Liga de la Delos

Liga de la Delos reprezintă o inovaţie majoră în practica alianţelor militare – symmachiilor, ale lumii antice, în măsura în care reprezintă o organizare militară şi politică permanentă, şi nu o simplă juxtapunere conjucturală de forţe militare, cum erau alianţele bilaterale sau multiple anterioare. Liga are un consiliu, sunedrion, convocat anual la Delos, din care fac parte reprezentanţii fiecărei cetăţi membre, fiecare având – inclusiv Atena – câte un vot.

Principalul obiectiv este constituirea unei flote permanente, gata oricând să intervină în favoarea oricăreia dintre cetăţile aliate; în acest scop, fiecare cetate trebuie să participe cu câte un contingent de corăbii, cu echipajele mobilizate permanent, adică cel puţin 8 luni din an, pe cheltuială proprie, sau, dacă nu poate, plăteşte o contribuţie anuală, phoros, la tezaurul comun, păstrat în sanctuarul de la Delos. Cu aceste fonduri, atenienii să angajează să construiască, să echipeze şi să întreţină cota de triere care ar fi revenit fiecărei cetăţi care plătea tributul. Aceste cote au fost stabilite cu mare grijă de către Aristeides şi au fost acceptate de toate cetăţile participante. Dintre cetăţile aliate, doar cele mai importante şi mai bogate – Samos, Chios, Thasos şi alte câteva – preferă să dea contingente de corăbii; cele mai multe consideră că e mai puţin împovărător să plătească phoros-ul anual decât să mobilizeze şi resurse umane şi resurse materiale importante pentru flota comună.

Primii ani după organizarea ligii antrenează această flotă mai importantă şi mai bine exersată şi instruită decât oricare alta, în expediţii prestigioase şi profitabile, mai ales datorită iniţiativei lui Kimon, fiul lui Miltiades, care, cel dintâi, înţelege că o carieră victorioasă de strateg îi poate aduce beneficii materiale şi o putere politică personală cu totul remarcabile, chiar în condiţiile în care forţa colectivă a demos-ului tindea să diminueze drastic ponderea şi prestigiul individual al aristocraţiei tradiţionale; între 477 a.chr. şi 461 a.chr, victorii succesive în zona Traciei de sud şi pe coastele Asiei Mici, culminând în 469 a.chr. cu victoria de la Eurymedon, din Pamphylia, contra perşilor, pun în evidenţă potenţialul imens pe care liga de la Delos îl punea la dispoziţia Atenei.

Aceste triumfuri inaugurale vor fi însă contrabalansate de eşecul acţiunilor în Egipt. Acolo căpetenia libiană Inaros, care porneşte o răscoală contra perşilor în 463 a.chr. cere ajutorul atenienilor, şi flota Ligii ajunge până la Memphis. In 456 a.chr. însă, perşii trimit o puternică flotă care îi asediază pe atenieni într-o insulă din delta Nilului şi, doi ani mai târziu, o înfrângere catastrofală pune capăt acestei aventuri egiptene.

În acest context, mai multe dintre cetăţile mari încearcă să se retragă din ligă. Atenienii mută tezaurul de la Delos, considerat prea expus, în templul Atenei Parthenos de pe Acropole şi înfrâng rând pe rând cetăţile rebele unde, de cele mai multe ori, facţiuni aristocratice încercaseră şi răsturnarea regimurilor inspirate de modelul, tot mai clar democratic, al instituţilor ateniene. Cu ajutorul aliaţilor mai mărunţi, care aveau interesul de a păstra liga, şi datorită flotei foarte importante – din ce în ce mai “autentice” datorită mecanismului tributului – Atena învinge pe rând răscoalele de la Thasos, Samos, Colophon, Chalcis şi Eretria în 447 a.chr. şi Milet în 446-5 a.chr. Pedepsirea cetăţilor răsculate e exemplară, atenienii confiscându-le o parte din teritorii pe care le distribuie propriilor oşteni instalaţi ca garnizoană în oraşele rebele, care prestează şi un jurământ de fidelitate faţă de Atena. Liga de la Delos se transformă astfel într-o adevărată hegemonie ateniană, instrument al politicii Atenei, cu atât mai mult cu cât scopul ei originar – apărarea contra Persiei – devenise caduc odată cu încheierea păcii lui Callias. În ciuda acestui fapt, marea majoritate a celor aproximativ 275 de cetăţi rămân fidele alianţei până târziu către sfârşitul războiului Peloponesiac, preferând avantajele de securitate pe care liga le oferea idealurilor de suveranitate perfectă pe care imaginarul cetăţii le considera a fi o valoare definitorie a vieţii în polis.

Liga rămâne, în linii mari, la structura imaginată în 478 a.chr. de Aristeides. Organizarea ei ne este mult mai bine cunoscută începând din 454 a.chr, când tezaurul se mută la Atena şi în schimbul găzduirii în templul Atenei Parthenos, fiecare cetate consacră a 60-a parte din tribut în chip de ofrandă, aparche, pentru zeiţă; inscripţiile care înregistrau an de an aceste ofrande s-au păstrat în bună măsură (este vorba de aşa numitele Liste ale Tributului atenian) şi analiza lor a permis istoricilor să reconstituie şi cuantum-ul tributului, şi extensia şi mecanismele cele mai importante ale acestei structuri politico-militare unice în lumea antică.

Pentru strângerea anuală a tributului, cetăţile sunt grupate în cinci districte pe criteriu geografic – Tracia, Hellespontul, Ionia, Caria şi insulele. Odată la patru ani, cuatumul phoros-ului e fixat pentru fiecare cetate în parte, variind de la mai puţin de un talant pentru cetăţile mai mici la peste 15 talanţi pentru cetăţi ca Byzantion sau Abdera. În mare, cuatumul total rămâne cel fixat în 478 a.chr. de cca 470 de talanţi (până în primii ani ai războiului peloponesiac, când cuantumul sare brusc la peste 1300 de talanţi). În fiecare an, la Marile Dionysii, delegaţii sutelor de cetăţi aduc la Atena tributul şi îl încredinţează magistraţilor atenieni numiţi hellenotamiai (vistiernici ai elenilor) care îl administrează conform cu deciziile sunedrion-ului şi mai ales ale Sfatului atenian, boule. Aceste fonduri sunt, în principiu măcar, destinate creşterii şi întreţinerii flotei aliate, aflată mereu pe picior de război.

Din punct de vedere militar şi politic, Atena obţine prin Ligă o întâietate necontestată ca putere maritimă şi concurează cu Sparta pentru statutul de cea mai mare putere militară a lumii greceşti. Hegemonia Atenei prin Liga de la Delos i-a permis o lărgire fără termen de comparaţie a cadrului instituţional şi funcţionarea, mai bine de un secol, a formei celei mai radicale de guvernare democratică din istoria lumii antice.

Mai puteți citi și:

Dialogul Melian

Dezbaterea Mitileniană – Cleon vs Diodotus