Ipostaze ale naţionalismului românesc (I)

“Nici un vis politic nu s-a dovedit mai rezistent, mai proteic, mai durabil în acest secol ca naţionalismul. Constelaţie cuprinzatoare şi potenţial agresivă de simboluri, emoţii şi idei, naţionalismul oferă, de asemenea, grupurilor subjugate sau îndelung umilite limbajul salvaţionist al eliberării. Dirijorul Leonard Bernstein obişnuia să spună că orice ai afirma despre muzica lui Gustav Mahler, contrarul e la fel de adevărat. Acelaşi lucru se poate spune despre naţionalism. Naţionalismul e adesea descris ca arhaic, anti-modern, tradiţionalist – pe scurt, reacţionar. În alte interpretări, el apare ca forţă motrice a eliberării, ideologie a emancipării colective, sursă de mândrie umană. Orice am crede despre naţionalism, prezenţa lui ubicuă la sfârşitul acestui secol e dincolo de orice îndoială.” ( Vladimir Tismăneanu )

În termenii cei mai generali, doctrina politică a naţionalismului, derivată din conceptul de naţiune şi din raţiuni ale interesului naţional, are o accepţiune specifică, desemnând, de obicei, politica independenţei economice şi politice, cauza apărării suveranităţii naţionale, cauza progresului şi prosperităţii propriei naţiuni şi popriului stat. Sub acest din urmă aspect, naţionalismul îşi găseşte echivalenţa şi în conştiinţa apartenenţei la un anumit popor, la un anumit mediu social, politic, cultural, ceea ce la nivel psihosocial, ideologic, devine patriotism. Ca doctrină politică, naţionalismul întruneşte conotaţii specifice în funcţie de stadiul istoriei unui popor sau altuia, de obiectivele sau scopurile forţelor social-politice care le promovează.

Acest studiu încearcă să surprindă principalele ipostaze pe care le-a cunoscut naţionalismul, aşa cum s-a manifestat el în spaţiul românesc. Demonstraţia pe care am încercat-o se bazează pe distincţia dintre naţionalismul “în căutare de stat” şi naţionalismul “condus de stat “, realizată de Charles Tilly. Informaţii utile pentru perioada interbelică au putut fi preluate din eseul Alinei Mungiu-Pippidi “Naţionalismul , politica etnică şi naţional-comunismul”. Iar, pentru perioada        post-comunistă am făcut apel la analiza naţionalismului realizată de Vladimir Tismăneanu în lucrarea “Fantasmele salvării. Democraţie, naţionalism şi mit în Europa post-comunistă”.

Studiul naţiunilor şi a naţionalismului este caracterizat de patru dezbateri esenţiale. Prima dintre ele este problema privind definirea termenilor de “naţiune” şi “naţionalism”. În al doilea rând, există opinii diferite privind momentul apariţiei naţiunilor. Cercetătorii au oferit o varietate de răspunsuri, trei dintre acestea ieşind în evidenţă. (1) Naţionaliştii consideră că naţiunile sunt fenomene atemporale. Imediat ce a apărut, omul a început să creeze naţiuni. (2) Perenialiştii susţin faptul că naţiunile au existat de foarte mult timp, deşi îmbracă diferite forme în diferite momente ale istoriei. (3) Deşi postmoderniştii şi marxistii au emis teorii privind această temă, şcoala modernistă are probabil cea mai mare autoritate în momentul de faţă. Aceşti cercetători văd naţiunile ca fiind în totalitate moderne şi “construite”.A treia mare dezbatere se centrează pe modul de evoluţie a naţiunilor şi a naţionalismului. Dacă naţiunile apar în mod natural, atunci nu are prea mult sens să explici naşterea naţiunilor. Pe de altă parte, dacă consideri naţiunile ca fiind “construite”, atunci e important să poţi să explici cum şi de ce au evoluat naţiunile. În cele din urmă,  multe dintre textele “clasice” despre naţionalism au analizat în mod preponderent naţionalismul european în defavoarea experienţelor    ne-occidentale. Acest fapt a dus la naşterea unei dezbateri cum ar fi problema dacă naţionalismul a aparut de la sine în locuri precum China sau dacă s-a răspîndit pur şi simplu din Europa în spaţiile ne-occidentale.

În ce priveşte abordarea teoriei naţionalismului, putem distinge două perspective diferite: naţionalismul văzut ca o metodă de mobilizare politică şi naţionalismul ca o ideologie politică. Autori ca Eric Hobsbawn sau Benedict Anderson consideră că naţionalismul nu este o doctrină sau o ideologie, ci o metodă, printre altele, de mobilizare politică, în folosul unor elite care îl utilizează fără a-l considera drept filosofia lor generală de organizare a societăţii, care poate fi o alta, liberală, conservatoare sau socialistă. A doua perspectivă, care se bucură de cel mai mare suport, vede în naţionalism o ideologie politică, înţelegând prin aceasta o viziune generală asupra lumii cu implicaţii prescriptive asupra politicii, iar combinaţiile variate în care îl găsim se datorează nu subordonării sale faţă de alte corpuri de doctrină – ele îi sunt mai întotdeauna subordonate în aceste asocieri – ,ci cameleonismului său, datorat sintezei dintre universalismul său ca doctrină şi apelul său specific către fiecare naţiune în parte- situaţie care face ca doctrina naţionalistă să fie cea mai generală dintre toate. Naţionalimul este, privit din perspectiva dicţionarului de filosofie politică Blackwell, cea mai de succes politică existentă. Considerat mai ales ca o doctrină exclusivistă, naţionalismul este, paradoxal, dacă îl privim în limitele statului naţional de care nu poate fi separat, o doctrină mai inclusivistă decât celelalte, iar partidele naţionaliste sunt de regulă catch-all parties, reunind aderenţi din întreg corpul social, indiferent de clasă şi cel mai adesea şi de religie, având ca unic criteriu de includere cultura – înţelegând prin aceasta, cel mai adesea, limba comună.

Unii autori consideră că naţionalismul e în primul rând expresia sentimentului de nesiguranţă, raţionalizarea exacerbată a unor complexe de inferioritate insuportabile. Ei văd în naţionalism canalul cel mai viguros în stare să irige sentimentele de frustrare, nemulţumire, excludere şi mânie, în special în rândul acelor comunităţi care au trăit îndelungi umilinţe istorice. Acest fapt conduce la apariţia unor martirologii naţionale care împletesc autocompătimirea cu idealizarea propriului eu şi generează un adevărat “cult al eşecului “.

Alţi cercetători insistă asupra faptului că naţionalismul poate juca un rol pozitiv în căutarea identităţii colective, în special în rândul populaţiilor private mult timp de formele de organizare politică. De aceea naţionalismul nu e esenţialmente ostil valorilor civice şi liberale.

Alţi autori susţin că  naţionalismul este resortul principal al naţiunilor, că el însoţeşte  şi permite formarea naţiunii şi că, fără naţionalism, naţiunile n-ar putea exista. Ernest Gellner, spre exemplu, insistă asupra faptului că naţionalismul “inventează naţiunile acolo unde ele nu există”.

Naţionalismul transformă apartenenţa la o naţiune într-un simbol: individul devine participant, actor în evoluţia istorică a comunităţii, un moştenitor al tuturor experienţelor trecute şi un producător de bunuri care vor fi moştenite de generaţiile viitoare. Naţionalismul justifică identitatea şi oferă individului certitudinea că stările de singurătate, înfrângere şi alienare pot fi depăşite prin imersiunea într-o comunitate mai largă. Naţionalismul e aşadar o problemă de apatenenţă, fraternitate şi solidaritate, însă şi una de diferenţiere, alteritate şi, în cele din urmă, de excludere.

Alţi autori nu sunt dispuşi să recunoască deloc faptul că naţionalismul ar include vreo calitate potenţial pozitivă.    

Din toate aceste definiţii şi descrieri ale naţionalismului se deduce faptul că nu există o definiţie unanim acceptată a acestui concept. Un element pe care îl putem elimina din start este încercarea de a defini naţionalismul astfel încât acesta să fie un fenomen “pozitiv” sau “negativ”. Discuţia despre naţionalismul “bun” sau “rău” trebuie redusă la discuţia mai modestă despre naţionalismul “adecvat” sau “neadecvat”, iar adecvarea sau inadecvarea variază în funcţie de sistemul de valori după care judecă observatorul şi după perioada istorică la care se aplică judecata. Vârstele politice la care se află diferitele continente şi regiuni ale globului sunt difeite, iar judecata contemporană asupra naţionalismului face abstracţie de acest lucru, aplicând aceeaşi unitate de măsură vechii Europe şi noii Africi. Naţionalismul nu este nici bun, nici rău, ca orice fenomen inevitabil.