După ce intuise corect prezidențiatul lui Nicolas Sarkozy, un magistru anticipa că noul președinte al Statelor Unite urma să fie John McCain. Era atât de convins de predicția sa, că a susținut-o chiar și cu o luna-două înainte de alegerile din 2008, când bătrânul senator republican părea să piardă puncte în fața tânărului și persuasivului candidat democrat.
Pe Barack Obama l-am cunoscut unilateral într-o seară, când în timpul primarelor fusese invitat la emisiunea lui Jay Leno. Nu știam absolut nimic despre el, înafara faptului că avea pe lângă onomastica și aspectul total nefavorabile, o carismă neobișnuită. L-am simpatizat ulterior atât pentru profilul său intelectual, cât și pentru platforma candidaturii sale, care-și propunea să o rupă cu ultimii opt ani ai lui Bush. Probabil, în poziția mea, se găsea și doza aceea de simpatie pe care oamenii o acordă în general celui cu cele mai puține șanse. Și, dincolo de opiniile unui om aflat la peste șapte mii de km depărtare de cel mai apropiat țărm al Statelor Unite, Barack Hussein Obama a demonstrat că simpatia și susținerea americanilor a fost justificată. A reușit, în pofida șanselor, să învingă doi candidați mai experimentați, cu mai mult acces la resurse și mult mai notorii pe scena politică.
Obama, un reformator inadecvat temporal
Hope&Change a vrut Obama și electoratul american, în ciuda previziunii magistrului meu, i-a oferit posibilitatea să-și pună în practică viziunea. Nu trebuie uitat că, pe lângă prezidențiat, Obama a beneficiat și de un Congres dispus să-l susțină în inițiativele sale – o supermajoritate în Senat și o “assertive” Nancy Pelosi în Camera Reprezentanților. Practic, în ciuda unei opoziții virulente din partea republicanilor și a “filibuster-urilor”, administrația Obama a reușit să treacă toată legislația pe care și-a propus-o, inclusiv mult hulita reformă din sănătate (Patient Protection and Affordable Care Act&Health Care and Education Reconciliation Act of 2010). Din păcate pentru Obama, reforma sa, suspectată “intim” de socialism, nu a putut fi inițiată într-o perioadă de prosperitate pentru cetățenii americani. Cheltuielile suplimentare pe care guvernul federal și le-a asumat veneau pe fondul unei recesiuni economice dure, a unui deficit bugetar uriaș și galopant (alimentat și de politicile predecesorului său, care a cheltuit un trilion de dolari într-un “war of choice” în Irak și a promovat politica de bailout, prin TARP, care a mai pus la bătaie un trilion de dolari lipsă) și a unui șomaj îngrijorător, de aproape 10%.
Pe fondul acestei situații economice, când America, odată prima putere manufacturieră, productivă a lumii, a devenit patria derivativelor și a piețelor financiare, pierdea locuri de muncă, efectiv în capul lui Obama au început să se spargă toate oalele unui deceniu de cheltuieli disproporționate, care au creat deficitul curent. Dintr-o dată, America profundă s-a trezit, după ce acceptase placid cheltuielile și politicile administrației Bush.
Cum apar Tea Party-urile când apar
Ca peste tot în lume, deficitul bugetar și intruziunea statului începe să-i preocupe pe oameni când scade propriul confort și standardele de viață. Când 30% din americani știu pe cineva care și-a pierdut locul de muncă și văd cum autoritățile nu reușesc timp de doi ani să schimbe situația, devin îngrijorați, deprimați și mult mai voluntari. Pe lângă semnalul de alarmă că, din punct de vedere economic, “America nu merge într-o direcție bună” mai există și factorul psiho-social. America WASP-ilor, America evanghelică și excepționalistă simte cum predictibilitatea vieții se pierde odată cu ascensiunea marginalilor. Nu e vorba de rasism, deși joacă și el un rol, ci de teama de schimbare, atât de firesc umană. Asemenea credințelor, și religiile politice au propriile lor “epoci de aur” iar acest punct idilic din punct de vedere psihologic (nu și istoric) este, la americani, lumea Părinților Fondatori. Nu ar fi nenatural, din punct de vedere psihologic, ca asaltul marginalilor (afro-americani, latino-americani, sino-americani) asupra centrului (a centrului politic creat de albi) și riscul ca aceștia să-i depășească numeric, în timp, pe cei din urmă, să trezească un sentiment de frustrare. Pentru mulți, și nu-i nimic spectaculos aici, schimbările demografice (datorată doar în parte imigrației) transformă America până la înstrăinare. Din acest punct de vedere, pentru mulți cetățeni americani conservatori, “Obama is a wake-up call”.
În acest context apar, la începutul lui 2009, Tea Party-urile. O mișcare articulată online, fără sedii, fără trecut politic, cu o identitate comună și multă energie. Evident, pentru ca masa oarecum amorfă să se afirme a fost nevoie de charisma unor vectori media (cine altul decât Glenn Beck, care înfiera socialismul pe Fox) și politici (Sarah Palin, care dincolo de sentimente a încasat și un cec de 100.000 de dolari pentru un prim speech) și a unor oameni de afaceri generoși (cum sunt libertarienii frați Koch, patronii financiari ai Institutului CATO). Acest impuls a transformat un sentiment intim, împărtășit tacit de numeroși cetățeni americani, într-o mișcare inimoasă, ușor naivă și inarticulată, dar cu un potențial politic serios.
Cine cu cine ia ceaiul?
Faptul că mișcarea este una populara, la firul ierbii, după ultima modă a legitimării, se vede și în eclectismul membrilor. De la conservatori moderați la radicali, de la liberali dezamăgiți de democrați la libertarieni, toți pot fi găsiți în interiorul “partidelor de ceai”. Antreprenori transformați în activiști politici și extremiști care se gândesc cum să-l arunce în aer pe Obama își găsesc locul, mai central sau mai marginal, în Tea Party. Trebuie, totuși, spus, că extremiștii sunt puțini și nu trebuie asimilați cu oamenii care susțin mișcarea. Într-o majoritate covârșitoare, oamenii care se declară simpatizanți ai Tea Party sunt oameni normali – profilul lor, realizat de un sondaj fiind – cu liceul, câștiguri peste medie, din mid-west, în proporție de 90% albi.
Din punct de vedere politic există două grupuri care susțin mișcarea, în ciuda unor diferențe ideologice importante: conservatorii și libertarienii. Deși sunt de acord în privința taxelor și a micșorării rolul statului federal, asupra drepturilor și libertăților, în realitate, conservatorii sunt mult mai reticenți în a tăia atribuțiile statului decât libertarienii. Primul nume care-mi trece prin minte este Rand Paul, actualul candidat la un fotoliu de senator, fiul faimosului senator libertarian Ron Paul. Rand Paul a simțit pe propria piele, în timpul unei întruniri, care sunt diferențele. În timpul unei perorații, Paul a observat cum își alienează ascultătorii când iese din clișeul small taxes – small government și vorbește efectiv despre ceea ce înseamnă, tradus în politici, acest obiectiv. Restrângerea statului federal înseamnă și reducerea bugetului apărării, lucru văzut ca natural de libertarieni dar nu și de conservatori. Majoritatea conservatorilor vad lucrurile a la Palin, adica o Americă puternică peste granițele care își apără ca un uliu interesele. Libertarienii, în schimb, imaginează lucrurile complet diferit. Reset-ul, revenirea la lumea fondatorilor, din punctul lor de vedere, nu se poate face fără ca SUA să renunțe la o mare parte din responsabilitățile internaționale pe care și le-a asumat în ultimele șapte decenii. În fond, lumea lui Jefferson era una interiorizată, dornică să scape de afacerile europene. America începuturilor este, din punct de vedere al relațiilor cu exteriorul, America doctrinei Monroe, nu cea a lui Wilson și cu atât mai puțin cea a lui George Bush. Tocmai de aceea, pentru a-și păstra coerența, mișcarea nu a intrat în profunzime, și a preferat să accentueze valorile care-i unesc pe membrii, nu cele care-i separă.
Când măgarul și elefantul se bat, ceainicul câștigă!
Dincolo de incoerențe, Tea Party-ul devine, odată cu aceste alegeri, un jucător politic activ. Deși politicienii republicani încearcă (și destul de des reușesc) să se erijeze în lideri ai noii forțe, Tea Party-urile nu sunt instrumente ale GOP. Nu există niciun soi de centralism. Fiecare Tea Party susține pe cine dorește pentru Congres, chiar dacă-i vorba de un republican, un democrat sau un independent. Contează măsura în care comunitatea locală are încredere că individul respectiv, odată ajuns în Congres, va susține politicile dorite de Tea Party.
Dacă ar fi să privim clasic dispunerea pe eșicherul politic, Tea Party-urile ocupă dreapta, adică aceea nișă pierdută în timp de un partid republican ce s-a dus spre centru. Această poziționare arată că dacă GOP dorește să recupereze acest electorat “nărăvaș” și conștient de sine, trebuie să se ducă iar spre dreapta, ceea ce pe termen lung s-ar putea să fie o carte neinspirată. Oricum, mulți comentatori de peste Ocean se așteaptă ca în Congres să apară, după aceste alegeri, un grup al Tea Party (congressional caucus), care să complice negocierile republicani-democrați.
Previziunile unui Congres pierdut de democrați și de Obama va duce la un soi de echilibru distructiv, în sensul că orice lege va trebui negociată dur în prealabil pentru a putea trece. Majoritate parlamentară vs veto prezidențial, asta-i realitatea probabilă a ultimilor doi ani de prezidențiat al lui Obama. Alternativele președintelui și felul în care acesta își va juca cartea realegerii au fost analizate deja de George Friedman pentru Stratfor și nu voi mai insista asupra lor.
America, încotro?
Va reuși Tea Party să reziste divergențelor de viziune pe care liderii mișcării și simpatizanții ei le au? Se va topi în interiorul Partidului Republican, forțându-l pe acesta să devină “mai de dreapta”? Sunt întrebări complicate, la care numai timpul va răspunde. Vorbind despre viabilitatea Tea Party, John Hulsman, fost cercetător al Fundației Heritage, spunea pentru FP România: “Totul este OK atâta timp cât nu se discută chestiunile specifice. Însă la un moment dat, după alegeri, vor trebui să o facă.” La ce concluzii vor ajunge, vom vedea.
