Proiectul de lege al deputatului PSD, Victor Socaciu, a beneficiat de multă atenţie în acest sfârşit de săptămână şi nu vom insista excesiv pe ceea ce propune. Cititorul acestui articol va şti, probabil esenţa legii. Totuşi, pentru orice eventualitate aveţi proiectul de lege anexat aici.
Dar să vedem cum sună motivarea iniţiatorului proiectului:
“Folosirea subtitrării introduce cuvinte noi, care ulterior vor fi asimilate de populaţie. Aceste cuvinte sunt apoi folosite din ce în ce mai des în limbaj şi ajung să fie considerate ca termini obişnuiţi. Din această cauză limba română se deteriorează, acest aspect conducând la afectarea identităţii naţionale”, scrie iniţiatorul legii.
Pentru autorul acestui text nu este evidentă validitatea acestei cascade de consecinţe. Câte cuvinte se vor asimila astfel? Câţi oameni le vor asimila? Vor fi suficienţi ca sa impună un termen? Se deteriorează limba română prin asimilarea cuvintelor noi? Există o limbă română standard, pe care să o luăm ca punct de referinţă? Afectează neologismele identitatea naţională? Este identitatea naţională legată de etimologia şi provenienţa cuvintelor?
Sunt multe întrebări, unele serioase, altele ridicole. Este greu, totuşi, să construieşti un raţionament valid din premisele respective. Dar haideţi să reflectăm asupra câtorva aspecte.
Primul lucru care sare în ochi este o anumită interpretare asupra identităţii naţionale, foarte îngustă şi restrictivă, în care se poate discerne legătura indisolubilă dintre identitate şi limbă. Şcoala ardeleană şi lupta sa pentru latinitatea limbii române şi legarea de un obiectiv politic naţional pare proaspătă instinctual. Parcă s-ar fi întâmplat ieri, nu acum două secole într-un stat autocratic. Pentru marii cărturari ai şcolii ardelene, limba română era o limbă latină prin excelenţă şi pentru recunoaşterea acesteia şi, implicit, a romanităţii noastre, a luptat cu mult har şi patriotism. Acest reflex al latinităţii a supravieţuit o lungă perioadă de timp şi a rămas tabu o şi mai lungă perioadă, până când studiul lingvistic, influenţat de rigorismul pozitivist, a scos în evidenţă şi alte componente, până atunci ignorate, ale limbii române. Dar deja divagăm.
Prima premisă falsă: neologismele intră abuziv în limba română, iar unul din canalele esenţiale este cinematograful. În realitate, cuvintele noi intră în toate limbile iar intrarea lor este, de multe ori, necesară. De altfel, atâta timp cât nu există un punct de referinţă concret (înafară de reglementările Academiei, care doar constată evoluţia limbii şi nu îi normează dezvoltarea) nu putem crea comisii care să epureze limba de ceea ce e legitim şi ce nu e şi nici nu am putea obliga oamenii să vorbească cum vrem noi, ca să păstrăm puritatea limbii. Din perspectiva asta, totul pare absurd.
În al doilea rând, cinematograful este secundar, cel puţin de când Internetul – horribile dictu, dar cum l-am putea româniza…interreţeaua? – a intrat în viaţa noastră, a tuturor. Limbajul auzit nu e suficient de pregnant pentru a transfera semnificativ in limbajul comun englezismele. Deşi există tentaţia acestora, de multe ori fiind redundante, cele care vor intra şi vor rămâne în limbajul uzual sunt cele de care limba are nevoie şi nu le deţine… Vorbim aici cam tot ce ţine de funcţionalitatea tehnică a Internetului. E adevărat, există exemplul francez care încearcă „francizarea Internetului” dar şi la ei totul pare ridicol. Dar nu este vorba numai de Internet. Foarte mulţi termeni sunt preluaţi în limbajul de specialitate al unor domenii în care, spre deosebire de furtul de cale ferată, nu suntem tocmai „deschizători de drumuri”, spre exemplu relaţiile internaţionale, unde avem „preemptiv”, „a retalia”, etc. Sunt cuvinte preluate pentru că aduc nuanţe noi, care nu există în limba română, pe de o parte, şi pe de alta, e vorba de autoritatea influenţatorului, a emiţătorului ipotezei. Pentru aceste tip de neologisme dublarea filmelor nu rezolvă problema, nici măcar nu o atinge.
Apoi, toate limbile se schimbă, evoluează, se transformă, asimilează. Pentru cine nu crede, poate citi un text al lui Grigore Ureche sau Ienachiţă Văcărescu. Soluţia nu este protocronismul, nu este dorinţa conservatoare de a „ţine limba aşa cum e”. E imposibil. Limba română este o limba cu multe influenţe, dintre care cele mai importante latina si slava şi, mai recent, maghiara şi turca. Este binecunoscuta polemica lingvistică de la sfârşitul secolului XIX asupra ponderii elementului slav. Marele lingvist Ioan Bogdan a descoperit ca limba română are un număr impresionant de cuvinte slave. E o lovitura puternica date îngrijoraţilor care ţin sa protejeze limba. Ce mai protejau dacă nu migrau slavii sau cumanii?
Limba română a mai trecut printr-un asalt al neologismelor – al franţuzismelor (asalt pe care l-am asimilat şi pe care astăzi îl apărăm, ca ironie). Nu prea are logica să apărăm o pervertire, nu? Avem nevoie de o nouă Congregaţie a Indexului, un exerciţiu de purificare lingvistică. Să fie româna verde, nu degenerată de neologisme. Noroc că „pulă” şi alte asemenea-s mai vechi, că riscam să ne privăm poporul de o parte semnificativă a vocabularului.
Schimbând registrul, limba „discerne” singură ce nu îi este necesar în evoluţia ei. Neologismele abuzive pot face carieră, dar, în timp, se pierd. În special când imperialismul limbilor dominante care le-au promovat are de suferit. A fost franceza, germana a recuperat terenul dar, după înfrângerea în două războaie, a pierdut partida lingvistică. Azi e engleza, limba hegemonului mondial. Aşa cum a fost greaca pentru romani şi latina pentru barbari, în diferite faze ale istoriei. Ne e teamă ca limba vorbită de semenii noştri peste două secole nu va mai fi la fel. Ar trebui? Îl deranjeaza pe Văcărescu felul în care vorbim astăzi? Sau faptul că nu mai scriem cu caractere chirilice? Pentru liniştea neliniştiţilor, legea circulaţiei cuvintelor a lui Bogdan Petriceicu Haşdeu arată că nu este important întregul fond de cuvinte din limba ci doar cuvintele uzuale. Aşa a explicat Haşdeu cum este perfect posibil să faci o propoziţie din cuvinte de origine latină, dar nu şi din cele de origine slavă. Nu sunt lingvist, deci nu-mi pot permite să mă leg de tehnicalităţi dar e destul de evident că după etapa de formare a unei limbi intră multe cuvinte în limbă, dar cele mai puţine sunt verbele. Pentru că acţiunile umane nu s-au diversificat atât de mult. „A munci”, care btw (sic!) vine din slavă, acoperă destul de bine orice acţiune de la săpat până la construcţia de supercomputere, deci nu e nevoie nici de „work”, nici de „travailler” (deşi avem travaliu). Aşa cum timp de un mileniu şi ceva caracterul latin al limbii s-a păstrat, probabil limba română ne va supravieţui şi-şi va menţine particularităţile şi frumuseţea fără a o apăra noi, până când ne-o stârpi vreun colonist marţian neamul.
P.S: Cât despre abordarea politică despre care scrie domnul Ciutacu pe blogul său, ar trebui să ne întrebăm (dânsul inclusiv) de ce din zona PSD-ului, partid de stânga modern, ce se doreste progresist, vedem constant propuneri protocronist-precambriene? Frust spus, uneori nu-i fute Băsescu, şi-o fac cu mâna lor. El doar capitalizează.
