Rusia: Cine restricţionează internetul rusesc?

Pe 18 aprilie 2011, organizaţia americană non-profit, Freedom House a publicat un raport cu tema libertatea internetului în lume. Raportul “Freedom on the Net 2011” analizează modul în care cetăţenii din 37 de ţări din întreaga lume au fost liberi sau obstrucţionaţi să folosească Internetul.

În raport, Rusia este clasificată printre acele state care se bucură de un internet „parţial liber”. În comparaţie cu raportul anterior, publicat în 2009, poziţia Rusiei în respectivul clasament a scăzut.

Vecinii de clasament ai Rusiei sunt ţări ca Rwanda, Zimbabwe şi Egipt. Dintre toate republicile care au format Uniunea Sovietică, experţii Freedom House identifică Georgia, Azerbaidjan şi Kazahstan, alături de Rusia, ca oferind acces la internet „parţial liber”. Belarus apare pe lista statelor care nu se bucură de libertate, în timp ce estonia se află pe lista statelor libere – de fapt, Estonia se află în topul acestui clasament. Ceilalţi vecini sovietici ai Rusiei sunt complet absenţi din statistici.

Pe ultimele locuri în clasamentul realizat de Freedom House se clasează Cuba, Burma şi Iran , în aceste ţări situaţia fiind cea mai gravă pentru internauţi.

Nimeni nu poate contesta dovezile aduse în cazul Rusiei. Totuşi, întrebări apar când trebuie analizate şi interpretate. Prima întrebare: Care aspecte ale acestui clasament se datorează autorităţilor sau structurilor statului? Care este contribuţia concretă a autorităţilor ruse la „lipsa de libertate a Internetului”? În fond, este general acceptată ideea că restricţiile asupra internetului sunt interpretate în funcţie de felul în care acestea sunt benefice politicilor conducerii statului.

Dacă privim cu atenţie listă vom observa două tipuri de acţiuni ce emană din structurile statului:

„e-centrele” pentru acuzarea extremiştilor

1. Activităţile agenţiilor care aplică legea şi ale unităţilor de luptă împotriva extremismului (aşa numitele „e-centre”), care, în realitate, se ocupă cu urmărirea penală a bloggerilor (dar nu numai) pentru că exprimă opinii pe Internet. De cele mai multe ori cazurile intră sub incidenţa articolului 282 din Codul Penal; mai exact, în conformitatea cu Partea 1, care include penalităţi pentru „activităţi desfăşurate în public sau media menite să incite la ură sau ostilitate faţă de o persoană sau un grup de persoane pe bază de sex, rasă, naţionalitate, limbă, origine, înclinaţie religioasă sau apartenenţă la un anumit grup social”.

Am explicat nu o dată cum funcţionează acest mecanism. E-centrele sunt unităţi operative ale Ministerului Afacerilor Interne (MIA) în fiecare regiune a Rusiei. Coordonează activităţile MIA în materie de contra-extremism. Aceste unităţi au o abordare „de sus în jos” în lupta împotriva extremismului: un anumit număr de cetăţeni trebuie traşi la răspundere pentru activităţi extremiste într-o anumită perioadă de timp.

Unde caută e-centrele extremişti? Să-i descoperi pe cei care complotează la „formarea de organizaţii extremiste” sau au alte activităţi de acest tip, este dificil: pentru asta ai nevoie de informatori care efectuează operaţiuni de supraveghere pe lungi perioade de timp care să colecteze informaţii şi probe. Asta e dificil. E mai simplu să găseşti „extremişti” din birou, stând la computer, în timp ce citeşti bloguri sau forumuri şi pândeşti opinii critice, fruste despre autorităţi sau alte grupuri sociale.

Este o activitate confortabilă: găseşti o declaraţie şi, dacă autorul ei este relativ transparent, contactezi furnizorul de internet (ISP) şi afli de un a fost trimis respectivul mesaj. Şi cam asta-i tot. Un extremist a fost neutralizat, sarcina a fost efectuată, cazul este închis, şefii sunt fericiţi, un raport despre „lupta împotriva extremismului” este trimis la Moscova, iar nota de plată este plătită în continuare de la bugetul de stat.

Tocmai de aceea comunitatea online din Rusia şi activiştii pentru drepturile omului trebuie să lupte pentru abolirea Articolului 282 din Codul Penal al Federaţiei Ruse. După cum demonstrează practica aplicării legii, aproape oricine poate intra în categoria „extremist”: bloggeri, utilizatori de internet, scriitori, activişti comunitari, figuri religioase, sau oricine altcineva, doar pentru a justifica existenţa e-centrelor, care înainte erau numite „unităţi de luptă împotriva crimei organizate” , de acolo reţinând aceste practici. Este de asemenea necesar, în opinia mea, ca „centrele de luptă împotriva extremismului” să fie închise, din moment ce activităţile prestate le exced competenţele: în realitate, aceştia pun sub acuzare oameni care-şi exprimă opiniile, fie ele politice sau religioase.

În ceea ce priveşte urmărirea penală a bloggerilor, motivul real din spate nu ţine de o afirmaţie făcută de o persoană pe un blog sau pe internet, ci pentru alte tipuri de activităţi (sociale, politice sau comerciale). Exprimarea unei opinii pe internet nu este decât un pretext convenabil pentru iniţierea presiunii şi urmăririi penale.

Blocarea resurselor online

2. A doua acţiune a statului direcţionată „împotriva internetului” implică sistemul judiciar, care, la cererea procuraturii, poate decide blocarea accesului la internet. Şi, într-adevăr, o curte din oraşul Komsomolsk-na-Amur a luat decizia ilogică de a bloca accesul utilizatorilor la YouTube pentru că acesta găzduieşte materiale extremiste. Mai târziu, Curtea de Apel a anulat decizia, identificând totuşi pagini pe site unde accesul trebuie blocat de ISP. Cunoscutul activist rus Anton Nosik scria atunci pe blog [ru]:

„Prin imaturitatea lui, verdictul curţii este tipic procedurilor legale care reglementează Internetul”. Aceste evenimente sunt, în opinia lui Nosik, „episoade legale amuzante care nu au însă consecinţe practice asupra zecilor de milioane de utilizatori de Internet din Rusia”.

Numărul mare de decizii ignorante date de instanţele judecătoreşti din Rusia este bine cunoscut tuturor şi nu privesc doar internetul. Aceasta este doar un spaţiu pe care majoritatea judecătorilor şi procurorilor nu îl înţeleg; ei tind să confunde site-urile administrate de un singur proprietar cu cele care au conţinut generat de utilizator (UGC).

Ignoranţa faţă de realităţile internetului, totuşi, nu este specifică magistraţilor. Nu cu mult timp în urmă un om de afaceri l-a întrebat pe un prieten cine este redactorul şef al Twitter-ului şi dacă este posibil să-l cunoască. Ignoranţa generală a publicului faţă de realităţile Internetului conduce la astfel de episoade.

Concluzia este simplă: este necesară o mişcare care să se axeze pe creşterea notorietăţii internetului pentru ca decizii de tipul „închiderea YouTube” să provoace nu doar indignarea utilizatorilor ci şi zâmbete.

Control nedetectabil

Cât despre celelalte dovezi aduse de raportul Freedom House, ele s-ar putea să nu aibă nicio legătură cu statul şi acţiunile autorităţilor – sau să aibă doar indirect. Atacurile DdoS (Distributed Denial-of-Service), care au ameninţat de curând LiveJournal.com şi Novaya Gazeta nu pot fi legate de acţiunea statului dar pot fi rezultatul unor interese comerciale sau al unor activităţi neautorizate ale unor indivizi. Acelaşi lucru este valabil pentru unele site-uri sparte de „Hell Brigade”.

Activitatea blogosferica a „unor organizaţii de tineret pro-Kremlin” este mai mult un factor pozitiv decât unul negativ, pentru că reflectă libertatea de expresie a forţelor politice de culori diferite. Există dovezi asupra activităţii blogosferice din partea tuturor grupărilor, liberale sau naţionaliste: cei care-l susţin pe Putin şi ce-i care sunt împotriva lui; cei pro Stalin şi cei împotriva lui; cei care-l susţin pe Hodorkovski şi cei care i se împotrivesc.

Mijloacele prin care se poartă dialogul nu sunt mereu cele mai potrivite: se trollează, spamează şi sunt atacuri ad hominem. Dar aceste plângeri pot fi adresate tuturor, nu numai „forţelor pro-Kremlin”. În funcţie de subiect, grupuri distincte sunt mobilizate diferit, astfel că unele discuţii (subiecte ca Stalin, Ielţîn, Hodorkovski, biserica ortodoxă rusă, etc) fac obiectul dialogului agresiv, furios.

Desigur, achiziţia unor site-uri influente de oameni de afaceri apropiaţi Kremlinului pot, într-o anumită măsură, să crească presiunea statului. Dar mi se pare că avem de-a face, în aceste cazuri, de dorinţa oamenilor de afaceri de a achiziţiona afaceri de succes.

Mai mult, este dificil de găsit un exemplu în care patronatul a influenţat linia editorială a Lenta.ru sau „politica editorială” a LiveJournal. Blogurile de pe LiveJournal sunt complet libere, şi scurta perioadă în care unele bloguri au căzut a fost cauzată nu numai de atacurile DdoS, dar şi a unor probleme tehnice ale platformei înseşi. Un alt factor important este declaraţia preşedintelui Medvedev, care a atras atenţia asupra atacului şi  l-a condamnat. Venirea preşedintelui în ajutorul unei platforme online nu are precedent în nicio altă ţară.

Totuşi, trebuie amintită poziţia dură a Kremlinului faţă de intenţia FSB-ului de a bloca accesul la Skype, Gmail şi Hotmail, despre care am scris un alt articol. Adevărul este că o altă iniţiativă a guvernului rus a ieşit la lumină câteva zile mai târziu: iniţiativa de a cerceta experienţa altora în reglementarea responsabilităţii reţelelor de internet. Cercetarea ar trebui să analizeze legislaţia din SUA, Germania, Franţa, Regatul Unita, Canada, dar şi China, Belarus şi Kazahstan, unde, după cum ştim, internetul este blocat.

Per ansamblu, concluzia mea privind statutul internetului în Rusia, cum este ea descrisă în Raportul „Freedom on the Net 2011” este după cum  urmează: da, Rusia poate fi inclusă între ţările care în care internetul este doar „parţial liber”. În acelaşi timp, acestă lipsă a libertăţii nu este o consecinţă a politicilor autorităţilor federale. Pentru moment cel puţin autorităţile nu încearcă să limiteze accesul la Internet iar poziţia lui Medvedev este transparentă. Doar articolul 282 al Codului Penal şi „Centreel de luptă împotriva extremismului” sunt motive reale de îngrijorare.

Din acest motiv, nu doar utilizatorii de internet au de suferit ci şi apărătorii drepturilor omului, activiştii politici, istoricii şi liderii religioşi. Internetul este doar un pretext pentru acuzaţie. Judecătorii şi procurorii ignoranţi sunt o problemă – nu numai în chestiuni ce privesc internetul dar şi în materie de legislaţie în general, pe care se pare că nu o stăpânesc. Problema reală a Rusiei este că avem de-a face cu o multitudine de personaje care ar putea iniţia acţiuni violente împotriva bloggerilor şi activiştilor. Aceştia pot părea instrumentul integrat al unui stat autoritar da, dacă privim atent, vom observa că sunt un vector de acţiune a unor foşti membri ai serviciilor secrete, birocraţi, infractori.

Deci, „eliberarea” internetului şi creşterea poziţiei Rusiei în evaluările Freedom House ţine de eforturile comunităţii ruse de abrogare a Articolului 282. Iar acest lucru stă în puterea comunităţii online  din Rusia.

This article by Marina Litvinovich was originally published by Global Voices Online, a website that translates and reports on blogs from around the world.