În ţara noastră, Partidul Conservator a fost fondat la data de 3 februarie 1880 la Bucureşti.
Preşedinţii Partidului Conservator au fost: Emanoil (Manolache) Costache Epureanu (1880), Lascăr Catargiu (1880-1899), Gheorghe Gr. Cantacuzino (1899-1907), Petre P. Carp (1907-1913), Titu Maiorescu (1913-1914), Alexandru Marghiloman (1914-1925).
Cei mai importanţi membri ai partidului au fost: Alexandru Lahovari, general Ioan Em. Florescu, general George Manu, Take Ionescu, Nicolae Filipescu, Barbu Ştefănescu Delavrancea, Dimitrie S. Neniţescu, Mihail G. Cantacuzino, Dimitrie A. Grecianu, Constantin Garoflid, Constantin Argetoianu.[1]
Cea mai importantă publicaţie a conservatorilor a fost ziarul Timpul (la care a colaborat şi Mihai Eminescu).
Partidul Conservator s-a sprijinit îndeosebi pe moşierime, pe burghezia comercială şi cu funcţii administrative, precum şi pe o bună parte a intelectualităţii. Această bază socială a fost destul de mobilă, în condiţiile polarizării vieţii politice a României moderne în principal în două partide de guvernământ.
După Primul Război Mondial, electoratul partidului devine nesigur, îngustându-se rapid, ca urmare a aplicării reformei agrare. Organizatoric, nucleul conducător era un club politic central, cu sediul la Bucureşti, având membri fondatori (iniţial 88) şi permanenţi, alături de care existau cluburile (comitetele judeţene), cu reşedinţa în capitalele de judeţ.
Doctrina politică a conservatorilor se revendica din tradiţionalism şi evoluţionism. Se pornea de la constatarea, de altfel reală, dar exagerată, a apariţiei unor greutăţi în asimilarea de către societatea românească a noilor forme de organizare economică burgheză, a neputinţei chiar de a încorpora noul („teoria formelor fără fond”, după expresia lui Titu Maiorescu).
Două erau obiectivele esenţiale ale programului conservator: apărarea proprietăţii moşiereşti şi asigurarea privilegiilor sociale ale marilor proprietari. Conservatorii au încurajat mai ales industria mică şi meseriile, dar nu s-au opus ridicării industriei în genere.
Partidul Conservator s-a preocupat în mod deosebit de administraţia ţării (legi comunale, fiscale, înfiinţarea jandarmeriei la sate, măsuri edilitare), considerând că o administraţie eficientă rezolvă totul, acoperind până şi nevoia de reforme democratice.
În problemele sociale, Partidul Conservator a pornit de la ideea că în societatea românească erau doar două clase: moşierimea şi ţărănimea, restul – burghezia, intelectualitatea, meseriaşii şi lucrătorii – nefiind decât pături intermediare. Între acestea, burghezia era considerată înstrăinată etnic de societatea românească. Treptat, această viziune se va schimba, conservatorii fiind siliţi să recunoască în burghezie şi muncitorime două categorii sociale active ale României de la sfârşitul secolului al XIX lea şi începutul celui următor.[2]
Între anii 1880 şi 1888, Partidul Conservator a fost principala forţă a „Opoziţiei Unite” contra guvernului P.N.L., intrând în coaliţie politică cu liberalii „sinceri” conduşi de G. Vernescu, şi cu cei conduşi de M. Kogălniceanu şi Dumitru Brătianu. Cu cei dintâi realizează o unire (martie 1884) într-o singură formaţiune politică: Partidul Liberal-Conservator.
Între anii 1883 şi 1888, conservatorii nu mai activează în Parlament, în semn de protest contra guvernului liberal, Junimiştii însă nu-i urmează. La începutul anului 1888, Partidul Conservator îşi reia activitatea parlamentară, iar în urma alegerilor din ianuarie acelaşi an, izbuteşte, alături de celelalte forţe ale „Opoziţiei Unite”, să trimită 49 de deputaţi în Cameră.
Demisia guvernului I. C. Brătianu, la 20 martie 1888, îi determină pe conservatori să rămână în unire cu liberalii lui G. Vernescu, până în 1891. Fărâmiţaţi în diverse grupări politice, ei nu sunt capabili, câţiva ani, să dea un guvern de concentrare. Abia guvernul Lascăr Catargiu (27 noiembrie 1891 – 3 octombrie 1895) poate fi considerat un guvern de concentrare a tuturor. Acesta a adoptat numeroase legi de natură financiară, economică, judiciară, administrativă, şcolară. [3]
În iulie 1892, a reînnoit tratatul secret cu Tripla Alianţă, încheiat în 1883. Reintraţi în opoziţie, cei 13 deputaţi şi senatori conservatori profită de greşelile primului ministru D. A. Sturdza şi de neînţelegerile din P.N.L. pentru a reintra repede în lupta pentru preluarea puterii. În ziua când conservatorii sunt chemaţi să formeze guvernul (30 martie 1899) moare Lascăr Catargiu. Fără ştirea Junimiştilor, Comitetul Executiv al partidului alege drept şef al partidului pe G. Gr. Cantacuzino, vrând astfel să prevină eventuala preşedinţie a lui P. P. Carp.
G. Gr. Cantacuzino formează un guvern alcătuit doar cu conservatori „puri”, guvern care nu poate face faţă situaţiei create de criza financiară din 1899-1900. La 7 iulie 1900, P. P. Carp devine prim-ministru, G. Gr. Cantacuzino rămânând preşedintele partidului. Soluţiile financiare ale guvernului sunt aspru criticate, fiind considerate împovărătoare pentru ţară.
Parlamentul, unde dominau adepţii lui Take Ionescu, potrivnic lui P. P. Carp, îi şi dă un vot de blam la 12 februarie 1901, silindu-l să se retragă. În opoziţie, activitatea politică a celor două grupări conservatoare este mai curând o polemică reciprocă, şi o grupare şi alta revendicându-şi dreptul de succesiune după retragerea liberalilor, care formaseră un guvern eficient ce scosese ţara din criză.[4]
În decembrie 1904, regele îi aduce pe cantacuzinişti, care formează singuri guvernul. Fără prea multă vigoare, acesta va fi înlăturat de violenţa răscoalelor ţărăneşti din 1907. Într-o atmosferă socială tensionată, tratativele dintre cele două grupări conservatoare ajung repede la un deznodământ favorabil. Marii proprietari din cele două ramuri conservatoare se reunesc „într-un singur mănunchi” pentru a rezista în faţa ameninţărilor la adresa proprietăţilor şi a poziţiilor lor. La 3 aprilie 1907, e proclamată fuziunea. G. Gr. Cantacuzino demisionează, iar P. P. Carp ajunge, în sfârşit, şef al Partidului Conservator, demnitate pe care şi-o dorise o viaţă întreagă.. Curând el a intrat în contradicţie cu elementele burgheze din partid, al căror reprezentant era Take Ionescu, care şi el urmărise să fie şef al Partidului Conservator. [5]
Divergenţele asupra orientării programatice şi cele personale determină „marea ruptură conservatoare”, din 3 februarie 1908, în urma căreia se creează Partidul Conservator-Democrat, iniţial mai puternic decât cel din care se rupsese, acesta din urmă rămânând mai departe sub conducerea lui P. P. Carp. Permanenta rivalitate dintre cele două formaţiuni conservatoare va grăbi procesul de destrămare şi dispariţie a organismului conservator în ansamblu. Ea a fost folosită cu deosebită abilitate de către liberali, care au alimentat-o, susţinând când una când cealaltă formaţiune, slăbindu-şi partenerii aflaţi la putere în beneficiul propriu. În pofida succeselor electorale şi a popularităţii Partidului Conservator-Democrat, la 29 decembrie 1910 regele aduce la guvern Partidului Conservator, nevrând să schimbe sistemul bipartid cu care guvernase până atunci.
Partidul Conservator continuă să conducă ţara în timpul crizei balcanice din 1912-1913, dar cu un guvern condus de Titu Maiorescu şi nu de P. P. Carp, care se retrage şi de la şefia partidului în 1912 (definitiv în 1913). Lipsa de coeziune a rândurilor conservatoare devine o stare permanentă. Succesele externe obţinute de guvernul lui Titu Maiorescu – Take Ionescu în 1913, ca urmare a păcii de la Bucureşti, în urma căreia a intrat în componenţa României sudul Dobrogei (Cadrilaterul), dar mai ales ostilitatea faţă de programul de reforme, enunţat de liberali, refac pentru moment rândurile conservatoare, sub şefia lui Titu Maiorescu, în noiembrie 1913, şi, mai vădit, sub aceea a lui Alexandru Marghiloman, din iunie 1914. În mai 1915, a părăsit partidul Nicolae Filipescu împreună cu un grup care susţinea intrarea în Primul Război Mondial de partea Antantei. În octombrie 1916, grupările lui Nicolae Filipescu şi Take Ionescu au fuzionat în Partidul Conservator Naţionalist.
În anul 1918 Partidul Conservator îşi încetează activitatea.
