Stilul eclectic

Caracteristicile fondului construit al unui oraş constituie una din sursele de informaţie asupra evoluţiei societăţii, care îşi fixează propriul loc, într-un cadru pe care îl modelează conform necesităţilor sale. Prefacerile de structură ale societăţii se înscriu în forme specifice în înfăţişarea oraşelor, cărora le dirijează dinamica.

          Astfel, dezvoltarea economică din secolul al XIX-lea ca fenomen general, se reflectă în creşterea însemnătăţii oraşelor şi în accelerarea ritmului de construire, în special în a doua jumatate a secolului.

          Pentru Timişoara, mutaţiile însemnate din sfera economică, exprimată de trecerea de la producţia manufacturieră la întreprinderea industrială bazată pe maşina cu abur, duc între 1857-1869 la apariţia primelor mari construcţii industriale (Fabrica de gaz aerian, Fabrica de spirt, Moara Mare, Fabrica de tutun), ajungându-se ca numărul lor să se ridice la 60 la începutul secolului al XIX-lea.[1] Timişoara devine şi un punct comercial de bază pentru o gamă largă de produse din zonă, numai volumul de cereale vândute prin oraşe ajungând la 70 % din producţia Banatului.[2]

          Dezvoltarea rapidă a forţelor de producţie duce la concentrarea capitalului financiar şi la modificări în structura relaţiilor de schimb. Noile realităţi social-economice impun apariţia capitalului financiar şi forme instituţionale noi pentru manevrarea sa. Prima asociaţie financiară apare în Timişoara în anul 1845 sub forma “Societăţii Timişorene de Păstrare”[3], cunoscută apoi ca Prima Casă de păstrare.

          Dezvoltarea economică se reflectă şi în modul de aplicare rapidă în echiparea urbană a noutăţilor tehnice[4], precum telegraful (1854), telefonul (1881), iluminatul public cu gaz (1857) mai târziu înlocuit cu cel electric (1884). Aceste transformări se înscriu în fizionomia organismului urban care iese din tiparele barocului şi neobarocului, ce conferă caracter unitar arhitecturii urbane din secolul al XVIII-lea şi prima jumătate a secolului al XIX-lea.

          Acest proces începe după asediul Timişoarei din 1849, când se ridică necesitatea unor lucrari rapide de reparaţii şi reconstrucţii, care se realizează cu simplificarea formelor şi detaliilor. Fizionomia urbană este marcată acum şi de construcţiile noi, care sunt fie administrative de mari proporţii, odată cu transformarea oraşului în capitală a unei provincii autonome, fie bancare, solicitate de funcţiile economice noi, pentru care se răspunde cu programe de arhitectură noi.

          La început, stilul eclectic apărut spre sfârşitul secolului al XIX-lea se caracterizează în principal prin îmbinarea mai multor stiluri. Există clădiri care aparţin stilului romantic, dar la care regăsim şi elemente caracteristice eclectismului (Palatul Dicasterial, Prima Casă de Păstrare). Asupra fondului construit în această perioadă îşi pune amprenta printr-o serie de căutări ale unei forme proprii de exprimare în care domină tendinţele eclectice, la început fără să depăşească limitele istorismului.

          Două clădiri ridicate în deceniul al VI-lea al secolului trecut, Palatul Dicasterial şi Prima Casă de Păstrare, vor deveni elemente de referinţă pentru evoluţia tendinţelor eclectice care domină a doua jumătate a secolului al XIX-lea în arhitectura oraşului.

          Palatul Dicasterial, ridicat între 1855-1860, construcţie uriaşă prin volum, structurată în jurul a trei curţi interioare, trădează încercarea de exprimare în arhitectură a unor realităţi social-economice noi, care anunţă oraşul epocii moderne, chiar dacă sursa de inspiraţie este un cunoscut monument al Renaşterii italiene, Palatul Medici din Florenţa.

          Folosind în limbajul formal structurarea faţadelor în registre orizontale cu ritmare doar prin şirul ferestrelor în parte duble, motivul bosajului, sau o intenţie de ornament în colonetele ce flanchează ferestrele de la etajul întâi, clădirea Palatului Dicasterial trădează grija pentru respectarea purităţii stilistice, constituindu-se într-un exponent al istorismului în arhitectura timişoreana. În acelaşi timp construcţia răspunde şi mentalităţii epocii, care dorea ca oraşul să ofere o imagine reală a unui bogat municipiu,[5] motiv pentru care imobilele sale importante trebuie să se impună. Aceasta se realizează în primul rând prin asigurarea caracterului monumental, chiar dacă în cazul Palatului Dicasterial acesta este urmărit în absenţa preocupărilor de integrare în ţesutul urban şi cu ieşire din scara acestuia.

          Caracterul reprezentativ este imprimat şi Primei Case de Păstrare, ce se ridică între 1855-1857[6] şi unde se recurge la o construcţie masivă cu parter şi trei etaje, care impune prin monumentalitate şi echilibru. De plan dreptunghiular, cu o curte interioară de dimensiuni reduse, volumul prezintă patru faţade liber compuse după axele de simetrie, cu zona centrală şi de colţ marcate în uşor rezalit şi ultimele două nivele unificate prin pilaştri simpli, ce prelungesc arcadele mari de sub modilionii cornişei.

          Dozarea riguroasă a ornamentului face ca acesta să apară doar sub forma unor structuri în pătrate fine şi a unor mici console la nivelul ferestrelor, sau a unor rozete ce punctează zona dintre arcadele mari de la ultimul nivel.

          Preocuparea pentru exprimarea caracterului reprezentativ se face remarcată atât prin compoziţia sau acurateţea detaliului exterior, cât şi prin tratarea interiorului, unde se recurge la holul placat masiv cu piatră naturală şi artificială, sau la vitroul cu faţete geometrice.

          Predilecţia pe care eclectismul timişorean o va manifesta pentru împrumutul de elemente specifice renaşterii italiene se face simţită mai ales în perioada de început, când acesta evoluează pe o direcţie istorizantă, pentru că spre sfârşitul secolului să predomine influenţa neobarocului de factură austriacă, iar în ultimele materializări ale curentului, de la începutul secolului al XIX-lea, să se recurgă la suprapunerea domeniilor de inspiraţie.

          Pentru societatea bancară înfiinţată în 1869 sub forma Casei de Economii a Timişului,[7] ulterior cunoscută ca Banca Agrară, se ridică în locul construcţiei parter cu etaj a corpului de gardă principal[8], un volum monumental renascentist cu parterul puternic marcat de motivul bosajului şi faţade structurate în registre orizontale, cu goluri subliniate de coronamente bine reliefate.

          Ridicată pe latura estică a Pieţei Libertăţii, spaţiul urban dominat de clădiri militare şi administrative, parter cu unul sau două nivele, în care doar colţul nord-vestic este accentuat de volumul mai înalt al bisericii fostului complex al franciscanilor, această construcţie bancară modifică sensibil centrul de interes şi caracterul pietei. Ca prim implant al unor noi manifestări social-economice, care încarcă ambientul cu alte semnificaţii, clădirea Băncii Agrare începe să impună fosta piaţă a Paradei în constiinţa oraşului cu o nouă funcţiune şi să modeleze gustul epocii spre noi forme.

          Dacă, primele manifestări ale tendinţelor eclectice în arhitectura timisoreană a secolului al XIX-lea apar la clădiri administrative şi bancare, acestea ajung în scurt timp să constituie limbajul de bază pentru majoritatea construcţiilor reprezentative ridicate în această perioadă. În timp ce la Şcoala Reală Superioară, construită între 1876-1878, în locul fostei Primării Rasciene, se recurge la structura faţadelor într-o formulă foarte apropiată de cea a Palatului Dicasterial sau la clădirea vechiului muzeu, ridicată între 1886-1891, sunt folosite doar câteva motive din repertoriul renascentist, cum ar fi cel al bosajului, reclanul, ferestre cu arc în plin cintru, nişe cu statui, la clădirea teatrului nou, realizată între 1872-1875, limbajul formal se amplifică la o multitudine de elemente, fără a depăşi însă domeniul de inspiraţie renascentist.

          Deşi numărul construcţiilor reprezentative rămâne în secolul al XIX-lea relativ restrâns, influenţa lor în dezvoltarea arhitecturală a oraşului se face simţită nu numai prin dominare volumetrică ci şi prin elemente stilistice pe care le împrumută o serie de imobile de raport din centrul oraşului. Astfel, apar modificări sub aspect volumetric şi de plastică a faţadelor la ansambluri de clădiri de pe străzile Ceahlau, Engels sau Alba Iulia, cărora elementele de factură renascentistă, la care se recurge ca domeniu principal de inspiraţie, le conferă un anumit tip de unitate.

          Folosind la început cu moderaţie ornamentul, eclecticul timişorean evoluează timp de o jumatăte de secol spre o arhitectură de faţadă în care se înregistrează preocuparea pentru echlibru şi delimitarea domeniului de inspiraţie.

          În afara renaşterii italiene, germane sau franceze, se face simţită şi influenţa neobarocului de factură austriacă, întâlnit în structurile bogate ce îmbracă faţadele.

          Pe străzile Alecsandri sau Ceahlau apar astfel de inserţii specifice sfârşitului de secol, cu faţade dominate de ritmuri de ferestre cu ancadramente în motive vegetale şi coronamente cu volute şi medalion.

          Preferinţele pentru formele eclectice de factură neobarocă se păstrează şi în arhitectura începutului de secol XX, în condiţiile afirmării noilor tendinţe stilistice.

          Astfel, pentru Banca de Stat,[9] ridicată în 1904, în partea estică a nucleului istoric al oraşului, se recurge la o compoziţie încărcată cu preluări de elemente predominant baroce. De plan dreptunghiular cu o puternică reliefare a zonelor de colţ, volumul cu parter înalt şi un etaj devine monumental prin trasarea plastică. Astfel faţada principală este marcată de şase coloane angajate ce urcă până la nivelul cornişei cu medalioni, în timp ce colţurile sunt accentuate de pinioane ample cu o bogată decoraţie în structură. Ferestrele supradimensionate sunt subliniate de baluştri şi ghirlande cu fructe, care se găsesc în frize între etaje şi parter.

          Construcţia cu un vădit exces decorativ sugerează monumentalitate prin structurarea faţadelor şi prin dimensionarea vădit mărită a detaliului.

          Pentru spaţiul urban din imediata vecinătate a nucleului istoric al oraşului, volumul are semnificaţia unui element de expansiune a oraşului modern, ce urmează să se extindă spre est prin depăşirea perimetrului fortificaţiilor, care se demolează la începutul secolului.

          Dacă această construcţie se constituie în element modelator pentru un nou spaţiu urban, intervenţiile eclectice în spaţii gata conturate, pot influenţa ambianţa acesteia până la adevărate modificări în structură.

          Astfel, în Piaţa Unirii transformările unor faţade, cu adaos de elemente eclectice de pe latura nordică, se realizează cu păstrarea scării ansamblului şi fără alterarea caracterului dominant al acestui spaţiu urban, în timp ce în Piaţa Libertăţii, imobilul ce înlocuieşte biserica barocă din coltul nord-vestic, demolat în anul 1911[10], intervine cu o modificare majoră în structura şi ambianţa unui spaţiu bine construit.

          Noua clădire în care funcţionează Banca de Credit preia colţul printr-un volum parter cu trei etaje şi-l accentuează cu pilaştrii, turn circular supraînăltat, balcoane continue şi atic ornat cu amfore. Această acuzare a colţului printr-un volum cu valoare dominantă, ce neglijează vecinătăţile şi scara spaţiului urban, modifică sensibil preocuparea unitară a pieţei, în care intenţiile compoziţionale au suferit o primă perturbare mai importantă prin ridicarea Băncii Agrare.

          Prin decoraţia fină în structura plată şi acoperişul foarte înalt cu tăietura largă, ce sugerează un pinion poligonal, această clădire se apropie mult de complexul de imobile de pe latura vestică a Bulevardului 30 Decembrie, realizat ca front unitar în primul deceniu al secolului al XX-lea şi unde influenţele stilistice oscilează între eclectism şi seccesion.

          Deşi începutul de secol manifestă predilecţie pentru arhitectura 1900, tendinţele eclectice persistă, un exemplu oarecum singular prin preocuparea pentru reducerea la minim a ornamentului apărând la clădirea Timişana, ridicată în 1911[11], ce prefigurează tendinţele moderne în arhitectură.

          Evitând excesul decorativ spre care se îndreaptă ultimele materializări ale curentului, construcţia este realizată ca volum compact de colţ, cu trei etaje şi curte interioară de mici dimensiuni. Acest imobil bancar prezintă faţade ritmate de pilaştri simpli canelaţi, de inspiraţie clasică, parterul placat cu piatră artificială şi un acces modest flancat pe două coloane canelate, în timp ce decoraţia se reduce la simplitatea unor pătrate pe parapeţii ferestrelor.

          Indiferent de poziţia pe care arhitecţii epocii o au faţă de ornament, în arhitectura de faţadă specifică începutului de secol, exista o preocupare unanimă pentru caracterul monumental. Chiar dacă aceasta striveşte ambianţa unui spaţiu urban, se acordă prioritate exprimării prosperităţii economice, în detrimentul unor atribute mai subtile ale mediului construit.

          Acesta este şi cazul clădirii ridicate pe latura estică a Pieţei Vasile Roaită, în locul bisericii şi clădirii Seminarului, ce dispar în anul 1913[12].

          Prin amplasarea Palatului Bănăţean al Băncii Timişoarei, se modifică specificul vechiului spaţiu urban, ce îşi pierde caracterul aerat, dinamic şi deschis spre circulaţia către zona Fabric, devenind greoi şi dominat de fronturi prea masive pentru dimensiunile pieţei.

          Volumul impozant cu parter şi patru nivele, compus după un plan trapezoidal, prezintă faţade libere, structurate pe orizontală printr-o balustradă deasupra primului etaj pe verticală, prin coloane angajate, asemănătoare ca motiv de inspiraţie clădirii Timişana în registrul inferior, iar în cel superior prin lezene ce preiau arcadele mari de la ultimul nivel.

          Se înregistrează mai ales prin tratarea părţii superioare, tendinţa de dialog formal cu Prima Casă de Păstrare de pe latura opusă a pieţei, care pune faţă în faţă două construcţii între care se întinde pentru oraş jumătate de secol de experienţă eclectică şi care sub aspectul valorii arhitecturale înclina în favoarea perioadei de început.

          În ciuda multitudinii de forme prin care, tendinţele eclectice sunt implantate în ţesutul urban al nucleului istoric al Timişoarei, prin câteva atribute comune îşi pun amprenta asupra specificului acestuia.

          Astfel, prin volumetria cu tendinţe spre monumentalitate se ajunge la creşterea registrului de înălţare în zona centrală a cartierului Cetate de la parter cu doua etaje la parter cu trei şi patru nivele.

          La început prezente doar la marile construcţii publice, elementele eclectice sunt adaptate rapid la clădiri cu funcţionalitate diversă, mai ales de locuinţe în varianta imobilului cu raport, unde acţionează în remodelarea fronturilor stradale. Răspândindu-se cu repeziciune la scara întregului nucleu istoric, acest curent aduce o diversitate arhitecturală a zonei vechi.

          La scara spaţiului urban, perioada eclectismului intervine cu modificări ambientale, care implică o serie de relaţii noi ale individului cu mediul construit şi semnificaţii.

          Deşi neglijaţi sau controversaţi, mesagerii arhitecturii eclectice constituie un factor ce contribuie la definirea personalităţii unui spaţiu urban, de aici derivând şi necesitatea cunoaşterii şi asimilării lor de către orasul contemporan, pentru care există preocupări de a gasi noi dimensiuni, care să ducă la ridicarea calităţii mediului ambiant.

          O construcţie importantă din acesta perioadă, care a jucat şi rolul de îndrumare în stilul eclectic a fost Teatrul Municipal construit între 1872-1875, pe baza proiectului întocmit de arhitectii vienezi Fellner si Helmer. Complexul teatrului a mai conţinut şi un hotel, având parter şi trei etaje. Costul construcţiei s-a ridicat la suma de 1.440.000 coroane. Fiind mistuit de un incendiu în 1880, teatrul a fost mai târziu reconstruit, păstrând forma lui iniţială. Această clădire se caracterizează printr-un rezalit în faţada principală care cuprindea la parter trei uşi scunde, deasupra o loggie având stâlpi şi arce mergând pe două etaje, şi în sfârşit la etajul al treilea, despărţit de nivele inferioare printr-o cornişe, ferestre ochi de bou, formând un etaj în atic. Părţile laterale retrase, cu ferestre pe patru nivele dădeau o imagine plăcută întregii clădiri care de altfel, bine proporţionată, exprima caracterul cuvenit, unui astfel de edificiu. Faţadele laterale, ocupate de hotel, aveau ferestrele bine ritmate şi întreaga construcţie lăsa o imagine demnă şi monumentală.

          Formele renaşterii italiene au început să pătrundă pe o scară foarte mare în arhitectura acestei perioade, aproape toate clădirile publice şi particulare fiind influenţate de acest curent. Pe arterele principale ale oraşului se găsesc exemplare interesante de case în stil neorenaştere-italiană. Dintre cladirile publice menţionăm: Şcoala industrială din Cetate, proiectată de arhitectul Vigh Albert din Budapesta şi construită de Eduard Reiter între anii 1899-1900; Orfelinatul din cartierul Fabric, strada Pestalozzi, construit de Josef Kremer senior în 1901, după proiectul arhitectului Ernest Gotthilf din Viena, Şcoala Normală, construită pe aceeaşi stradă cu Orfelinatul, după proiectul arhitectului E. Reiter, este una din cele mai reuşite clădiri prin proporţia şi modenatura ei. Tot arhitectul Reiter a realizat şi Complexul şcolar şi biserica surorilor Notre-Dame din Iosefin. E. Reiter a fost arhitectul care în această perioadă atât ca proiectant cât şi ca executant a realizat cele mai multe construcţii şi prin aceasta a contribuit la răspândirea stilului renaşterii italiene. O bună parte din clădirile ridicate în aceasta perioadă şi în acest stil au fost executate de meşterii taseroni care au deformat caracterul clasic al acestui curent în arhitectură, ceea ce a făcut să se spună că a existat şi o renaştere a taseronilor – Polier renaissance.

          S-a construit destul de rar şi stilul renaşterii germane, aşa cum a fost Vechiul Muzeu, str. Bicaz (1886), proiectat de arhitectul Jacob Klein sau în stilul renaşterii franceze, Gara Mare (1897), din păcate distrusă în timpul războiului. Construcţia Gării a impresionat prin desfăşurarea sa, marcată de trei volume mai înalte, unul central şi doua marginale, legate între ele prin două corpuri joase care dădeau o ţinută de bună aşezare întregului edificiu. Detaliile faţadei spre oraş dovedesc că proiectantul a înţeles subtilităţile renaşterii franceze pe care a ştiut să le prelucreze în mod creator.

          Stilul neogotic, în general nu apare pur, ci amestecat cu anumite elemente romanice şi prin caracterul lui specific a fost preferat pentru construcţii bisericeşti. Biserica Romano-Catolică din Fabric, aşa numita Biserica Milenium, a fost construită între anii 1896-1900 de către Josef Kremer, după proiectul arhitectului Lajos Ybl din Budapesta. Aşezată în Piaţa Coronini, prin turnurile înalte de 65 m şi cupola de 45 m înălţime, constituie unul din accentele verticale importante în silueta oraşului. Construită pe o suprafaţă de 1000 mp este una din combinaţiile reuşite de elemente romanice şi gotice, având totodată proporţii reuşite şi detalii bine studiate. Întreaga construcţie este executată din cărămidă aparentă. Interiorul bisericii este dominat de altarul Sf. Maria al cărei tablou a fost pictat de Vestagh Gyorgy din Budapesta. O altă biserică executată tot în stilul neogotic este Biserica Romano-Catolică din Elisabetin,construită între 1913-1919 de către Schmidt şi Bagyamszky după proiectul arhitectului Salkonits; Monumentul Sf. Maria, care a fost ridicat în amintirea lui Gh. Doja la începutul străzii Doja, din cartierul Elisabetin, în locul de supliciu presupus. Monumentul este în stil romanic-gotic şi executat după proiectul arhitectului Szekely Laszlo, iar statuia Sf. Maria a fost sculptată în marmură de Carara de sculptorul Kiss Gyorgy din Budapesta. Dintre puţinele clădiri civile ridicate în stil neogotic trebuie să amintim Şcoala de Fete (Bulevardul C. D. Loga), executată între 1903-1904 după proiectul arhitectului Baumhorn Lipot din Budapesta, în colaborare cu arhitectul Jacob Klein din Timişoara, constructor fiind Carl Hardt. Clădirile acestui complex sunt executate în cărămidă aparent galbenă, având şi părşi tencuite, amintind de stilul gotic englez.

          Stilul renaşterii a cedat locul unui neobaroc mai demn şi mai liber, care se exemplifică în Timişoara prin construcţiile: Şcoala Nikos Beloianis, executată între 1902-1903 după proiectul arhitectului Ignac Alpar din Budapesta; Şcoala de Cadeţi, construită în 1902 şi Clădirea Băncii de Stat, construită în 1904. Vila Kummel de pe bulevardul Victoriei construită în 1911 de arhitectul Josef Kremer junior este prototipul unei vile reprezentative în stil neobaroc modernizat, atât prin proporţiile sale, cât şi prin detaliile şi finisajele de o nobleţe deosebită. Casa Bănăţeană din Cetate, proiectată în 1913 de acelaşi arhitect a fost inspirată după un magazin universal din Karlsruhe, al cărui autor a fost arhitectul Kreis din Dresda.

          În această perioadă influenţa arhitecţilor din Viena a fost exclusă, locul lor fiind luat, aşa cum am vazut, de arhitecţi din Budapesta. Arhitectul care a contribuit cel mai mult la dezvoltarea fizionomiei arterelor principale ale oraşului a fost Lipot Baumhorn din Budapesta, care prin lucrarile sale din Timişoara a reprezentat tranziţia de la eclectism la curentele viitoare în arhitectură. Printre cele mai reprezentative clădiri proiectate de el au fost: Sinagoga (Fabric, 1899), lângă Podul Decebal, în stil renaştere, Şcoala de Fete în stil neogotic, Palatul Loyd (1912), în stil de tranziţie.

          Cât timp eclectismul, în special la începuturile lui, s-a mărginit la imitarea formelor renaşterii italiene a contribuit la realizarea unor ansambluri arhitecturale, chiar a unor cartiere întregi unitare. În ceea ce priveşte însă unitatea plastică, mai târziu prin introducerea unor elemente eterogene s-a dezechilibrat armonia aspectului urban, şiruri întregi de faţade în stil neorenaştere au fost alterate prin introducerea unor elemente baroce cum ar fi cupole sau turnuleţe, sau dominate de turle gotice ale unei biserici învecinate.

          Prin aceasta se realizează şi la Timişoara acel pitoresc care a fost la modă în sensul lucrării lui Camilo Sitte apreciat pe vremuri – dar ale cărui acorduri distonante au distrus armonia ansamblurilor arhitecturale din trecut.

          După ce zidurile fortificaţiilor în partea lor cea mai mare au fost dărâmate, pe terenurile astfel eliberate a început o mare activitate de construcţie. Au fost construite rânduri întregi de străzi ca Bulevardul 30 Decembrie (Victoriei) şi Bulevardul 23 August (Revoluţiei) şi au fost ridicate multe clădiri publice. Aceste noi construcţii de mare importanţă au fost construite în cartierul Cetate spre suburbii, lăsând impresia că Cetatea ar fi vrut să ajungă din urmă suburbiile, să întindă şi ea o mână pentru o unificare cât mai apropiată.

          Biserica romano-catolică din localitatea Ciacova aparţine stilului gotic, fiind edificată între anii 1871-1890. Altarul a fost sculptat de A. Lickinger, iar vitraliile au fost realizate la Institutul de Artă din Budapesta. Biserica a fost pictată de Fr. Weber (Munchen).

          Biserica ortodoxă română, tot din localitatea Ciacova a fost construită între anii 1900-1912. Arhitectura şi pictura aparţin stilului neobizantin de Octavian Smigelschi.

          În anul 1914 în localitatea Comloşu Mare a fost renovată biserica ortodoxă română, ce data din anul 1796. Biserica a fost ridicată în locul unei biserici de lemn. Este o clădire monumentală cu obiecte de preţ (candelabre) din argint masiv.

          În localitatea Deta în anii 1898-1899 a fost construită în stil neogotic biserica romano-catolică. Manastirea de la Balta Caldă a fost ridicată în anul 1911 din iniţiativa episcopului Miron Cristea.

          În anul 1873 în localitatea Periam a fost restaurată biserica romano-catolică, zidită în anul 1778. Întâlnim un stil arhitectonic specific barocului şi o pictură târzie de Franc Ferch (secolul XX).

          Biserica ortodoxă română din Sânicolaul Mare, de mari dimensiuni şi aspect de catedrală a fost construită între anii 1898-1899 de arhitectul Ioan Alk. Sculptura bisericii a fost realizată de Nestor Busuioc, iar pictura de Ioan Zaicu pe întreaga suprafaţă interioară. Ca element de arhitectură impune bolta semicilindrică întărită cu cinci arcuri duble. Între anii 1895-1899 a fost edificată biserica greco-catolică.

          Municipiul Lugoj adăposteşte remarcabile monumente de arhitectură, încărcate de istorie ce dau un aer de sobrietate şi eleganţă oraşului, ce aparţin în special stilurilor neoclasic şi seccesion.

          În oraşul Buziaş în 1853 a fost amenajat “Pavilionul de băi”. Castelul principesei Amalia San Marco (născută Naco), ridicat în prima jumătate a secolului al XIX-lea în localitatea Comloşu Mare a fost un important lăcaş de cultură unde se organizau concerte simfonice şi spectacole teatrale.

          Castelul familiei Mocioni din Foeni, refăcut în anii 1890-1893, adăposteşte rămăşiţele pământeşti ale unor personalităţi de frunte din familia Mocioni.

          Conacul din Lovrin, casa impunătoare, construită de generalul Anton Lipthay în anul 1792 a fost refăcută în 1820. Observam, asadar, că secolul al XIX-lea a fost nu numai un secol în care s-au ridicat clădiri grandioase şi impunătoare ci şi un secol în care au fost refăcute clădiri din perioada anterioară.

          În anul 1883 în oraşul Sânicolaul Mare s-a construit spitalul.

          Generaţiile trecute, cu nenumărate sacrifici şi exemple dăruite, au creat remarcabile monumente de arhitectură şi artă care pot sta alături, ca valoare, de multe din marile realizări ale spiritualităţii europene.