După 1780, Timişoara nu mai este capitala ţinutului de est a Imperiului Austriac, ci sediul unui comitat, pierzând deci o parte din funcţiile îndeplinite anterior de zonele militare. Nesfârşitele “razboaie franceze” secătuiesc resursele imperiului, iar la 15 martie 1811, Austria îşi devalorizează moneda cu 80 la sută, acţiune considerată de contemporani ca fiind un “faliment de stat”. La o redresare semnificativă a situaţiei nu se va ajunge nici în perioada de pace care urmează (1815-1848).
În această perioadă “Direcţia de fortificaţii” asigura activitatea de proiectare şi execuţie a construcţiilor militare. În special uriaşul sistem de fortificaţii necesita numeroase lucrări de întreţinere şi reparaţii.[1]
“Serviciul Cameral de Construcţii” proiectează şi supraveghează execuţia construcţiilor civile de interes obştesc şi poate, respectarea normelor de construcţii în oraş. Clădirile “burgheze” sunt concepute şi realizate de maeştrii-constructori particulari. La mijlocul secolului al XIX-lea, activează zece meşteri constructori, majoritatea având studii politehnice.[2]
Revoluţia de la 1848-1849 va cuprinde întregul Imperiu. Înca de la 18 martie 1848 au loc agitaţii politice la Timişoara. În timp ce unele armate austriece reprimă revoluţia din apusul monarhiei, forţele armate ale revoluţiei maghiare înfrâng trupele imperiale din Ungaria şi Transilvania şi asediază Timişoara (26 aprilie-8 august 1849). Se pare că acest asediu a fost cel mai lung din istoria oraşului. Din nou calamităţile războiului se abat asupra Timişoarei: artileria asediatorilor bombardează Cetatea, iar cea a asediaţilor – bateriile inamice, provocând daune suburbiilor. Şi din nou, Timişoara este, în zona sa geografică, singura cetate ce nu poate fi cucerită.[3]
Desprins de Ungaria după înfrângerea revoluţiei, Banatul face parte dintr-o nouă organizare a coroanei, denumită “Voievodina Sârbească şi Banatul Timişan”, condusă de un guvernator militar şi având capitala la Timişoara (18 noiembrie 1849).[4] Odată cu crearea Voievodinei se înfiinţează “Direcţia de Construcţii a Ţării”. Realizările constructive ale acestei perioade, comparate cu cele din secolul precedent sunt modeste. Nu se mai întreprind lucrări de mari dimensiuni care să transforme complet structura oraşului sau chiar a cadrului geografic.
Cetatea, încorsetată în centura sa de fortificaţii, nu se poate dezvolta decât “intensiv” prin îndesirea ţesutului său urban. Suburbiile, exceptând centrul suburbiei Fabric şi parţial, Iosefinul evoluează “extensiv” prin înglobarea unor terenuri noi de la periferia lor.
În Cetate, într-o primă etapă, se completează ansamblurile existente. Anterior anului 1812, în Piaţa Libertăţii se încheie partea de vest a frontului de sud (Casa Makry), iar în Piaţa Unirii se construiesc clădirile de la nord de Dom (pe latura de est) şi până în anul 1828 şi “Casa Comunităţii Ortodoxe” de la nord de Biserica Episcopiei Ortodoxe (pe latura de apus).[5]
În anul 1828, careul de la est de Dom (str. Coşbuc, Palanca, Chinezul, Popa Şapcă) este obiectul unei licitaţii. Latura de sud a careului, ultima care este complet construită, nu se trasează în prelungirea laturii de nord a străzii Palanca ci retrasă de la aceasta, creând astfel piaţeta care există astăzi în faţa Palatului Dicasterial. Celelalte fronturi ale careului se închid prin construirea casei parohiale şi a bisericii evanghelice (ambele pe str. Popa Sapca) şi în fine a clădirii cu trei niveluri, destinată iniţial şcolii evanghelice, în colţul de nord-est (str. G. Cosbuc, Popa Şapcă).[6]
În secolul al XIX-lea se înalţă numeroase construcţii cu două şi chiar trei etaje: Palatul Deschan, Casa Stromeyer, Şcoala Evanghelică etc. Evident, creşterea numărului nivelurilor se datorează lipsei de teren liber şi în consecinţă, preţului ridicat al acestuia.
Cetatea suferă mai mult decât suburbiile în timpul asediului din 1849. Dintre cele 182 de clădiri, câte au în total, se pare că numărul construcţiilor civile avariate, unele foarte grav, se ridică la 139.[7] Este probabil ca reparaţiile rapide, executate în anii următori, să fi înlăturat decoraţia iniţială a multor clădiri. Poate de aceea, faţadele unor case timişorene, executate în secolul al XVIII-lea reflectă influenţa unor curente eclectice, deseori neoclasice, caracteristice secolului al XIX-lea.
Încă din primii ani ai guvernării militare (1849-1860), pe locul cazărmilor şi clădirilor publice avariate, ce nu se deosebeau substanţial de construcţiile din jur, se construiesc edificii noi. Uriaşe în raport cu scara ţinutului urban înconjurător, acestea ocupă câte un întreg careu şi au înălţimi de trei sau patru niveluri: Palatul Dicasterial (109 x 80,50 m în plan, str. Ceahlau, Şapcă, Palanca, Ţarcului), Cazarma Franz Josef (61 x 58 m, pe locul vechii cazărmi din colţul de nord-vest al Pieţei Unirii), clădirea statului major (106 x 69 m) sau castelul (Cazarma de artilerie) care este reconstruit. Abia acum se completează, cu o nouă cazarmă, frontul de vest al Pieţei Libertăţii, la sud de Casa Comandamentului.
Dacă, în secolul al XVIII-lea bolţile se utilizau în general doar pentru acoperirea parterelor, celelalte planşee fiind executate de cele mai multe ori din lemn, la marile construcţii de la jumatatea secolului al XIX-lea şi unele etaje sunt acoperite tot cu bolţi.[8]
Vocabularul plastic al perioadei ce o analizăm se bazează pe utilizarea coloanelor, pilaştrilor, frontoanelor, ancadramentelor şi ornamentelor clasice. Dar, se renunţă la formele complicate, uneori contorsionate ale barocului, în favoarea unei compoziţii simple, sobre, caracteristice stilurilor Empire şi, apoi, Neoclasic. Însă, formularile caracteristice vocabularului neoclasic, cum ar fi, de pildă, arcele semicirculare, pot apărea pe aceiaşi faţadă împreună cu elemente aparţinând unor stiluri diferite: arce în mâner de coş (Casa Comunităţii Ortodoxe din Piaţa Unirii) sau frize cu ornamente de factură romantică (casa de pe strada Coşbuc nr. 3).
Tipică pentru arhitectura timişoreană a acestei perioade este creaţia lui Anton Schmidt (1786-1863), autorul Casei Strohmeyer, al Cazărmii de Geniu (str. Mărăşeşti, demolată pentru a reconstrui aripa nouă a Hotelului Timişoara) şi a bisericii evanghelice.[9] Plastica acestei clădiri denotă un eclectism de factură neoclasică, relativ apropiat de spiritul arhitecturii timişorene din secolul al XVIII-lea.
Procedeele stilului neoclasic apar mai pregnant la proporţionarea faţadei de sud a Palatului Deschan (str. Eminescu nr. 5), dominată de ritmul maiestuos al semicoloanelor şi pilaştrilor săi corintici, ridicaţi pe înălţimea a două etaje.
Apoi, către mijlocul secolului, se resimte influenţa unor curente romantice şi eclectice, utilizând elemente de vocabular ale unor stiluri medievale sau “exotice”. Acestor curente li se datorează monumentul neogotic din Piaţa Libertăţii (azi la cimitirul de pe Calea Lipovei), sau noua sinagogă din Cetate, realizată în “stil maur”. Palatul Dicasterial prezintă interes pentru îmbinarea între funcţiile moderne ce le adăposteşte (practic acesta reprezintă un bloc cu birouri şi alte funcţii moderne) şi realizarea plastică a faţadelor în stilul sever al primei Renaşteri Florentine.
Până în anul 1817, aproximativ o treime din suprafata Cetăţii utilizează canalele acoperite ce se scurg în cuneta deschisă din şantul fortificaţiilor. În anul 1827, se adânceşte cuneta şi canalul său de evacuare – vechiul canal secundar executat în 1729 la vest de Cetate (pe traseul Bd. Republicii), denumit de acum înainte Şanţul Sanitar,[10] 25 de case particulare din Cetate sunt conectate acum la această reţea de canale.
În anul 1849 asediatorii distrug conductele de alimentare cu apă. De atunci Cetatea este aprovizionată din 130 de fântâni, dintre care 18 furnizează apă potabilă. Datorită secării mlaştinilor, calitatea apei din fântâni se ameliorează.
Suburbiile continuă să ducă existenţe independente: tradiţia orală afirma chiar, că existau locuitori în Fabric, care nu fuseseră niciodată în viaţă în Iosefin.
Fabricul cunoaşte dintre toate “subsistemele urbane” dezvoltarea cea mai dinamică. În special în prima jumătate, activitatea animată de aici atrage zilnic şi locuitori din alte cartiere. La mijlocul secolului, 53,04 % din întreaga populaţie civilă a Timişoarei locuieşte în Fabric. Suburbia are de aproape şapte ori mai multe case decât Cetatea.[11]
Vechiul “Fabric Exterior” (şi poate şi limita dinspre acesta a “Fabricului Interior”) este denumit acum Mehala Valahă, datorită naţionalităţii locuitorilor săi. Centrul cartierului îl va constitui biserica românească, ridicată aici între 1825-1826.
Deşi are loc o puternică îndesire a ţesutului din centrul suburbiei, dezvoltarea acesteia se realizează mai ales prin extensiune. Iniţial, ţesutul urban se extinde spontan spre sud-est de “Fabricul German” (porţiuni din străzile Lunei si Nouă). Apoi, spre sud, unde apar străzi mai largi cu trasee rectilinii, cu prospecte până la 20 m (str. Asachi, Cermena, partea de est a Bd. Eroilor). Ulterior, ţesutul se extinde şi spre est, cu străzi drepte şi relativ largi, cu prospecte până la 15 m, caracteristice urbanismului prestabilit (str. Tigrului şi Micu la intersecţia acestora cu Buşteni şi Boliac).
Ultima zonă de extindere a suburbiei în această perioadă o constituie cartierul “Lumea Nouă”, la nord de Fabricul Rascian. Mai întâi se ocupă drumul de ţară ce conduce dinspre Cetate spre Lugoj (str. Bărnuţiu), menţinând atât traseul nerectiliniu, cât şi lăţimea de circa 40 m, ale acestuia.[12] Parcelele de aici, ample (circa 1600 mp), de forme patrulatere, relativ ordonate, se încadrează tipologic “urbanismului prestabilit”. Apoi, între 1853-1857 se ocupă şi frontul de sud al străzii Telegrafului.
La sfârşitul acestei perioade şi cartierul ţiganilor poseda o textură ordonată, cu mici parcele patrulatere (str. Gloriei, Varadia, Lăutarilor).[13] Desigur, toate marginile suburbiei prezintă un caracter rural.
Zona centrală are, însă, pregnante caracteristici urbane: fronturi stradale continue, suprafaţa construită depăşind deseori 50 % din aria totală a parcelei. Aici, majoritatea construcţiilor au planuri în forma de “L” sau “U”. Multe prezintă pivniţe boltite şi partere înalte, acoperite cu planşee din lemn. Tipică acestei perioade este casa de pe str. Neculuţă nr. 7, zidită în 1804. Dar se ridică tot mai multe construcţii cu etaj, mai ales în a doua jumătate a secolului.
Iosefinul, fusese conceput având drept ax principal canalul navigabil. Suburbia se extinde apoi spre sud-vest, unde se trasează încă două străzi care intersectează perpendicular canalul.
Către mijlocul secolului al XIX-lea apar unele fronturi construite continue, pe cheiuri. Însă, canalul nu favorizează viaţa comunitară. Căci după construirea bisericii catolice, axa majoră a suburbiei devine Bulevardul Tinereţii (“Strada Bisericii”). Prospectul acestuia se lăţeşte de la 30 m, în extremitatea sa de nord-est, la 45 m, în cea de sud-vest. Dar, numele de “Strada Principală” şi, deci, şi funcţiile respective, nu îl deţine acest bulevard, ci strada Văcărescu, cea din mijloc dintre cele trei străzi iniţiale ale suburbiei. În anul 1853, aceasta este singura stradă care are un pod peste canalul navigabil.[14]
Însă, gara Timişoarei va fi amplasată la capatul de nord al străzii 13 Decembrie, paralelă cu strada Văcărescu, fie pentru că doar aici exista spaţiu disponibil, fie pentru a fi mai aproape de Cetate. Aceasta va face ca, în perioada următoare, importanţa străzii 13 Decembrie să o depăşească pe cea a străzii Văcărescu, “Strada Principală”.
La marginea de nord-vest a suburbiei se dezvoltă întreprinderi industriale: Fabrica de tutun (Splaiul Titulescu, str. Pop de Băseşti, 1846), uzina de gaz lampant (str. Gării, Gelu), etc.
Fosta suburbie Maierele Vechi este divizată în două unităţi distincte. Cea din est, Maierele Valahe, se dezvoltă în lungul a trei străzi, aproximativ paralele (porţiunile de est ale străzilor Memorandului, Cozia, Coresi). Parcelele de aici sunt mai mici (circa 500-700 mp), densitatea construită mai ridicată şi reţeaua stradală relativ mai ordonată decât în cea de-a doua unitate urbanistică, denumită Maierele Germane.
Suburbia Iosefin, dezvoltându-se în secolul al XIX-lea către sud-est, iar Maierele German spre nord-vest, suprafaţa dintre aceste două cartiere va fi ocupată complet. În a doua jumătate a secolului, Iosefinul şi ambele Maiere vor forma în spaţiu o singură aglomerare urbană, desparţită doar administrativ.[15]
Mehala, funcţionând ca un sat aparte, prezintă ca şi Maierele, un pregnant aspect rural. Textura aşezării se extinde spre vest de nucleul iniţial. Dar fiind o aşezare rurală, va cunoaşte o dezvoltare mai lentă decât celelalte suburbii.
La sfârşitul acestei perioade, apar şi la Timişoara unele dintre acele invenţii tehnice care vor revoluţiona viaţa urbană în perioada următoare. În 1853 se introduce telegrafia, în 1857 se introduce iluminatul public. Dar ceea ce va contribui cel mai mult la dezvoltarea oraşului va fi legarea acestuia la reţeaua feroviară europeană (1857).
În anul 1877 se constituie Uniunea Inginerilor şi Arhitecţilor din Timişoara, care editează o revistă bilunară, militând pentru deschiderea unui institut politehnic la Timişoara.[16] În anul 1889, intră în vigoare un nou regulament de construcţii pentru Timişoara. Reducerea zonei supuse interdicţiei de a construi (1868) de la 949 la 569 metri, va permite ocuparea unor terenuri dinspre suburbii spre Cetate, conform hărţilor de sistematizare care vor fi întocmite de către Serviciul Tehnic al Municipiului.
La Timişoara se proiectează o nouă incintă fortificată, realizată prin unirea contragardelor cu ravelinurile, în zona de nord-vest, în lungul canalului Bega, spre sud si est. Se propunea păstrarea doar a trei dintre bastioanele existente, transformate în clădiri pentru armată. Pe terenurile eliberate prin demolarea vechilor fortificaţii se prevăd noi careuri construite. Pentru prima dată acum apare ideea de a se crea câte un bulevard la intrările în Cetate, atât dinspre Iosefin, cât şi dinspre Fabric. Dar acest proiect nu se materializează constructiv.
Existenţa, în continuare, a vechilor fortificaţii, implică extinderea Cetăţii, face foarte anevoioasă circulaţia şi realizarea unei reţele moderne de alimentare cu apa şi canalizare.[17]
Decizia anulării caracterului de fortăreaţă, “defortificarea” (1829), marchează o răscruce importantă în evoluţia oraşului. Acum, se ridică problema modului în care terenul astfel eliberat va fi utilizat pentru dezvoltarea armonioasă a organismului urban. Se întocmesc mai multe proiecte.
Profesorul arhitect Ludwig von Ybl realizează împreună cu inginerul şef al oraşului, Aladar Kovacs Sebestyen, cel care elaborează şi tema finală a schiţei de sistematizare (1894), mai multe variante (1893-1895). Acestea rezolvă structura generală a oraşului în sistem “radial-concentric”. Cetatea este înconjurată de două bulevarde: unul mai lat, cu un prospect de circa 40 m, urmând aproximativ conturul interior al fortificaţiilor, iar celălalt – limita interioară a glacisului. Ideea celor două bulevarde este simptomatică pentru spiritul emfatic al burgheziei timişorene. În a doua jumătate a secolului al XIX-lea, Timişoara era numită “Mica Vienă”. Prin demolarea fortificaţiilor, începând din 1859 la Viena se crease faimosul “Ring”. Renunţând la fortificaţii, Timişoara urmează să aibă două “ringuri”.
Mari artere leagă ringul interior cu fostele suburbii (care trebuiau să devină acum cartiere ale oraşului) aproximativ pe traseele bulevardelor Lazăr, Republicii, 30 Decembrie, Michelangelo, 23 August, T. Ionescu. Capetele de perspectivă sunt formate din uriaşe clădiri publice, unele având faţade lungi de peste 200 m. Se proiectează numeroase pieţe de mari dimensiuni. Schiţa de sistematizare trebuia refăcută deoarece depăşea posibilităţile reale ale oraşului.
Profesorul arhitect Laszlo Szesztay întocmeşte un nou plan de sistematizare. Noul plan de sistematizare nu mai are claritatea propunerii lui Ybl.
În locul ringurilor, se prevede un singur bulevard semicircular, la sud-est de Cetate, bulevardul Victoriei, intersectat de mai multe străzi radicale. Legăturile între trama stradală din Cetate şi cea nou propusă sunt realizate mai inabil decât în schiţa lui Ybl. În faţa teatrului se propune doar un bulevard mai lat (320 x 50 m), conducând spre o piaţă circulară cu diametrul de 100 m.
Pozitivă este ideea amenajării unei centuri de spaţii verzi în lungul canalului Baga, inexistentă în propunerea lui Ybl. Trebuie remarcat faptul că ambele schiţe propun dărâmarea completă a fortificaţiilor, fără a interveni însă în interiorul cartierelor istorice, unde nu se propun nici un fel de demolări (exceptând Cazarma Transilvaniei).
Cetatea mai este înconjurată de fortificaţii la începutul secolului XX. De aceea, iniţial activitatea constructivă se concentrează în interiorul cartierului (1892-1902): aproximativ 20 de clădiri impunătoare, multe cu magazine la parter şi cu două sau trei etaje.
Fabricul concentrează până la marea criză economică, majoritatea întreprinderilor timişorene.[18] Apoi, dezvoltarea reţelei feroviare atrage unităţile industriale în Iosefin. Ca şi în Cetate, au loc acţiuni de restructurare şi îndesire a zonei centrale. Întreaga zonă, va fi dominată din punct de vedere urbanistic de monumentala biserică a Mileniului (1896-1901).
Iosefinul, devine în detrimentul Fabricului cel mai important centru industrial al oraşului.
Cartierul Maiere este denumit din 26 mai 1896 “Elisabetin”. După 1890 cartierul se extinde spre Iosefin către nord-vest şi spre nord către Cetate.
Cetatea rămâne centrul sistemului urban. S-au amenajat o serie de parcuri: Parcul Poporului (1869), Central (anii 70 ai secolului al XIX-lea), Copiilor (1891), Doina (1898).
Se va răspândi şi la Timişoara “stilul anilor 1900”. Acesta se manifestă printr-o gamă largă de curente, între care nu existau limite precise. Unele clădiri pot prezenta aceiaşi faţadă, chiar elemente specifice pentru două curente diferite. Trăsătura comună o constituie independenţa faţă de normele riguroase ale arhitecturii clasice, rezultând astfel o mare libertate şi o mare varietate a expresiei.
[1] În decursul timpului, direcţia poartă diverse titluri: “Direcţia Imp. Reg. a Districtului de Geniu şi Fortificaţii”, “Direcţia Imp. Reg. de geniu”. Calitatea documentaţiei tehnice, provenind din arhivele acesteia, arată buna pregatire profesională a inginerilor militari. Se păstrează un plan al esplanadei cetăţii, semnat de Bolyai J., celebrul matematician, în acea vreme locotenent genist la Timişoara.
[2] J. N. Preyer, Monografia oraşului liber crăiesc Timişoara, Ed. Amarcord, 1993, p. 147.
[3] Armatele imperiale cuceresc Praga si Viena răsculate şi înfrâng trupele piemonteze pătrunse în Lombardia. Ungaria se proclamă republică independentă (14 aprilie 1849). Kossuth însuşi vine la Timişoara cerând asediatorilor “cucerirea cetăţii cu orice preţ”. Gorgey, care va prelua conducerea statului de la Kossuth ar fi exclamat: “De vom pierde bătălia de la Timişoara, noi am pierdut totul” (G. Baritiu, Părţi alese din Istoria Transilvaniei pe două sute de ani în urmă”, vol. II, Sibiu, 1890, p. 613).
[4] Denumirea oficială a Ţării: “Voievodina Sârbă şi Banatul Timişean” în limba română; “Wojewodschaft Serbien und das Temescher Banat” în germană. În afara Banatului din “Voievodina” mai fac parte: ţinutul Backa şi districtele Ruma şi Illok. “Românii şi aşa bisericeşte asupriţi de sârbi” trimit o delegaţie la Viena, protestând împotriva creării Voievodinei după cum mai protestau şi la alipirea Banatului la Ungaria. Cf. G. Popoviciu, Istoria românilor bănăţeni, Ed. Autorului, Lugoj, 1904, p. 372.
[5] O descriere sugestivă a cetăţii între 1824-1826 o face Dinicu Golescu, Însemnări a călătoriei mele, Ed. Eminescu, Bucureşti, 1971, p. 135.
[6] Deşi B. Schiff în lucrarea Unser Alt Temeswar, Timişoara, 1937, p. 22, afirma că edificiul de la intersecţia str. Cosbuc – Şapcă cu data din 1847-1848, acesta apare deja pe planuri din 1838.
[7] Preyer, op. cit., p. 141. Jurnalul garnizoanei redă situaţia dramatică din timpul asediului.
[8] De pildă, Palatul Dicasterial are parterul acoperit cu bolţi “a vella”, iar unele etaje cu bolţişare din cărămidă susţinută de grinzi metalice, datând, se pare, înca din faza sa iniţială.
[9] Atat Schiff, op. cit., p. 22, 23, cât şi G. Bleyer, Timişoara, monografie urbanistică şi arhitecturală, ms. Dact., Muzeul Banatului, prezintă ca pe o certitudine faptul că Schmidt este autorul Cazărmii de Geniu. Însă, pare curios faptul că tocmai pentru această clădire să se fi apelat la un arhitect civil.
[10] Se pare că în secolul al XIX-lea, conductele de aducţiune din lemn fuseseră înlocuite cu altele din fontă, cf. B. Schiff, op. cit., p. 144.
[11] Date statistice amănunţite asupra Timişoarei publică Preyer, op. cit., p. 117-186.
[12] Probabil locuitorii acestei străzi sunt maghiari, căci strada Bărnuţiu se numea str. Ungurească.
[13] M. Opris, op. cit., p. 100.
[14] Pe harta din 1769-1772 este indicat şi un podeţ pe Bd. 13 Decembrie, cf. M. Opris, op. cit., p. 101.
[15] Limita administrativă între Iosefin şi Maierele era Bd. 6 Martie.
[16] J. Geml, Alt-Temeswar im letzten Halbjahrhundert 1870-1920, Helicon, Timişoara, 1927, p. 232, 234.
[17] Pentru a uşura circulaţia pasajele porţilor sunt lărgite: Poarta Transilvania în 1877, Poarta Vienei 1877-1878, Poarta Petrovaradinului în 1879.
[18] Între acestea şi 7 mori, 3 fabrici de spirt, cu 1000-1200 muncitori şi 85-90 funcţionari, cf. Geml, op. cit., p. 47.
