TUCIDIDE a văzut lumina zilei în jurul anului 460 î.Hr. într-o importantă familie ateniană , din care a făcut parte şi Miltiade, învingător la Maraton. Se crede, de către unii istorici, că tatăl său, Orolas, ar fi provenit dintr-un rege trac, deoarece alături de acest nume a fost şi posesorul unei mari averi. Este sigur că a beneficiat de un propice mediu de familie, precum şi de climatul cultural al Atenei, la care am făcut referiri în lecţia anterioară.
Încă de tânăr a luat parte la războiul peloponesiac, având deci posibilitatea de a cunoaşte nemijlocit anumite fapte şi întâmplări, pe care le va prezenta în opera sa. A făcut şi carieră militară , fiind ales strateg în anul 424 î.Hr., dar a fost învins de spartanul Brasidas, împrejurare care i-a adus exilarea în Tracia.
Cele aproape două decenii pe care le-a petrecut în exil au fost folosite de Tucidide pentru a-şi elabora lucrările de istorie, a cerceta şi reflecta asupra trecutului. Se poate afirma că a fost o perioadă rodnică, evident sub aspectul activităţii istoriografice. A reuşit să revină, în 404, la Atena, stingându-se din viaţă la puţină vreme.
Pricinpala sa operă a fost intitulată Războiul peloponesiac, despre care Tucidide s-a informat îndelung. Este o lucrare de istorie contemporană. Fiind diferită, din punct de vedere al conţinutului de date istorice, de cartea lui Heordot, după cum procedează Tucidide, raţiunea pentru care s-a decis să scrie o asemenea lucrare consta în importanţa, de necontestat, a acestui război, despre care el afirmă că „a fost cea mai mare frământare din lumea elenică şi pentru o oarecare parte a omenirii”. Şi, ca să ne exprimăm astfel, pentru cea mai mare parte a omenirii. Este evidentă nota de subiectivitatea lui Tucidide în aprecierea evenimentelor pe care le va reconstitui în amintita carte. Aceasta şi datorită faptului că n-a avut posibilitatea de comparaţie, desigur cu alte evenimente similare din istoria umanităţii.
Specialiştii din domeniul istoriografiei, ca şi din cel al istoriei culturii, au considerat Războiul peloponesiac ca fiind scrierea care constituie momentul de cel mai înalt relief al istoriografiei antice, fiind concepută în temeiul celor mai riguroase criterii pe care le putea oferi timpul. Se impune sublinierea că nu este vorba de o lucrare de memorialistică, aşa cum s-ar crede la o privire superficială. Dimpotrivă, este o operă remarcabilă, impresionând, înainte de toate, metoda sigură de cercetare a autorului. Tucidide a procedat la eliminarea a tot ceea ce nu era de arrgumentat cu mărturii istorice incontestabile. Istoricul a fost preocupat, cu obstinaţie, de recuperarea adevărului, într-o multitudine de fapte şi evenimente. Prin urmare, adoptă o atitudine critică faţă de logografi, care, după opinia sa, au povestit evenimentele de o asemenea manieră încât acestea „să fie mai fermecătoare la auz decât apropiate de adevăr”. Rezultă că un istoric are obligaţia de a pune numai acele informaţii care sunt exacte, verificabile. Prin această exigenţă, Tucidide se dezvăluie ca întemeietor al criticii istorice, deoarece formulează principii corecte cu privire la modul cum trebuie să fie srisă istoria, distanţându-se de predecesorii săi care au acordat un loc, în operele lor, unor legende, povestiri şi fapte senzaţionale, neverosimile, pe care cititorii le respingeau, ca fiind incredibile.
Tucidide nu s-a limitat la enunţarea unor criterii, ci l-a aplicat în cercetarea concretă. A strâns o documentaţie cât mai bogată, utilizând: mărturiile orale, documente (pe care le-a reprodus, integral sau parţial), a călătorit în locurile unde s-au desfăşurat evenimentele principale, a extras, cu un notabil discernământ critic, informaţii sigure din vechile obiceiuri şi legi, practicând o analiză riguroasă a acestora.
Deşi a tratat un subiect de istorie contemporană, istoricul atenian s-a ferit de exagerări, manifestând tendinţa de a da explicaţii raţionale cauzelor şi desfăşurării evenimentelor. Din această perspectivă, reţinem interesul său pentru reliefarea rolului personalităţilor, al condiţiilor naturale (sau, altfel spus, al mediului geografic), al comerţului (deci al unui compartiment însemnat al economiei, cel care produce rapid beneficii) în dezvoltarea oraşelor, al societăţii greceşti. Totodată, observă relaţia dintre viaţa internă şi cea militară, interdependenţa dintre acestea. Studiază antecedentele evenimentelor, fiindcă el separă cauzele lor, pentru a le distinge, cu claritate, de eventualele lor pretexte. Deci şi aici funcţioneză aceeaşi regulă, a detectării adevărului, ca obiect privitor al cercetării istorice.
Tucidide se arată preocupat, cu justificată angajare, de redactarea unei opere durabile, care să reziste în confruntarea cu trecerea timpului. De aceea, el e clădit numai din elemente sigure, care îi conferă necesara perenitate . Dar să-i dăm cuvântul, pentru a-şi expune opiniile în această direcţie:
„Şi poate că lipsa miraculosului – remarca Tuicidide – va părea că desfată mai puţin auzul. Totuşi însă, car vor să cerceteze adevărul celor întâmplate şi celor care vor mai avea loc cândva iarăşi… le voi socoti de folos. Căci am făurit o operă cu valoare permanentă, nu în vederea unei măreţii de o clipă”. Aşadar, a fost conştient de valoarea propriei opere, care se adresa contemporanilor şi posterităţii nefiind de acord cu o interpretare conjuncturală, pe care o respinge ca sterilă şi dăunătoare.
Prezentarea evenimentelor s-a făcut într-un stil sobru şi în ordine cronologică, după cum autorul menţionează: „s-a scris în ordine, cum s-a întâmplat fiecare eveniment, pe veri şi pe ierni”. Lipsesc digresiuniele, de o anume culoare şi fantezie, din Istoriile lui Herodot, ceea ce însă apropie Războiul peloponesiac de lucrările antice anterioare este faptul că în cuprinsul acestei opere sunt reproduse, conform unei experienţe cultivate mult timp, discursurile unor personalităţi despre care nu se afirmă că sunt absolut autentice.
Încercând o privire generală asupra rolului pe care l-a avut Tucidide în istoriografia antică, ajungem la concluzia că opera sa s-a ridicat la cel mai înalt nivel al epocii respective, ea fiind apreciată de istoricii greci şi latini, exercitând o influenţă benefică (prin stilul, metodele, optica asupra adevărului istoric) asupra istoriografiei moderne europene, care îl aşează printre precursorii ei cei mai însemnaţi.
Istoriografia greacă după Tucidide a intrat într-o perioadă de declin, deoarece nu au fost continuate părţile bune ale operei sale, ci s-au produs regrese în interpretare. Urmaşul său, Xenofon, în lucrarea Elenicele se bazează pe o informaţie lacunară, acordând mare credit unor preziceri şi visuri, deci distanţând-se de realitate. Xenofon a fost, totuşi, un bun povestitor, ceea ce se constată în cazul lucrării sale cu titlul Expediţia celor zece mii, în care atenţia se fixează asupra expediţiei mercenarilor lui Cirus cel Tânăr.
