Scrisul istoric medieval înregistrează o modificare structurală, comparativ cu cel al anticilor greco-romani. Deci, istoriografia medievală, cel puțin până în vremea Renașterii, cunoaște forme de manifestare diferite, ca rezultat al ideologiei și organizării social-politice a societății feudale europene.
Feudalismul s-a remarcat printr-un neobișnuit fragmentarism teritorial, ceea ce a contribuit nemijlocit la diminuarea orizontului cultural și chiar politic al slujitorilor disciplinei istorice, desigur în raport cu oamenii antichității. Față de istoricii greco-romani cei mai importanți care și-au elaborat – prin investigații și călătorii, prin consultarea unei multitudini de surse documentare – o imagine largă a lumii, cei din evul mediu, care au trăit în izolare și într-o economie închisă (autarhică) au dispus de o experiență limitată. Extinderea cunoașterii s-ar fi putut, totuși, realiza pe cale livrească, însă majoritatea laicilor din vârful piramidei sociale erau analfabeți. Clericii, la rândul lor, au dovedit două defecte sub acest raport: asimilarea unei culturi de factură exclusiv religioasă și practicarea, din motive ideologice, a unei evidente ostilități față de spiritualitatea antică.
Limitele istoriografiei medievale sunt, deci, consecințe ale unui modus vivendi. Specific: Lucrările istorice se opresc, în mod frecvent, la întâmplările unui spațiu restrâns, fiind notate strict cronologic imediat după ce s-au produs. Era o manieră comodă de a prezenta evenimentele, o manifestare inferioară a istoriografiei. Atunci când se intenționează elaborarea unor expuneri despre perioade mai îndelungate, autorii recurg la compilarea din operele istorice anterioare. A existat, desigur, și o necesitate de generalizare, care s-a făcut în temeiul concepției creștine, care a constituit baza ideologică a întregii istoriografii medievale și trăsătura ei fundamentală. De altfel, trebuie subliniat faptul că, prin esența sa, creștinismul este o religie cu un pronunțat caracter istoric.
Creștinismul are, în privința interpretării istorice, o atitudine nouă. Anticii prezentau evenimentele ca atare, fără să formuleze, decât arareori, reflecții cu privire la viitor. În schimb, pentru creștinism sensul de evoluție a societății era cel mai important, avându-se în vedere faptul că nimic nu se desfășoară la întâmplare, ci sub veghea atentă a lui Dumnezeu, care îi conduce – prin înțelepciunea și puterea sa – pe oameni spre țelul final, uneori chiar împotriva voinței lor. În acest fel, pentru creștini istoriei i se conferă o unitate și un sens precis.
Raportul divinitate-istorie umană se reflectă și în modul cum se încearcă cunoașterea trecutului. Creștinismul propune cunoașterea prin revelație, în loc de explicații apelându-se la formula: „așa a fost voința lui Dumnezeu”. O asemenea modalitate s-a conturat în câteva secole după apariția creștinismului. Istoria nu era altceva, în concepția istoricilor creștini, decât o succesiune a acțiunilor lui Dumnezeu, prin intermediul oamenilor. Deci, oamenii erau simple instrumente ale voinței divine, singurul element care era luat în considerare, renunțându-se la explicarea cauzelor umane și naturale, și de altă natură strict obiectivă, ale evenimentelor. Așadar, demersul istoricului creștin se rezumă la o simplă enumerare a faptelor petrecute, apreciate doar ca expresii ale voinței divine. Se renunță la preocupările pentru metodă și o riguroasă informare, ca și la spiritul critic, lucrările de istorie fiind modeste cronici și anale.
Întemeietorul istoriografiei creștine este EUSEBIU DIN CAESAREEA (cca. 265-340), episcop și om de încredere al împăratului Constantin cel Mare. Din vasta sa operă noi reținem Istoria universală, compusă din două părți. În prima sunt prezentate, cronologic, evenimetele cele mai importante ale istoriei popoarelor antice, iar în cea de-a doua se făcea un calcul al timpului, fiind elaborate unele tabele comparative, cu diferite date din trecutul acestora. O altă carte a fostIstoria eccleziastică, în care era tratată exeperiența creștinilor – cu martirii și acțiunile lor, cu scaunele episcopale – de la Hristos și până în 323, când împaăratul Constantin l-a învins pe Liciniu, dată considerată ca momentul victoriei definitive a creștinismului. Lucrarea are un caracter apologetic. Este temeinic informată și, fapt notabil, prin intermediul ei este introdus spiritul de sinteză în istoriografia creștină. Eusebiu s-a ilustrat și prin genul biografic, realizând lucrarea Viața lui Constantin, precum și câteva texte despre viața sfinților și martirilor creștini.
Propunându-și să continue opera lui Eusebiu, cu deosebire Istoria eccleziastică, istoricii creștini, deși sunt destul de numeroși, nu pot să-l egaleze ca valoare, manifestând un prea accentuat interes pentru dogmă și detalii, în detrimentul chestiunilor esențiale. Această fază a fost realmente depășită de către SF. AUGUSTIN (354-430), principalul reprezentant al istoriografiei ecleziastice europene, opera sa exercitând o influență puternică asupra întregii istoriografii medievale.
Sf. Augustin s-a născut dintr-o mamă creștină și un tată păgân. A trăit mult timp în Italia, apoi s-a reîntors în Africa, devenind preot și, ulterior, episcop. A scris o operă impresionantă, din care menționăm: Confesiunile (scriere cu caracter autobiografic), Solilocviile (dialoguri în manieră ciceroniană), numeroase predici și, ceea ce ne interesează cu prioritate,Despre Cetatea lui Dumnezeu(De civitate Dei).
Când și-a început opera, Sf. Augustin avea intenția de a respinge acuzația că atacul și jefuirea Romei de către vizigoți (în anul 410), conduși de Alaric, ar fi avut succes datorită creștinilor care au produs această catastrofă. Luând apărarea creștinilor, Sf. Augustin și-a transformat, cu timpul, lucrarea într-o veritabilă sinteză, prin care pune bazele interpretării creștine a evoluției omenirii. El apreciază că istoria umanității începe cu șase mii de ani înainte de invazia vizigoților, când lumea a fost creată de Dumnezeu. Numai Biblia poate fi socotită izvor pentru această întinsă perioadă istorică. Evoluția omenirii a fost stabilită de providență. Referitor la aceasta, Sf. Augustin consideră că a avut mai multe faze, cum ar fi: domnia naturii (sinonimă cu tinerețea), domnia legii (maturitatea) și domnia grației divine (bătrânețea). Sf. Augustin mai oferă o periodizare, de data aceasta în șase etape (existând o asemănare cu cele șase zile ale creației), ca părți componente ale istoriei terestre.
Deși rasa umană constituie, în concepția Sf. Augustin, o singură specie, totuși unitatea ei materială a fost ruptă prin păcatul original, după care au apărut două feluri de oameni, două societăți sau, altfel spus, două cetăți deosebite sub aspect spiritual: una guvernată de voința individuală și de egoism, care era cetatea diavolului, alta, care se remarcă prin dragoste sinceră față de Dumnezeu și de oameni, care este Cetatea lui Dumnezeu, care nu comportă o organizare umană. Între cele două cetăți există o separație perfectă .
„Cetatea lui Dumnezeu” se dezvoltă în paralel cu statele lumii, dar ea le va supraviețui. În ea vor intra noi oameni, până la momentul când se va realiza numărul predestinat, când Hristos va reveni pe pământ, pentru a judeca viii și morții.
Numai după aceasta, pe ruinele lumii terestre, trecătoare, se va înalța o nouă cetate, eternă și fericită, generoasă și perfectă, care-i va primi pe toți oamenii virtuoși ce au existat vreodată. Concepția Sf. Augustina exercitat o certă influență asupra gândirii creștine occidentale. S-a ajuns, însă, la o tratare rducționistă a acesteia, apreciindu-se că biserica creștină este sinonimă cu „Cetatea lui Dumnezeu”.
Anumite idei din opera Sf. Augustin au fost reluate și continuate de către preotul spaniol PAULUS OROSIUS, în lucrareaHistoriarum adversum paganos (lupta împotriva păgânilor). Istoria umană, în faza sa inițială, n-a fost lipsită de ………, mai mari decât cele recente, dar acțiunea providenței a condus la un viitor mai bun. Un alt preot din Marsilia, cu numele de SALVIANUS, a scris, în secolul al V-lea, în care i-a criticat pe romani, în sensul că ar fi fost plini de vicii și vor fi bătuți de Dumnezeu, pentru faptele lor. În schimb, despre barbari se afirma că sunt cinstiți și puri. Ca atare, era acceptată ideea înlocuirii Imperiului roman cu statele barbare. Cu toate că realitățile europene medievale nu au facilitat cunoașterea unor personalități ale domeniului istoriografiei comparabile, ca importanță, cu acelea ale Antichității, totuși există o anumită unitate a acestor discipline, care este determinată de concepția generală care o prezidează (în sensul că Dumnezeu a creat lumea și a stabilit de la început, întreaga evoluție a evenimentelor umane până la detaliu)și a metodei utilizate de istorici. Concepția creștină a impus și o altă periodizare a istoriei, al cărei rost era acela de a reliefa rolul primordial al divinității în viața societății, practicându-se o viziune teocratică asupra istoriei. Condițiile concrete medievale au impus și formele de manifestare ale istoricilor, cum sunt scrierile hagiografice (viețile sfinților, martirilor) și cele de natură politică, evenimențială.
Se constată o preferință pentru anale și cronici, care sunt mult mai numeroase decât istoriile propriu-zise. Inițial, aceste scrieri cuprind evenimente de însemnătate locală, numai după o lungă durată de timp acestea încercând să reconstituie istoria unui întreg popor. Dacă au existat unele tentative de a scrie istoria universală, acestea se fixau asupra evenimentelor biblice, pentru a le consemna, ceea ce le diminua din valoare. Cronicarul creștin, care se consideră o persoană neînsemnată în raport cu divinitatea, nu poate manifesta ambiții terestre. El nu putea, deci, fi mândru de opera sa, astfel că mulți cronicari – până în secolele XIII-XIV – își numesc lucrările „opusculum”, „minusculum”, cronici și anale.
