Stabilirea unui punct precis de început al procesului de circulaţie a ideilor de tip liberal pe teritoriul Principatelor române este o întreprindere care poate fi comentată din două perspective. Prima este reprezentată de cei care susţin că liberalismul şi ideile de tip liberal nu au putut exista în societatea aşezată în structuri de gândire, sociale, economice şi instituţionale de tip agrar-feudal. Cea de-a doua perspectivă ar putea face trimitere la Şcoala Ardeleană, sau ar putea invoca ultimele Coduri de legi de dinaintea mişcării conduse de Tudor Vladimirescu (1821), prin care se schimbă orizontul bizantin legislativ, printr-un proces de sincronizare cu civilizaţia şi modelele Apusului. Nimeni nu potenţează mai bine decât Barnoschi în Originile democraţiei române (1922) această formulă a sincronizării: cărvunarii de la 1822 au dat Ţării nu o lege, ci Legea care se potrivea cel mai bine aşezării relaţiilor social-politice şi culturii române la acea dată.
Căutând originile acestei Constituţii articulată de cărvunari, Barnoschi stabileşte două surse ale “spiritului novator” al “legislatorului realist” de la 1822. Constituţia cărvunarilor a fost precedată de importul de idei polone şi franceze pe care mica boierime românească le-a adus şi răspândit în Moldova, idei care au fost adaptate la “spiritul românesc al vremii”. Democraţia românească îşi află astfel începuturile nu în simpla copiere a ideilor progresiste ale Vestului, ci în adaptarea şi prelucrarea lor într-o Constituţie care ţine seama de aşezările politice ale trecutului românesc: “Dacă unele locuinţe politice sunt solide şi trăiesc veşnic, aceasta se datoreşte faptului că ele au fost construite într-un chip deosebit, împrejurul unui sâmbure primitiv şi solid, sprijinindu-se pe un vechi edificiu central, de mai multe ori refăcut, dar mereu conservat, mărit treptat şi potrivit nevoilor locuitorilor, câte puţin şi prin cârpeli succesive. Nici una dintre ele nu a fost construită dintr-o dată, după un tipar nou şi numai după măsurile gândirii. Poate ar trebui admis că nu-i alt mod de a dura temeinic, şi că alcătuirea dintr-o dată a unei constituţii noi, potrivită şi trainică, este o întreprindere care întrece puterile spiritului omenesc.”
Legând spiritul unei Constituţii de spiritul vremii şi de starea naţiunii privită dinspre trecut spre prezent şi viitor, autorul îndeamnă la un secol după această Constituţie a cărvunarilor la cercetarea “tabloului naţiunii” şi la răsturnarea metodelor obişnuite ale vremii de a alcătui o Constituţie (vezi cazul Constituţiei de la 1866, copiată în bună măsură după cea belgiană, una dintre cele mai democratice Legi fundamentale ale Europei la vremea aceea). Avansând ipoteza potrivit căreia “Originile vieţii de stat modern democratic, se încheagă la noi, în Constituţia moldovenească de la 13 Septembrie 1822″, Barnoschi îndeamnă cercetarea vieţii de stat şi a aşezămintelor juridice româneşti ca punct de plecare în redactarea Constituţiei de la 1923. Căci, o altă cale de modernizare – aceea a imitaţiei complete, cum este cea pe care paşoptiştii au încercat-o la nivel politico-economic şi social, de exemplu, este foarte probabil a fi sortită eşecului. Nu idei generoase trebuie importate şi făcute normă juridică, ne spune autorul, ci doar acele idei care se potrivesc spiritului naţiunii la 1923. Modernizarea politică pe care să o realizeze Constituţia de la 1923 trebuie să aibă deci strategia de construcţie pe care înaintaşii moldoveni au aplicat-o cu un secol în urmă: adaptare, iar nu copiere de idei generoase fără suport socio-politic şi cultural. Acesta este sensul în care trebuie să înţelegem comparaţia pe care Barnoschi o face între cărvunari şi primul mare legislator al Romei vechi, Solon: ca şi acesta din urmă, novatorii moldoveni nu au dat Ţării o Lege pur şi simplu, ci cea mai bună Lege pe care ea o putea suporta.
Întrebându-se asupra originilor spiritului cărvunarilor, autorul identifică trei surse ideologice, în funcţie de timp şi spaţii socio-culturale care au difuzat ideile occidentale.
Prima sursă ideologică ce ar fi alimentat spiritul novator al cărvunarilor deci, zice autorul, folosind date istorice din Analele Academiei (S. II, XXXIII-V, N.Iorga, S. de Zotta, Arhiva genealogică 1912-1913), ar fi de origine polonă. Tineri boieri crescuţi în Polonia sau care călătoresc într-acolo, se întorceau cu “forme de viaţă polonă” şi chiar cu numele polonizat. Mai mult, documente ale vremii spun că “oştile leşeşti şi chiar suedeze mişunau, la începutul veacului al XVIII-lea, de feciori de boieri moldoveni”.
De altfel, după a treia împărţire a Poloniei, “Capitalele Moldovei şi a Munteniei deveniseră adăpostul polonilor”, ne atrage şi A.D. Xenopol atenţia, folosind documente ale vremii asupra emigraţiei polone în Moldova şi Muntenia. Purtând cu ei un spirit anti-rusesc, nobilii poloni pribegi vor influenţa mica boierime română, segmentul social al marii boierimi fiind la vremea aceea, în cea mai mare parte, legată de Stambul.
Răspândirea ideilor noi ale vremii de către nobilii poloni pribegi alături de fiii de boieri români “care mişunau prin oştile leşeşti”, s-a conjugat cu acţiunea şi spiritul Şcolii Ardelene, văzută de Barnoschi drept o a doua sursă de constituire a spiritului novator în Moldova. Micu, Şincai şi Maior au fost promotorii unui spirit “contagios”, ale cărui repere erau conştiinţa naţionalităţii şi studiul istoriei neamului. Identificând Şcoala ardeleană mai degrabă ca sursă indirectă de formare a spiritului cărvunarilor, Barnoschi accentuează analiza celei de-a treia surse de formare a spiritului novator în Moldova: Franţa şi ideologia revoluţionară.
Influenţa revoluţiei franceze asupra mişcării cărvunarilor s-a produs încă de la începuturile Revoluţiei franceze. Primele contacte ale spirtului novator cu ideologia revoluţionară a fost “…prin aceia goniţi de ea”: nobilii francezi iau inclusiv drumul Rusiei în căutarea spiritului de Curte pe care îl pierduseră la Paris. Observaţia lui Barnoschi duce la acceptarea unei influenţe în doi paşi dinspre Franţa. La început Moldova a luat cunoştinţă de spiritul contrarevoluţionar: “Abia în al doilea rând sosesc propagandiştii revoluţiei triumfătoare şi apoi cei mai vajnici încă, ai revoluţiei învinse de teroarea albă”.
La şapte-opt ani de la declanşarea Revoluţiei franceze, Barnoschi crede că se putea vorbi în spaţiul românesc despre un curent de idei nemanifest încă, de origine franceză. Preluând informaţii din documentele Hurmusaki referitoare la scrisori ale consulului Parant ce raporta Parisului în 1798, Barnoschi crede că acesta a prins “admirabil mentalitatea novatorilor”, când scria: “O mică parte din boierime, aceea care poate judeca, ascultă fermecată despre revoluţia noastră. Îi place să-i vorbeşti despre ea, şi o aprobă în parte, sau cel puţin admiră minunile ce a putut face.” Ceea ce înseamnă că spirtul revoluţionar francez nu a fost preluat ad litteram, ci a fost filtrat de un mental colectiv adânc imprimat de Vechiul obicei al pământului.
Un exemplu relevant pentru acest tip de import cultural este înţelegerea doctrinei lui Rousseau de către boierii “cetitori de carte”, ne arată Barnoschi. Un cărvunar lăsa în 1919 pe marginea unui volum al lui Rousseau (pe copertă scrie Ex libris Basilius Barnovsky 1819), dovezi despre părţi ale textului care i s-au părut relevante: “car les coutumes font la morale du peuple (…)”. Apelul la vechiul obicei al pământului ca punct de reper pentru morală, legile şi principiile ordinii sociale este aici mai mult decât evident. Ideile şi instituţiile politico-administrative, precum şi relaţiile dintre ele, mecanismele de guvernare occidentale, toate trebuiau trecute prin filtrul unei tradiţii care să reţină doar ceea ce se poate adapta. Sincronizare prin asimilare, iar nu prin copiere.
