Renaşterea de apogeu (I)

Începutul secolului al XVI^lea este marcat de maturizarea curentului renascentist şi de înflorirea fazei clasice a acestuia. Trecerea de la etapa timpurie a stilului la cea de apogeu a fost însoţită de o serie de modificări care au vizat în egală măsură obiectul de arhitectură, stabilitatea şi expresivitatea acestuia, elementele de limbaj arhitectural şi relaţia dintre ele. Aceste transformări – care s-au făcut simţite încă de la primele lucrări aparţinând renaşterii clasice, şi care au continuat să se manifeste pe toată durata acesteia – au fost consecinţa directă a evoluţiei pe care a cunoscut-o arhitectura italiană de-a lungul veacului al XV^lea dar şi rezultatul deplasării centrului de interes din Toscana şi din nordul peninsulei italice la Roma.

În scurtul interval în care a înflorit renaşterea de apogeu, oraşul care a polarizat interesul artiştilor italieni a fost Roma. Pe durata secolului al XV^lea, în timp ce în Toscana şi în alte centre prospere din nordul Italiei artele cunoşteau o înflorire spectaculoasă, Roma era exclusă din competiţie. Când Brunelleschi îşi începea activitatea arhitecturală la Florenţa, statul papal abia începea să-şi revină din Marea Schismă.

Arta, în general, şi arhitectura, în special, nu pot evolua decât în anumite condiţii care presupun, printre altele, prosperitate şi stabilitate economică. Problemele politice pe termen lung afectează starea materială, fondurile fiind dirijate pentru rezolvarea conflictelor. Cu cât conflictele durează mai mult cu atât economia este mai afectată. Roma a fost implicată într-o serie de conflicte grave o perioadă îndelungată. Problemele au început în 1309 când Clement al V^lea a mutat provizoriu sediul papalităţii de la Roma la Avignon[1]. Deoarece monarhilor francezi le convenea prezenţa papei pe teritoriul regatului lor, acest transfer provizoriu a durat aproape 80 de ani. În cele din urmă, Grigore al XI^lea a reuşit să se reîntoarcă la Roma, unde a murit un an mai târziu, pe 27 martie 1378. Urban al VI^lea, succesorul lui Grigore al XI^lea, îi dezamăgeşte repede pe cardinali care declară alegerea nulă[2] şi numesc un nou papă în persoana lui Clement al VII^lea.

Deoarece Urban al VI^lea refuză să se retragă, Clement al VII^lea părăseşte Roma şi îşi stabileşte sediul la Avignon. După câteva tentative eşuate de restabilire a normalităţii, criza se încheie în 1417, prin Conciliul de la Constanz; cu această ocazie este ales ca unic papă Martin al V^lea.

Ziua de 20 septembrie 1420, dată la care Martin al V^lea pătrunde în Roma, este considerată de unii începutul Renaşterii în statul papal. Oraşul se afla într-o starea deplorabilă, fiind ruinat după anii lungi de distrugeri. Reînnoirea culturală şi artistică a Romei i se datorează lui Nicolae al V^lea, primul papă umanist care s-a aflat în fruntea bisericii catolice între 1447 şi 1455. Înainte de a fi ales în funcţie, acesta petrecuse mulţi ani la Florenţa unde făcuse cunoştinţă cu diferite personalităţi ale renaşterii, printre care se număra şi Alberti. Devenit papă, Martin al V^lea îl ia în serviciul său Alberti care primeşte să se ocupe, printre altele, de transformarea reşedinţei papale.

Primele manifestări ale arhitecturii renaşterii la Roma sunt restrânse şi ca număr şi ca importanţă. Cele câteva clădiri construite după jumătatea secolului al XV^lea, dintre care mai cunoscute ne sunt Palatul Venezia şi apartamentele papei Nicolae al V^lea de la Vatican, sunt puternic înrudite cu arhitectura medievală. Înflorirea renaşterii în statul papal are loc abia la sfârşitul veacului, când Roma îşi revine definitiv din perioada de criză pentru a redeveni un oraş prosper. Pentru a reînvia strălucirea apusă a fostei capitale a imperiului roman, aristocraţia din Laţium angajează artişti veniţi din centrele situate în nordul peninsulei. Stabiliţi la Roma, artiştii toscani sau lombarzi renunţă definitiv la nuanţele regionale, iar arhitectura lor reuşeşte să reflecte spiritul arhitecturii antice. Acest moment reprezintă apogeul renaşterii, al cărei scop a fost acela de a readuce la viaţă măreţia apusă a imperiului roman, prin clădiri care să egaleze monumentele antichităţii.

Donato Bramante reprezintă pentru arhitectura renaşterii clasice ceea ce Raphael Sanzio reprezintă pentru pictură şi Michelangelo Buonarroti[3] pentru sculptură. Donato d’Agnolo di Pascuccio zis Bramante s-a născut în 1444, în ducatul Urbino, unul dintre centrele importante ale renaşterii timpurii italiene. Despre prima parte a vieţii lui Bramante se ştiu destul de puţine dar se presupune că în tinereţe a studiat pictura cu Piero della Francesca. În jurul anului 1480 Bramante s-a mutat la Milano unde a rămas aproape două decenii, până la căderea lui Lodovico Sforza în mâinile francezilor[4].

Primele opere de arhitectură ale lui Bramante datează din perioada milaneză. Cele câteva lucrări, printre care se numără bisericile Santa Maria presso San Satiro şi Santa Maria delle Grazie, ilustrează în egală măsură tradiţia lombardă şi formaţia de pictor a lui Bramante. La Santa Maria presso San Satiro, o biserică din secolul al IX^lea, Bramante suplineşte lipsa unei abside adecvate pentru amplasarea altarului cu o perspectivă falsă, astfel încât, dintr-un anumit punct, situat pe axul longitudinal al bisericii, privitorul poate avea impresia că zona altarului este cu mult mai adâncă decât în realitate. În cadrul aceluiaşi edificiu artistul remodelează exteriorul capelei – o construcţie mică, de plan central – şi construieşte un baptisteriu de plan octogonal, inspirat din arhitectura paleocreştină.

Baptisteriul de la Santa Maria presso San Satiro este prima construcţie centrală a lui Bramante; se bănuieşte însă că interesul arhitectului pentru spaţiile de acest tip data din adolescenţă. Fiind originar din ducatul Urbino, este foarte posibil ca Bramante să-l fi întâlnit pe Franceso di Giorgio, arhitect al palatului ducal şi autor al unui tratat de arhitectură în care se fac referiri la planurile centrale. După venirea la Milano, Bramante a intrat în contact cu Filarete şi Leonardo, două personalităţi ale renaşterii, interesate la rândul lor de construcţiile centrale. Pentru arhitecţii renaşterii planul central întruchipa perfecţiunea absolută, motiv pentru care ei preferă acest tip de construcţii celor cu plan longitudinal. Aproape fiecare dintre personalităţile marcante ale renaşterii, începând cu Brunelleschi şi terminând cu Bramante, realizează cel puţin o clădire religioasă de tip central.

---