Sau de ce reacţia parlamentarilor români, în special a celor din opoziţie, faţă de o pretinsă poziţie a premierului Viktor Orban, este contraproductivă şi nefondată.
“Mesajul lui Orbán Viktor, Prim-Ministru
Stimaţi concetăţeni/compatrioţi,
Această zi este sărbătoarea naţiunii. Amintirea revoluţiei şi luptei pentru libertate din 1848-49 este importantă pentru noi fiindcă întruneşte toţi pilonii identităţii maghiare: mândria noastră naţională, respectarea limbii şi culturii noastre independente şi dragostea noastră pentru libertate. Fiecare ungur care trăieşte în ţara-mamă sau oriunde altundeva în lume, simte acelaşi lucru: când vine primavara, punem cocardele şi ne adunăm să sărbătorim.
Sărbătoarea naţiunii este totodată şi o ocazie pentru a face un bilanţ asupra stării naţiunii. Ce am realizat? Suntem pe drumul cel bun? În anii trecuţi sărbătoream între dubii. După o perioadă îndelungată acum putem sărbători primăvara relaxat.
Ungaria s-a schimbat mult şi acum trăieşte lunile reînnoirii. Mai avem foarte multe de făcut; moştenirea noastră implică sarcini care ne pun la încercare pe noi toţi. Suntem în faţa unor probleme deosebite. Am avut sarcini cu rezolvarea cărora n-am putut şi nici n-am vrut să mai aşteptăm. Am stabilit Ziua Coeziunii Naţionale şi am făcut posibilă pentru maghiarii de dincolo de graniţă obţinerea cetăţeniei ungare fără părăsirea pământului natal.
Acum continuăm plătirea datoriilor noastre faţă de naţiune. În proiectul de lege privind Noua Constituţie, pe care îl vom înainta cu ocazia zilei naţionale, în sfârşit, este formulat într-un mod şi loc meritat crezul nostru naţional, exprimând coeziunea tuturor maghiarilor şi responsabilitatea pe care-o are Ungaria faţă de toţi membrii naţiunii.
Vă salut cu ocazia acestei sărbători care ne îndeamnă la speranţă. Vă doresc tuturor multă putere, sănătate bună, şi binecuvântarea Domnului!
Budapesta, 15 martie 2011″ – Sursa: Realitatea.net
Aşa sună, conform traducerii oficiale realizate de ambasada Ungariei, mesajul premierului maghiar, Viktor Orban, către maghiarii de pretutindeni. După articolul de acum două zile, în care îndemnam la respectarea zilei naţionale a vecinilor din vest, mă văd din nou nevoit să scriu un articol despre relaţia – mai mult sau mai puţin oficială – a românilor cu maghiarii.
Nu reuşesc să înţeleg de ce pândirea reacţiilor negative ale celuilalt este o tentaţie de nestăvilit. Textul de mai sus este, cu siguranţă, neutru. Nu spune nimic deosebit. De fapt, chiar şi varianta invocată de membrii USL se înscria în linia populistă a guvernului Orban, dar nu mai mult.
Ceea ce nu se înţelege la Bucureşti este schimbarea poziţionării electoratului maghiar. Cum domniile lor aruncă cu pomeni în anii electorali şi fac promisiuni iresponsabile, acelaşi lucru, dar pe alt plan, se întâmplă şi în Ungaria. Acolo sentimentul atomizării naţiunii maghiare, a pierderii identităţii naţionale pentru o parte din comunităţile istorice, este foarte acut. Profilul psihologic al votantului maghiar, tentaţiile sale naţionale, toate coroborate cu nemulţumirile politice şi economice, au deschis o “cutie electorală a Pandorei”. Acest radicalism naţional latent, a dat naştere unui partid de – aproape extrema – dreapta, care a reuşit să destabilizeze scena politică maghiară, şi pe fondul decredibilizării partidului socialist (MSZP). Partidul conservator al premierului Orban (şi liderul însuşi) a fost obligat să vireze mult retoric spre dreapta, dacă nu vrea să cedeze un număr de votanţi din ce în ce mai mare Jobbik-ului. Nu ştiu în ce măsură parlamentarii români se simt confortabil cu Orban premier la Budapesta, dar sunt convins că alternativa Gabor Vona ar fi cu siguranţă mai puţin satisfăcătoare. Pentru moment lupta pe scena politică maghiară se dă între un FIDESZ conservator şi populist şi un Jobbik explicit iredentist şi radical. Ce preferăm? Pentru că oricât ne-am dori, inorogii roz nu sunt o opţiune aflată pe masă.
Sugerez parlamentarilor români şi liderilor iresponsabili ai USL să renunţe la înfierări sumare a lucrurilor pe care nu le înţeleg şi să renunţe la iniţiative care pot face mai mult rău decât bine.
Am avut un sentiment nefast ieri, când am fost obligat să-i dau dreptate premierului Boc, care nu e chiar “my cup of tea”.
P.S: Aş vrea să-mi explice cineva, dacă poate, care-i treaba cu publicitatea oferită de presa din România cetăţeanului Csibi Barna, un individ în căutare de atenţie şi legitimitate. Cine consideră că respectivul cetăţean a încălcat legea să depună plângere. Dacă a încălcat legea, să plătească. Dacă nu, nu. Logica acuzelor istorice nu are sfârşit. Dacă un iresponsabil aruncă piatra, de ce trebuie o întreagă societate să-i răspundă?
