Că Gaddafi e un dictator mult mai cool decât restul descreieraţilor care conduc “naţiunile” africane ştiam. Că Libia e o ţară bogată, situată mai aproape de radarul europenilor, e, de asemenea, de domeniul evidenţei. De aceea, e probabil mult mai logic ca evenimentele din Libia să primească mai multă atenţie din partea presei internaţionale. De Orientul Mijlociu nu mai vorbesc pentru ca niciun eveniment privind Africa, de la dispariţia Pangeei încoace, nu a putut să ia faţa eternelor disensiuni din lumea arabă. Cel puţin la noi.
Astfel că evenimentele din Coasta de Fildeş, dacă nu au fost complet ignorate, au fost tratate vulgar. Presa internaţională tratează subiectul mai intens, totuşi, faptul că se suprapune “noii primăveri a popoarelor” nu ajută conflictul de pe ţărmul African, odinioară celebru punct al comerţului cu fildeş şi sclavi. De aceea, ne-am propus să contextualizăm evenimentele pentru românii interesaţi de evenimentele politice din vestul Africii.
Câteva date generale despre Coasta de Fildeş
Învecinată la sud cu Golful Guineei, Coasta de Fildeş are o suprafaţă de 322.462 km2 şi o populaţie de aproximativ 20 de milioane de locuitări, după ultimele estimări ale Naţiunilor Unite. Coasta de Fildeş a fost, începând cu prima jumătate a secolului XIX, o colonie a Franţei, statutul său schimbându-se abia în anul 1960, când îşi obţine independenţa sub conducerea marxistului Félix Houphouët-Boigny, care a condus ţara timp de 33 de ani.
Menţinută mai mult sau mai puţin sub tutela Franţei, după proclamarea independenţei, Coasta de Fildeş este un stat stabil economic prin comparaţie cu media africană, înregistrând venituri de 960 de dolari per capita (în anul 2007), cam la nivelul estimat al Regatului Britanic în epoca medievală.
Cauzele conflictului
În urma unei lovituri de stat în 1999, la conducerea Coastei de Fildeş a venit (în oct. 2000) Laurent Gbagbo, care a prezidat într-o perioadă neliniştită, cu numeroase conflicte civile.
Evenimentull care a dus ţara în pragul unui război civil sunt alegerile organizate la finalul anului 2010, pierdute de Gbagbo în favoarea rivalului său, fostul prim-ministru Alassane Ouattara. Forţele care se înfruntă sunt armata loială preşedintelui Gbagbo, care refuză să recunoască rezultatul alegerilor, şi “Forces nouvelles”, insurgenţii din nord, care-l susţin pe noul preşedinte, Ouattara.
Alegerile din 2010, au venit după o lungă perioadă în care Gbagbo a încercat să evite confruntarea electorală. Challangerul, susţinut de RHDP (Rassemblement des Houphouétistes pour la démocratie et la paix) a câştigat, conform mărturiilor grupărilor internaţionale care au monitorizat alegerile, la o diferenţă de 350.000 de voturi în faţa preşedintelui în funcţie şi a formaţiunii sale LMP (La majorité présidentielle).
Gbagbo refuză să renunţe la putere
În ciuda înfrângerii, Gbagbo contestă rezultatele în faţa Consiliului Constituţional – controlat de tabăra fidelă preşedintelui – acesta constatând diferite fraude imaginare, în special în zona de nord şi de centru a ţării. Consiliul Constituţional a anulat peste 650.000 de voturi exprimate în cel de-al doilea tur, declarându-l câştigător pe Gbagbo (de la 45.5 la 51.4). Pe lângă acţiunea instituţională regimul lui Gbagbo a început să terorizeze populaţia, pentru a evita orice fel de contestare venită din partea opiniei publice (până acum estimându-se 300 de asasinate, fără a adăuga răpirile şi violurile comise de forţele de securitate ale regimului).
Deşi pe scena internaţională s-a căzut de accord asupra ilegitimităţii preşedintelui, Uniunea Africană şi Naţiunile Unite recunoscând alegerile, poziţia Africii de Sud, un stat cu un cuvânt diplomatic important pe continentul african a fost ambiguă, lăsând loc speculaţiilor.
De aceea, în cazul în care organizaţiile internaţionale nu intervin pentru a stabiliza ţara, probabilitatea unui conflict armat sângeros, care să implice civili şi să ameninţe stabilitatea statelor din jur este foarte probabil.
