprezintă unele din clădirile importante ale oraşului.

          Neoclasicismul în secolul al XIX-lea este în special de inspiraţie romana. Este un stil nobil, echilibrat, ritmic, caracterizat prin ordine, raţiune, disciplină, subordonare, austeritate, fiind totodată un stil elevat, cult spre distant, formă pură, forţat, academic. Se caracterizează de asemenea prin ritmuri plăcute (repetări de elemente de construcţie).

          Palatul Deschan, strada Eminescu nr. 5, construit în anul 1735, corpul de sud reconstruit în 1802, apoi “Casa Scherter”, este exemplul cel mai reuşit de arhitectură neoclasică. Faţada, rezultat al unui partiu simetric se desfasoară  pe parter şi două etaje, având în partea centrală un rezalid marcat pe nivelele superioare de coloane corintice. La nivelul parterului, în axul faţadei, se află gangul intrării principale cu boltă în formă de segment de cerc, caretată cu rozete, iar în părţile laterale se află ferestrele vitrine ale unor magazine. Întreaga compoziţie arhitecturală este bine proporţionată, iar detaliile interpretate cu multă sensibilitate, completează în mod fericit volumul de proporţii reuşite.

          Trebuie subliniat faptul că Palatul Deschan este unul din monumentele timpurii ale neoclasicismului în Timişoara, ceea ce face ca valoarea lui arhitectonică să fie şi mai remarcabilă. Puritatea elementelor sale componente a constituit un izvor de inspiraţie pentru multe din construcţiile ce au urmat în această perioadă la Timişoara. Dintre acestea, sunt multe case de locuit răspândite în Cetate: str. Palanca, str. P. Chinezu, Piaţa Unirii, Piaţa Lenau iar în cartierul Fabric: în str. Dacilor, Tigrului, etc. Ele marchează o dezvoltare arhitecturală nouă a oraşului, în care elementul burghez începe să predomine. Desi clasicismul se generalizează, există totusi case de locuit ce se construiesc la începutul secolului al XIX-lea cu elemente baroce, ca de exemplu casa nr. 6 din str. Neculuţă (Cartierul Fabric), construită în 1806. Unele dintre clădirile de locuit poartă nişte insigne interesante ca idee, care contribuie la pitorescul anumitor străzi, astfel este cazul casei care are pe colţ o nişe în care se află “buturuga ferecată” (Stock im Eisen) şi care datează din anul 1828.

          Deşi programul de construcţie a bisericilor a fost aproape epuizat încă din secolul al XVIII-lea, totuşi s-au mai construit câteva lăcaşuri de închinăciune şi în prima jumătate a secolului al XIX-lea în stilul neoclasic. Aceste biserici nu aduc forme structurale noi ci numai elemente de ornamentaţie care sunt simple şi izvorăsc din arhitectura decorativă clasică. Aceste biserici sunt: Capela Garnizoanei (construită în 1882), azi dispărută, Biserica Sârbească din Mehala şi cea din Fabric, construită în 1852 de arhitectul Augustin Fischer, Biserica Evanghelică din Cetate, construită în 1831 însă fără turlă, care s-a adăugat ulterior, executată probabil dupa proiectul arhitectului Anton Schmidt.

          Personalitatea care a influenţat într-un grad deosebit arhitectura Timişoarei şi a Banatului în prima jumătate a secolului al XIX-lea a fost arhitectul Anton Schmidt (1786-1863). La început ucenic zidar, apoi maestru zidar, devenit cetăţean al orasului Timişoara în 1815, Schmidt, arhitect autodidact a promovat cu hotărâre stilul neoclasic şi anume nuanţa care exprimă gustul oficial impus de autorităţile militare, interpretată în sensul concepţiei burgheze, pentru care devine mult gustată în oraşe şi târguri. Lucrând în toate domeniile de construcţie, a proiectat case de locuit, reşedinţe de ţară, case tărăneşti, construcţii militare, clădiri publice, hoteluri, biserici şi construcţii industriale. Dintre acestea se relevă în mod deosebit proiectele întocmite pentru Castelul de la Elemer al familiei Kiss, primăria şi spitalul din Pancevo (Banatul sârbesc), restaurantul şi hotelul din Buzias, restaurantul “La regina Angliei” din Timişoara (Cartierul Fabric), proiectul unei catedrale romano-catolice pentru Eger, biserica ortodoxă pentru 500 de credincioşi, biserica evanghelică pentru 200 credincioşi (în stil neogotic), fabrica de bere de la Pesac, proiectul unui furnal, proiectul unui teatru pentru Timişoara.

          Dintre construcţiile proiectate de Anton Schmidt în Timişoara amintim: Cazarma geniului militar şi Casa Strohmeyer. Cazarma geniului militar a fost o clădire cu front lung şi s-a aflat situată pe strada Mărăşti. Această stradă fiind însă prea îngustă permitea prea puţin punerea în valoare a acestei clădiri, care era o compoziţie perfect simetrică cu trei rezalide, unul central şi două de capete. Construcţia a fost realizată în anul 1846, fiind însă demolată în anul 1975. Cea de-a doua construcţie, Casa Strohmeyer, din strada 1 Mai, colţ cu strada V. Alexandri, a fost realizată între anii 1839-1842. Este o clădire cu parter şi trei etaje, are caracterul bine precizat de casa de raport, cu apartamente confortabile spre stradă şi mai modeste spre curte.

          Romantismul. În artă, Romantismul, respingând exemplul Antichităţii greco-romane, se afirmă ca o reacţie împotriva “tiraniei” neoclasicismului. Romantismul marchează o ruptură completă de ideile trecutului. El proclamă superioritatea individului şi a personalităţii sale. Raţiunii reci îi răspunde puterea sensibilităţii, a pasiunii şi a imaginaţiei.

          Curentul romantic apare treptat în decursul secolului al XVIII-lea şi după Revoluţia franceză, se exprimă prin cultul pentru eroi, “evadări”, stare de visare, exotism, întoarcerea spre istoria proprie. El se impune începând din 1824 şi după o perioadă de afirmare febrilă, Romantismul îşi pierde din suflu şi spre 1850 se estompează.

          Caracteristicile arhitecturii romantice timişorene din această epocă au fost: volumul liniştit, fără decroşuri mari şi cu o siluetă simplă, acoperişurile de ţiglă cu pantă mică, folosirea decentă uneori chiar săracă a elementelor decorative inspirate din stilurile romanic, gotic şi renaştere italiană, ferestrele etajelor în formă de semicerc la partea lor superioară şi în formă de segment de cerc şi chiar drepte la parter; porţile sunt terminate în arce de semicerc, cornişa principală susţinută în general de multe console, iar faţadele sunt executate din tencuială imitând structura construcţiilor din piatră, excepţie făcând numai câteva clădiri cu caracter deosebit.[i]

          Arhitectura oraşului Timişoara în perioada restabilirii temporare a absolutismului centralizat a fost în cea mai mare măsură dependentă de cea a Vienei, nu numai pentru faptul că Timişoara avea multiple legături de ordin politic, administrativ, economic şi mai ales ideologic cu capitala imperiului austriac, dar mai cu seamă pentru faptul ca majoritatea clădirilor importante construite în această perioadă au fost proiectate de arhitecţi vienezi.

          După 1847, în special sub influenţa operei arhitecţilor Null şi Siecardsburg, pătrunde tot mai mult stilul romantic în Viena, mişcare de artă care şi-a împrumutat formele din arhitectura medievală. Clasele dominante avute şi-au găsit exprimarea ideologiei lor în stilul romantic, în arhitectura care avea ca menire glorificarea trecutului cu instituţiile sale politice şi sociale învechite.

          Acest stil romantic promovat la Viena, în afara de Null şi Siecardsburg şi de Hausen, Fessel şi alţi, şi-a găsit intrarea lui triumfală şi în noile construcţii, ridicate în această perioadă la Timişoara. Prin aceasta, în arhitectura de atunci a oraşului, au pătruns elemente plastice noi, distonante. Dar stilul nou romantic mai păstra încă o anumită rezervă în aplicarea formelor istorice, folosind elementele romanice, gotice şi cele ale renaşterii cu măsură. Curentul romantic va deschide, însă, calea eclectismului, care urmează romantismului la foarte scurt timp şi care ameninţă cu distrugerea echilibrului de unitate de stil a ansamblurilor arhitecturale.

          Ca primă manifestare a stilului romantic la Timişoara, poate fi considerat Monumentul ridicat (în Piaţa Libertăţii), în memoria asediului din 1849, dar mai târziu locul său a fost luat de statuia Sf. Ioan Nepomuk. Acest monument neogotic inspirat de Rolandini şi tabernaculele gotice, înalte de 20 m, reprezintă Timişoara ca fiind una din cetăţile importante ale Imperiului. Proiectul aparţine arhitectului J. Kramer, iar sculpturile au fost executate de Josef Max, ambii din Viena. Piatra fundamentală a fost pusă de împăratul Franz Josef la 15 iulie 1852.[ii] Astăzi monumentul se află la cimitirul de pe Calea Lipovei (1936). Monumentul a fost dezvelit la data de 17 ianuarie 1853.

          O însemnată realizare tot de factură a fost reconstrucţia Castelului Huniade, terminată în 1856, pentru scopurile arsenalului de artilerie. Această reconstrucţie a fost aproape radicală, păstrând din vechea clădire aripile de est, sud şi vest, completate cu nivele şi unite sub acelaşi acoperiş. Micile orificii de tragere pentru tunuri au fost transformate în ferestre, iar faţada a fost îmbrăcată cu o tencuială imitând piatra naturală. Reconstrucţia fatadelor principale a fost şi mai radicală, înfăţişarea de până atunci a Castelului fiind cu totul schimbată. Păstrându-se parterul, care apărea ca un soclu înalt străpuns de ferestre mici, s-a pus în evidenţă etajul întâi, construit pe înălţimea a două caturi normale. Ferestrele acestui nivel principal sunt mari şi terminate cu arcuri gotice. Faţada este realizată în cărămidă aparentă a carei culoare roşie contrastează în mod fericit cu tencuiala din restul cladirii. Etajul întâi al corpului principal, exprimă fidel conţinutul şi anume sălile cavalerilor, formând astfel un adevărat “piano nobile”. În partea inferioară a acestui etaj se află două săli, una cu trei şi alta cu două nave, cu bolţi neogotice în formă de ciuperci, zidite din cărămidă şi susţinute de rânduri de coloane masive. Deasupra acestor săli s-a construit un etaj mansardă, ale carui ferestre mici sunt ascunse în bolţişoarele care suportă în consolă un coronament crenelat. Turnul Castelului este înălţat puţin deasupra clădirii; ferestrele lui mici şi cuplate, scot în evidenţă volumul aşezat al turnului, care se termină ca şi aripa principală a edificiului, în spatele coronamentului crenelat se ascunde acoperişul, având o pantă mică. Poziţia porţii a fost modificată, fiind amplasată în axul compoziţiei şi decorată cu trofee de arme. Faţada principală are rezalituri la cele doua capete, ale căror colţuri sunt accentuate printr-o imitaţie în tencuială a sistemului constructiv din piatră. Astfel s-a creat o nouă plastică ce aminteşte într-o anumită măsură de castelele gotice din Italia de Nord din secolul al XIV-lea, înrudită însă mai mult cu construcţiile militare vieneze ale epocii, cum ar fi Arsenalul sau Cazarma de pe Ringul Vienei.

          Noua arhitectură neogotică a Castelului Huniade exprimă în mod fidel conţinutul ideologic al stăpânirii militare, fiind însă în acelaşi timp o construcţie monumentală, demnă, folosind mijloacele de exprimare ca măsură, fără exagerare şi prin aceasta devenind una din operele de arhitectură reuşite ale oraşului.

          Palatul Dicasterial, construit între anii 1856-1860, a avut ca destinaţie iniţială să servească drept sediu pentru administraţia Vojvodinei Sârbeşti, care a fost însă desfiinţată înainte de a fi terminată clădirea. Având parter şi trei etaje, clădirea ocupă un întreg cvartal, Palatul Dicasterial are trei curţi interioare, 273 încăperi de birouri, 34 locuinţe pentru personalul de serviciu, având fiecare o cameră şi o bucătărie, 65 pivniţe şi 27 magazii. Prin dicasteriu la grecii antici, se înţelegea un juriu, în evul mediu o asociaţie a juriştilor şi mai târziu, un tribunal bisericesc.[iii] Construcţia impresionează prin volumul său imens, compact, cu şiruri lungi de ferestre, având partea inferioară în formă de arc de semicerc sau segment de cerc la parter, neîntrerupte decât din loc în loc de câte o fereastră dublă cuplată. Cornişa principală este susţinută de console aşezate foarte des. Faţadele sunt monotone, nefiind ritmate decât pe orizontală prin cele trei registre formate de brâuri deasupra parterului şi la nivelul solbancurilor ferestrelor etajului trei. Clădirea este impunătore atât prin volumul sau, cât şi prin sobrietatea faţadelor. Palatul este construit în stil neorenascentist.

          Cancelaria militară din Piaţa Libertăţii întrebuinţează ca element decorativ ancadramentul de fereastră inspirată de acela al ferestrelor primului etaj al Cancelariei lui Bramante de la Roma.

          Palatul Primei Case de Păstrare, executat probabil după proiectul unui arhitect vienez care a proiectat şi Palatul Monteunona din Viena[iv] a fost construit în anul 1855, fiind prima clădire de instituţie bancară din Timişoara. Edificiul situat în Piaţa Sf. Gheorghe, având parter şi trei etaje, este un exemplu pentru sediile instituţiilor bancare, prin a căror plastică burgheză a dorit să exprime puterea şi bogăţia bănci în scopul de a insufla încrederea depunătorilor săi. Deasupra parterului, care este ocupat de încăperile băncii şi de un restaurant, s-a ridicat primul etaj, despărţit de celelalte etaje printr-o cornişe, etajele doi si trei sunt unite în faţadă, prin pilaştrii care se termină în arce oarbe, întreaga clădire fiind limitată, pe verticală, de o cornişe principală susţinută de console, ferestrele ultimelor etaje terminându-se în semicerc. Clădirea are trei rezalite, unul mai mic la mijloc şi două mai mari la extremităţi. Compoziţia faţadelor este bogată şi variată, folosind multe elemente decorative ale stilurilor romanic şi renaştere. Plastica reliefată cu puternice jocuri de umbre, face ca această clădire să se deosebească de restul clădirilor din aceasta epocă, prin bogăţia mijloacelor de exprimare şi prin dinamica ei, reprezentând un protagonist al stilului eclectic.

          Între anii 1863-1865 s-a construit Sinagoga din Cetate, pe actuala strada Mărăşeşti, după proiectul arhitectului vienez Ignaz Schumann, a fost primul templu mozaic construit în oraş, cu faţada la stradă, după ce acest cult a fost recunoscut. Sinagoga se ridică pe un plan de forma unei cruci greceşti şi este supraînălţată în spaţiul ei central printr-o cupolă semisferică, care se sprijină pe nişte pandantive. Navele laterale sunt acoperite cu câte o cupolă mică. Plastica exterioară se caracterizează prin ziduri de cărămidă aparentă, decorată extrem de reţinut cu elemente ceramice smălţuite, intrarea se face printr-o arcadă retrasă, decorată cu elemente arabe. Astfel, întreaga structură a cladirii este de factură bizantină, iar elementele decorative suprapuse, de factură musulmană, în acord cu evoluţia arhitecturii din Orientul apropiat şi simbolizând originea orientală a religiei mozaice.

          Independent de sinagogă, dar simetric faţă de ea, au fost construite două case mari de raport, formând un ansamblu armonios, care însă din cauza străzii înguste nu este pus în valoare şi nici nu produce efectul dorit.

          În afara clădirilor publice, în suburbiile oraşului au apărut şi o serie de case de locuit, destinate pentru o singură familie, ale burgheziei înstărite, reprezentând o formă de tranziţie spre vilele de mai târziu.

          Între anii 1857-1869 au apărut şi primele mari construcţii industriale, care iniţiază în Timişoara un nou gen de construcţii şi anume acela al fabricilor antrenate cu maşini cu aburi, odată cu ele au apărut prima dată în silueta oraşului accentele verticale ale coşurilor de fabrici.[v]

          Noile fabrici, cum au fost Fabrica de gaz aerian, Fabrica de Spirt şi Moara Mare, nemaifolosind ca forţă motrice căderea apei a uneia din ramificaţiile canalului Bega, n-au mai fost amplasate în suburbiile fabric. La amplasarea lor au jucat un rol determinant şi alţi factori şi anume, în primul rând căile de comunicaţii, volumul mare de materie primă, al produselor finite şi al combustibilului necesar producerii aburului, a făcut ca aceste fabrici să fie amplasate în apropierea celor două căi importante de comunicaţii pe malul canalului navigabil Bega şi în imediata apropiere a gării mari, primul pas fiind făcut în anul 1864 cu construirea Fabricii de Tutun.

          Zona în care s-au ridicat aceste întreprinderi industriale era construită în foarte mică măsură cu case de locuit, deoarece prezenţa canalului deschis de evacuare a apelor reziduale, prin mirosul sau neplăcut, a făcut ca acest cartier să nu fie preferat pentru locuit. Din aceasta cauză, preţul terenurilor era foarte scăzut în comparaţie cu preţul terenurilor din alte cartiere. Dezvoltarea fabricilor în acestă zonă s-a făcut fără nici o restricţie şi în conformitate cu cerinţele tehnologice respective.

          Datorită Gării şi noilor industrii, cartierul Iosefin cunoaşte o perioadă de înflorire deosebită faţă de cartierul Fabric, care pierde monopolul industrial exclusiv de până atunci şi unde s-a reconstruit numai Fabrica de Bere.

          Arhitectura construcţiilor industriale prezintă aceleaşi trăsături de stil ca şi arhitectura civilă sau militară, specificul nou al acestor clădiri dezvoltând compoziţii noi în plan şi volum. Din punct de vedere arhitectural, Fabrica de Spirt şi Moara Mare sunt cele mai importante.

          Fabrica de Spirt (1869) are o compoziţie perfect simetrică, având corpul principal retras de la aliniere, formând împreuna cu unele clădiri auxiliare o piaţă preuzinală. Clădirea principală este alcătuită din cinci diferite volume aşezate simetric faţă de volumul cental accentuat printr-un decroş puternic şi printr-un fronton de formă triunghiulară. În dreapta şi în stânga clădirii principale se afla câte un volum mai mic, flancat fiind de câte un volum mai înalt, având fronton triunghiular spre faţada dinspre stradă. Se formează astfel un joc variat de volume, o ritmizare în plan şi elevaţie, accentuată prin alternarea frontoanelor cu acoperişuri vizibile şi cu streaşină.

          Clădirile auxiliare preiau, cu o tonalitate mai slabă, motivele principale şi le redau la dimensiuni reduse, formând scara firească a ansamblului.

          Coşul de fabrică, de secţiune pătrată, apare ca un element nou de arhitectură, fiind însă aşezat în spatele complexului de clădiri, nu are rolul pe care ar fi putut să-l aiba în compoziţia ansamblului.

          Moara Mare (1869), este un complex mult mai dezvoltat ca volum şi mai static în ceea ce priveşte compoziţia. Construcţia este formată dintr-un corp central, având şase etaje din care ultimul în atic formând totodată şi cornişa clădirii. Faţada principală este alcătuită din şapte travee despărţite de pilaştri, având fiecare travee trei rânduri de ferestre, traveea centrală apare ca un rezalit, puternic decroşat. Faţadele laterale au o ritmare diferită de cea a faţadei principale atât în ceea ce priveşte ferestrele cât şi pilaştrii. Etajul în atic, cât şi pilaştrii sunt coloraţi într-o culoare mai închisă decât câmpurile faţadei principale. Pe alinierea străzii, a cheiului Begăi, se află porta de intrare în incinta Morii, flancată de câte două corpuri administrative joase, care contrastează în mod avantajos cu volumul imens al Morii. Moara Mare a fost distrusă în bombardamentul din 1944.[vi]

          Aceste construcţii industriale precum şi altele, cum ar fi Fabrica de gaz aerian, Fabrica de bere, etc., sunt uimitoare prin monumentalitatea lor, prin calitatea compoziţiei şi raportul fericit dintre elementele lor componente, care le situează printre marile realizări timişorene ale acestei perioade. Se poate afirma că aceste construcţii industriale au o valoare arhitectonică superioară celor civile datorită atât calităţilor arătate mai sus, cât şi originalităţii lor. Ele au indicat drumul pe care trebuia să păşească arhitectura industrială în viitor şi care din păcate nu a fost urmat.

          Astfel, la sfârşitul acestei perioade de două decenii, datorită acţiunii unor factori economici moderni, s-a făcut prima modificare în structura oraşului şi anume dezvoltarea unor zone industriale moderne în suburbia Iosefin, care până atunci avea un caracter rezidenţial cu un procent construit foarte redus.

          Stilul romantic în arhitectura Timişoarei avea un caracter provincial, cu toate că a fost creat în mare majoritate de arhitecţi vienezi.

          Refugiul în trecut a fost de scurtă durată, misticismul superficial, glorificarea cavalerismului feudal precum şi extravaganţele unei mode, nu găseau entuziasmul necesar în condiţiile de atunci ale Timişoarei ca cetate şi oraş de margine a imperiului.

          Din această cauză, cât şi pentru faptul că mijloacele de exprimare au fost mai modeste la Timişoara decât în capitala imperiului, stilul romantic timişorean avea trăsături originale, specifice, ce şi-au găsit exprimarea în folosirea decentă a elementelor decorative şi echilibru în stabilirea volumelor şi încurajarea deosebită în execuţie.

          Stilul romantic a avut o apariţie târzie la Timişoara şi a fost aşa cum s-a arătat, de scurtă durată. El a exprimat acel moment din istoria arhitecturii oraşului, când acesta a fost stăpânit de ideologia născută din alianţa cercurilor celor mai reacţionare ale absolutismului centralist reînfiinţat.

Liceul “Coriolan Brediceanu” din Lugoj, construit în anii 1895-1896 este un ansamblu arhitectonic monumental. Se caracterizează printr-o arhitectură în stil neoclasic cu influenţe baroce: faţada simplă şi sobră, interior cu ornamente influenţate de stilul doric.

Casa de Cultură a Municipiului datează din anii 1836-1837. A suferit modificări în curgerea timpului. Faţada cuprinde ancadramente neoclasice iar parterul este dominat de stilul seccesion. Oferă o imagine elegantă de arhitectură.

Palatul Prefecturii (Administrativ) a fost construit la sfârşitul secolului al XVIII-lea. Este o clădire monumentală de factură neoclasică, cu elemente de decoraţie marcate prin coloane ionice. Intrarea este dominată de două turnuri în rezalid, simetric plasate în raport cu capetele edificiului.

Palatul Iosif Csekonics (azi Primaria) din Jimbolia aparţine tot stilului neoclasic, fiind construit la sfârşitul secolului al XVIII-lea. Este un edificiu monumental de mare frumuseţe arhitectonică în forma sa originală.

Şcoala agricolă din Sânicolaul Mare existentă în primii ani ai secolului al XIX-lea, devine în 1889 “Institutul Cristofor Naco”. Casa familiei Naco, construită în 1864 în stil neoclasic este restaurată în secolul al XIX-lea şi devine Casa de Cultură.