În Dictionarul Explicativ al limbii române, cuvântul “foc” are mai multe întelesuri, printre care se numara, în primul rând, acela de “ardere violenta cu flacara si cu dezvoltare de caldura”, sau, mai concret, “materie în curs de ardere”. Termenul “foc” are si întelesuri secundare cum ar fi acela de “incendiu”, “împuscatura” sau “lumina, far sau flacara care reprezinta un anumit semnal în navigatia pe apa”. La modul figurat, cuvântul “foc” poate însemna “entuziasm, avânt, înflacarare”, “agilitate, vioiciune, neastâmpar” sau “durere, chin, jale, necaz”.
Lasînd la o parte sensul pur denotativ al acestui termen, se poate spune ca focul este unul dintre cele patru elemente primordiale, care, pe lânga aer, apa si pamânt, fac parte din constructia a ceea ce astazi fiecare dintre noi numeste “univers” sau “lume”.
De fapt, focul, ca si alte elemente, este un concept ce se defineste, în legatura sa cu omul, prin antinomii: omul ar muri daca ar fi fortat sa renunte definitiv la acest element, dar, în acelasi timp, ar putea fi ucis de el, daca l-ar folosi în mod iresponsabil. Cu alte cuvinte, oricare din cele doua extreme – pirofobia (teama de foc) si piromania (forma de tulburare psihica în care bolnavul simte impulsul nestapânit de a da foc, de a distruge prin foc) – îi este omului fatala.
Focul poate capata astfel întelesuri antinomice: el poate însemna viata sau moarte, în functie de contextul în care este plasat.
De-a lungul timpului simbolul focului a fost înteles si interpretat în mai multe maniere.
Diferitele ipostaze ale focului determina nasterea unor supozitii privind geneza si continuitatea lui în decursul timpului.
Aceste ipostaze pornesc chiar de la descoperirea notiunii primordiale de foc, de la utilitatea lui la modul propriu, pâna la crearea unei simbolistici capabile sa explice contributia focului în anumite contexte si sa descifreze acest mister.
Simbolul focului este prin excelenta unul din cele mai contradictorii. Gaston Bachelard afirma în Psihanaliza focului ca:
,,Tot ce se schimba repede se explica prin foc. Acest element privilegiat poate fi «intim si universal,, (Bachelard. G, Psihanaliza focului, Ed. Univers, Bucuresti. p. 35.
Îl imaginam în ceea ce sa-l simta în profunzimile fiintei prin sentimentul de iubire, se ascunde în materie si se manifesta sub forma de ura sau razbunare, fascineaza si domina.
Este o placere sau o tortura, trezeste frica sau respectul.
Astfel, focul poate fi considerat o binecuvântare pentru oameni dar si o pedeapsa a apocalipsului; reprezentând un simbol ambivalent, ni-l putem imagina ca lumineaza în Paradis si arde în Infern.
În literatura crestina, simbolul focului ocupa un loc privilegiat. Fiind considerat un pandant solar, focul, a fost asociat de-a lungul timpului cu imaginea demiurgului divin si a fost des folosit ca simbol în scrierile religioase. Teologia situeaza, manifestarea sub forma de ura sau razbunare, fascineaza si domina alegoriile care fac referire la acest element mai presus de toate celelalte. Focul simbolizeaza unirea cu Dumnezeu si transcendenta naturii umane.
