Totalitatea informatiilor despre parasirea Daciei precum si despre Dacia ca provincie romana s-au pastrat prin intermediul a doua surse: una mai veche de factura latina cuprinzand breviarele latine din secolul IV ale lui Aurelius Victor, Eutropius, Festus, biografiile din Historia Augusta, scrierile lui Orosius si Iordanes, air cealalta bizantina in cronicile lui Ioannes Mallas, Georgios Synkellos si de lexiconul Suda.
Daca cea dintai categorie este vadit interesata de evenimentele din perioada parasirii Daciei, cu toate ca lucrarile amintite au mai mult valoare de rezumat al unei lucrari mai ample nepastrate, cea de-a doua nu are ca principal interes amintirea acestora ci ea le foloseste in completare la adevaratul studiu al bizantinilor – o istorie rasariteana. Cum Dacia apartinea de romanitatea latina informatiile privituare la ea sunt mult diminuate.
Sursele adeseori contradictorii vorbesc fie de o retragere din timpul lui Imparatului Galenius fie de una din timpul lui Aurelian existand chiar in cadrul aceleiasi surse neconcordante frapante.
Desi studiul izvoarelor antice a debutat de timpuriu – problema fiind una foarte controversata shi nu de putine ori incarcate de un substrat politic – de abia dupa studiul comprehensiv realizat de Vl. Iliescu de dupa al doilea razboi mondial se poate spune ca exista o analiza filologica pertinenta in completarea celei istorice (desi existau inca din anii 30 teorii ale lui D. S. Marin, bazate pe traduceri si argumente istorice ale lui C. Daicoviciu si V Christescu ).
Vl.Iliescu inlatura izvoarele de tip bizantin, considerandu-le fie prea tarzii, fie inafara temei reprezentate de retragerea romana la sud de Dunare. Dupa parerea lui – argumentata pe baze filologice si istorice – documentele importante sunt cele de factura latina (din prima categorie). El face o noua impartire care ii aseaza pe o parte pe abreviatorii lui Eutropius din sec. IV– adeptii unei retrageri totale si Iordanes care sustine o retragere pur militara in viziunea aceluiasi autor. El inlatura din start teoria retragerii sub Galienus din motive pe care nu le explica, bazandu-se exclusiv pe combaterea teoriei tendentioase a scrierilor din secolul IV. In viziunea sa generatia lui Eutropius face greseala de a fi prea ingaduitoare cu imparatul Aurelian caruia i atribuie meritul de a fi „salvat” populatia romana din calea barbarilor – carpi sau goti – si de a o fi asezat-o la sud de dunare in provinciile nou formate Dacia Mediterana si Dacia Ripensis. El considera ca Eutropius – provincia Dacia…a abandonat-o…nemaisperand sa o poata pastra si romanii adusi din orasele si de pe campurile Daciei i-a asezat in Moesia centrala numind-o pe aceea Dacia sa – l-a influentat pe Rufius Festus si chiar Historia Augusta
(in care intalnim aproape nemodificat acelasi citat). Singurul demn de crezare este Iordanes care, asa cum reiese din opera sa avea tendinta de a improviza, moraliza si corecta informatia pe care se bazeaza, spune: „… iar imparatul Aurelian, rechemand legiunile de acolo le-a asezat in Moesia si acolo, intr-o parte a acesteia a creat Dacia Mediterana si Dacia Ripensis”. Asadar el face o corectura la sursele sale precizand ca populatia din Dacia nu a fost retrasa la sud de Dunare. Un alt argument pe care Iliescu il foloseste in sprijinul tezei sale este acela ca Iordanes, originar de la Dunarea de jos este in tema cu evenimentele ce au avut loc acolo. In fine ultimele sale argumente tin de imposibilitatea logica a unei asemenea retrageri luand ca exemplu pe Hadrian pe care Istoria Augusta il acuza de a fi incercat sa paraseasca Dacia fie din invidie fie din cauza necesarului mare de trupe de care aceasta avea nevoie. Daca in timpul acestuia retragerea era o imposibilitate practica atunci in timpul lui Aurelian – cand populatia romanaizata era mult mai mare – o posibila stramutare nu mai avea nici o sansa de izbanda.
Teoria sa este contrazisa dupa un an de A. Aricescu care dovedeste lingvistic ca traducerea lui Iliescu este una falsa si ca de fapt Iordanes continua traditia breviarilor din sec. IV.Acesta propune o noua traducere folosind textele latin, german, roman demonstrand ca de fapt citatul este urmatorul: „pe daci insa in timpul domniei sale, Traian, dupa ce, Decebal, regele lor, a fost invins, i-a organizat in provincie, in tinuturile de dincolo de Dunare, care au un milion de pasi, iar Galienus, in timp ce domnea, i-a pierdut pe acestia, si imparatul Aurelian, dupa ce au fost rechemate de acolo legiunile, i-a asezat in Moesia…”. Asadar noua traducere arunca o lumina cu totul modificata asupra situatiei de la Dunare. Aricescu mai ridica o intrebare, anume de ce Iliescu nu foloseste sursele referitoare la Galienus cu toate ca acestea au o importanta radicala in intelegerea procesului de retragere.
Cel care ii urmeaza la studiul continuitatii este H. Daicoviciu care considera ce acelasi autor nu se poate contrazice in afirmatii, referindu-se la textele ce prezinta o dubla retragere sub cei doi imparati. El considera ca trebuie sa fi avut loc „ceva” in timpul lui Galienus care sa fi declansat o serie de evenimente ce culmineaza cu parasirea Daciei. Se poate ca Dacia sa fi fost chiar pierduta sub Galienus dar izvoarele sunt destul de lacunare in ceea ce-l priveste si de cele mai multe ori defaimatoare la adresa acestuia. Pe de alta parte Aurelian este vazut foarte bine de istorici, iar o asemenea salvare a populatiei romane i-ar pirnde bine imaginii oficiale.
Teoria sa a fost sustinuta de C. C. Petolescu, care mai radical, sustinea o pierdere in timpul lui Galienus. In viziunea acestuia, Dacia, odata cu marele atac got din 267-268, dar chiar mai inainte din 245-247 cand carpii o considerau drept spatiu natural de expansiune, aceasta a incetat sa mai reprezinte o provincie romana. In momentul in care Aurelian restabileste ordinea, si bate monede cu efigia Daciei face acest lucru cu scop propagandistic. De fapt provincia nu mai era o parte a imperiului roman. Asadar o retragere a populatiei la sud de Dunare, intr-un mediu organizat si sub protectie imperiala, ar fi un fals iar cele doua provincii Dacia sud dunarene au acelasi rol propagandistic si chiar mai mult sunt de o data mai recenta.
Problematica se extinde asadar si asupra domniei lui Galienus. Eugen Cizek faec o noua aranjare a surselor comparand textele acestora. El arata ca nu Eutropius este sursa oficiala ci asa numita Enmannische Kaisergeschichte (EKG) o istorie imperiala de mari dimensiuni si din care se inspira deopotriva autorii din sec. IV. Sursele osciliaza de la al acuza pe Galienus de pierderea Daciei (Aurelius Victor, Orosius), urmata de o recucerire/rfestabilire a autoritatii romane la nors de Dunare sub Claudius III sau chiar sub Aurelian , iar cel din urma presat de evenimente sa fi acceptat retragerea armatei, administratiei shi a o parte din populatie la in viitoarea provincie Dacia. Faptul ca din terminologia surselor lipsesc termeni ca „omnes” ce sa desemneze o parte a cetatenilor romani, atuci cand e vorba de retragere ne duce la ideea ca nu toata populatia a fost retrasa ci doar o parte a ei. Este vorba de armata, administratie, cei ce sunt legati prin afaceri sau rudenie de soldati, persoanele instarite, o parte a orasenimii si chiar populatie saraca ce sa temut de lipsa unei autoritati imperiale. Cizek neaga importanta surselor privitoare la retragerea Aureliana pe care le gaseste de o mai mica importanta si deci nu le aminteste.
Dan Ruscu compileaza toate aceste teorii si ceaza cadrul pentru o impartire a lor in functie de importanta, origine, imfluente, cadrul in care au fost redactate. Accepta exisenta acelei EKG ca sursa primara urmata de lucrarile lui Eutropius, Aurelius Victor, Historia Augusta. Eutropius il va influenta pe Orosius, Festus pe Iordanes, iar Historia Augusta Are ca baza si opera lui Nicomachus Flavius.
Tot el este cel ce pune la punct studiul unei traditii literare cu privire al Galienus. Acesta este privit foarte prost de istoriografia latina care ii reproseaza faptul ca a privit distrugerea imperiului fara sa faca nimic. Este de asemenea acuzat ca nu a incercat sa-si salveze sau razbune tatal, Valerian, pierzand pietas fata de acesta, iar prin faptul ca a restrans puterea senatoriala a adus daune imperiului si poporului. In timpul sau lumea roamana cunoaste o adanca criza, imperiul fiind atacat dealungul intregii sale granite. Este momentul in care legiunile proclama pe tot parcursul imperiului uzurpatori subminand autoritatea imperiala (se cunosc 30 de uzurpatori – multi fictivi – iar unii reali neamintiti). In cazul teoria uzurparii a la sat loc celei legate de un atac extern carea r fi dus la ruperea provinciei. Este vorba posibil de invazia gota amintita mai sus.
Sursele continua cu perioada Aureliana si restabilirea autoritatii romane la nord de fluviu. Acest lucru, dovedit de numeroasele tezause descoperite ce contin monede pana la Aurelian inclusiv, dovedeste cele spuse anterior. Cert este ca Aurelian repliaza fortele romane la sud de Dunare, tactica bastionului in teritoriul dusman – reprezentat de Dacia, devenind nu doar ineficienta ci si costisitoare. El este adeptul unei noi tactici de aparare – in adancime – care nu necesita granite fortificate masiv ci incearca sa impiedice in prima etapa jaful pe care barbarii ce trecea granita il puteau provoca.
Concluziile pe care problematica retragerii le ridica sunt diferite de la autor la autor si de cele mai multe ori supozitii bazate pe logica istorica. Atata timp cat descoperirile arheologice sunt lacunare, izvoarele literare – asa ambigue cum sunt – ofera cel putin un punct de plecare.
