Analiza conflictului din Orientul Mijlociu presupune incercarea de a rezolva un puzzle, iar dificultatea acestui efort este cu atat mai mare cu cat exista multe “piese” care ne lipsesc. Astăzi vă prezentăm o analiză a Strategiei de Securitate a Isrealului.
Inca din 1973 (dupa razboiul de Yom Kippur) strategia de securitate a Israelului s-a bazat pe 3 factori:
- descurajare – factorul de descurajare al eventualilor inamici s-a facut atat prin inzestrarea cu echipament high-tech a fortelor armate israeliene, cat si prin dezvoltarea de catre Israel a armelor nucleare. Acest proces a debutat la sfarsitul anilor ’60 si se apreciaza ca Israelul a devenit prima (si singura) putere nucleara din Orientul Mijlociu la inceputul anilor ’70, cu toate ca Israelul nu a recunoscut niciodata official faptul ca detine capacitate nucleare. Se apreciaza, de asemenea, ca Israelul detine aproximativ 185-200 de focoase nucleare.
- Sisteme de avertizare timpurie (“early warning”) – acestea sunt atat de natura militara – avanposturi in teritoriile de granita (exista, de exempu, astfel de unitati amplasate pe Inaltimile Golan) cat si de natura informative: exista directii specializate in cadrul serviciilor de informatii israeliene (Mossad, Shin Beth, AMAN) care se ocupa de obtinerea,diseminarea si analiza informatiilor din exterior cu privire la eventuale atacuri conventionale (venite din partea unor forte armate inamice) sau non-conventionale (atacuri teroriste) in interiorul teritoriului israelian. Trebuie subliniat faptul ca nevoia de avertizare timpurie in cazul unui atac conventional este imperioasa pentru Israel, intrucat, datorita suprafetei relativ mici a teritoriului israelian (20.700 km patrati), o eventuala patrundere in adancime a trupelor inamice ar fi fatala.
- Castigarea unei victorii decisive asupra inamicului; este exclusa, deci, posibilitatea unui razboi de uzura.
Cu precadere incepand cu prima intifada (1987) Israelul si-a indreptat atentia si asupra
d. contracararea a fenomenului terorist palestinian:
Una din principalele strategii ale guvernului isrelian cuprinde purtarea unui asa-numit ‘razboi de uzura”, acesta presupunand in primul rand o presiune de natura militara la nivelul teritoriilor ocupate (Fasia Gaza si West Bank), inclusiv lichidarea principalilor lideri palestinieni, controlul drastic al traficului de armanent, precum si supravegerea si bruiajul contactelor si fluxului de informatii dintre gruparile teroriste si exterior, mai exact organizatii palestiniene din statele arabe, in special Hezbollah, si legaturile cu membrii diaspora, prin intermediul carora se asigura o buna parte a finantarii organizatiilor palestiniene.
De-a lungul timpului a fost demonstrat faptul ca incercarile de incetare pasnica a conflictului nu au dat rezultatele scontate (consider ca se poate vorbi despre o adevarata istorie a incercarilor de rezolvare a conflictului israeliano-palestinian). De cele mai multe ori au aparut diferente de viziune in special intre PA (Autoritatea Palestiniana) si gruparile radicale palestiniene, acestea din urma exercitand presiuni impotriva unor initiative care sa puna capat conflictului. In cele din urma totul a degenerat intr-o escaladare a conflictului (cresterea semnificativa a atentatelor teroriste si a atacurilor armatei israeliene).
In lupta impotriva radicalismului palestinian Israelul utilizeaza, pe langa operatiuni specifice serviciilor secrete (asasinate ale liderilor gruparilor teroriste) si operatiuni militare in sensul clasic al cuvantului: atacuri in teritoriile ocupate (Fasia Gaza si Cisiordania) prin intermediul avionelor de vanatoare si bombardament sau al elicopterelor de asalt. Fortele armate israeliene (IDF) sunt adepte ale principiului „razboiului de mica anvergura” (low-intensity warfare), date fiind aspectele tactice si strategice: teatru de operatiuni de dimensiuni nu foarte mari, existenta a numeroase concentrari urbane, necesitatea adaptarii la conflictul de gherila.
Cu toate ca operatiunile militare israeliene asupra palestinienilor nu sunt considerate tocmai ortodoxe (respectarea principiului evitarii victimelor colaterale fiind, practic, aproape inexistenta) trebuie admis faptul ca Israelul a inregistrat si succese in incercarea de diminuare e fenomenului terorist – exemple recente: anihilarea liderilor organizatiei Hamas (unul din oponentii procesului de pace din Orientul Mijlociu); aceste operatiuni au avut drept scop destabilizarea oraganizarii gruparii teroriste anterior mentionate. Cu toate ca, pe termen lung, efectele negative ale acestor operatiuni vor aparea in mod inevitabil (ne referim aici in primul rand la perpetuarea si accentuarea fanatismului militantilor islamici), totusi, din punct de vedere strict tactic unele operatiuni militare israeliene sunt eficiente.
B. Strategiile palestiniene de lupta impotriva Israelului – atacuri teroriste, terrorism sinucigas, atacuri asupra unor tinte civile si militare israeliene conform regulilor conflictului de guerilla urbana. Incepand cu anul 2001 se poate afirma ca teroristii sinucigasi au devenit cea mai eficienta si cea mai des utilizata arma a gruparilor palestiniene impotriva autoritatilor israeliene, cu atat mai mult cu cat se considera ca teroristul sinucigas este o arma extrem de eficienta, relativ ieftina, imprevizibila, usor de transportat, greu detectabila, in pofida existentei echipamentelor high-tech israeliene. Spre deosebire de alte celelalte “arme” din arsenalul organizatiilor palestiniene-pusti de asalt, grenade, mortiere, si, uneori rachete de fabricatie mai degraba primitiva- teroristii palestinieni sunt extrem de eficienti intrucat au o puternica capacitate de percutare a dispozitivelor de securitate prin patrunderea relativ facila in teritoriile israeliene: “Luam in considerare un combatant cu 10-15 kg de explozibil. Adaugati un creier uman si o sa rezulte o bomba inteligenta”, afirma purtatorul de cuvant al armatei israeliene (IDF), tinand sa sublinieze eficacitatea atacurilor teroriste sinucigase.
Una din problemele de actualitate ale serviciilor de securitate israeliene cu functii anti-teroriste este ca in ultimii doi ani profilul clasic al teroristilor sinucigasi pare sa se modifice radical: majoritatea sinucigasilor se incadrau in intervalul de varsta 17-22 de ani, de obicei studenti sau elevi, necasatoriti, cu puternice motivatii fundamentalist-religioase, recrutati de lideri fundamentalisti si indoctrinati in tabere speciale de pregatire (un interval de aproximativ 6 luni), tinuti in totala izolare si cu o foarte puternica pregatire psihologica. Intr-un interviu acordat de unul din liderii Hamas, sunt descrise criteriile de selectie ale viitorilor sinucigasi: trebuie sa fie in primul rand foarte religiosi, situatia din familie sa permita recrutarea (respectiva persoana nu trebuie sa fie singurul copil din familie, sau cap de familie), sa nu fie casatorit si mai ales sa se asigure faptul ca “actul lui curajos” este vazut si de alti membri ai comunitatii ca un martiriu, pentru a da un exemplu de urmat acestora.
