Palatul Venezia este una dintre puţinele clădiri rezidenţiale de inspiraţie clasică construite în cea de a doua parte a secolului al XVlea, la Roma. Exteriorul clădirii aminteşte mai degrabă de arhitectura medievală decât de cea a renaşterii. Elevaţia palatului are un aspect sever: paramentul este perfect plat şi unicul element decorativ este o cornişă amplă, tratată sub forma unui drum de strajă ieşit în consolă. Profilul orizontal situat la partea superioară a zidului şi accentul vertical ridicat într-unul dintre colţurile construcţiei sugerează o fortăreaţă şi nu o clădire cu caracter rezidenţial.
Spre deosebire de exterior, interiorul clădirii este tratat într-o manieră pur clasică. curtea interioară a palatului Venezia este delimitată de portice suprapuse, asemănătoare celor ale Colosseumului sau ale teatrului lui Marcellus. Între curtea palatului Venezia şi cele ale palatelor din Toscana există o diferenţă esenţială: la Roma, arcele porticului nu sunt aşezate direct pe coloane, ci pe pilaştri masivi. Pilaştrii sunt întăriţi de coloane angajate, aşezate pe piedestaluri înalte.
Prima clădirea construită integral în stilul renaşterii este Palazzo Riario, cunoscut şi sub numele de Palazzo della Cancelleria. Zidirea reşedinţei cardinalului Riario a început în anul 1486 şi a durat aproape 10 ani. Autorul palatului este necunoscut; întrebuinţarea traveei ritmice aminteşte de Alberti, iar modul de tratare a curţii interioare vădeşte o legătură cu palatul ducal din Urbino. Complexitatea compoziţiei demonstrează că arhitectul palatului poseda cunoştinţe solide de arhitectură clasică romană, care au fost îmbogăţite prin aprofundarea studiilor întreprinse de primii arhitecţi renascentişti.
Terenul pe care s-a construit palatul are dimensiuni impresionante, dar prezintă inconvenientul de a avea o formă trapezoidală, lucru care a condus la obţinerea unor spaţii cu forme neregulate. Clădirea reşedinţei a avut ca nucleu o veche bazilică creştină situată pe latura dreaptă a parcelei. Lipsa simetriei cauzată de cele arătate mai sus este atenuată de o compoziţie echilibrată şi pe cât se poate de ordonată.
Urmând modelul de reşedinţă nobiliară din prima renaştere, palatul Cancelariei prezintă o serie de spaţii, pe mai multe niveluri, care se organizează în jurul unui atrium de dimensiuni mari, înconjurat cu portice. Curtea interioară a clădirii ocupă partea stângă a terenului, una dintre laturile lungi ale porticului boltit fiind tangent bisericii. Deşi în cazul de faţă această componentă caracteristică a palatului renascentist ocupă o poziţie excentrică, importanţa ei în cadrul reşedinţei este ilustrată atât prin suprafaţă, cât şi prin sublinierea axului ei longitudinal de simetrie în elevaţie principală, ax care coincide cu intrarea principală în clădire.
Organizarea clădirii în plan este reflectată şi de elevaţia principală care se prezintă sub forma unui front cu lungime mare; pe acest front sunt practicate cele două accese: cel care conduce în biserica San Lorenzo in Damasso, şi cel care permite accesul în reşedinţa propriu zisă. Un element de noutate care apare în cazul de faţă este tratarea extremităţilor faţadei: traveile laterale ale palatului sunt uşor ieşite faţă de planul general al paramentului. Aceste elemente decroşate formează împreună cu cornişa şi cu linia de pământ un cadrul rigid, care conferă construcţiei o imagine stabilă şi nedeformabilă.
În ceea ce priveşte compoziţia generală, elevaţia principală a clădirii este împărţită în trei registre orizontale distincte. Parterul este extrem de simplu, jucând rolul unui soclu solid. Zidul masiv, tratat cu bosaje, este întrerupt la intervale egale de goluri de dimensiuni reduse, încheiate la partea superioară în arc de cerc. Raportul dintre lăţimea ferestrelor şi zona plină care le desparte este în favoarea zidăriei, astfel încât parterul dă impresia de foarte multă robusteţe. Nivelele superioare sunt mai bogat tratate decât parterul; un lucru evident încă de la prima vedere este diferenţa existentă între etaje. Spre deosebire de primele palate renascentiste în cazul cărora piano nobile şi etajul al doilea erau aproape identice, în cazul de faţă diferenţa între nivelele superioare este clară. Primul etaj este vizibil mai decorat decât cel de deasupra. Golurile ferestrelor, încheiate în arc de cerc, asemenea celor de la parter, sunt înconjurate de un ancadrament dreptunghiular, cu decoraţii discrete. Deasupra fiecărui ancadrament de fereastră se află câte un medalion, iar axul intrării principale este pus în evidenţă printr-un blazon. Paramentul este ritmat de pilaştri angajaţi. Decoraţia celui de-al doilea etaj se reduce la întrebuinţare ordinului de arhitectură.
Palatul Cancelariei este cel de-al doilea exemplu cunoscut de întrebuinţare a traveei ritmice. În cazul de faţă ordinul de arhitectură este folosit într-o manieră diferită de cea utilizată de Alberti, la palatul Rucellai. În primul rând, ordinul este utilizat doar la etaje, acolo unde se locuieşte şi unde se situează spaţiile importante ale reşedinţei, şi lipseşte de la parter unde se găsesc încăperi anexe. În al doilea rând pilastrul nu mai este aşezat direct pe profilul orizontal care separă registrele, ci se situează pe un postament a cărui înălţime este egală cu cea a parapetului ferestrelor. În ceea ce priveşte ritmul pilaştrilor, la palatul Cancelariei s-a renunţat la simpla alternanţă pilastru – gol în favoarea unei succesiuni de elemente alcătuite din pilastru – gol – pilastru.
Reşedinţa care ilustrează cel mai bine principiile renaşterii clasice în arhitectura civilă este palatul Farnese, început de Antonio da Sangallo cel tânăr în 1513, la comanda viitorului papă Paul al IIIlea. Atât exteriorul cât şi interiorul clădirii prezintă o maturizare a conceptelor de monumentalitate, soliditate şi stabilitate, urmărite cu perseverenţă de arhitecţii renascentişti.
Elevaţia principală a clădirii are o imagine severă, rezultată ca urmare a dispariţiei elementelor cu caracter pur decorativ. Paramentul este total plan; bosajele sunt restrânse la colţurile clădirii şi în zona accesului principal. Ordinul de arhitectură este întrebuinţat strict la nivelul golurilor de la etaje. Antonio da Sangallo menţine împărţirea elevaţiei în registre orizontale de importanţă diferită. La registrul inferior, zidăria este întreruptă de goluri rectangulare aşezate pe console. La piano nobile, ferestrele prezintă ancadramente de tip edicul; coloanele angajate care poartă frontonul ediculului sunt situate pe baze rectangulare solide. Tempoul introdus de traveea ritmică este suplinit aici de alternanţa frontonului de tip triunghiular cu frontonul în arc de cerc. La cel de-al doilea etaj golurile primesc ancadramente mai lejere decât cele situate la piano nobile. Importanţa diferită a etajelor reiese din tipul ancadramentelor folosite în dreptul fiecărui nivel. Rolul principal pe care îl deţine piano nobile rezultă atât din utilizarea celor mai impozante ancadramente ci şi din alternarea frontoanelor acestora.
Cadrul introdus pentru întâia dată la Palazzo della Cancelleria este prezent şi în cazul de faţă, fiind format, pe verticală, de cele două fâşii înguste de bosaje iar pe orizontală de cornişă şi de linia pământului. Fragmentele de bosaje întrebuinţate indică uşurarea masei de zidărie de jos în sus; acelaşi lucru este însă indicat şi de culoarea paramentului, care este închis la parterul clădirii, şi care se deschide pe măsură ce se avansează în înălţime.
Axul de simetrie al elevaţiei principale, pus în evidenţă pe două treimi din înălţimea construcţiei precum şi stricteţea cu care este alcătuită faţada anunţă o compoziţie interioară ordonată, cu cel puţin un ax de simetrie marcat. Între exteriorul şi interiorul clădirii există o concordanţă deplină. Dimensiunea mare a frontului la stradă precum şi rigurozitatea şi monumentalitatea acestuia anunţă o clădire cu o suprafaţă de dimensiuni mari şi cu un plan rectangular. În proiecţie orizontală palatul are forma unui dreptunghi uşor alungit, în centrul căruia se găseşte o curte interioară pătrată. Compoziţia are două axe de simetrie, ambele marcate; axul longitudinal, situat în prelungire intrării principale, este puternic evidenţiat.
Curtea interioară a palatului Farnese este cea mai bună ilustrare a renaşterii clasice şi a evoluţiei petrecute între faza timpurie şi cea de apogeu a stilului. Modelul curţilor interioare florentine, cu arce care se descarcă pe coloane zvelte este înlocuit aici de ordinul robust, inspirat de Teatrul lui Marcelus şi de Colosseum: arcele late pornesc din pilaştri masivi iar antablamentul este purtat de coloane angajate pilelor de zidărie. Peste doricul toscan al parterului se găsesc coloane angajate ionice care mărginesc arcade oarbe; interiorul galeriei de la piano nobile este luminat de goluri practicate în zidul care închide arcada. La ultimul nivel coloana este înlocuită cu pilastrul, iar corinticul ia locul ionicului. Ordonanţa suprapusă conferă curţii interioare atât o structură corectă din punct de vedere static, cât şi o imagine stabilă şi sobră – lipsită însă de graţia porticelor toscane.
Cu toate că Palatul Farnese poate fi considerat idealul reşedinţei nobiliare a renaşterii clasice, această construcţie nu este una pur romană ci este rezultată din întrepătrunderea arhitecturii toscane cu cea antică. Palatul Farnese reprezintă în realitate momentul de apogeu al reşedinţei nobiliare florentine. Prototipul palatului roman este ilustrat mai degrabă de o altă clădire, de palatul Caprini desenat de Bramante devenit locuinţa lui Rafael.
Palatul Caprini a fost construit, se pare, în jurul anului 1512. Ca toate lucrările ridicate de Bramante după venirea la Roma, şi această reşedinţă se bazează pe un model antic, mai precis pe cel furnizat de Insula romană. Insulele cuprindeau apartamente care erau amplasate deasupra unui şir de prăvălii. Palatul Caprini este o clădire de dimensiuni mai mici decât alte reşedinţe nobiliare, conţinând doar două nivele, unul funcţional, ocupat de prăvălii, şi al doilea pentru locuit. Parterul, este alcătuit dintr-o succesiune de cinci arcade în interiorul cărora se găsesc accesele în prăvălii şi la locuinţă. Pilele solide pe care se descarcă arcele şi care separă golurile sunt tratate cu un bosaj cu relief pronunţat. Parterul se încheie cu un profil orizontal deasupra căruia începe etajul nobil. Zidul etajului, neted şi retras faţă de fila zidului de la parter, este decorat cu coloane dorice îngemănate, situate în dreptul pilelor de partea inferioară. Între grupurile de coloane care poartă un antablament cu triglife şi metope, se găsesc golurile ferestrelor încununate cu frontoane triunghiulare. Ceea ce se remarcă la această elevaţie este sculpturalitatea creată de profilul accentuat al elementelor. Faţada este solidă şi impunătoare prin sobrietate dar şi prin plasticitatea masei de zidărie. De asemenea se poate observa că fiecare fragment de construcţie, începând cu balustradele şi cu piedestalurile coloanelor şi terminând cu cornişa, este clar definit.
Palatul Caprini va constitui un model şi pentru alte reşedinţe ale renaşterii clasice. Unul dintre exemplele cele mai bune în acest sens este palatul Vidoni-Caffarelli, construit de Rafael. Simplitatea şi sobrietatea arhitecturii rezidenţiale a lui Bramante va constitui un punct de plecare pentru operele lui Palladio, principalul reprezentant al renaşterii târzii.
