Dezbaterea Mitileniană este un episod relatat de istoricul grec Tucidide în faimoasa sa lucrare “Istoria Războiului Peloponesiac”. Episodul se referă la dialogul dintre doi înțelepți ai Atenei, Cleon și Diodotus, asupra celei mai eficiente pedepse pentru locuitorii Mitilenei, cetate revoltată în plin război împotriva Ligii Peloponesiace. Am pierdut timpul să traduc acest text, după puținătatea putinței mele, pentru că am fost surprins că acest text nu există tradus în limba română și nu a fost abordat în blogosfera de specialitate, în ciuda importanței sale. Pe lângă utilitatea sa academică, episodul despre care vorbim poate da cititorului o idee asupra dezbaterii politice din lumea greacă de acum două milenii și jumătate. De aceea, pe lângă dezbaterea mitileniană, probabil că-mi voi face timp să traduc pentru blog și alte momente esențiale invocate de Tucidide în lucrarea sa, care merită atât atenția cititorului nespecialist, cât și a cercetătorului. Probabil că, ulterior, va urma traducerea dialogului melian, în măsura în care timpul îmi va permite.
“Atunci, s-a convocat o adunare și, după multe discuții între ambele părți, Cleon, fiul lui Cleaenetus, cel care sugerase prima sentință de ucidere a mitilenienilor, fiind cel mai violent om al Atenei, și de departe cel mai influent în cadrul opiniei publice, a ieșit în față și a vorbit în acest fel:
[37]Sunt convins demult de imposibilitatea ca o democrație să creeze un imperiu, și acum mai mult decât oricând, când văd că v-ați răzgândit în privința situației din Mitilene. Temerile și intrigile nefiind cunoscute între relațiile cotidiene dintre voi, credeți că același lucru se aplică și relațiilor cu aliații voștrii și nu vă gândiți că greșeala pe care s-ar putea să o faceți ascultând rugămințile lor, sau cedând în fața propriei compasiuni, ar putea să vă pună în pericol și să nu vă aducă nicio recunoștință din partea aliaților voștrii; uitând complet că imperiul vostru este despotic iar supuși voștrii sunt conspiratori neloiali, a căror obediență nu este asigurată de concesiile voastre sinucigașe ci de superioritatea puterii voastre, nu a loialității lor. Ce este mai alarmant în acest caz este schimbarea continuă a măsurilor luate, care pare să ne amenințe, și ignoranța noastră asupra faptului că legile rele, care nu sunt schimbate, sunt mai importante decât legile bune care nu pot fi impuse; că loialitatea forțată este mai utilă decât insubordonarea spontană; și că oamenii normali conduc afacerile publice mai bine decât semenii lor mai înțelepți. Cei din urmă încearcă mereu să pară mai înțelepți decât legile și resping orice propunere adusă în fața lor, gândindu-se că în chestiunile de cea mai mare importanță își pot demonstra mai bine puterea minții, acest comportament ducând de multe ori la ruina propriei țări; în schimb, cei ce nu sunt atât de încrezători în propria înțelepciune se mulțumesc să respecte legile și să nu caute cusururi în cuvântările unui bun retor; și, fiind judecători corecți, nu atleți rivali, de obicei conduc treburile publice cu mai mult succes. Asta ar trebui să facem și noi, în loc să ne lăsăm conduși de rivalitate intelectuală și să susținem sofisme în pofida a ceea ce credem doar din orgoliu.
[38] Eu, fiind consecvent cu opinia pe care tocmai am explicat-o, mă întreb ce îi motivează pe cei care au propus redeschiderea cazului mitilenienilor, și care determină o întârziere favorabilă vinovaților, făcându-l pe cel ce este victimă să plece în pedepsirea vinovatului fără mânie; în ciuda faptului că răzbunarea, cu cât vine mai repede asupra agresorului, cu atât mai bine răsplătește faptele acestuia. Mă întreb cine va fi cel care va susține contrariul, și care va pretinde că trădarea mitilenienilor este în avantajul nostru, iar nenorocirile noastre aduc prejudicii aliaților. Un astfel de om este ori foarte încrezător în abilitățile sale retorice, că va reuși să demonstreze că ceea ce s-a decis deja este încă nerezolvat, ori a fost mituit pentru a încerca să ne amăgească cu sofisme atent construite. În astfel de situații, statul oferă altora beneficiile și ia asupra sa riscurile. Voi sunteți vinovați că sunteți atât de nesăbuiți să permiteți aceste întreceri oratorice; pentru că veniți la astfel de orații ca și cum ați lua parte la un spectacol; vă bazați pe zvonuri ca pe fapte, judecați oportunitatea unei acțiuni în funcție de abilitatea retorică a celui ce o susține; și credeți în adevărul de azi la fel ca în faptele trecutului, bazându-vă nu pe ceea ce vedeț,i ci pe ceea ce auziți; sunteți victimele argumentelor rafinate, care nu apreciează concluziile simple; sclavi ai oricărui nou paradox, disprețuitori față de banal; prima dorință a fiecăruia este să vorbească și să rivalizeze cu cei mai abili mânuitori ai instrumentelor retorice; și, pe cât de predispuși sunteți la a vă însuși un nou argument, pe atât de greu vă este să-i prevedeți consecințele; cereți mereu, dacă pot spune așa, o schimbare a realităților cotidiene în care trăim, fără a le înțelege pe deplin; sclavi ai dezbaterii rafinate, mai mult audiența unui orator decât consiliul unui oraș.
[39] Pentru a vă feri de aceste lucruri, vă voi arăta că niciun alt stat nu ne-a produs mai multe neplăceri decât Mitilene. Pot să-i înțeleg pe cei care se revoltă pentru că nu pot suporta imperiul nostru, sau cei care au fost obligați de către inamici să o facă. Dar pentru cei care posedă o insulă fortificată; care nu se pot teme de inamicii noștrii decât dinspre mare, și au propria armată de galere care să-i protejeze, care au fost independenți și au fost onorați de către voi – să se comporte așa cum au făcut-o, aceasta nu-i o revoltă – revolta implică oprimare; este agresiune deliberată; o tentativă de a ne distruge prin alierea cu cei mai mari inamici ai noștrii; o crimă mai mare decât un război provocat pentru a-și mări puterea. Soarta vecinilor lor, care au fost subjugați după ce s-au revoltat, nu a fost o lecție pentru ei; propria lor prosperitate nu a fost suficientă pentru a-i convinge să nu înfrunte pericolele; dar încrezători orbește în viitor, și plini de speranță, neacoperită de putere ci de ambiție, au declarat război și au decis să se încreadă în putere nu în dreptate, atacul lor nefiind determinat de o provocare ci de momentul care a părut să-i avantajeze. Adevărul este că norocul venit rapid și neașteptat îi determină pe oameni să devină mândrii; în cele mai multe cazuri este mai bine pentru oameni să aibă un succes limitat; este mai ușor pentru ei să prevină o nenorocire decât să-și prezerve prosperitatea. Greșeala noastră este că i-am tratat pe mitilenieni așa cum am făcut-o: dacă i-am fi tratat, cu mult timp în urmă, ca pe ceilalți, nu s-ar mai fi comportat așa, oamenii având tendința de a deveni aroganți atunci când sunt cinstiți și umili atunci când sunt dominați. Așadar, să fie acum pedepsiți pentru crimele lor și nu absolviți de vină oamenii, în timp ce învinovățiți aristocrația. Este cert că toți, fără excepție, se fac vinovați, în ciuda faptului că o parte ne-ar fi putut susține și acum s-ar fi aflat în posesia orașului lor. Dar nu, au considerat că este mai bine să susțină poziția liderilor lor și să pornească rebeliunea! Gândiți-vă: dacă la fel vor fi pedepsiți și cei care se revoltă împotriva voinței lor, presați de inamicii noștrii și cei care o fac din propria inițiativă, care din ei, credeți că se vor revolta chiar și cu cel mai neînsemnat pretext; când recompensa succesului este libertatea, iar pedeapsa înfrângerii nu este atât de gravă? Între timp, noi vom fi obligați să ne riscăm onoarea și averea împotriva unui oraș și apoi împotriva următorului; și, dacă vom câștiga, vom avea un oraș distrus care nu ne poate plăti tributul de care avem nevoie pentru a ne menține puterea; iar dacă vom pierde, vom avea încă un dușman pe cap, și va trebui să ne petrecem timpul nu luptând împotriva dușmanilor noștrii ci a foștilor aliați.
[40] Nicio speranță, adusă de retorică sau cumpărată cu bani, nu trebuie arătată mitilenienilor. Atacul lor nu a fost involuntar, ci deliberat și plin de răutate; iar mila nu trebuie oferită decât agresorilor neintenționați. De aceea, ca și prima dată, vă cer să nu schimbați decizia, sau să cedați celor mai periculoase trei lucruri pentru imperiul nostru – mila, sentimentele și toleranța. Compasiunea trebuie arătată celor care o arată la rândul lor, nu celor care nu ne-ar ierta și sunt inamicii noștrii ireconciliabili; oratorii care ne farmecă cu expozeele lor pline de emoție își pot găsi alte subiecte, mai puțin importante, pe care-și pot exersa talentele, în afară de cele în care orașul poate plăti un preț greu pentru un moment de plăcere, în timp ce ei primesc recunoaștere pentru frazele lor bine ticluite; în timp ce toleranța trebuie arătată celor ce ne vor fi prieteni în viitor și nu celor ce vor rămâne la fel ca și azi, inamicii noștrii dintotdeauna. Pe scurt, eu susțin că dacă veți asculta sfatul meu veți oferi mitilenienilor ceea ce merită și ceea ce este folositor pentru voi; iar dacă veți decide altfel, nu îi veți pedepsi pe ei ci pe voi. Pentru că dacă ei au avut dreptate să se revolte, atunci voi ați greșit, conducându-i. Cu toate astea, corect sau greșit, vă veți decide să conduceți, trebuie să-i pedepsiți pe mitilenieni așa cum vă cere propriul interes; sau va trebui să renunțați la imperiul vostru și să cultivați dreptatea fără a vă asuma riscuri. Decideți-vă, înainte de a lua o decizie; și nu lăsați victimele care au scăpat conspirației să fie mai nepăsătoare decât conspiratorii care au făcut-o; reflectați la ceea ce v-ar fi făcut ei vouă dacă ar fi fost victorioși, având în vedere că ei erau agresorii. Ei sunt cei care au greșit față de vecinul lor fără un motiv, care și-au hăituit victimele, ucigându-le, datorită riscului pe care l-au văzut în supraviețuirea dușmanilor lor; pentru că cel ce supraviețuiește unei astfel de injustiții este mai periculos dacă scapă, decât un inamic. Deci, nu vă trădați pe voi înșivă și amintiți-vă cât mai bine momentele de suferință și cât de importantă vi se părea atunci dispariția lor; și acum, răsplatiți-i așa cum merită, fără a arăta slăbiciune și fără a uita pericolul ce a planat asupra voastră. Pedepsiți-i după faptele lor, și arătați-le celorlalți aliați că pedeapsa pentru rebeliune este moartea. Făceți-i să înțeleagă asta și nu va mai fi nevoie ca în timp ce luptați cu dușmanii voștrii să fiți obligați să luptați cu proprii confederați.
[41] Acestea au fost cuvintele lui Cleon. După el, Diodotus, fiul lui Eucrates, care și în timpul primei consultări s-a pronunțat împotriva uciderii mitilenienilor, a venit în fața adunării și a vorbit astfel:
[42] Nu îi învinovățesc pe cei care au redeschis cazul mitilenienilor și nici nu sunt de acord cu argumentele pe care le-am auzit împotriva dezbaterilor la care sunt supuse chestiunile importante. Cred că cei mai mari dușmani ai sfatului înțelept sunt patima și graba; graba merge mână în mână cu sminteala iar patima cu vulgaritatea și îngustimea minții. Cu privire la argumentul că dialogul nu ar trebui să fie premergător acțiunii, cine-l folosește este ori interesat ori lipsit de cumpătare: necumpătat este dacă crede că este posibil să anticipezi un viitor incert prin altă metodă; iar interesat dacă, dorind să impună o măsură rușinoasă și îndoindu-se de capacitatea sa de a vorbi întelept în favoarea unei cauze greșite, crede că poate înfricoșa oponenții și ascultătorii folosindu-se de calomnie. Ce este intolerabil este acuzarea unui vorbitor că argumentează în favoarea unei chestiuni pentru a primi o plată. Dacă ignoranța s-ar generaliza, un vorbitor lipsit de succes s-ar retrage cu o reputație de om cinstit dacă nu de om înțelept; iar acuzația de necinste îl va face suspect, dacă are succes, iar dacă nu, va apărea nu numai ca inabil intelectual dar și ca escroc. Orașul nu va câștiga din acest sistem, din moment ce frica va determina pe oameni să tacă; deși, într-adevăr, dacă reprezentanții noștrii ar face astfel de afirmații, ar fi mai bine pentru țară ca ei să nu mai vorbească deloc, și în acest fel vom face mai puține greșeli. Un cetățean înțelept ar trebui să triumfe într-o discuție nu prin intimidarea oponentului său ci prin argumentație și rațiune; și un oraș înțelept, fără a-i supra-aprecia pe cei mai buni consilieri, nu va renunța la serviciilor lor și, departe de a pedepsi un sfătuitor lipsit de noroc, nici măcar nu-l va blama. În acest fel, oratorii de succes nu vor fi tentați să își sacrifice convingerile pentru a obține popularitate, pentru a obține onoruri înalte, iar cei mai nenorocoși să apeleze la aceleași metode pentru a obține simpatia celorlalți.
[43] Aceasta nu este în tradiția noastră și, plus de asta, în momentul în care un om este suspectat că oferă sfaturi, indiferent cât de bune, pentru motive lipsite de onestitate, vom simți o antipatie față de el pentru câștigul pe care nu suntem oricum siguri că-l va primi, și vom priva orașul de beneficiile pe care sfaturile sale le pot aduce. Sfaturile bune au ajuns să fie suspectate în aceeași măsură ca și cele rele; iar avocatul celor mai odioase măsuri nu este obligat să folosească înșelăciunea pentru a-i convinge pe cetățeni în aceeași măsură în care cel mai bine intenționat consilier trebuie să mintă pentru a fi crezut. Orașul nostru nu va putea fi slujit transparent, cu onestitate, dacă cel ce dorește să o facă va fi mereu suspectat că are un câștig personal din asta. Totuși, având în vedere importanța evenimentelor, noi, oratorii, suntem obligați să privim mai în perspectivă față de voi care judecați a vă fi gândit prea mult la aceste chestiuni; în special că noi, sfătuitorii voștrii, suntem responsabili, în timp ce voi, audiența noastră, nu sunteți. Dacă cei care oferă sfaturi și cei ce le primesc, ar suferii în aceeași măsura; ați gândi mai calm; dar, așa cum este acum, veți da vina pe cel care v-a oferit sfatul, ca fiind cel blamabil pentru că și-a indus cetățenii în eroare.
[44] Cu toate astea, nu am venit aici să acuz sau să mă opun în chestiunea mitilenienilor; într-adevăr, întrebarea la care trebuie să răspundem aici, ca oameni înțelepți, nu este vinovăția lor ci interesul nostru. Deși îi consider vinovați, nu voi sfătui să fie uciși decât dacă este absolut necesar; și nici nu aș invita la toleranță dacă ar fi în defavoarea tării noastre. Cred că deliberăm mai mult pentru viitor astăzi, decât pentru prezent; și, în timp ce Cleon consideră uciderea loc ca un bun mijloc de intimidare împotriva tentativelor de revoltă, eu, care am în vedere viitorul în aceeași măsură în care îl are și el, susțin cu toată puterea contrariul. Și vă cer să nu respingeți sfatul meu în favoarea celui oferit înșelător de el: discursul lui s-ar putea să pară mai atractiv și mai just, având în vedere sentimentele voastre prezente față de Mitilene; dar nu suntem într-o curte de justiție ci într-o adunare politică; și problema pusă aici nu este justiția, ci cum să-i facem pe mitilenieni utili pentru Atena.
[45] Este drept că multe comunități au sancționat cu condamnarea la moarte multe crime mai puțin grave decât cea pe care o discutăm astăzi: și cu toate astea, speranța îi determină pe oameni să se aventureze și nimeni nu s-a pus în pericol fără credința interioară că va avea succes. Încă o dată vă întreb, a existat vreodată un oraș care să se revolte fără să fie convins că are resursele interioare sau exterioare adecvate pentru respectiva întreprindere? Și oamenii și statele, în aceeași măsură, sunt predispuși la greșeală, și nu există o lege care să-i determine să se oprească; de ce oare au terminat oamenii lista de pedepse posibile pentru a-i proteja de răufăcători? Probabil, în timpurile de demult, pedepsele pentru cele mai grave crime erau mai puțin severe decât sunt astăzi și, din cauză că au fost încălcate, s-a ajuns până la pedeapsa cu moartea, care, ca și cele dinaintea ei, este nerespectată în egală măsură. Ori va trebui să găsim o altă metodă de pedepsire mai teribilă decât aceasta, ori să înțelegem că aceste restricții sunt inutile; și, atâta timp cât sărăcia le dă oamenilor curajul nevoii, iar suficiența îi umple de ambiție ce se transformă în insolență și mândrie,atâta timp cât însăși viața supune oamenii pasiunilor ce pot fi fatale, aceștia se vor avânta în fața pericolului. Speranța și lăcomia, strict legate una de cealaltă, prima gândind acțiunea și cea de-a doua sugerând posibilitatea de a câștiga, sunt cauzele cele mai importante ale dezastrului și, deși sunt invizibile, sunt mult mai puternice decât pericolele ce pot fi văzute. Și norocul determină oamenii aflați în dezavantaj, prin ajutorul său imprevizibil, să acționeze; acest fapt se observă în special în cazul comunităților, pentru că mizele sunt cele mai importante, libertatea ori imperiul, și, fiind laolaltă, fiecare individ își supraestimează mijloacele. În fine, când natura umană preia controlul orice acțiune este imposibil de prevenit, fie cu forța legilor sau cu orice altă forță aflată la dispoziție.
[46] De aceea nu trebuie să ne încredem în sfaturile politice ce se bazează pe eficacitatea pedepsei cu moartea sau să le negăm rebelilor speranța căinței sau o rapidă îndreptare a greșelilor lor. Gândiți-vă pentru o clipă. În prezent, un oraș care s-a revoltat înțelege că nu poate avea succes, și va ajunge la o înțelegere cât mai poate să plătească cheltuielile și să plătească tribut. În celălalt caz, ce oraș credeți că nu se va pregăti mai bine și va încerca să reziste până la capăt, dacă nu contează momentul în care se va preda? Și cât de grav ar fi pentru noi să cheltuim sume importante pentru a asedia un oraș, pentru că cedarea nu va mai fi o opțiune; și dacă vom cucerii orașul și vom găsi o cetate distrusă din care nu mai putem obține resurse, care sunt adevărata noastră putere în fața inamicilor? Așadar, nu trebuie să ne punem în postura unor judecători care analizează strict greșelile ci trebuie să vedem cum, cu înțelepciune și cu pedepse moderate, putem în continuare să ne susținem financiar puterea; și trebuie să ne găsim cu înțelepciune protecția nu prin legile terorii ci prin administrarea atentă a imperiului. În prezent, facem totul exact invers. Când o comunitate liberă, aflată sub dominația forței, se revoltă, așa cum este și natural, și-și exclamă independența, ne simțim obligați să o pedepsim cu severitate; deși cursul normal în relația cu oamenii liberi este să nu-i pedepsești dur atunci când se revoltă, dar să-i observi cu seriozitate înainte să se revolte și să previi dezvoltarea acestor idei și, dacă o insurecție are loc, să cauți câti mai puțini vinovați posibil.
[47] Gândiți-vă numai la ce eroare comiteți dacă urmați sugestiile lui Cleon. În prezent, în toate orașele populația vă este prietenă, și fie că nu se revoltă alături de oligarhie și, dacă este forțată, devine de îndată inamica revoluționarilor; astfel, în războiul cu orașul ostil aveți populația alături. Dar dacă-i măcelăriți pe oamenii din Mitilene, care nu au avut nimic de-a face cu revolta și de îndată ce au pus mâna pe arme, din proprie inițiativă au cedat orașul, în primul rând că veți ucide binefăcătorii; și, în al doilea rând, veți cădea în plasa claselor superioare, care-și vor determina supușii să se revolte și vor avea poporul de partea lor, pentru că voi ați anunțat că și vinovații și nevinovații vor fi pedepsiți la fel. Din contră, și dacă ar fi vinovați ar trebui să vă faceți că nu ați ovbservat asta, pentru a nu vă îndepărta singura clasă care vă e prietenă. Pe scurt, consider că pentru continuitatea imperiului nostru este mult mai util să tolerăm injustețea decât să-i ucidem, chiar dacă justificat, pe cei pe care este în interesul nostru să-i ținem în viață. Cât despre ideea lui Cleon că prin pedeapsă promptă se face dreptate, faptele nu confirmă această posibilitate.
[48] Recunoașteți, așadar, că aceasta-i cea mai înțeleaptă soluție și, fără a ceda prea mult milei sau toleranței, motive pe care și eu, în aceeași măsură cu Cleon le resping, analizând cazul care vă stă în față, lăsați-vă sfătuiți de mine și judecați-i cu calm pe cei pe care Paches i-a considerat vinovați iar, pe ceilalți, lăsați-i în pace. Aceasta-i cea mai bună decizie pentru viitor, și cea mai proastă pentru inamicii voștri în aceste momente; în măsura în care politicile bune sunt mai importante în lupta împotriva unui inamic decât forța brută.„
[...] Dezbaterea Mitileniană – Cleon vs Diodotus [...]