Unde greşeşte România

Politica externă a României în ultimii ani, s-a desfăşurat haotic fără nişte repere clare.

Scriu acest post din respect pentru alegerile ce se desfăşoară astăzi, în Kosovo, scrutin supervizat de Uniunea Europeană.

România se află în cercul deloc select, al ţărilor ce nu recunosc statul Kosovar ca entitate independentă. Astfel România se alătură Rusiei, Chinei, Spaniei, Greciei şi Slovaciei.

Deplâng situaţia Serbiei din acest moment şi consider că este statul care a suferit cel mai mult în urma reaşezării geopolitice europene după 1990. În definitiv, războiul din fosta Yugoslavie, a avut pe lângă clarele considerente interne şi substanţiale stimulente din exterior. Practic Yugoslavia aniilor `90 poate fi privită asemănător cu situaţia Ungariei după 1918.

O mare fustrare identitară şi politică a cuprins mulţi sârbi, care şi astăzi aşteaptă o compensaţie politică pentru situaţia în care au ajuns: ruda cea mai săracă a Europei politice. Mulţi ex.yugoslavi nu uită că deceniile trecute, au reprezentat pentru slavii din sud, o suferină, tensiune europeană, cauzată de trecerea vechiilor cutume economico-politice răsăritene spre modulaţiile euro-atlantice, tensiuni exploatate pe pământ yugoslav…

Însă atitudinea României faţă de problema kosovară este fundamental greşită.

Îngrijorarea că un precedent ar putea fi stabilit pentru regiunile separatiste din propria ogradă, dacă se dă undă verde autodeterminării a determinat şi România să nu recunoască independenţa Kosovo. S-a argumentat în favoarea dreptului unei ţări de a-şi proteja integritatea teritorială şi de a se opune regiunilor separatiste care ameninţă în mod unilateral cu contestarea frontierelor lor.

Acest tip de atitudine diplomatică ne produce pagube substanţiale pe termen lung. O astfel de poziţie a României bolduieşte frica de tensiuni interetnice, frică ce nu se bazează pe vreo realitate concretă.

România are de peste 16 ani în guverne diferite, din punct de vedere doctrinar – UDMR, comunitatea maghiară fiind excelent reprezentată la nivel central şi substanţial la nivel local (Mureş, Harghita, Covasna). Conflictele interetnice sunt inexistente şi în afara a 3000-4000 de extremişti maghiari activi, populaţia maghiară nu se simte reprezentată de tendinţele separatiste.

România nu are nici, tensiunile Rusiei, datorate Ceceniei, şi a altor regiuni din Asia Centrală, nici problemele Chinei cu tibetanii, ale spaniolilor cu catalanii şi bascii, grecilor cu ciprioţii sau ale slovacilor cu maghiarii. România nu are probleme interetnice şi nici riscuri de mare anvergură.

Atunci vine şi întrebarea firească… De ce nu recunoaştem un act normal al autoadministrării unei mici naţiuni?

Uităm că la 1866 şi 1918 am fost puşi într-o poziţie asemănătoare? Uităm de vremurile, când “marile puteri” erau ostile ideii de Principatele Române? Ce câştigăm dacă rămânem inflexibili faţă de cerinţele unor viitori cetăţeni europeni?